Anexarea Basarabiei la 16/28 mai 1812 de către Imperiul Rus a fost rezultatul unei suite de factori externi şi a avut consecinţe care pot fi resimţite şi astăzi. Statul moldovenesc a mai fost supus unor anexări parţiale şi până în 1812. În ceea ce priveşte sudul regiunii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, se ştie că pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sultanul Baiazid al II-lea ocupă cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484), în jurul cărora a constituit raiale. Pe timpul domniei lui Petru Rareş, la 15 septembrie 1538 „Soliman intră în Suceava. Trădat de marii boieri, Petru Rareş se refugiază în cetatea Ciceului (28 sept.). Ştefan Lăcustă este numit domn de sultan. Bugeacul şi Tighina sînt anexate Imperiului otoman. [Are loc] Instaurarea dominaţiei otomane asupra Moldovei” [1]. Referindu-se la drama Moldovei din acel moment, Nicolae Iorga notează: „Acest Ştefan era înconjurat de Turci, cari-l păzeau împotriva boierilor, şi, cu acest prilej, Moldova suferi o pagubă mare prin smulgerea întregului Ţinut care se întinde între linia Bâcului şi raiaua cetăţilor Chilia şi Cetatea-Albă” [2]. Deci jumătatea sudică a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru era acum sub jurisdicţie turcească. Turcii au redenumit Tighina cu toponimul Bender, au reconstruit cetatea şi au instituit încă o raia: „Sultanul Soliman, care intră în Suceava, merse până la Tighinea, vadul cel mai însemnat al Nistrului, şi aici el făcu să se clădească o cetate nouă, pe care o numi Bender sau „Poartă”, şi în care aşeză Ienicerii săi” [3]. Pe de altă parte, deja la începutul secolului al XVII-lea, tătarilor unei hoarde „li se îngăduia să steie, vara ca şi iarna, în locurile şese, nelocuite până atunci, ale Bugeacului” [4]. Această aşezare a lor în sudul regiunii dintre Prut şi Nistru a avut urmări nefaste asupra întregii Moldove, datorită atacurilor şi jafurilor pe care le înteprindeau asupra restului Principatului Moldovei, ca şi asupra Valahiei. („Către mijlocul secolului al XVIII-lea, hoardele tătare care trăiau în stepa Bugeacului încep să părăsească această provincie şi se retrag spre Crimeea. În 1806 în sudul Basarabiei nu mai existau decât aproximativ 5000 de tătari, care, în anul următor, au abandonat definitiv Bugeacul” [5]).
De asemenea, turcii au anexat ţinutul Hotin. La 1699, după pacea de la Carlowitz, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze raiaua Cameniţei. Pentru a-şi reconsolida forţele în zona respectivă, turcii aleg Hotinul pentru a crea o nouă raia, datorită aşezării geografice favorabile şi, de asemenea, pentru că acolo se afla cea mai puternică cetate din Moldova. Din aceste cauze, la 1713 turcii preiau controlul asupra cetăţii, iar la 1715 ţinutul este transformat în raia. „Din acest moment, ţinutul şi cetatea Hotinului au devenit cel mai de nord punct strategic al Imperiului Otoman, având ca funcţie internă păstrarea influenţei sale în Principatele Române, iar ca funcţie externă supravegherea deplasărilor de trupe din statele vecine – Imperiul Rus, Polonia şi Imperiul Habsburgic. La 1718, hotarele raialei au fost stabilite definitiv, luând configuraţia fostului ţinut moldovean şi devenind una dintre cele mai mari raiale” [6].
De menţionat că un interes special faţă de o parte a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru – ţinutul Hotinului – a manifestat Imperiul Habsburic. După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma căruia Austria a anexat partea nord-vestică a Principatului Moldova, pe care a denumit-o „Bucovina”, „au apărut probleme şi privitor la delimitarea Bucovinei, austriecii intenţionând să ocupe şi nouă sate din raia [raiaua Hotinului, notă A.L.], dar olatul şi-a păstrat vechea configuraţie. Chiar şi după consumarea problemei delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a pierdut din vedere această zonă. Iosif al II-lea năzuia să alipească cetatea Hotinului la imperiu, astfel, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, austriecii atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o administraţie asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30 ianuarie 1793 au fost nevoiţi să se retragă din Hotin, după un an de la încheierea păcii, fiind reinstaurată vechea administraţie otomană” [7].
Nici anexările efectuate de Turcia (sudul şi nordul Basarabiei), nici anexarea efectuată de Austria (a Bucovinei) nu se compară cu anexarea de către Rusia în 1812 a Basarabiei, deoarece după 1918, Turcia şi Austria nu au emis pretenţii teritoriale faţă de România. Anume Rusia Sovietică a cerut, a ocupat şi a anexat în 1940 Basarabia, în virtutea dreptului pe care, în opinia autorităţilor de la Moscova, l-ar fi primit pentru că în 1812 s-a reuşit preluarea de la Imperiul Otoman a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru şi anexarea sa.
De menţionat că un interes special faţă de o parte a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru – ţinutul Hotinului – a manifestat Imperiul Habsburic. După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma căruia Austria a anexat partea nord-vestică a Principatului Moldova, pe care a denumit-o „Bucovina”, „au apărut probleme şi privitor la delimitarea Bucovinei, austriecii intenţionând să ocupe şi nouă sate din raia [raiaua Hotinului, notă A.L.], dar olatul şi-a păstrat vechea configuraţie. Chiar şi după consumarea problemei delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a pierdut din vedere această zonă. Iosif al II-lea năzuia să alipească cetatea Hotinului la imperiu, astfel, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, austriecii atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o administraţie asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30 ianuarie 1793 au fost nevoiţi să se retragă din Hotin, după un an de la încheierea păcii, fiind reinstaurată vechea administraţie otomană” [7].
Nici anexările efectuate de Turcia (sudul şi nordul Basarabiei), nici anexarea efectuată de Austria (a Bucovinei) nu se compară cu anexarea de către Rusia în 1812 a Basarabiei, deoarece după 1918, Turcia şi Austria nu au emis pretenţii teritoriale faţă de România. Anume Rusia Sovietică a cerut, a ocupat şi a anexat în 1940 Basarabia, în virtutea dreptului pe care, în opinia autorităţilor de la Moscova, l-ar fi primit pentru că în 1812 s-a reuşit preluarea de la Imperiul Otoman a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru şi anexarea sa.
Cauze ale anexării Basarabiei
1. Testamentul lui Petru I. Încă în testamentul lui Petru I, document considerat de unii cercetători drept o ticluire a Ohrancăi ţariste (poliţia secretă), a fost arătat vectorul expansiunii de mai departe a statului rus – confirmată în mod uimitor de evenimentele ce au urmat – spre Balcani şi spre Constantinopolul cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Petru I scria: “A se apropia cât s-ar putea mai mult de Costantinopol şi India, că acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii” [8]. În text sunt formulate direct, deschis scopurile geopolitice expansioniste ale Imperiului Rus. În acest text Petru I s-a adresat tuturor “pogorâtorilor noştri şi moştenitorilor tronului şi guvernului naţiei rosieneşti”, îndemnându-i să promoveze o politică de stat mare, expansionistă în Europa Centrală şi de Sud-Est şi în Asia (declarativ – împotriva turcilor, dar de facto – împotriva popoarelor din aceste regiuni, prin ocuparea lor). “Poporul rosienesc” era “chemat a stăpâni în viitorime toată Europa” [9]. Este clar că Moldova niciodată nu a reprezentat un obiectiv final al înaintării ruseşti, ci doar un teritoriu spre acel obiectiv – Constantinopolul, dar şi spre regiunea din sud-estul Europei – peninsula Balcanică – acolo unde Rusia îşi propunea să-i elibereze pe fraţii slavi şi ortodocşi – bulgari, sârbi, dar şi greci – de dominaţia turcească. Atunci când erau înfrânţi în drumul lor spre Constantinopol, strategii ruşi de la Sankt Petersburg “se mulţumeau” să îşi păstreze controlul militar asupra Moldovei, ca o compensaţie pentru eşecurile militare şi pierderile materiale suferite în faţa turcilor peste Dunăre, răzbunându-se astfel pe ei, din contul Moldovei. În timp ce „toată Europa” nu a ajuns sub stăpânirea Rusiei, Basarabia a devenit o victimă a Imperiului ţarilor din simplul motiv că se afla în calea armatei ruse spre peninsula Balcanică şi Constantinopol.
2. Tătarii nohai din Basarabia se aflau sub ascultarea hanatului Crimeii, anexat de Rusia. Istoricul Ion Ţurcanu susţine că după anexarea Hanatului Crimeii şi a teritoriului din stanga Nistrului, Rusia pretindea la zona dintre Prut şi Nistru locuită de tătari deoarece aceştia s-au aflat sub jurisdicţia (ascultarea) hanului de la Bahcisarai. Aceasta explică într-o oarecare măsură de ce la negocierile ulterioare cu Franţa – în calitatea ei de mare putere europeană – Rusia cerea insistent „Basarabia”, distinct faţă de Moldova şi Valahia: „Elementul nou introdus de pacea de la Kuciuk Kainargi privind statutul Bugeacului este că, învingînd Turcia în războiul din 1768-1774, Rusia a reuşit să smulgă de sub autoritatea acesteia hanatul Crimeii, care-i avea sub ascultare şi pe tătarii din Bugeac, astfel că aceştia deveniseră de fapt supuşi ai coroanei imperiale ruseşti. Asta înseamnă că – lucru extrem de important, pînă acum nu se ştie de ce trecut cu vederea de istoriografie – prin pacea de la Kuciuk Kainargi [1774], Rusia făcuse primul pas spre ocuparea Basarabiei” [10]. Se ştie că în 1812 Rusia a ocupat nu numai Basarabia – partea sudică a interfluviului pruto-nistrean, ci toată Moldova de Est. Prin extinderea toponimului „Basarabia” din sud asupra întregului interfluviu până la Hotin, autorităţile ţariste extindeau „dreptul” pe care „îl aveau” cu privire la zona sudică asupra întregului teritoriu dintre Nistru şi Prut.
3. Planul vice-ministrului Afacerilor Străine al Rusiei, prinţul polon Adam Georg Czartoryjski. Intelectualul basarabean Pavel Gore dezvăluie alte detalii cu privire la cauzele expansiunii ruseşti în principatele Moldova şi Valahia. Fără să nege semnificaţia testamentului lui Petru cel Mare („oricât de apocrif ar fi”), Gore scrie despre eforturile prinţului Adam Georg Czartoryjski, vice-ministru al Afacerilor Străine al Rusiei, care a prezentat lui Alexandru I, la 1804, „un memoriu detaliat, în care arăta necesitatea imperioasă, din punctul de vedere al intereselor ruseşti, de a reconstitui Regatul Poloniei sub protectoratul Imperiului Rusesc. Recunoscând că asemenea reconstituire şi renunţare la stăpânirea necondiţionată rusească asupra Poloniei ar cere compensaţii, Czartoryjski arăta Împăratului posibilitatea largă de a avea aceste compensaţii pe socoteala «Imperiului Otoman» («turcul plăteşte»)” [11].
4. Acordurile ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt. O cauză – indirectă – a anexării de către Rusia a Basarabiei au fost acordurile ruso-franceze de la Tilsit şi Erfurt. Moldova şi “Basarabia” intră în sistemul geopoltic european cu ocazia unuia dintre cele două tratate de pace de la Tilsit (un oraş din estul Prusiei, actualmente Sovetsk, în regiunea Kaliningrad). La 7 iulie 1807 Franţa şi Rusia, în persoana împăraţilor Alexandru I şi Napoleon I, au semnat un tratat. Acesta a pus capăt războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Francez şi a pus începutul unei alianţe între cele două imperii, care şi-au impus puterea aproape asupra întregii Europe continentale. Cele două state au convenit în secret să se ajute unul pe altul în dispute – Franţa s-a angajat să ajute Rusia împotriva Imperiului Otoman, în timp ce Rusia a fost de acord să se alăture sistemului continental împotriva Imperiului Britanic. Napoleon de asemenea l-a convins pe Alexandru să instige „un război finlandez” împotriva Suediei pentru a o forţa să adere la Sistemul Continental. Deşi Rusia şi-a exprimat intenţia să încorporeze Principatele Dunărene, în faţa refuzului Franţei, „În mod clar, ţarul a fost de acord să evacueze Valahia şi Moldova [adică, s-a obligat să-şi retragă trupele, notă A.L.], care fusese ocupate de forţele ruseşti în cadrul războiului Ruso – Turc, [în] 1806 (...)” [12]. De asemenea, insulele Ioniene şi Cattaro capturate de Rusia, urmau să fie transmise Franţei. Ca recompensă, Napoleon a garantat suveranitatea Ducatului Oldenburg şi a mai multor state mici conduse de rudele germane ale ţarului. De remarcat faptul că la 7 iulie 1807 o putere a Europei occidentale (Franţa) a susţinut Moldova în faţa tendinţelor de acaparare ale Rusiei. La 9 iulie 1807 a fost semnat un tratat între Franţa şi Prusia, în urma căruia ultima pierdea aproximativ o jumătate din teritoriul pe care îl avea înaintea războiului, dar îşi păstra independenţa. Pe acele teritorii Franţa a creat Regatul Vestfaliei, Ducatul Varşoviei şi Oraşul liber Danzig. Alte teritorii cedate au fost acordate altor state sateliţi ai Franţei şi Rusiei. Rusia a susţinut în negocieri păstrarea de către Prusia a independenţei.
Conjunctura internaţională s-a schimbat însă în mod radical cu un an mai târziu. Războiul ruso – turc avansa şi Rusia era învingătoare. “Napoleon Bonaparte ştia foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să desfiinţeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece Turcia, cu toate slăbiciunile ei evidente – ajutată în mod substanţial – era singura putere capabilă de a stăvili înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece ştia tot atât de bine că fără o pace cu Anglia, nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii săi – pe continentul European. Speranţa aceasta s-a risipit definitiv numai atunci când Napoleon a luat cunoştinţă de discursul regelui Angliei în Parlamentul britanic, din ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia pace cu Napoleon, niciodată” [13]. În aceste condiţii, „Napoleon se decide să satisfacă cererea Rusiei de a-i permite să anexeze Moldova şi Valahia (subl. A.L.), astfel că pe data de 2 februarie 1808, îi scrie o scrisoare ţarului Alexandru I – caracterizată, încă şi în ziua de astăzi – drept un model de diplomaţie, în care deşi nu se găseşte niciun rând prin care să-i promită împărţirea Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună ruso-franceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginaţia anturajului lui Alexandru I şi să creeze convingerea unei împărţiri iminente a Turciei” [14].
Generalul Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, propune Înaltei Porţi, să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse: „Niciodată Sublima Poartă nu va consiţi să cedeze Moldova şi Valahia. Ea va prefera războiul” [15]. Sebastiani îşi dă seama că nu mai poate influenţa politica Turciei, aşa că pe 27 aprilie 1808, părăseşte Istanbulul. „Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte şi Ţarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt [în Turingia, Germania] (27 septembrie – 14 octombrie 1808) (subl. A.L.), unde cei doi împăraţi semnează o nouă convenţie secretă (subl. A.L.), prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi cele două Principate Dunărene”, „precum şi să fie începute tratative directe între Turcia şi Rusia, fără medierea Franţei. Cu alte cuvinte, Franţa făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obţinând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental” [16], aderare care pentru Rusia nu a însemnat nimic. Deşi împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon, iar ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India), Rusia nu şi-a respectat angajamentul privind blocada. (Cooperarea între Rusia şi Franţa în cele din urmă a dat faliment în 1810 când ţarul a început să permită navelor neutre să ancoreze în porturile ruseşti. În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a invadat Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea acordului ruso-francez, pierzând însă războiul).
Generalul Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, propune Înaltei Porţi, să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse: „Niciodată Sublima Poartă nu va consiţi să cedeze Moldova şi Valahia. Ea va prefera războiul” [15]. Sebastiani îşi dă seama că nu mai poate influenţa politica Turciei, aşa că pe 27 aprilie 1808, părăseşte Istanbulul. „Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte şi Ţarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt [în Turingia, Germania] (27 septembrie – 14 octombrie 1808) (subl. A.L.), unde cei doi împăraţi semnează o nouă convenţie secretă (subl. A.L.), prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi cele două Principate Dunărene”, „precum şi să fie începute tratative directe între Turcia şi Rusia, fără medierea Franţei. Cu alte cuvinte, Franţa făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obţinând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental” [16], aderare care pentru Rusia nu a însemnat nimic. Deşi împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon, iar ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India), Rusia nu şi-a respectat angajamentul privind blocada. (Cooperarea între Rusia şi Franţa în cele din urmă a dat faliment în 1810 când ţarul a început să permită navelor neutre să ancoreze în porturile ruseşti. În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a invadat Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea acordului ruso-francez, pierzând însă războiul).
Între timp, în urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Turciei, „Marele Vizir Bairaktar propune Rusiei tratative directe ruso-turce. Ruşii răspund că refuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistiţiul de la Slobozia, până la terminarea tratativelor de pace ruso-turce, mediate de Franţa la Paris. Pe data de 29 octombrie 1808, curierul care aduce lui Prozorovski [comandantul armatei ruse în Principatele Dunărene, notă A.L.] tratatul de la Erfurt, soseşte la Focşani şi imediat trimite un ofiţer la Constantinopole pentru a fixa locul tratativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările, din capitala Turciei, care aduc moartea Marelui Vizir Bairaktar” [17]. În conveţia de la Erfurt se menţiona [Art. 5]: „Înaltele părţi contractante se angajează să considere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca ea să recunoască Finlanda, Ţara Românească [Valahia] şi Moldova ca făcând parte din Imperiul Rus. (...) [Art. 8:] Împăratul Napoleon recunoaşte numita reunire [?] şi hotarele Imperiului Rus în această parte extinse până la Dunăre” [18].
După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia trece la punerea în practică a planului de anexare a celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului semnarea unui tratat de pace incluzând această anexare: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (adică Muntenia şi Oltenia) şi Basarabia (subl. A.L.) se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului Rus cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii” [19]. „Diplomaţia ţaristă informa Curtea de la Viena că ţarul, modest, se mulţumeşte «a dobândi printr-un tratat Valahia, Moldova şi Basarabia»” [20] (subl. A.L.). Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe seama Principatelor Dunărene. Văzând că Turcia nu cedează, în septembrie 1811 ţarul îşi limitează cererea „doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa pe Siret. Până la urmă însă, acceptă graniţa pe Prut, anexând, cu acordul Turciei, nu numai „Basarabia” – „Bugeacul” (raialele Bender/Tighina, Ismail, Chilia şi Akkerman/Cetatea Albă), ci şi raiaua (fostul ţinut moldovenesc) Hotin şi ţinuturile aflate între raiaua Hotin şi raialele din Bugeac. Prutul nu a constituit niciodată o graniţă teritorial-administrativă în cadrul Principatului Moldovei. De exemplu, ţinutul Iaşi cuprindea atât un teritoriu de pe malul drept, cât şi un teritoriu de pe malul stâng al Prutului. De asemenea, ţinuturile Dorohoi, Hârlău, Huşi şi Covurlui de-a lungul istoriei au cuprins şi părţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pentru ca să manipuleze opinia publică europeană şi să creeze impresia că ar fi vorba de o provincie istorică, autorităţile statului ocupant au dat o denumire Moldovei estice – extinzând denumirea părţii sudice – „Basarabia” – asupra întregului teritoriu de la Dunăre până la Hotin. Faptul că acest demers a fost unul artificial a fost demonstrat la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării al provinciei dintre Prut şi Nistru (Basarabia), aflată atunci în cadrul Rusiei, a proclamat teritoriul respectiv drept republică, cu denumirea de „Moldovenească” şi nu „Basarabeană”.
Există unele asemănări şi deosebiri între Convenţia secretă ruso-franceză de la Erfurt din 1808 şi Tratatul de neagresiune sovieto-german („pactul Molotov-Ribbentrop”), cu protocolul său adiţional secret, din 23 august 1939 de la Moscova, care a condus la reanexarea, de această dată de către Rusia Sovietică, a teritoriului Basarabiei. Cu toate că la 1808 Napoleon, iar în 1939 Hitler erau figuri aflate în dizgraţia cancelariilor statelor europene influente, aceasta nu a împiedicat-o pe Rusia să păstreze Basarabia atât după înfrângerea lui Napoleon, cât şi după înfrângerea lui Hitler. O asemănare ţine şi de faptul că atât în 1812, cât şi în 1940, anexarea Basarabiei de către Rusia a avut loc în urma împărţirii zonelor de influenţă cu statul ce îşi exercita supremaţia pe continentul european, prin acorduri secrete încheiate de Rusia cu acesta. Deosebirea ţine de faptul că în 1812 convenţia de la Erfurt era caducă, Franţa stăruind ca Turcia să nu cedeze nimic din Moldova (atunci Anglia a stăruit ca Turcia să încheie cât mai repede tratatul de pace cu Rusia, pentru a-i permite să-şi replieze forţele şi să opună rezistenţă armatei lui Napoleon), în timp ce în 1940 tratatul de neagresiune sovieto-german era în vigoare, iar Germania a forţat la rândul său guvernul de la Bucureşti să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.
5. Anglia a forţat Turcia să încheie tratatul (pacea) de la Bucureşti, pentru a ajuta Rusia în faţa invaziei franceze. Deşi Rusia se asigurase cu acordul Franţei în vederea anexării principatelor dunărene, implicit a Basarabiei, datorită înrăutăţirii relaţiilor ruso-franceze în 1810, putem afirma că în 1812 acordul secret de la Erfurt era caduc. Mihai Eminescu, preocupat de problema Basarabiei, referindu-se la momentul 1812, notează „că Anglia au stăruit pentru încheierea păcii, că ea a silit pe sultan s-o iscăleacă. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci [datorată iminentei campanii militare a Franţei lui Napoleon împotriva Rusiei, notă A.L.] [21]. De notat că după ce în convenţia secretă de la Erfurt (1808) Napoleon a consimţit cu privire la expasiunea rusească în principatele dunărene (anexarea acestora), în 1812 Franţa, aflată în pragul unui război cu Rusia, era împotriva oricărei anexiuni ruseşti şi vedea Turcia ca aliat: „Consulul francez [la Bucureşti] era încredinţat că turcii, în ajunul marelui conflict din Rusia, vor cere întreaga restituire a provinciilor pierdute” [22]. Practic, la 16/28 mai 1812, când era semnat tratatul de pace de la Bucureşti, convenţia franco – rusă de la Erfut (octombrie 1808) era caducă. De data aceasta însă, Anglia – adversara Franţei – dorind să ajute Rusia, aflată în faţa invaziei armatei lui Napoleon, a exercitat presiuni asupra Turciei pentru ca aceasta să încheie cât mai repede acordul de pace.
6. Trădarea dragomanului Dimitrie Moruzi. Există informaţii privind o trădare în timpul negocierilor ruso-turce. Mihai Eminescu nota: „Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” [23]. Mare dragoman al Imperiului Otoman în timpul negocierilor era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie 1808 – iunie 1812). Tratatul ruso-turc (păcea) de la Bucureşti din 16/28 mai 1812 a fost semnat de generalul M.I Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat lui Prozorovski la comanda armatei ruseşti din Principatele Dunărene şi de Galib Efendi, ministrul afacerilor străine al Turciei. Dimitrie Moruzi, având în vedere funcţia pe care o deţinea, în ajunul invaziei Rusiei de către marea armată a lui Napoleon, primeşte o scrisoare de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia pe sultan să nu încheie un tratat de pace, până în momentul declanşării ofensivei franceze. Marele dragoman, care făcea parte din delegaţia care ducea tratative în numele Turciei la Bucureşti, de conivenţă cu partea rusă, însoţeşte tratatul de pace, pe care îl trimite la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare în care arată că Kutuzov a ameninţat că dacă tratatul nu este semnat în 10 zile, va trece peste munţii Balcani, şi în acest caz tratatul va fi semnat la Adrianopol, nu la Bucureşti, dar cu alte condiţii. Complicitatea primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul turc, s-ar fi datorat dorinţei acestuia de a obţine cu sprijinul Rusiei titlul de domnitor al Principatului Moldovei, de asemenea promisiunii unui latifundiu (unei moşii) în Basarabia şi unui inel foarte preţios (evaluat la 15 000 piaştri) dăruit de autorităţile ţariste. Turcii se grăbesc să semneze Tratatul de Pace, şi-l expediază la Bucureşti. Napoleon prinde firul trădării şi-l semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere al delegaţiei de pace turceşti, la Şumla în Bulgaria, unde se afla cartierul general al marelui vizir Ahmed paşa, călăul sultanului îi taie capul lui Dimitrie Moruzi pentru trădare. Trebuie ţinut cont şi de faptul că în timpul negocierilor, după un atac al armatei turce, ruşii au atacat prin surprindere lagărul marelui vizir Ahmed paşa (pe malul drept al Dunării), care a fugit la Ruşciuk. „De aici, înspăimântat, a cerut din nou pace lui Kutuzov, mai ales că trupele sale din Ţara Românească au fost încercuite de ruşi şi complet paralizate” [24]. În cele din urmă, marele vizir Ahmed paşa, aflat la Rusciuk, a răspuns generalului Alexandre de Langeron, trimis de comandantul Kutuzov într-o misiune confidenţială: „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul sau războiul; am jertfit enorm până acum; Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o strălucită provincie” [25]. Tratatul de la Bucureşti a fost semnat de Galib Efendi, de aceea vina incriminată lui Dimitrie Moruzi (dezvăluită de W. Wilkinson, consulul general al Angliei la Bucureşti în cartea sa „Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”, citată de Mihai Eminescu) pare, în opinia noastră, puţin exagerată.
Consecinţele anexării Basarabiei.
1. Asimilarea populaţiei autohtone a Basarabiei. În urma anexării Basarabiei, autorităţile ţariste au procedat la acţiuni de asimilare a populaţiei. Rusia a impus regimul de ocupaţie – o administraţie formată din străini – şi a trecut treptat la asimilarea populaţiei autohtone. În 1830 Rusia a închis frontiera pe Prut [26]. “Limba română [numită „moldovenească”], care după 1812 era facultativă în şcolile basarabene, a fost suprimată definitiv la 1873” [27]. Conform unor estimări, înainte de unirea Basarabiei cu România în provincie erau 1082 şcoli primare ruseşti şi nici o şcoală primară românească. Asimilarea (rusificarea) a continuat şi în perioada sovietică.
2. Colonizarea Basarabiei. În urma anexării s-a efectuat o colonizare a noii provincii: în partea din nord şi centru cu ucraineni (care au format sate întregi), dar mai ales în sud – în Bugeac. Astfel, în primii ani după anexare, Basarabia a fost colonizată cu 48 de sate de bulgari (după Ion Şişcanu: 30) aduşi de peste Dunăre (inclusiv găgăuzi), „cu 27 de sate cu populaţie germană în Bugeac [o colonie germană a existat şi în orăşelul Râşcani din judeţul Bălţi, notă A.L.], cu 16 sate de evrei, cu 11 sate ruseşti şi căzăceşti, cu 2 sate de ţigani şi cu 1 sat de elveţieni, în total 124 de sate, ceea ce echivala cu o jumătate din numărul târgurilor şi satelor mari ale Basarabiei” [28]. Se ştie că în Bugeac există şi un sat albanez – comuna Caracurt, plasa Bolgrad, jud. Ismail. Către 1848 în Basarabia erau peste 1760 de sate, orăşele şi târguri [29]. Colonizările oraşelor au continuat şi în perioada sovietică, în timpul industrializării RSSM.
3. Răşluirea Basarabiei. Datorită colonizării din sudul Basarabiei, după reanexarea Basarabiei din 28 iunie 1940, autorităţile sovietive de ocupaţie au impus o graniţă ucraineano-moldovenească în interiorul Basababiei, sub pretextul respectării criteriului etnic, adică a fost stabilită o graniţă în Basarabia între localităţile populate de moldoveni şi localităţile coloniştilor basarabeni din sudul Basarabiei. Graniţa respectivă este în vigoare şi astăzi.
4. Represiunea din 1940 şi de după războiul al doilea mondial. O consecinţă a anexării Basarabiei în 1812 a fost represiunea efectuată de autorităţile sovietice în 1940 şi după războiul al doilea mondial: execuţii şi deportări în masă, foamete organizată, colectivizare forţată, industrializare forţată şi colonizări etc.. Dacă nu ar fi existat anexarea din 1812, regimul stalinist nu ar fi avut vreun temei să ceară Basarabia în mod ultimativ, în iunie 1940, de la statul român.
5. Oprirea procesului de dezvoltare a conştiinţei naţionale a populaţiei autohtone a Basarabiei şi schimbarea mentalităţii. În urma anexării Basarabiei, a fost oprit procesul de dezvoltare a conştiinţei naţionale a basarabenilor autohtoni. În prezent, populaţia din Moldova de Vest (din cadrul României) şi din nordul Bucovinei (raioanele Herţa, Storojineţ şi Adâncata din regiunea Cernăuţi) se identifică din punct de vedere etnic ca români, în timp ce o bună parte a populaţiei Republicii Moldova şi din raioanele Noua Suliţă, Reni ş.a. (Basarabia) se identifică drept moldoveni. În timp ce în cadrul statului român şi în Imperiul Austro-Ungar procesul de dezvoltare a conştiiţei naţionale a populaţiei autohtone de pe teritoriul vechiului Principat al Moldovei s-a dezvoltat în mod firesc, în Basarabia acest proces a fost întrerupt. În provincia ţaristă nu a existat o intelectualitate numeroasă şi influentă, care să contribuie la dezvoltarea conştiiţei naţionale a maselor largi ale populaţiei (personalităţi notorii basarabene au fost nevoite să se refugieze în dreapta Prutului: B.P. Hasdeu, Constantin Stere ş.a.). Anexarea la 1812 a Basarabiei are drept consecinţă faptul că până şi în prezent în cadrul unui popor există o divizare: peroane aparţinând aceleiaşi culturi, având aceleaşi tradiţii, vorbind acelaşi grai (moldovenesc) al limbii române se identifică diferit (români şi moldoveni), existând chiar disensiuni între cele două mari grupuri în Republica Moldova şi în regiunea Cernăuţi.
6. Pretenţiile din prezent ale autorităţilor Feredaţiei Ruse conform cărora Basarabia este „pământ rusesc”. Datorită anexării Basarabiei în 1812, până în prezent autorităţile Rusiei consideră teritoriul în cauză drept rusesc. Într-un material al MAE al Feredaţiei Ruse – „ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЫ (справка)”, din 17.11.2011, semnat „ИСТОРИКО-ДОКУМЕНТАЛЬНЫЙ ДЕПАРТАМЕНТ”, se menţionează: „В конце июня 1940 г. советское правительство добилось мирного разрешения вопроса о возвращении Бессарабии Советскому Союзу. Советско - румынский конфликт по этому поводу возник еще в 1918 г., когда бессарабские земли были захвачены румынами. СССР никогда не мирился с насильственным отторжением этого региона, о чем он неоднократно заявлял перед всем миром. 26 июня 1940 г. румынскому посланнику в Москве было вручено заявление советского правительства, в котором Румынии предлагалось возвратить исконно русские земли - Бессарабию, а также северную часть Буковины - Советскому Союзу (subl. A.L.). (...) 28 июня 1940 г. части Красной армии вступили в Бессарабию и Северную Буковину. Бессарабия воссоединилась с Советской Молдавией, а Северная Буковина – с Украинской ССР. Возвращение древнерусских земель в состав СССР (subl. A.L.) имело и важное военно-стратегическое значение: были сорваны планы румынского руководства и их покровителей, превратить этот регион в плацдарм готовящейся против СССР войны” [30]. Angajaţii de la MAE al Rusiei nu explică de când anume şi cum teritoriul Basarabiei, care în 1711 (tratatul de la Luţk) a fost recunoscut de Petru cel Mare ca fiind moldovenesc, a ajuns „teritoriu primordial rus” şi „pământ străvechi rusesc”. Este ştiut faptul că teritoriul Basarabiei nu a făcut parte din statul Rusiei Kievene [31]. În acest context, observăm un paradox: istoricii din Republica Moldova se sprijină pe recunoaşterea de către Rusia, în persoana lui Petru cel Mare (în 1711), a caracterului moldovenesc al Basarabiei, în timp ce MAE al Rusiei de azi susţine că teritoriul Republicii Moldova este „rusesc”.
De menţionat că „informaţiile” fără vreun temei din „referinţa” din 17.11.2011 a MAE al Rusiei se înscriu într-un şir de asemenea „constatări” care au fost făcute de Rusia de-a lungul istoriei. În nota (ultimativă) din 26 iunie 1940, adresată ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, se scrie despre „unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană” [32]. Este posibil ca guvernul sovietic şi ministrul Veaceslav Molotov să fi fost victime ale unor mituri vehiculate în 1918 inclusiv la Chişinău. „Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean, declara în şedinţa Sfatului Ţării din 16 martie 1918: «Soarta i-a legat şi amestecat pe moldoveni cu ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi în Basarabia ca moldovenii (sic! subl. A.L.). Acum ucrainenii vor ca această ţară sa fie neatârnată, vor lupta cu năzuinţele de peste Nistru, ca şi cu cele de peste Prut»” [33]. Se ştie că unul dintre motivele care au dus la votarea de către Sfatul Ţării, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, a unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România (la acel moment, România era de fapt Moldova de Vest, dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât s-a reunit vechiul Principat al Moldovei), a fost şi amestecul guvernului Ucrainei, care la începutul anului 1918 a formulat pretenţii teritoriale cu privire la Basarabia [34].
Teritoriul actualului stat Republica Moldova (inclusiv al întregii Basarabii) a fost un coridor prin care au trecut spre vest sau spre sud ungurii, slavii, protobulgarii ş.a.. Prima capitală a statului moldovenesc – Baia – era o localitate cu populaţie preponderent germană (saşi). Iar denumirea râului Moldova, pe malurile căruia se află Baia, şi, respectiv, a statului de la 1359, poate avea legătură cu denumirea râului Moldau din Saxonia. Biserica armenească din Botoşani este anterioară statului moldovenesc (de asemenea, cea mai veche clădire păstrată în Iaşi este biserica armenească). Dar niciunul din statele acestor popoare, create înainte sau după trecerea lor (sau a reprezentanţilor lor) pe aici, nu a declarat prin ministerul de externe că teritoriul Basarabiei ar fi „teritoriul lor primordial” sau „pământul lor străvechi”.
Concluzii
La începutul secolului al XIX-lea teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aflat la intersecţia intereselor geopolitice a trei imperii: Rusia, Austria şi Turcia. Până la urmă, Imperiul Rus şi-a impus supremaţia asupra părţii estice disputate a Principatului Moldovei. Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (1812), Moldova pierdea teritoriul său din stânga Prutului – ţinuturile Iaşi (partea acestuia de pe malul stâng al Prutului, numită ulterior ţinutul Bălţi), Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi Greceni. Poarta renunţa la raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni şi la tatarlîcul din Bugeac – teritorii moldoveneşti pe care le anexase anterior. Pierderea teritoriului moldovenesc în cauză, încorporat Rusiei, a slăbit Ţara Moldovei pentru mult timp de atunci înainte şi a întărit Imperiul ţarist.
În ciuda eforturilor (din 1812 până în 1918) de înstrăinare a provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor. Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de către Sfatul Ţării – la 27 martie 1918 – a unirii Republicii Moldoveneşti cu România (în acea perioadă România era, de fapt, Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc unirea celor două Moldove – cea de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a unit cu cea de Vest, dintre Carpaţi şi Prut [35]) a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei. Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie, Franţa, Italia, şi Japonia, care au semnat la Paris un tratat sau protocol cu România la 28 octombrie 1920 (au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei; Japonia nu a ratificat tratatul deoarece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o facă, înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin [36]). Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis, atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual consimţământ al diplomaţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” [37]. Recotropirea şi reanexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, de către URSS a însemnat reapariţia acestei probleme şi repunerea ei pe tapet. Dacă pornim de la ideea că rezolvarea problemei Basarabiei înseamnă reunirea celor două părţi ale vechiului Principat al Moldovei (Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, cu Moldova de Est înstrăinată – dintre Prut şi Nistru, care mai este denumită Basarabia) în graniţele unui stat, putem afirma că această problemă nu a fost rezolvată până în prezent. Parte a problemei Basarabiei este şi controlul exercitat în prezent de armata rusă (rămăşiţele armatei a XIV-cea) asupra a şapte localităţi din estul Basarabiei: oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna. Unităţi ale armatei ruse se află atât în cetatea Bender, cât şi în raza oraşului respectiv.
În 1812 chestiunea Basarabiei a apărut ca o problemă de ordin geopolitic, în care au fost implicate câteva dintre statele influente din Europa acelei perioade de timp. În prezent, rezolvarea problemei Basarabiei nu poate avea loc decât, de asemenea, în context geopolitic european şi internaţional, cu implicarea UE şi SUA. Astăzi problema Basarabiei vizează întâi de toate aflarea Republicii Moldova în zona de influenţă a Federaţiei Ruse (şi prezenţa armatei ruse în oraşul basarabean Bender), iar rezovarea ei ar însemna aderarea ţării la Uniunea Europeană, adică intrarea în spaţiul civilizaţional european. Întrucât Republica Moldova este membru al CSI şi, respectiv, nu este membru al UE şi NATO, spre deosebire de republicile baltice ex-sovietice ea face parte din vecinătatea apropiată, termen care, încă în doctrina militară rusă adoptată în 1993, când preşedinte era Boris Elţîn, iar ministru al apărării Pavel Graciov, desemna spaţiul de influenţă al Federaţiei Ruse, în care armata rusă „este datoare să-i apere pe cei 25 de milioane de etnici ruşi care se aflau în afara graniţelor Federaţiei Ruse (...)” [38]. Republicile baltice, aflate sub umbrela NATO şi în cadrul UE, au reuşit să se desprindă de „vecinătatea apropiată” – zona de dominaţie geopolitică a Rusiei. Desprinderea Republicii Moldova de aria geopolitică rusească va avea loc atunci când vor fi reunite două elemente: 1) voinţa, respectiv acţiuni ale elitei politice moldoveneşti şi ale poporului Republicii Moldova în vederea părăsirii sferei de influenţă rusească şi 2) susţinerea din partea UE şi SUA a acestui demers.
În ciuda eforturilor (din 1812 până în 1918) de înstrăinare a provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor. Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de către Sfatul Ţării – la 27 martie 1918 – a unirii Republicii Moldoveneşti cu România (în acea perioadă România era, de fapt, Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc unirea celor două Moldove – cea de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a unit cu cea de Vest, dintre Carpaţi şi Prut [35]) a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei. Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie, Franţa, Italia, şi Japonia, care au semnat la Paris un tratat sau protocol cu România la 28 octombrie 1920 (au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei; Japonia nu a ratificat tratatul deoarece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o facă, înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin [36]). Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis, atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual consimţământ al diplomaţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” [37]. Recotropirea şi reanexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, de către URSS a însemnat reapariţia acestei probleme şi repunerea ei pe tapet. Dacă pornim de la ideea că rezolvarea problemei Basarabiei înseamnă reunirea celor două părţi ale vechiului Principat al Moldovei (Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, cu Moldova de Est înstrăinată – dintre Prut şi Nistru, care mai este denumită Basarabia) în graniţele unui stat, putem afirma că această problemă nu a fost rezolvată până în prezent. Parte a problemei Basarabiei este şi controlul exercitat în prezent de armata rusă (rămăşiţele armatei a XIV-cea) asupra a şapte localităţi din estul Basarabiei: oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna. Unităţi ale armatei ruse se află atât în cetatea Bender, cât şi în raza oraşului respectiv.
În 1812 chestiunea Basarabiei a apărut ca o problemă de ordin geopolitic, în care au fost implicate câteva dintre statele influente din Europa acelei perioade de timp. În prezent, rezolvarea problemei Basarabiei nu poate avea loc decât, de asemenea, în context geopolitic european şi internaţional, cu implicarea UE şi SUA. Astăzi problema Basarabiei vizează întâi de toate aflarea Republicii Moldova în zona de influenţă a Federaţiei Ruse (şi prezenţa armatei ruse în oraşul basarabean Bender), iar rezovarea ei ar însemna aderarea ţării la Uniunea Europeană, adică intrarea în spaţiul civilizaţional european. Întrucât Republica Moldova este membru al CSI şi, respectiv, nu este membru al UE şi NATO, spre deosebire de republicile baltice ex-sovietice ea face parte din vecinătatea apropiată, termen care, încă în doctrina militară rusă adoptată în 1993, când preşedinte era Boris Elţîn, iar ministru al apărării Pavel Graciov, desemna spaţiul de influenţă al Federaţiei Ruse, în care armata rusă „este datoare să-i apere pe cei 25 de milioane de etnici ruşi care se aflau în afara graniţelor Federaţiei Ruse (...)” [38]. Republicile baltice, aflate sub umbrela NATO şi în cadrul UE, au reuşit să se desprindă de „vecinătatea apropiată” – zona de dominaţie geopolitică a Rusiei. Desprinderea Republicii Moldova de aria geopolitică rusească va avea loc atunci când vor fi reunite două elemente: 1) voinţa, respectiv acţiuni ale elitei politice moldoveneşti şi ale poporului Republicii Moldova în vederea părăsirii sferei de influenţă rusească şi 2) susţinerea din partea UE şi SUA a acestui demers.
Referinţe:
1. Istoria României în date. – Chişinău: Crai-nou. – 1992. – P. 14-115.
2. Iorga Nicolae. Istoria românilor. – Chişinău: Universitas. – 1992. – P. 156.
3. Ibidem.
4. Ibidem. – P. 206.
5. Ciobanu Ştefan. Basarabia. Populaţia, istoria, cultura. – Chişinău: Ştiinţa. – 1992. – P. 24.
6. Gumenâi Ion. Istoria Ţinutului Hotin. De la origini până la 1806. – Chişinău: Civitas. – 2002. – P. 264.
7. Ibidem. – P. 265.
8. Texte care au zguduit lumea. – Iaşi: Moldova. – 1995. – P. 109.
9. Ibidem. – P. 107.
10. Ţurcanu Ion. În căutarea originii numelui Basarabia, Editura Labirint, Chişinău, 2010. – P. 25.
11. Gore Pavel. Anexarea Basarabiei. – Chişinău. – 1992. – P. 5.
12. Treaties of Tilsit, http://en.wikipedia.org/wiki/Treaties_of_Tilsit, accesat: 2.04.2012.
13. Filotti Alexandru Gabriel. Frontierele românilor // http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Vol_II,_Capitolul_I, accesat: 2.04.2012.
14. Ibidem.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. Negre Valentin. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii. – Slobozia. – 2009. – P. 13.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Eminescu Mihai. Basarabia. – Sibiu: Mileniul Trei. – 1995. – P. 42.
22. Iorga Nicolae. Neamul românesc în Basarabia. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române. Volumul I – 1995. – P. 283.
23. Eminescu Mihai. Op. cit. – P. 42.
24. Cernovodeanu Paul. Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920. – Bucureşti: Albatros. – 1993. – P. 38.
25. Iorga Nicolae. Op. cit. – P. 277.
26. Moraru Anton. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993. – Chişinău: AIVA. – 1995. – P. 34.
27. Şişcanu Ion. Împotmoliţi în tranziţie. – Chişinău: Civitas. – 1999. – P. 20.
28. Ibidem. – P. 18-19.
29. Moraru Anton. Op. cit. – P. 32.
30. ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЫ (справка), 17-11-2011, http://www.mid.ru/bdomp/ns-arch.nsf/88ff23e5441b5caa43256b05004bce11/edd9c32e32f7d3eac3257929001f58e5!OpenDocument , accesat: 7.04.2012.
31. Vezi harta: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Kievan_Rus_en.jpg , accesat: 7.04.2012.
32. Pactul Ribbentrop-Molotov, Nota ultimativă sovietică (26 iunie 1940), Răspunsurle Guvernului Român (27 şi 28 iunie 1940), Protocolul încheiat între N. Titulescu şi M. Litvinov (21 iulie 1936) (1936 - 1940), http://www.istoria.md/articol/146/Pactul_Ribbentrop_Molotov,_Nota_ultimativ%C4%83_sovietic%C4%83__26_iunie_1940_,_R%C4%83spunsurle_Guvernului_Rom%C3%A2n__27_%C5%9Fi_28_iunie_1940_,_Protocolul_%C3%AEncheiat_%C3%AEntre_N__Titulescu_%C5 , accesat 7.04.2012.
33. Stafi Ion. Spovedaniile Basarabiei, 18.05.2011, în http://www.vavivov.com/art.php?id=502 , accesat 7.04.2012.
34. Ibidem.
35. Lavric Aurelian. 27 martie ar trebui să fie ziua naţională a Moldovei, pe Portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena.md/?
go=news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011.
go=news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011.
36. Şişcanu Ion. Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940. – Chişinău: Civitas. 2007. – P. 93.
37. Dobrinescu Valeriu Florin. Bătălia pentru Basarabia. – Iaşi: Junimea. – 1991. – P. 23.
38. Cioroianu Adrian. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. – Bucureşti: Curtea Veche. – 2009. – P. 155-156.
Articol publicat în: „200 ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Țarist: consecințele raptului teritorial pentru românii basarabeni. Materialele simpozionului științific internațional”, Cahul, 12-13 mai 2012, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, p. 250-266.
