Abstract
The problem of the North-Western
Moldova (named later by the Austrian occupants Bukovina) emerged within the
European geopolitical space in 1775, when the territory has been annexed by the
Habsburg Empire. However, before that moment, the Northern part of the future
Bukovina (Shepenits district) was disputed by Poland and Moldova. Yet, the
Polish-Moldovan border was clearly established, including the Northern part of
Bucovina (wanted by Poland) within the Moldovan Principality. The Austrian king
and administration used a few motivations for the annexation of the
North-Western Moldova in 1775: 1. the imposition of a cordon against the plague
("which burned down long time before in Moldova"); 2. "the
need" to annex "a strip" (in reality, two big districts were
annexed) from the territory of Moldova for the construction of a road linking
Transylvania with Galicia; 3. the historical rights of the Pocutsia (i.e.,
Galicia), which have come in possession of Austria, on the North of Moldavia
(Shepenits County). Some of the real reasons of occupation were: 1. "insatiable
hunger for new territorial acquisitions; lust for the expansion of the Empire
and seizing new territories bringing profit; 2. to compensate for the loss of
another territory Oltenia – in this case, with the North-Western Moldavia; 3. a
desire to have a strategic area to be pursued in a subsequent expansion in Moldavia
and Wallachia, respectively in the Danube region and in the Eastern Balkans. As
in June 1940, the Soviet authorities have linked the issue of Bessarabia with
the Bukovina issue, I believe that at present the problem of Transnistria
(Moldova) should be viewed in connection with the issue of ethnic Romanian
Community territory of Northern Bukovina (now in Cernăuţi region). A
problem-solving of the Romanian community in Northern Bukovina is made possible
by the passage of municipalities inhabited by Romanians from Northern Bukovina
into the Republic of Moldova, in return for passing several areas with villages
and towns populated by with Ukrainians or Russian Speakers from Moldovan Transnistria
into Ukraine.
Introducere
Ca
şi în cazul Basarabiei, anexarea în 1775 a Ţării de Sus a Moldovei (partea
nord-vestică a Principatului) – denumită de ocupanţii austrieci Bucovina – a fost precedată de perioade
de ocupaţie a unor zone ale regiunii respective şi a cetăţii Hotin de către
statul vecin Polonia. Anexarea interfluviului pruto-nistrean (a Basarabiei) de
către Rusia în 1812 a fost precedată de anexările turceşti ale ţinuturilor
Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484), a ţinutului Tighina şi a
Bugeacului – stepa unde s-au stabilit tătarii nogai (1538) şi a ţinutului Hotin
(în 1713 turcii preiau controlul asupra cetăţii Hotin, iar în 1715 ţinutul este
transformat în raia). La fel şi în cazul teritoriului denumit mai târziu
Bucovina, au existat perioade în care o parte (cea nordică) a acestuia s-a
aflat sub controlul Poloniei. Se poate afirma că partea nordică a teritoriului
respectiv (împreună cu cetatea Hotin şi partea nordică a ţinutului Hotin) s-a
aflat în litigiu de mai mult timp, anterior datei anexării Moldovei
nord-vestice de către Imperiul Habsburgic (1775).
Perioada premoldovenească
Înainte de a prezenta date referitoare
la litigiul teritorial polono-moldovenesc, merită consemnate evenimentele de la
1359 privind Ţara Şepeniţului. Dimitrie Onciul se referă la voievozi valahi
(1359), consemnaţi de cronicarul polon Dlugosz, care „nu sînt însă cunoscuţi în
cronicile moldoveneşti; numele lor nu apar nici în pomelnicul care cuprinde cea
mai veche listă autentică a principilor domnitori de la Bogdan încoace” [1]. După
moartea unui voievod, Ştefan, „fii acestuia, Ştefan şi Petru, au pornit ceartă
pentru moştenirea părintească. Cel mai tânăr, Petru, puse mîna, cu ajutorul
ungurilor, pe domnie şi alungă pe fratele său mai mare; Ştefan în schimb a cerut
ajutorul regelui Cazimir al Poloniei, căruia îi oferi supunerea Moldovei sub
suzeranitatea polonă. Cazimir trimise, în 1359, cam pe la
Sf. Petru şi Pavel, o oaste în Moldova în
ajutorul lui Ştefan. Oastea polonă suferi însă o grea înfrîngere în pădurile
numite «Plonini» din ţinutul Şipeniţului (Sepenecensis
terra, în Bucovina între Prut şi Nistru, unde se află şi azi localitatea Şipeniţ)
cu care prilej mai mulţi magnaţi poloni au căzut prizonieri la moldoveni” [2].
Cred că acceptarea în acest pasaj a numelor „Moldova” şi „moldoveni” trebuie
făcută cu rezervă, deoarece în surse din perioada respectivă se vorbeşte despre
„valahi” în această regiune: „Este cunoscut că după biruinţa hotărâtoare de la
Sinie Vodî asupra tătarilor, Podolia
[implicit regiunea cnezatelor bolohovene, notă A. L.] a ajuns în stărânirea
lituanienilor, şi anume a lui Teodor Coriatovici. Acesta însă, în 1354, se
retrage şi cedează stăpânirea sa regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, dând,
totodată, cetăţile pe seama «valahilor» (...); informaţia ne-o furnizează
cronica rusă a lui Bychowich, prin aceste cetăţi înţelegându-se Hotinul, Ţeţina
şi Hmelovul” [3]. Referindu-se la cetatea Hotinului, Gumenâi menţionează:
„Desigur, fiind situată pe un teritoriu populat de valahi (...) şi garnizoana
era compusă din români [a se citi: valahi,
notă A.L.], informaţii în acest sens prezentând Bycovich, în anul 1354” [4].
În acelaşi sens, Gheorghe I.
Brătianu menţiona: „În acelaşi an [1359, notă A.L.], o expediţie poloneză
împotriva micului stat moldovean [?] nordic al Şipeniţului, la marginea Galiţiei,
s-a terminat printr-un dezastru în codrii Bucovinei: curând o uniune
matrimonială va favoriza fuziunea acestui voievodat din nord cu cel întemeiat
de cnejii emigraţi din Maramureş şi va da Moldovei unificate forţa suficientă
pentru a-şi extinde hotarul spre est şi a asigura pe deplin controlul drumului
comercial, care va fi principala sa raţiune de existenţă economică şi politică”
[5]. Se ştie că Moldova şi-a impus controlul asupra acestui drum în 1392:
„(...) acest drum este cel care, fără nici-o îndoială, a determinat în ultimă analiză
întemeierea şi dezvoltarea statului moldovenesc, de la leagănul său din Carpaţii
Bucovinei la «Marea cea Mare», pe care domnii săi declară că au atins-o în 1392”
[6]. Întrucât, cu „dovezi convingătoare” (expresia aparţine lui Neagu Djuvara) Ştefan
Gorovei a arătat că descălecarea lui Dragoş s-a produs la 1347, iar răsturnarea
dinastiei sale de către Bogdan [respectiv, independenţa faţă de Ungaria, notă
A.L.] – după anul 1364 [7], consider că la 1359 a avut loc un act de rezistenţă
faţă de Polonia a unui voievodat valah – poate o ultimă rămăşiţă a uniunii cnezatelor
bolohovene – care este numit de cronicarul polon Dlugosz Ţara Şepeniţului (Sepenecensis
terra). Este probabil, după cum scrie şi Brătianu, că în anii următori
această formaţiune s-a unit cu Moldova, iar anul 1359 a rămas în
analele/cronicile moldave anul independenţei statului comun Principatul
Moldova, care, totuşi, abea mai târziu şi-a dobândit independenţa şi faţă de
Ungaria. Dacă ulterior, în condiţii neclare, Ţara Şepeniţului a ajuns parte a
Haliciului, informaţiile prezentate mai sus explică de ce domnii Moldovei erau
interesaţi de acel teritoriu.
Litigiul teritorial polono-moldovenesc
În conformitate cu consemnările
din cronicile moldoveneşti, o acţiune ce a determinat viitorul litigiu
polono-moldovenesc poate fi identificată în perioada domniei lui Petru I Muşat
„Domn al Moldovei (1375-1391), fondatorul Dinastiei
Muşatine, fiu al Margaretei Muşata, sora lui Laţcu Voievod” [8]. „Petru
împrumută regelui polon, care era foarte încurcat în toate privinţele, o sumă
de 3.000 de bani italieni de argint şi primi ca zălog Ţinutul Haliciului. Însă acest Ţinut al Haliciului nu era decât
urmarea spre Miazănoapte a Moldovei-de-Sus, a Bucovinei de astăzi; aşa încât
Petru ar fi putut să stăpânească foarte bine ţara aceasta prin dregătorii săi.
Pe urmă însă i se hotărî Ţinutul cel mai potrivit pentru astfel de stăpânire,
anume în aşa-zisa Pocuţie: această
provincie, care venia în atingere nemijlocită cu graniţa de Nord a Moldovei de
atunci, cuprindea şi Ţara Sepenicului,
unde Domnul îşi puse un staroste după moda polonă, cu cetatea Ţeţinei, ale cării ruine se văd şi acum
în preajma Cernăuţilor – Cernăuţii erau pe atunci numai un sat aşezat la vadul
Prutului – şi Hmilovul, care s’a
nimicit cu totul; poate chiar cu Hotinul,
cetate mare, aşezată pe malul drept al Nistrului, chiar de-asupra apei. Ţara
aceasta a rămas multă vreme în stăpânirea Moldovei, deşi regii poloni nu se
învoiră niciodată să părăsească dreptul asupra ei, socotind-o ca un zălog
pentru banii pe cari nu vroiau să-i plătească însă cu nici un preţ” [9]. Aşadar,
se pare că atunci Ţara Şepeniţului – teritoriul „bucovinean” dintre Nistru şi
Prut, împreună cu zona Cernăuţilor pe malul drept al Prutului şi cu Hotinul au fost
încorporate Principatului Moldovei pentru banii împrumutaţi de Domnul Moldovei.
Din punctul de vedere al polonilor, era vorba de darea în folosinţă a
teritoriului respectiv, nicidecum de renunţarea la el: ei nu s-au învoit să
părăsească dreptul asupra teritoriului în cauză, deşi nu vroiau să întoarcă
datoria contractată.
Pe timpul lui Alexandru cel
Bun (1400-1432) s-a consemnat o altă etapă a negocierilor privind teritoriul cu
pricina: „Alexandru lăsă regelui Poloniei
1.000 de bani de argint genovesi din datorie şi căpătă dela acesta, care nu
mai cerea înnapoi stărăstia Sepenicului (sic!, notă A.L.), în 1411, şi Pocuţia cea adevărată, cu vestitele cetăţi
ale Sniatinului şi Colomeii [Pocuţia
era deci partea sudică a Ţinutului
Haliciului, notă A.L.]” [10]. Vedem, deci, că Alexandru cel Bun a obţinut
reglementarea juridică printr-un act (acord) interstatal (internaţional)
privind apartenenţa stărăstiei (ţinutului) Şepeniţului la Moldova , dar şi dreptul (ca
zălog în contul datoriei neachitate de 2.000 de „bani genovezi de argint”)
asupra Pocuţiei „celei adevărate” – partea sudică a Ţinutului Haliciu (cu cetăţile
Colomeea şi Sniatin). Totuşi, polonii nu au restituit datoria, de aceea în 1432,
chiar în anul în care, după aceea, s-a stins din viaţă, Alexandru cel Bun a
efectuat o campanie de pradă în Pocuţia (care, deşi era dată zălog, nu se afla
sub controlul domnului Moldovei, aşa cum se afla Ţara Şepeniţului), în urma
căreia însă Moldova pierdea Ţeţina şi Hmilovul [11]. După moartea lui Alexandru
cel Bun, Moldova a decăzut: „(...) Moldova, pe care nu o ameninţase niciun duşman,
căzu repede în cei câţiva ani după moartea lui Alexandru-cel-Bun. Deşi Ilie era fratele mai mare, deşi tatăl
său îl ţinuse de o bucată de vreme lângă dânsul ca tovarăş la Domnie (...), deşi, în sfârşit,
el era fiu legitim faţă de alţii născuţi din deosebite legături ale Voevodului şi
astfel se învrednicise a lua de soţie pe sora soţiei lui Vladislav cel tânăr,
noul rege al Poloniei, – fratele său Ştefan
îndrăzni să se ridice împotriva lui. Ei se frământară mai mulţi ani de zile, şi
Moldova scăzu ca însemnătate, trebuind să recunoască în condiţii mai umilitoare
suzeranitatea Poloniei şi părăsind faţă de aceasta părţile Pocuţiei” [12]. Anume Polonia a sprijinit înlocuirea lui Ilie (sau
Iliaş) cu Ştefan, deoarece primul „a urmat politica externă a tatălui său, menţinând
Moldova în coaliţia antipolonă” [13]. În 1433 regele Poloniei Sigismund Kiestut
„convenind cu domnul Moldovei [Ştefan] printr-un schimb de scrisori, pe lângă
faptul că-i restituie Ţeţina şi Hmilovul (pierdute de Moldova în timpul
campaniei lui Alexandru cel Bun, din 1432), fixează şi graniţele dintre Moldova
şi Polonia. În act se menţionează: «Iar între aceste oraşe Ţeţina şi Hmilovul şi
între Ţara noastră a Rusiei va fi această graniţă: mai întâi între oraşul
nostru Sneatin şi Şepeniţ care Şepeniţ aparţine Moldovei pe acestea le desparte
râul Colacin, iar de la râul Colacin până la râul cel mare Dnistrul mai sus de
satul Potoc, care sat Potoc aparţine Ţării Moldovei şi de la acest sat în jos,
pe [D]Nistru, până la Mare
aparţine către Ţara Moldovei, iar peste ţărmul [D]Nistrului este Ţara noastră a
Rusiei». După cum reiese din acest act, Hotinul se afla în stăpânirea Moldovei.
Dar disputele pentru tron între Iliaş şi Petru îl vor determina pe cel dintâi
să ceară sprijinul polonilor, făcându-le o concesie, anume retrocedându-le Ţara
Şepeniţului, pe care «Ţara Moldovei a avut-o de la coroană, cu oraşele acestei
adevărate ţări a Şepeniţului anume Hotinul, Ţeţina şi Hmilovul şi cu toate ţinuturile,
locurile, satele le dăruim şi le înapoiem. Iliaş justifica cesiunea ca o
recompensă pentru prada făcută de Alexandru cel Bun în Pocuţia” [14]. Dar din
document rezultă că polonezii au preluat teritoriul pentru că Ţara Moldovei
„l-a avut de la coroană”, adică proprietarul şi-a înapoiat ceea ce este al său.
Următoarea fază a epopeii
legate de teritoriul respectiv s-a consemnat pe timpul domniei lui Ştefan cel
Mare (1457-1504). „Faţă de Poloni, Ştefan avea să reclame pământul pe care înnaintaşul
său Iliaş îl părăsise (făgăduind şi înnapoiarea ţerii Sepenicului), adică Pocuţia.
Încă înainte de a se sui pe tron noul rege Ioan-Albert (...) Ştefan pătrunse în
Pocuţia şi o luă în stăpânire (1490). Ioan-Albert nu putea să rabde multă vreme
această umilinţă şi să primească o pagubă aşa de însemnată; deci în anul 1497
(...) începu o expediţie împotriva Moldovei. La început, însă, tânărul rege
polon nu se arătase ca un duşman al lui Ştefan; din potrivă, îi făgădui să-l
ajute a lua înnapoi Chilia şi Cetatea-Albă” [15]. În urma atacării Sucevei şi a
înfrângerii polonilor de către moldoveni (în codrii Cozminului şi la Lenţeşti , în ţara Şepeniţului),
Moldova păstră teritoriul disputat – „ţara Sepenicului, adică Pocuţia” (după
expresia lui Iorga), nu şi Pocuţia „cea adevărată”, adică sudul Ţinutului
Haliciu. „În anii lui de bătrâneţă o singură dorinţă avu Ştefan: să-şi
întărească stăpânirea în Pocuţia şi să smulgă dela regele Poloniei recunoaşterea
acestei stăpâniri. La 1502, toamna, îndată după moartea lui Ioan-Albert, nemai
recunoscând tratatul din 1499 şi faţă de urmaşul acestuia Alexandru, care era, totuşi, un vechi prieten al Moldovenilor, Ştefan
puse mâna pe întreg Ţinutul asupra căruia avea drept. Pretutindeni Ruşii de lege ortodoxă îl primiră cu bucurie,
pârcălabul moldovean şi vameşul se aşezară în toate cetăţile ţerii, până la Haliciu. Regele Alexandru nu
putu să găsească niciun sprijin împotriva Moldovenilor: cu Turcii şi Tatarii Ştefan
stătea în pace, şi ei nu cutezau să încerce ceva împotriva lui. Depărtatul Ţar al Moscovei, Ioan, era încuscrit cu
Domnul Moldovei, prin căsătoria fiicei lui Ştefan, Elena, cu moştenitorul său.
Situaţia cea nouă în Pocuţia prin puterea armelor moldoveneşti rămase deci
neatinsă” [16]. Aşadar, de data aceasta, Ştefan cel Mare a intrat şi în posesia
Pocuţiei „celei adevărate”, de dincolo de râul Colacin – partea sudică a
Haliciului (Ţara Şepeniţului o controla de mai înainte).
De menţionat în acest context,
că teritoriul disputat – Ţara Şepeniţului şi Pocuţia – nu vizează jumătatea de
sud a viitoarei Bucovina: valea râului Moldova – vechea vatră a statului
moldovenesc, unde a fost ctitorită şi mănăstirea Moldoviţa, cu atât mai puţin
vechea capitală Suceava şi alte vechi localităţi moldoveneşti (la Reuseni şi Bădăuţi Ştefan
cel Mare a zidit biserici [17], fără să mai stăruim asupra mănăstirii Putna).
Urmaşul lui Ştefan, Bogdan al
III-lea [cel Orb] (1504-1517), pentru
o legătură regală – încuscrirea cu regele Poloniei (i-a cerut pe una din
surorile lui) – „era în stare să jertfească Pocuţia”.
Domnul Moldovei a cedat regiunea, dar regele polon nu i-a trimis mireasa.
„Neizbutind faţă de noul rege Sigismund,
acela care era să domnească în Moldova dacă Ioan-Albert ar fi biruit în 1497,
Bogdan se înfurie şi năvăleşte în Polonia, încercând a lua iarăşi în stăpânire
Pocuţia (1506)” [18]. „Când Polonii încercară să se răzbune, ei nu putură face
o ispravă (...); războiul se mântui de la o vreme (1510) prin oboseala
amânduror părţilor” [19]. Pocuţia rămase sub stăpânirea Poloniei.
Referindu-se la Petru Rareş
(1527-1538, 1541-1546), Iorga scrie că acesta era „un vecin aplecat să se
amestece necontenit în afacerile Poloniei, prin Pocuţia, şi ale Ungariei, prin
Ardeal” [20]. „Cu multă dibăcie pregăti Petru-vodă atacul său asupra Pocuţiei, ţinând pe Poloni cu vorba şi
căpătând învoirea trebuitoare de la
Sultan ” [21]. „Cu multă uşurinţă Petru putu să ieie astfel
Pocuţia. Polonii n’aveau oaste permanentă, ci se luptau numai cu mercenari, cari costau bani, şi Regatul
nu voia să-i plătească, sau cu cete de nobili, cari se adunau foarte încet;
cetăţile erau rău apărate. Dar, dacă Petru socotea că a cuceri Pocuţia înseamnă
a putea s’o păstreze, se înşela amar. Polonia avea generali mari, şi mai ales pe
Ioan Tarnowski, vestit preturindeni. Astfel, când o oaste polonă putu să se
strângă, Pocuţia ajunse răpede iarăşi în stăpânirea regelui. Petru nu voi însă
să se lase cu atât, ci într’o puternică năvălire, ajunse iarăşi în inima
provinciei. Atunci, la 22 August 1531,
se dădu lupta de la Obertyn , în care
tactica desăvârşită a lui Tarnowski, care-şi rândui-se el oastea, meşteşugul
tunarilor lui biruiră pe Rareş; Domnul nostru-şi pierdu şi tunurile dela
Feldioara şi fugi, purtând trei răni pe trup, spre Moldova. Petru, care trimise
şi mai departe cete de prădători, între cari şi Turci şi Tatari, în ţara
pe care n’o putuse păstra, judeca astfel nenorocirea dela Obertyn, într’un chip
care arată din ce punct de vedere înnalt priveau oamenii noştri de odinioară
înfrângerile şi nevoile care veneau asupra lor: «Să nu fie mândru Craiul pentru
buruinţa lui, căci n’a căpătat-o cu însăşi puterea sa, ci numai cu norocul,
care se schimbă adesea; şi n’a biruit regele, ci Dumnezeu, care pedepseşte pe
Domni pentru încrederea lor cea mare într’înşii»” [22]. În urma acţiunilor lui
Petru Rareş se pare că Moldova s-a resemnat cu pierderea Pocuţiei „celei
adevărate” – de dincolo de Colacin, ca şi a sumei de bani împrumutate de Petru
I Muşat regatului polon. Dar Polonia a mai preluat ulterior cetatea Hotinului
de la moldoveni.
Următorul moment istoric legat
de teritoriul în litigiu a fost cel referitor la perioada domniei lui Alexandru
Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Arătând că domnia sa a însemnat „desbinare,
cruzime şi pierderi faţă de străini”, Iorga menţionează că „De acum înnainte
Moldova nu cuteză să mai ceară Polonilor, serios, Pocuţia; dacă Hotinul, mulţumită cererilor turceşti,
ajunsese iarăşi moldovenesc, Alexandru-Vodă nu-l întări, ci, din potrivă,
porunci, în a doua Domnie, să-i sfărâme zidurile, pentru ca să nu mai poată fi
o ameninţare faţă de vecinii de peste Nistru şi, mai ales, faţă de Turci, cari
voiau ca din ţara peste care stăpâniseră Ştefan-cel-Mare şi Petru Rareş să nu
mai poată răsări niciodată vre-o primejdie pentru dânşii” [23]. Totuşi, Ioan
Vodă cel Cumplit [Armeanul] (1572-1574) „prădase în Pocuţia” [24]. Cu toate
acestea, chestiunea fusese lămurită, în sensul că graniţa dintre Polonia şi
Moldova se stabilise pe Ceremuş, Colacin şi Nistru.
Totuşi, Polonia a cerut în
câteva rânduri de la Turcia
zona, din cadrul Moldovei, ce poate fi identificată drept Ţara Şepeniţului. În
virtutea capitulaţiilor (acordurilor) dintre Moldova şi Poartă – element de
bază al raporturilor moldo-turce în perioada medievală, Imperiul Otoman nu a
cedat. Prima capitulaţie a fost încheiată în 1511 cu domnitorul Moldovei
Bogdan. A doua, în 1529 cu Petru Rareş. În aceste acorduri se stipula că „Poarta
e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni” şi că „Graniţele
Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor” [25]. Deşi unii
istorici contestă autenticitatea acestor „capitulaţii”, principiul luării sub
protecţie a unui stat care s-a supus benevol şi al apărării graniţelor sale (în
schimbul unui tribut) de către puterea suzerană este cunoscut în lumea
islamică, cea căreia îi aparţinea Imperiul Otoman. În 1699 a luat sfârşit un
conflict între Imperiul Otoman şi statul polon prin pacea de la Carlowitz. Partea
de nord a Ţării Moldovei, care se afla sub ocupaţie polonă, a fost restituită.
Despre pacea încheiată, letopiseţul ţării spune: „Leşii încă cerea tare Ţara
Moldovii, dar turcii au răspunsu leşilor pentru Ţara Moldovii, dzicînd că Ţara
Moldovii nu pot să o dea să le fie lor podani că este volnică, că turcilor este
închinată, nu este luată cu sabia. Decii leşii, văzînd aşe, s-au aşezat întru
cesta chip: cetăţile Moldovei şi mănăstirili cîte au luat şi cît locu, tot să-l
dea înapoi moldovenilor. Şi turcii să dea cetatea Cameniţa leşilor, cu tot
olatul ei, şi Ucraina şi pre nohai să-i ridice pe toţi din Bugeacu să să ducă
la locul lor piste Don, să rămîie numai bugegenii. Şi Hotinul să nu-l tocmască
turcii niciodată, nici altă cetate să nu facă în Moldova turcii, nici paşe să
nu puie” [26]. La 1700 regele Poloniei trimite un sol la Istanbul pentru ca „să
arate dragomanilor otomani instabilitatea de la frontiera moldo-polonă şi să
ceară rectificarea hotarelor în folosul regatului prin includerea ţinuturilor
Hotin şi Cernăuţi [Ţara Şepeniţului?, notă A.L.] în componenţa lui. Poarta
Otomană nu a cedat însă şi graniţele au fost restabilite, prin tratatul de
delimitare din 14 octombrie 1703, pe linia anterioară războiului” [27].
Puţin mai târziu, Austria a
început să emită pretenţii cu privire la teritoriul Moldovei. La sfârşitul
secolului XVII Transilvania intră în componenţa Imperiului Austriac, ca
principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei,
iar în 1699, prin Tratatul de la
Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman
cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei
rămânea în componenţa Imperiului Otoman, dar a fost anexat de Austria în 1718
prin Tratatul de la
Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia). În 1718, într-un
răspuns dat autorităţilor austriece care cereau Moldova, otomanii au folosit acelaşi
argument – necedarea Moldovei deoarece e ţară „închinată, nu cucerită cu
sabia”. În urma primei împărţiri a Poloniei, din 1772, Austria a intrat în
posesia Galiţiei şi şi-a îndreptat pretenţiile asupra unei părţi a Moldovei –
partea sa nord-vestică.
Anexarea Moldovei nord-vestice (viitoarea
Bucovina) de către Austria
În 1775 consemnăm momentul
anexării de către Austria a părţii nord-vestice a Moldovei. „Deşi la pacea de la Passarowitz Poarta
declara că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind ţară închinată, nu supusă cu
sabia, totuşi ea mai târziu [1774] cedează Bucovina, iar în anul 1812
Basarabia, adică ţinutul Hotinului, o parte bună a Moldovei şi Basarabia
proprie [propriu-zisă, notă A.L.] până la Dunăre ” [28]. Prin tratatul de la
Passarowitz (în Voivodina) din 21 iulie 1718 s-a
încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte şi Imperiul Habsburgic şi
Republica Veneţiană de cealaltă parte. Trupele imperiale austriece au înfrânt
pe otomani, care au cedat Casei de Habsburg Banatul Timişoarei, Serbia de Nord,
inclusiv Belgradul, nordul Bosniei şi Oltenia. Totuşi, după 21 de ani de
administrare (1718 - 1739), din cauza dificultăţilor din ce în ce mai mari întâmpinate
de austrieci, după războiul din 1737 şi 1739, încheiat cu pacea de la Belgrad , Austria a cedat
Oltenia, care a revenit Imperiului Otoman.
În 1775 Turcia a încălcat, până
la urmă, prevederile capitulaţiilor (acordurilor) încheiate cu Moldova (sau
cutuma) şi a permis anexarea de către Austria a Moldovei nord-vestice. Există
câteva cauze şi motivaţii ale anexării Moldovei nord-vestice (denumită apoi
Bucovina de către austrieci). Iorga notează că „Austriecii ar fi vrut să se folosească de războiu [cel din 1768-1774]
pentru a smulge Turcilor încă odată judeţele
oltene. Neizbutind, ei se înţeleseră cu Ruşii, şi, astfel, când pacea era
acum statornicită, catanele trecură în Moldova-de-Sus, supt cuvânt că veneau să
statornicească un cordon împotriva
ciumii, şi oştile împărăteşti ajunseră, înfigând stâlpi de graniţă, până la Roman.
Dar Guvernul din Viena găsi că această încălcare ar fi prea
scandaloasă, şi se luă deci numai Ţinutul
Cernăuţilor întreg, al Câmpulungului şi
cea mai mare parte din Ţinutul Sucevei,
împreună cu Putna, unde e înmormântat
Ştefan-cel-Mare, şi cu Suceava, unde
cei mai mari Domni ai Moldovei şi-au avut reşedinţa. Boierii protestară fără
folos, iar Turcii se lăsară răpede îmbunaţi prin daruri. Astfel că la 1775 se
încheie convenţia care dădea Austriei, supt numele de Bucovina (Moldovenii ziceau: Cordunul), Moldova-de-Sus, cu cele mai
frumoase păduri, cele mai strălucite mănăstiri şi cu sate în care trăia mai
bine conştiiţa vechii neatârnări ţerăneşti. Austriecii se grăbiră a rupe orice
legături între aceşti Moldoveni şi vechea Moldovă domnească” [29].
Cu referire la decizia de
restrângere a poftelor împăratului Austriei, Ion Nistor reproducea o scrisoare
a acestuia: „La 19 iunie 1773, împăratul Iosif vizitase Transilvania şi
ajungînd la Reghinul
Săsesc scria de acolo maicii sale, împărătesei: «Am vizitat
chiar acum Ciucul şi Gurghiul cu trecătoarele ce duc în Moldova, precum şi o
parte din teritoriul reocupat în 1769. Acesta este o adevărată pustietate,
acoperită cu arbori frumoşi, care însă putrezesc fără nici un folos. Dacă prin
restituirea acestui teritoriu către Moldova, de altfel destul de întins, dar
aproape fără nici o valoare, fiind necultivat şi nelocuit, s-ar putea obţine
colţul din Moldova care atinge Transilvania, Maramureşul şi Pocuţia, atunci
s-ar face o ispravă utilă şi de aceea îmi îngădui a ruga pe majestatea ta de a
cere lui Kaunitz să ia în deliberare chestiunea aceasta». Colţul de Moldova
despre care făcea menţiune Iosif în scrisoarea sa era Ţara de Sus a Moldovei,
numită, după ocupaţie, Bucovina. Dar fără a mai aştepta răspuns, împăratul Iosif
al II-lea însărcină pe Carol Enzenberg, comandantul Regimentului al II-lea de
grăniceri români de la Năsăud ,
cu misiunea discretă de a trece în ţinuturile mărginaşe ale Moldovei pentru a
culege informaţii asupra spiritului în masele populare şi asupra atitudinii
moldovenilor în cazul unei eventuale ocupaţii austriece” [30]. După acordul
austriaco-turc din 1775 cu privire la cesiunea ilegală a Moldovei nord-vestice,
„Într-o scrisoare adresată la 4 februarie 1775 fiului şi co-regentului ei Iosif
al II-lea, împărăteasa Maria Tereza mărturisea că nu avea dreptate în cesiunea
Moldovei şi că această chestiune o apăsa pe conştiinţă şi că nu ştia cum va
putea scăpa onorabil din această daraveră. Din consideraţiunile acestea s-a
recurs la numirea provinciei anexate, după vestiţii codri de fag – silvae faginale – botezaţi de cronicari bucovine – după slavonescul buk – fag, care străbăteau Ţara de Sus a
Moldovei, întinzîndu-se între Prut şi Nistru ca bucovine mici, şi între Prut şi valea superioară a Ceremuşului ca bucovine mari – silvae faginales sau bucovinae
maiores sau minores dictae. Şi
astfel s-a ajuns la numele de Bucovina –
Buchenland – pentru Ţara de Sus a Moldovei ocupată de Habsburgi şi încorporată
imperiului lor” [31]. Austria a numit cele două ţinuturi de hotar „Bucovina, pentru a acoperi prada
teritorială în ochii diplomaţiei europene” [32]. Apăsarea conştiinţei nu a
împiedicat-o pe Maria Tereza să încuviinţeze „devorarea” de către aparatul de
stat al Austriei a teritoriului moldovenesc anexat, aşa încât acele remuşcări
nu erau altceva decât lacrimile crocodilului înainte de a-şi devora victima.
Ion Nistor s-a referit şi el
la unele cauze şi motive ale anexării austriece. El a confirmat teza lui Iorga
despre anexarea Moldovei nord-vestice „în contul” Olteniei, menţionând şi cel
mai des invocat motiv – necesitatea obţinerii unei fâşii, a unei căi de acces
care să lege Galiţia de Transilvania: „Prin actul de împărţire a Poloniei între
cele trei puteri limitrofe – Rusia, Austria şi Prusia – la 5 august 1772,
Austria ajunge în stăpânirea Pocuţiei, Lodomeriei şi Galiţiei, încorporând
Imperiului Habsburgic un teritoriu de 81 900 km², cu o populaţie de mai
multe milioane de suflete. Dar în nepotolita sa poftă de noi achiziţii
teritoriale, guvernul de la
Viena caută să exploateze slăbiciunea Porţii, încercând să-i
zmulgă Oltenia, drept răsplată pentru rolul ei de mijlocitoare între ruşi şi
turci. Cum însă ocuparea Olteniei ar fi trezit prea mare zgomot în cercurile
puterilor occidentale, care consimţiră la jertfirea Poloniei pentru a salva
integritatea Imperiului Otoman, Cabinetul de la Viena se strădui să obţină
în schimbul pretenţiilor asupra Olteniei o lărgire de teritoriu în Ţara de Sus
a Moldovei, care era mai puţin expusă atenţiei puterilor europene, căutând să
materializeze pretenţiile lor prin ocuparea unei fâşii înguste de pământ din
Moldova, pentru a-şi putea deschide o cale de comunicaţie mai comodă între
Transnilvania şi Galiţia, cu toate că o asemenea cale de comunicaţie exista de
mult prin trecătoarea Körösmezö, ducând din Galiţia la Maramureş , prin valea
superioară a Prutului şi a Tisei la Sighetul Marmaţiei ”
[33]. Motivul obţinerii unui drum între Galiţia şi Transilvania a fost
comunicat autorităţilor moldovene de la
Iaşi , dar acestea au demascat actul anexării unui teritoiu
întins, sub pretextul invocării „necesităţii” obţinerii unei fâşii pentru un
drum de legătură între Galiţia şi Transilvania: „Informaţia culeasă de
Enzenberg în Moldova se adeveri prin faptul că boierimea Moldovei în frunte cu
principele Grigore Ghica se opuseră ocupaţiei austriece, trimiţând memorii
peste memorii la Poartă ,
însoţite de hărţi prin care denunţau Porţii că Austria, sub pretextul
deschiderii unui drum între Galiţia şi Transilvania, umblă să ocupe două din
cele mai mănoase ţinuturi ale Moldovei. Austria nu ţinu seamă de protestele
moldovenilor” [34]. Autorităţile habsburgice au terminat abea în 1814 construcţia
drumului „de care Austria susţinea, la ocuparea Bucovinei, că are nevoie pentru
a lega Galiţia de Transilvania” [35]. Un alt motiv formal al austriecilor a
fost instituirea unui cordon sanitar contra epidemiei de ciumă, „care se
stinsese de mult în Moldova” [36].
Motivul anexării de către un
stat a unui teritoriu străin pentru că acel stat
are nevoie de un drum desigur că părea ridicol chiar şi atunci. De aceea,
strategii austrieci au recurs la un alt motiv: după încorporarea în cadrul
Austriei a Galiţiei, curtea de la
Viena şi-a arogat dreptul (preluat de la Polonia ) de a pune
problema teritoiului care de-a lungul istoriei s-a aflat în litigiu (între
Polonia [ca posesoare a Galiţiei] şi Moldova): „Deoarece motivaţia de a ocupa
această fâşie din nord-vestul Moldovei pentru a obţine legătura între
Transilvania şi Galiţia nu era suficient de convingătoare, s-a încercat să se
aducă şi alte argumente, mai temeinice. Atunci s-a lansat ipoteza că nordul
Moldovei ar fi aparţinut Pocuţiei (un ţinut situat între râurile Prut, Ceremuşul
Alb şi Ceremuşul Negru), care acum fusese anexat de Austria şi astfel Curtea de
la Viena şi-ar
revendica «drepturi istorice» asupra acestui ţinut. Colonelul Seeger plecase de
curând la Varşovia ,
pentru a culege dovezi istorice în favoarea pretenţiilor Austriei asupra
Bucovinei, deoarece Kaunitz luase hotărârea de a reclama de la Turcia acest teritoriu ca
parte a Pocuţiei” [37]. Austriecii ar fi „identificat” chiar vechiul hotar
între Pocuţia (Ţara Şepeniţului) şi Moldova: „Deja în luna mai 1774, două detaşamente
de husari austrieci, sub pretextul unei reparaţii, au intrat în Bucovina,
pentru ca imediat după plecarea ruşilor să preia acet teritoriu şi să fixeze
bornele de hotar de-a lungul noii linii de frontieră, trasată deja de către
Mieg. În timpul călătoriei sale prin Bucovina căpitanul Mieg a zărit o coamă de
dealuri şi munţi, care, cu anumite întreruperi, se întindea de la Hotin până în Transilvania şi
pe care el o considera ca o frontieră naturală foarte favorabilă către Moldova.
Mieg chiar «a descoperit» o piatră de hotar, iar acest fapt a fost interpretat
ca o dovadă, că pe timpuri hotarele Poloniei s-ar fi întins până la această
coamă de dealuri. De asemenea, colonelul Seeger, care atunci se afla în
Polonia, s-a străduit să susţină părerea lui Mieg prin date istorice. Aceste
succese au fost acceptate în totalitate de Curtea de la Viena , iar pentru aceste
merite căpitanul Mieg a fost ridicat la rangul de maior” [38]. De notat că
Austria a sperat să obţină şi cetatea Hotin cu zona din jur, sau măcar mai
multe localităţi din partea nordică a ţinutului Hotin, dar autorităţile turce şi-au păstrat teritoriul pe care îl anexase în 1715.
Merită evocate şi unele mijloace
concrete prin care Austria a ajuns în posesia Moldovei nord-vestice: „La 10/21
iulie a fost semnat la Kuciuk Kainargi
tratatul de pace între Rusia şi Turcia, iar ruşii încă în aprilie 1774 îşi
retrăseseră o parte din trupele staţionate în ţinuturile Cernăuţi şi Suceava.
Atunci s-a creat momentul cel mai favorabil de a înfăptui preconizata anexare.
Mareşalul Rumeanţev a fost mituit cu 5.000 de galbeni şi o tabacheră de aur, obţinându-se
astfel acordul tacit al autorităţilor ruseşti faţă de pretenţiile Austriei” [39].
Aşadar, au existat mai multe motive ale anexării de către Austria a
Moldovei nord-vestice:
·
impunerea
unui cordon „sanitar” împotriva ciumei („care se stinsese de mult în Moldova”);
·
„necesitatea”
anexării unei „fâşii” (în realitate, au fost anexate două mari ţinuturi) din
teritoriul Moldovei pentru construcţia unui drum care să lege Galiţia de
Transilvania;
·
drepturile
istorice ale Pocuţiei (respectiv, Galiţiei), ajunse în posesia Austriei, asupra
nordului Moldovei (ţinutului Şepeniţului).
Printre
cauzele anexării menţionăm:
- „nepotolita
poftă de noi achiziţii teritoriale”: pofta de expansiune a imperiului şi
de acaparare a noi teritorii aducătoare de profit;
- compensarea
pierderii Olteniei cu un alt teritoriu – în speţă, cu cel al Moldovei
nord-vestice;
- dorinţa
de a avea o zonă strategică din care să fie desfăşurată o expansiune
ulterioară în Principatele Moldova şi Valahia, respectiv în regiunea
Dunării de Jos şi în Balcanii de Est.
Cu toate că în cei 143 de ani
de ocupaţie austriacă teritoriul în cauză a fost supus unor procese de
colonizare şi asimilare – ucrainizare (mai ales din 1786, când a fost înglobat
în Galiţia, până în 1849, când obţine un statut de autonomie, devenind ducat în
cadrul imperiului), în 1918 problema Bucovinei a fost rezolvată prin
reîncorporarea Moldovei nord-vestice (denumită de austrieci Bucovina) în cadrul
statului român, fondat la 1859 inclusiv de Principatul Moldova (din care teritoriul
bucovinean fusese rupt la 1775). Acest triumf al dreptăţii şi adevărului
istoric fusese posibil datorită voinţei românilor bucovineni, dar şi datorită negocierilor
României cu statele din Antanta: „Una din condiţiile Tratatului secret, prin
care guvernul român intrase în război alături de Puterile Antantei, era, pe
lîngă dobîndirea Transilvaniei, cea a Bucovinei pînă la Prut cu capitala ei Cernăuţi,
la care ruşii renunţaseră numai după tratative îndelungate şi după ce s-a
demonstrat însemnătatea acestui oraş pentru viaţa politică, bisericească,
culturală şi economică a Bucovinei. Tratatul secret pentru recuperarea
Bucovinei şi Transilvaniei s-a semnat la Bucureşti în ziua de 4/17 august 1916” [40].
Astfel, Rusia intenţiona să încorporeze prelungirea, la nord de judeţul Hotin,
a interfluviului pruto-nistrean (Basarabia). În iunie 1940, când URSS a inclus
în nota ultimativă cereea privind anexarea nordului Bucovinei, sovieticii
vroiau să-şi asigure o legătură directă şi scurtă între Basarabia şi Galiţia,
inclusiv ţineau foarte mult la calea ferată ce lega Basarabia de Galiţia. Prin
prăbuşirea Imperiului Ţarist, România a putut încorpora întregul teritoriu
istoric moldovenesc (implicit interfluviul pruto-nistrean bucovinean de la nord de judeţul Hotin) pe care Austria l-a anexat
în 1775.
Prin anexarea, la 28 iunie
1940, a nordului Bucovinei de către statul totalitar şi agresor URSS, problema
Bucovinei a fost redeschisă. După 24 august 1991 – ziua proclamării independenţei
Ucrainei – teritoriul istoric moldovenesc (românesc) al nordului Bucovinei se
află sub controlul autorităţilor de la
Kiev.
Soluţii
După încorporarea Moldovei
nord-vestice în Imperiul Habsburgic, erau propuse mai multe variante ale administrării
teritoriului respectiv care, prin extrapolare, încă de atunci, puteau fi văzute
ca unele soluţii ale problemei Bucovinei. „Unii opinau pentru înglobarea Bucovinei
în confiniul militar de la Năsăud. Alţii
erau pentru alipirea la
Galiţia. O soluţie intermediară era a acelora care preconizau
tăierea în două a teritoriului bucovinean, astfel ca partea nordică să fie
anexată Galiţiei, iar cea sudică confiniului grăniceresc de la Năsăud. (...) Un singur
glas se pronunţă pentru crearea unei provincii autonome a Bucovinei, pentru a
dobândi pe calea aceasta simpatia şi
încrederea naţiunii moldoveneşti (...)” [41]. În iunie 1940, URSS a
cotropit nordul Bucovinei cu motivaţia că sovieticii preiau teritoiul respectiv
deoarece „populaţia [părţii respective a Bucovinei] în marea sa majoritate este
legată de Ucraina Sovietică prin comunitatea destinului istoric, ca şi prin
comunitatea de limbă şi componenţa naţională”. De asemenea, autorităţile
totalitare sovietice notau că „transmiterea părţii de nord a Bucovinei Uniunii
Sovietice putea să reprezinte, – este adevărat doar într-o mică măsură – un
mijloc de compensare a acelei mari pagube, care adus-o Uniunii Sovietice şi
populaţiei Basarabiei dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia” [42]. În
virtutea rezultatului proceselor de colonizare cu populaţie ucraineană (în perioada
ocupaţiei austriece), poate chiar a prezenţei din vechime a unei populaţii
rutene în Ţinutul Şepeniţului, o soluţie privind împărţirea teritoriului
Bucovinei, la sfârşitul I-lui război mondial, după criteriul etnic, între
ucraineni şi români, s-ar fi înscris în procesul european de rezolvare a
problemelor popoarelor din fostul Imperiu Habsburgic. În conformitate cu
programul celor 14 puncte al preşedintelui american Woodrow Wilson, popoarele îşi
dobândeau dreptul de a-şi constitui state pe teritoriile lor istorice. În condiţiile
rămânerii teritoriului nord-vestic al Modovei (viitoarea Bucovină) în cadrul
statului moldav (în 1775 teritoriul în cauză era slab populat, având o populaţie
de 70-80 mii de locuitori pe un teritoriu de 10.442
km²), prin dezvoltarea sa firească, el ar fi fost cu siguranţă o parte integră
a teritoriului etnic al populaţiei moldoveneşti (româneşti). Deoarece în timpul
ocupaţiei austriece, prin fluxurile de imigranţi – în special ucraineni din
Galiţia – s-a ajuns la situaţia în care, în 1918, în partea sudică a Bucovinei
populaţia românească era majoritară, iar în partea nordică era majoritară
populaţia ucraineană, o împărţire a Bucovinei după criteriul etnic ar fi fost
până la urmă acceptată (chiar dacă cu o strângere de inimă pentru pierderea
unui teritoriu istoric moldovenesc – al nordului Bucovinei) de către populaţia autohtonă
românească a provinciei. În iunie 1940 autorităţile sovietice au comis o
ilegalitate faţă de România, anexând o parte a teritoriului său naţional şi
istoric. Dar sovieticii nu au respectat motivaţia introdusă în nota ultimativă:
pe lângă ilegalitatea anexării unui teritoiu care niciodată nu a aparţinut
vreunui stat ucrainean, crima autorităţilor sovietice în 1940 a constat în faptul
că graniţa politică sovieto-română nu s-a suprapus peste graniţa etnică (între
cele două comunităţi etnice: românii şi ucrainenii), aşa cum sugerau că doresc să
procedeze autorităţile sovietice. Mai mult, sovietici au anexat ţinutul Herţa,
cu o populaţie compactă şi omogenă românească, zonă care niciodată nu a făcut
parte din Basarabia sau Bucovina – cerute de URSS.
Aşa cum în iunie 1940 autorităţile
sovietice legau problema Bucovinei de problema Basarabiei, consider că în
prezent problema Transnistriei (din Republica Moldova) trebuie privită în
legătură cu problema teritoriului comunităţii etnice româneşti din nordul
Bucovinei (actualmente în regiunea Cernăuţi). O rezolvare a problemei comunităţii
româneşti din nordul Bucovinei este posibilă prin trecerea localităţilor
populate de români (moldoveni) din nordul Bucovinei (şi din fostul judeţ Hotin)
în Republica Moldova, în schimbul trecerii în cadrul Ucrainei a zonelor cu
localităţi populate de ucraineni sau rusofoni din Transnistria moldovenească.
Indiferent de faptul când această soluţie va fi luată în considerare şi propusă
Ucrainei şi comunităţii internaţionale de Guvernul de la Chişinău , Executivul moldovean
trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a ajuta comunitatea conaţionalilor
– populaţia autohtonă românescă (moldovenească) – din teritoriile istorice
moldoveneşti înstrăinate (nordul Bucovinei) să-şi păstreze identitatea etnică.
Or, în prezent, procesele de asimilare etnică a românilor din teritoriile
istorice moldoveneşti aflate în Ucraina iau proporţii.
Note:
- Onciul
Dimitrie, Din istoria Bucovinei, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p.
49.
- Ibidem,
p. 48
- Gumenâi
Ion, Istoria ţinutului Hotin. De la origini până la 1806, Editura Civitas,
Chişinău, 2002, p. 68
- Ibidem,
p. 105
- Brătianu
Gheorghe I., Marea Neagră, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 386
- Ibidem,
p. 386
- Djuvara
Neagu, Thicomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la
începuturile Ţării Româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 208
- 100 de
portrete istorice color. Regi, domnitori, alte personalităţi, Editura Porţile
Orientului, Iaşi, f.a., p. 14
- Iorga
Nicolae, Istoria românilor, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 74
- Ibidem,
p. 84
- Gumenâi
Ion, op. cit., p. 69
- Iorga
Nicolae, op. cit., p. 92
- Gumenâi
Ion, op. cit., p. 69
- Ibidem,
p. 69-70
- Iorga
Nicolae, op. cit., p. 121-122
- Ibidem,
p. 124
- Ibidem,
p. 127
- Ibidem,
p. 142
- Ibidem,
p. 143
- Ibidem,
p. 151
- Ibidem,
p. 152
- Ibidem,
p. 153-154
- Ibidem,
p. 160
- Ibidem,
p. 168
- Eminescu
Mihai, Basarabia Editura
Mileniul Trei, Sibiu, 1990, p. 19
- Neculce
Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, p. 36
- Gumenâi
Ion, op. cit, p. 90-91
- Eminescu
Mihai, Basarabia, Editura Verba, Chişinău, 1991, p. 30
- Iorga
Nicolae, op. cit., p. 288-289
- Nistor
Ion, Istoria Bucovinei, Editura Humanista, Bucureşti, 1991, p. 9
- Ibidem,
p. 15-16
- Ibidem,
p. 398
- Ibidem,
p. 8-9
- Ibidem,
p. 10
- Ibidem,
p. 85
- Ibidem,
p. 10
- Ungureanu
Constantin, Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774-1918), Editura
Civitas, Chişinău, 2003, p. 10-11
- Ibidem,
p. 11
- Ibidem,
p. 11
- Nistor
Ion, op. cit., p. 371
- Ibidem, p,
27-28
- Pakt Molotova-Ribbentropa
i ego posledstviia dlea Bessarabii, Editura Universitas, Chişinău, 1991,
p. 19-20
Articol publicat în revista Glasul Bucovinei - nr. 3/2015 (http://icr.ro/pagini/nr-3-2015).