VOCAŢIA POPULAŢIEI MAJORITARE A REPUBLICII MOLDOVA PRIVIND COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

The following text was prepared for the regional conference dedicated to the international day of cultural diversity for the dialogue and development, organized by the Moldovan Office of UNESCO, which took place at 20-22 May 2005 in Chisinau. The author’s thesis is that since the beginning of the existence of the Moldovan state (1359), it was multiethnic and a multicultural one. This fact influenced the mentality of the majority of the Moldovan state population in a way that from that time the majority has been showed respect and tolerance toward the ethnical minorities. The difference between the Moldovan case and the cases of other European countries is that in Moldova, from the beginning was created a national conscience, in the modern meaning of the expression which was common to all the ethnical communities into the state’s borders. In the article was analyzed “The National Policy Concept of the Republic of Moldova” adopted in 2003 by the Moldovan Parliament, and which has some controversial moments. Also, the author explains how some actual ethnic minorities (especially the Gagauzian one) came in Moldova and which are theirs origins.

O temă importantă din cadrul domeniului ştiinţific al relaţiilor internaţionale o reprezintă cooperarea dintre popoarele lumii în plan cultural. UNESCO este organizaţia internaţională care acordă acestei teme o atenţie sporită. Recent la Chişinău a avut loc o conferinţă regională a UNESCO consacrată Zilei Internaţionale a Diversităţii Culturale pentru Dialog şi Dezvoltare. La conferinţă au participat reprezentanţi din Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Ucraina, România, Belarus, Moldova ş.a., care au prezentat o tematică diversă cu privire la diversitatea culturală şi dialogul culturilor: salvgardarea patrimoniului minorităţilor, tradiţiile etno-folclorice, limbile etniilor minoritare, prezervarea mănăstirilor vechi, aspecte comune privind mitologia popoarelor, rolul mass-media în reflectarea diversităţii culturale ş.a. Printre comunicările prezentate la conferinţă s-a înscris şi cea menţionată mai jos, dedicată comunicării interculturale, în speţă – cazului Republicii Moldova.

Importanţa temei diversităţii în relaţiile internaţionale rezultă inclusiv din motto-ul Uniunii Europene: „Unitate în diversitate”. Problema comunicării interculturale este însă la fel de importantă în cadrul fiecărui stat în parte. Mai mult decât atât, un stat se va manifesta cu atât mai bine pe plan internaţional şi va avea o imagine cu atât mai pozitivă, cu cât îşi va asigura dialogul intercultural în interior şi cooperarea comunităţilor etnice conlocuitoare. Cred că Republica Moldova, în pofida conflictului din estul teritoriului său, care nicidecum nu este unul interetnic, ci unul interstatal, ruso-moldovenesc, poate servi drept un bun exemplu în ceea ce priveşte asigurarea unei comunicări interculturale eficiente, cu rezultate benefice pentru toate comunităţile etnice din ţară.

Una dintre principalele realizări ale omenirii, pe care o putem constata fără tăgadă la acest început de secol şi mileniu, este faptul că a învăţat toleranţa. Atât indivizii, în societăţile dezvoltate, sunt toleranţi, respectând drepturile şi libertăţile celorlalţi, cât şi virtualele entităţi colective etnice au devenit tolerante şi utilizează dialogul pentru a-şi promova şi apăra interesele. Desigur, astăzi, deşi numărul locuitorilor planetei este ca niciodată în creştere, numărul războaielor scade în progresie geometrică inversă. Acesta este semnul maturizării popoarelor planetei. În orice caz, astăzi este tot mai greu de imaginat o situaţie în care un popor va declanşa un război împotriva altuia pentru a-i ocupa teritoriul, pentru a-l extermina. Sau este greu de imaginat situaţii în care în cadrul unui stat se comite un genocid împotriva vreunei minorităţi (cazurile relativ recente din fosta Iugoslavie, Timorul de Est sau din Sudanul de Sud par să fie extrase dintr-un film de groază care nu are legătură cu realitatea de astăzi).

Populaţia majoritară a Republicii Moldova se aliniază în acest context la naţiunile Europei Occidentale, unde toleranţa, asigurarea condiţiilor pentru păstrarea specificului minorităţilor culturale au atins un grad mult ridicat în istoria omenirii. Considerăm că în cazul populaţiei majoritare a Republicii Moldova, putem vorbi chiar despre o vocaţie a toleranţei faţă de diversitatea culturală a minorităţilor etnice. Această vocaţie este produsul unor condiţii istorice specifice. Spre deosebire de statele din centrul şi estul Europei, care au fost create fiecare în parte de câte un popor titular (denumirea poporului trecând în denumirea ţării), formarea statului moldovenesc medieval se aseamănă întrucâtva cu formarea SUA. Este unanim recunoscută în istoriografie legenda descălecării Ţării Moldovei de către români din Maramureş. Simion Dascălul, unul dintre comentatorii „Letopiseţului Moldovei”al lui Grigore Ureche, menţionează faptul că „este făcută ţara den doao limbi, de rumâni şi de rusi [rusini/ruteni]” [1]. B.P.Hasdeu ne oferă o informaţie interesantă: conform documentelor pe care le-a cercetat, încă în 1350 la Botoşani exista o biserică armenească, adică înainte de înfiinţarea statului moldovenesc, la 1359 [2]. Nicolae Iorga menţionează că voievodul maramureşean Bogdan, întemeietorul Moldovei, „capătă o curte de piatră de la saşii din Baia” [3] – prima capitală moldovenească. Adică oraşul Baia nu a fost întemeiat de românii [valahii] maramureşeni, ci a existat înainte, fiind locuit de saşii originari din Germania.

De la începuturile statului medieval moldovenesc pe teritoriul ţării au conlocuit în pace, care este o consecinţă a comunicării interculturale, reprezentanţii diferitelor etnii din statele limitrofe şi nu numai. Ca şi în cazul SUA, în Moldova nu a existat şi nu există o etnie titulară. În „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova” [4], document adoptat de Parlamentul de la Chişinău, este utilizat în mod greşit termenul de „naţionalitatea fondatoare”, care sunt moldovenii, alţii decât „ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii (sic?), beloruşii, ţiganii (romii), polonezii şi alţii”. În accepţiune modernă,conceptul de „naţionalitate” semnifică cetăţenia locuitorilor dintr-un stat, respectiv apartenenţa totalităţii cetăţenilor la un stat (după cum se poate constata uitându-ne în buletinele de identitate moldoveneşti, unde găsim traducerile pentru „cetăţenie”: „grajdanstvo/nationality”), fără a se ţine seama de originea lor etnică. Românii, majoritari în RM, au venit aici de peste Carpaţi, ucrainenii (rutenii) au venit din Galiţia şi Podolia, bulgarii şi găgăuzii au venit de la sud de Dunăre. În Moldova nu există o „naţionalitate”(a se citi „etnie” titulară). Nu există o etnie care să-şi fi transferat denumirea (etnonimul) peste denumirea ţării.

Credem că această asemănare cu SUA este un avantaj pentru ţara noastră. Nici una dintre comunităţile etnice din Moldova nu are vreun temei pentru a manifesta naţionalism sau vreun sentiment de orgoliu, superioritate datorată aşezării înaintea altora pe acest pământ (iar dacă cineva are asemenea idei, el este victima unei iluzii sau dezinformări). De la bun început statul moldovenesc a fost unul multicultural, iar succesul extinderii centrului de putere al românilor lui Bogdan spre sud până la Marea Neagră s-a datorat unei comunicări interculturale eficiente cu celelalte comunităţi etnice de pe teritoriul istoric al Moldovei medievale. Este clar că dacă nu exista acea pace provenită din dialogul intercultural, nu ar fi fost posibilă înflorirea statului moldovenesc sub Alexandru cel Bun, sub Ştefan cel Mare sau sub Vasile Lupu. Teoria existenţei unei etnii/”naţionalităţi” moldoveneşti, fabricată cu ocazia creării la 12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (transnistrene) în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din componenţa URSS şi care, din păcate a fost consfinţită în „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova” ar putea să creeze disensiuni interetnice într-un mediu în care astfel de disensiuni nu au avut loc niciodată. Din fericire, „Concepţia...” rămâne un „document” mort, neluat în seamă de nimeni. Dacă aş fi un etnic ucrainean sau găgăuz din RM, aşda în judecată Parlamentul ţării pentru adoptarea acestui document întrucât prin acesta este confiscat toponimul „Moldova” de o comunitate etnică – cea a românilor care au întemeiat statul medieval moldovenesc. Am vorbit cu diverşi cetăţeni ai RM, de etnie rusă, găgăuză etc. pe care i-am întrebat „drept cine vă declaraţi când mergeţi sau dacă aţi merge în străinătate?”. Nimeni dintre cei cu care am vorbit nu s-ar denumi „moldoveni”, ci „ruşi”, „găgăuzi” etc., deşi sunt conştienţi de faptul că sunt cetăţeni ai RM şi ar putea să se declare„moldoveni”. Totuşi, ei nu vor să o facă pentru a nu fi confundaţi cu „etnia moldovenească”.

Din cauza teoriei false conţinută în „Concepţie...”, cetăţenii RM nu se conştientizează ca o „naţiune” (totalitate a cetăţenilor unui stat). Teoria„etniei moldoveneşti”, prin care românii din RM au confiscat denumirea generică, statală, geografică de „moldoveni” îi face pe reprezentanţii celorlalte etnii de la noi să se simtă „oaspeţi”, „venetici”, atunci când de fapt şi românii sunt venetici pe teritoriul RM. De fapt însă, toţi cetăţenii RM sunt egali, aşa cum se întâmplă în SUA, unde nu există o etnie americană, ci o naţiune, ce îi cuprinde pe toţi cetăţenii, indiferent de etnia căreia aparţin. Dacă aş fi un etnic minoritar din RM, le-aş sugera autorilor „Concepţiei...” să se denumească etnici nistreni sau etnici marţieni, oricum, dacă nu vor să-şi asume identitatea etnică a lui Bogdan şi a celorlalţi întemeietori ai statului moldovenesc, dar să nu atenteze la denumirea de „moldoveni”, care nu este un etnonim, ci denumirea naţiunii moldoveneşti (a totalităţii comunităţilor etnice care conlocuiesc pe teritoriul RM). Adoptarea „Concepţiei...” este cu atât mai ciudată cu cât este opera recentă a unui Parlament cu o majoritate comunistă. Condiţiile istorice din RM le ofereau toate premisele pentru a promova internaţionalismul. Eurocomuniştii de la Chişinău însă au născocit un naţionalism moldovenesc etnic, aşa cum se întâmpla în secolul XIX. Dar noi acum vrem să ne integrăm într-o Europă a secolului XXI, unde pe primul loc se pune conceptul de„naţiune” şi abia apoi se vorbeşte de „etnie”, cu atât mai puţin s-ar vorbi de o etnie inexistentă.

Populaţia majoritară a RM, vorbitoare a limbii române, pare să nu fi luat în seamă „Concepţia...”. Pentru cei mai mulţi dintre cei ce constituie această majoritate nici nu contează denumirea etniei căreia aparţin. Ei ştiu că sunt cetăţeni ai acestui stat, ei îşi păstrează tradiţiile şi obiceiurile, limba străbunilor şi respectă valorile conlocuitorilor de alte etnii. Cu toţii trăim într-un stat care îşi trage denumirea de la un râu – Moldova. Cu toţii suntem moldoveni, indiferent de etnia din care facem parte. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt imposibil de găsit în Moldova familii în care să nu se fi înregistrat căsătorii mixte. Toate aceste considerente îmi permit să conchid că populaţia majoritară a RM are o vocaţie a comunicării interculturale. Pe teritoriul RM toate comunităţile etnice care respectă legile statului se bucură de toate drepturile. Moldova poate şi trebuie să valorifice acest potenţial al diversităţii culturale, al păcii şi al unei comunicări interculturale remarcabile.

Am trecut în revistă până aici câteva din condiţiile istorice în care s-a manifestat vocaţia comunicării interculturale la populaţia majoritară a RM. Punctul de pornire l-a constituit anul 1359 – momentul primei consemnări a existenţei statului medieval moldovenesc. Dupa cum se ştie, români din Maramureş au întemeiat ţara noastră, populând-o de la nord, de pe valea râului Moldova până la Marea Neagră. Vocaţia comunicării interculturale la români are, însă, o vechime mai mare decât perioada de la 1359 până acum. Cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin) au denumit întemeierea Moldovei ca fiind o a doua descălecare a strămoşilor lor. Prima descălecare s-a produs în 101–106 d.H., când împăratul Traian l-a înfrânt pe regele dacilor Decebal. Pentru a-şi întări dominaţia în Dacia Felix, provincia romană a fost populată cu cetăţeni romani de pe întreg cuprinsul Imperiului, aparţinând celor mai diverse etnii. Pe teritoriul Daciei s-au păstrat, însă, până astăzi elemente etnice ale dacilor. Pe columna traiană pot fi văzuţi daci îmbrăcaţi în portul popular „românesc”, cu căciulele specifice ţăranilor români. Folclorul din toată regiunea balcanică are multe asemănări, ceea ce denotă existenţa unui fond tracic comun la toate popoarele balcanice.

Acest fond exprimat în cântece şi dansuri populare s-a păstrat, deşi nu s-a păstrat limba dacilor. Cred că şi românilor li se potriveşte, cu datele preliminare specifice lor, teoria lui Nicolae Iorga privitoare la originea găgăuzilor. Marele savant considera că găgăuzii sunt o comunitate de greci dintr-o zonă de pe peninsula Asia Mică. După ce au fost cuceriţi de turci, li s-a impus să nu mai vorbească în limba greacă, cu ameninţarea că celor ce vor fi auziţi că încalcă legea respectivă li se vor tăia limbile. Multora li s-au tăiat, ei devenind gângavi şi turcii i-au numit pe toţi „găgăuzi”, ceea ce însemnă „gângavi” şi îi denumeau astfel chiar şi atunci când grecii de teama torturilor şi-au uitat limba în decursul câtorva generaţii, vorbind numai turceşte. Dar otomanii nu s-au mulţumit doar cu atât, ci au încercat să-i forţeze pe grecii turcizaţi să se convertească la Islam. Atunci vechii creştini nu au mai rezistat şi s-au deplasat pe teritoriul Bulgariei, care făcea parte din imperiu, unde îşi puteau pune în practică viaţa religioasă creştin-ortodoxă. Deşi mulţi cercetători nu acceptă această teorie, personal o consider veridică, întrucât nu a existat vreodată un popor turcic, dintre toate care au fost musulmane, ce să-şi fi abandonat mahomedanismul. Aceasta pentru că instituţia de cult islamică are un mecanism de apărare bine pus la punct: un musulman care îşi părăseşte confesiunea este exclus din familie şi comunitate. Un musulman îşi va converti o soţie de altă religie, dar o musulmană nu se va căsători decât cu un musulman.

Găgăuzii sunt creştini, pentru că aşa au fost de la început şi nu pentru că s-ar fi convertit cândva, când se numeau oguzi, de la Islam la Creştinism. Dacii, ca şi grecii din Asia Mică, şi-au pierdut limba. Dacă grecii în cauză şi-au dobândit o identitate culturală turcă, dacii, împreună cu toţi coloniştii veniţi din Imperiul Roman, şi-au dobândit o identitate latină sau romană. Chiar etnonimul de „români” are o semnificaţie specială. În fond, este vorba de apartenenţa locuitorilor de pe teritoriul provinciei Dacia Felix la Imperiul Roman, prin statutul de cetăţeni ai Romei. Este un caz deosebit în istoria omenirii când o comunitate etnică actuală îşi trage numele de la denumirea cetăţeniei pe care o posedau strămoşii lor. Strict vorbind, populaţia Daciei Felix, atât dacii, cât şi ceilalţi colonişti, şi-au pierdut identitatea etnică, dobândind o identitate culturală (lingvistică) latină (romanică). S-a mai păstrat puţin din identitatea etnică dacică, sub formă de tradiţii şi obiceiuri. Dar acestea sunt o mică parte din ceea ce a însemnat identitatea etnică dacică. Stricto sensu, noţiunea de „români” nu defineşte o etnie, ci o naţiune – o comunitate de persoane care au aceeaşi cetăţenie (romană). Astfel se poate afirma că românii s-au născut de la început ca o “naţiune” şi nu ca o etnie. În acest sens, cred că după cum crearea statului medieval moldovenesc s-a asemănat cu crearea SUA şi respectiv formarea naţiunii moldoveneşti s-a asemănat cu formarea naţiunii americane, la fel, fondarea naţiunii române s-a asemănat cu fondarea naţiunii americane.

Există pe planetă comunităţi umane unde primează naţionalul/cetăţenescul asupra etnicului. Acesta este cazul americanilor şi tot mai mult al francezilor, englezilor şi al altor popoare. În fond, românii, moldovenii sunt „americanii” Europei. În comunitatea umană în care naţionalul/cetăţenescul prevalează asupra etnicului există o comunicare interculturală eficientă. Aceste comunităţi au o vocaţie a comunicării interculturale, a stimulării şi promovării diversităţii culturale. Iar moldovenii sau românii se înscriu în rândul acestui fel de naţiuni.

Note:

1. Ureche Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. – Chişinău: Editura Literatura artistică, 1988, p. 66.
2. Hasdeu B.P. Istoria toleranţei religioase în România. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1992, p. 54.
3. Iorga Nicolae. Istoria lui Ştefan cel Mare. – Bucureşti: Editura Pentru Literatură, 1966, p. 18.
4. Concepţia politicii naţionale în Republica Moldova // Monotorul Oficial al Republicii Moldova. – 2004. – Nr. 1-5 din 1 ianuarie. – P. 48.

Articol publicat în „Studii Internaționale. Viziuni din Moldova”, publicație periodică științifico-metodică, Vol. III. Nr. 2, 2007, p. 32-37.

http://rudocs.exdat.com/docs/index-317077.html?page=3