„Galițienii se deosebeau
de Rusicii adevărați prin toate – psihologie, tip antropologic și (cel mai
important!) originea non-slavă.
Da, da! Anume non-slavă!
Subconștient, nativii Ucrainei occidentale realizează acest lucru până acum.
Chiar și aceia care nu au citit deloc, nimic – nici cărți istorice, nici
calendare de perete cu file detașabile.
Oricine a comunicat cu
locuitorii regiunilor Lviv sau Ivano-Frankivsk, cunoaște expresia locală – «galiţian
de rasă». «Його дружина – расова
галичанка!» – vă vor spune cu mândrie. Sau: «Пан Зеник – то справжній расовий галичанин». Și vor
arăta spre un «kurdupel» (un ins cu nasul scurt) cu isterie
ideologică în ochi.
Dar dacă există o
definiție, atunci trebuie să existe un fenomen – o rasă locală galițiană. Pur
și simplu spus, o natură umană, radical diferită de poltaveni sau cernigoveni.
Deci, din ce a reieșit ea?
Explicația poate fi
găsită în orice monografie privind etnogeneza slavă.
La granița dintre erele
veche și nouă slavi în Galiția încă nu existau. Ea era locuită de purtătorii
așa-numitei «culturi a movilelor
carpatice» – tribul dacic
al carpilor. Dacii vechi sunt strămoșii românilor și moldovenilor de astăzi. În
secolul al II-lea sub conducerea împăratului Traian ei au fost cuceriți de
către romani, întemeind provincia Dacia pe teritoriul României de astăzi.
Dar cuceritorii nu au
ajuns până în Carpați și în regiunea nistreană superioară. Teritoriile sărace
locale, populate de sălbatici înapoiți, pur și simplu nu i-au interesat pe
originarii din Italia. Dacii – carpii au fost lăsați în pace, oferindu-le
posibilitatea de a exista în «cultura
lor, a movilelor carpatice».
Aceasta a continuat până
în epoca Marii Migrații a Popoarelor, când slavii au început să se infiltreze aici
din Volînia. În secole V-VI această parte a dacilor, căzând sub stăpânirea lor,
a pierdut limba și a trecut la dialectul slav, desigur, deformându-l. Din dacii
care s-au supus romanilor au ieșit românii și moldovenii. Iar aceia din
rămășițele care au recunoscut superioritatea slavilor – actualii galițieni.
Astfel, nu ar fi o exagerare să spunem că galițienii sunt în esență moldoveni
slavizați.
«Історичний шлях
культури карпатських курганів, – afirmă «Давня історія України», editată în anul 1995 în Кiev – е наочною ілюстрацією асиміляції давніми слов'янами гето-дакіййів.
Можливо, саме в цьому явищі полягають глибині причини своєрідності слов'янських
етнічних груп, що проживають нині в Карпатах».
Dar de ce «poate»
[можливо]? Personal, uitându-mă cum sar [joacă]
în jurul vetrei huțulii cu tomahawk-urile [armă de luptă: măciucă – poate fi buzdugan, notă A.L.] lor naționale nu mă îndoiesc deloc
de cauzele acestei „своєрідності» [originalitate,
specific]. Aceleași melodii
româno-moldave (geto-dacice), aceleași fețe cu
nasuri acviline non-slave, exact aceleași cheptare [cojoace?] brodate cu
zorzoane carpatice, cu lâna în interior. Cât timp tac – în general nu-i poți
distinge de moldoveni!
Sub dominația Rusiei,
ținuturile carpatice au ajuns târziu. Inițial Kievul a concurat pentru ele cu
Polonia”. (Олесь Бузина, «История Украины-Руси», Издательство Арий, Киев, 2011, pp. 88-89).
