Schimb de teritorii: Serbia – Kosovo versus Moldova – Ucraina

Vineri la Bruxelles au eșuat tratativele între Serbia și Kosovo, mediate de UE, pentru normalizarea relațiilor bilaterale, în vederea valorificării perspectivei aderării acestora la blocul comunitar, cu condiţia depăşirii divergenţelor actuale dintre ele.

Pentru depăşirea acestui impas, şeful statului sârb, preşedintele Aleksandar Vucic, a avansat recent ideea unui schimb de teritorii, oferind o parte din zona de sud a Serbiei populată masiv de etnici albanezi – Preșevo – în schimbul anexării părţii de nord a Kosovo – Mitrovița – dominate de etnici sârbi. Iniţial Hashim Thaci, președintele Kosovo, a părut să sprijine propunerea, dar ulterior şi-a schimbat atitudinea ca urmare a opoziţiei partenerului său din coaliţia aflată la conducere la Pristina, premierul Ramush Haradinaj.

Totuși, ideea schimbului de teritorii rămâne o opțiune de luat în samă.

O situație similară se înregistrează și între Ucraina și Republica Moldova. Există rațiuni și argumente pentru un schimb de teritorii între cele două țări vecine. Părți din Transnistria, cu localități populate de ucraineni (în primul rând Camenca și Râbnița), au tot dreptul să revină, cu tot cu casele și cimitirele lor, în Ucraina, tot așa cum localitățile moldovenești din raioanele Reni și Noua Suliță trebuie să revină în Moldova, pentru repararea unei crime comise de regimul sovietic.

O singură deosebire există între Moldova și Serbia: la Belgrad activează un guvern pentru poporul sârb, la Chișinău – se pare, un guvern pentru sine, care nu are treabă cu problema moldovenilor de peste hotare – de pe teritoriile istorice moldovenești. Nici măcar cu cei din interiorul granițelor (decât să-i deposedeze de câte un miliard). De aceea nu îmi imaginez ca actualul guvern moldovean să înainteze Ucrainei o propunere privind un schimb de teritorii, după precedentul ceho-slovac din 1994. Guvernul de la Chișinău are alte preocupări… Dar vine și momentul dreptății dumnezeiești…  

Vrea Poroșenko într-adevăr ca Ucraina să rupă legăturile cu URSS?

De ziua națională a Ucrainei, președintele Petro Poroșenko a declarat că țara sa, Ucraina, rupe toate legăturile cu Imperiul Rus și cu URSS. Este o declarație curajoasă, pentru că „ruptura cu URSS” înseamnă renunțarea la moștenirea sovietică, în speță – renunțarea, prin retrocedare, la teritoriile istorice moldovenești sudul și nordul Basarabiei, nordul Bucovinei și ținutul Herta. Cel puțin, se impune repararea abuzului comis de regimul totalitar sovietic – locuitorii tuturor satelor și orașelor din regiunile menționate trebuie să se pronunțe într-un referendum asupra chestiunii: vor ei sau nu să facă parte din Ucraina. Aceasta ar fi o renunțare adevărată la moștenirea grea sovietică.

Același referendum ar trebui desfășurat și în Transnistria moldovenească. Iar în urma rezultatelor sale să se procedeze la schimbul de teritorii, după modelul schimbului de teritorii între Cehia și Slovacia, din 1994.

Așteptăm „ruperea legăturii cu URSS” din partea Ucrainei și a Republicii Moldova. Deși se pare că e mai mult pălăvrăgeală electorală decât un mesaj asumat...

Scriitorul ucrainean Oles’ Buzina: Galițienii sunt moldoveni slavizați

„Galițienii se deosebeau de Rusicii adevărați prin toate – psihologie, tip antropologic și (cel mai important!) originea non-slavă.

Da, da! Anume non-slavă! Subconștient, nativii Ucrainei occidentale realizează acest lucru până acum. Chiar și aceia care nu au citit deloc, nimic – nici cărți istorice, nici calendare de perete cu file detașabile.

Oricine a comunicat cu locuitorii regiunilor Lviv sau Ivano-Frankivsk, cunoaște expresia locală – «galiţian de rasă». «Його дружина – расова галичанка!» – vă vor spune cu mândrie. Sau: «Пан Зеник – то справжній расовий галичанин». Și vor arăta spre un «kurdupel» (un ins cu nasul scurt) cu isterie ideologică în ochi.

Dar dacă există o definiție, atunci trebuie să existe un fenomen – o rasă locală galițiană. Pur și simplu spus, o natură umană, radical diferită de poltaveni sau cernigoveni. Deci, din ce a reieșit ea?

Explicația poate fi găsită în orice monografie privind etnogeneza slavă.

La granița dintre erele veche și nouă slavi în Galiția încă nu existau. Ea era locuită de purtătorii așa-numitei «culturi a movilelor carpatice» – tribul dacic al carpilor. Dacii vechi sunt strămoșii românilor și moldovenilor de astăzi. În secolul al II-lea sub conducerea împăratului Traian ei au fost cuceriți de către romani, întemeind provincia Dacia pe teritoriul României de astăzi.

Dar cuceritorii nu au ajuns până în Carpați și în regiunea nistreană superioară. Teritoriile sărace locale, populate de sălbatici înapoiți, pur și simplu nu i-au interesat pe originarii din Italia. Dacii – carpii au fost lăsați în pace, oferindu-le posibilitatea de a exista în «cultura lor, a movilelor carpatice».

Aceasta a continuat până în epoca Marii Migrații a Popoarelor, când slavii au început să se infiltreze aici din Volînia. În secole V-VI această parte a dacilor, căzând sub stăpânirea lor, a pierdut limba și a trecut la dialectul slav, desigur, deformându-l. Din dacii care s-au supus romanilor au ieșit românii și moldovenii. Iar aceia din rămășițele care au recunoscut superioritatea slavilor – actualii galițieni. Astfel, nu ar fi o exagerare să spunem că galițienii sunt în esență moldoveni slavizați.

«Історичний шлях культури карпатських курганів, – afirmă «Давня історія України», editată în anul 1995 în Кiev  – е наочною ілюстрацією асиміляції давніми слов'янами гето-дакіййів. Можливо, саме в цьому явищі полягають глибині причини своєрідності слов'янських етнічних груп, що проживають нині в Карпатах». 

Dar de ce «poate» [можливо]? Personal, uitându-mă cum sar [joacă] în jurul vetrei huțulii cu tomahawk-urile [armă de luptă: măciucă – poate fi buzdugan, notă A.L.] lor naționale nu mă îndoiesc deloc de cauzele acestei „своєрідності» [originalitate, specific]. Aceleași melodii româno-moldave (geto-dacice), aceleași fețe cu nasuri acviline non-slave, exact aceleași cheptare [cojoace?] brodate cu zorzoane carpatice, cu lâna în interior. Cât timp tac – în general nu-i poți distinge de moldoveni!

Sub dominația Rusiei, ținuturile carpatice au ajuns târziu. Inițial Kievul a concurat pentru ele cu Polonia”. (Олесь Бузина, «История Украины-Руси», Издательство Арий, Киев, 2011, pp. 88-89).

Adevărata semnificație a zilei de 2 decembrie: ce fel de sărbătoare națională trebuie să fie

Ziua de 2 decembrie reprezintă data istorică în care a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească în 1917 – prin aceasta populația moldovenească din Moldova de Est (Basarabia) și-a afirmat fără putință de tăgadă statalitatea: visul de a-și reface statul ce le-a fost răpit de străini.

Sfatul Țării a proclamat Republica Moldovenească în granițele Moldovei Răsăritene: de la Noua Suliță până la Mare. Mai târziu una dintre crimele capitale le regimului sovietic a fost deposedarea RSSM, pe care a creat-o în cadrul URSS, de nordul și sudul Basarabiei, fără să întrebe populația din acele regiuni dacă vrea să fie înstrăinată din formațiunea teritorială moldovenească. Totuși, moștenirea lăsată nouă de statul medieval moldovenesc, reconfirmată de actul fondator al RDM – cu privire la apartenența indubitabilă a nordului și sudului Basarabiei la Moldova – ne obligă să acordăm atenție conaționalilor noștri rămași în afara Republicii Moldova.

Guvernanții de la Chișinău ar trebui să se preocupe de comunitățile moldovenești din nordul și sudul Basarabiei permanent. Totuși, 2 decembrie poate fi ziua solidarității cu comunitățile moldovenești din nordul și sudul Basarabiei. Dacă nu suntem mancurți… 

Deci 2 decembrie ar fi ziua solidarității – cu frații noștri din cealaltă Basarabie și între noi – cei din Republica Moldova… 

Cine susține moldovenii din Ucraina în problema învățământului în limba maternă?

Problema legată de Legea educației, privind învățământul în limbile minorităților naționale din Ucraina nici pe departe nu a fost rezolvată. La un moment dat au apărut informații cum că Ucraina va modifica prevederile legii respective în lumina recomandărilor primite de la Comisia de la Veneția. „Nu văd încă perspective care să ne permită să mobilizăm o majoritate parlamentară pentru a vota modificarea art. 7 al noii legi adoptate”, a declarat recent ministrul educației și științei al Ucrainei, Lilia Grinevici. Comisia de la Veneția se va reuni pe 8 decembrie și, probabil, pe 10 decembrie va publica recomandările, dar „recomandările Comisiei de la Veneția vor fi luate în considerare în punerea în aplicare a Legii educației și la elaborarea unor legi ulterioare”, a spus Grinevici.

În acest context este de remarcat situația minorității moldovenești din Ucraina. Se știe că în statul vecin există localități în care conaționalii noștri se identifică moldoveni, pentru că au păstrat identitatea seculară a strămoșilor și pentru că înaintașii lor nu au participat la procesul de construcție a noii identități – românești – din 1862 încoace (autoritățile imperiale de la Viena au facilitat racordarea comunității moldovenești din nordul Bucovinei la acest proces desfășurat în România – implicit în ținutul Herța). Comunitatea moldovenilor ocupă al treilea loc după numărul de locuitori, 258,6 mii la ultimul recensământ [inclusiv 67 de mii de moldoveni în reg. Cernăuți și 123,7 mii care locuiesc în regiunea Odesa], după ruși și beloruși, între minoritățile naționale [în regiunea Cernăuți locuiesc 120 de mii de români]. (Suma celor ce se identifică moldoveni și a celor ce se identifică români plasează conaționalii noștri pe locul al doilea în Ucraina, după ruși).

În școlile moldovenești din sudul Basarabiei limba de predare a fost cea denumită moldovenească, în conformitate cu tradiția seculară (cu excepția celor 22 de ani din perioada interbelică: 1918 – 1940). Conaționalii care se identifică moldoveni în Ucraina în mod firesc au privit Republica Moldova drept patria mamă – țara de la care au așteptat ajutor.

La 6 octombrie a.c. premierul Ucrainean Volodimir Groisman a efectuat o vizită oficială la Chișinău. La conferința de presă comună a premierilor moldovean și ucrainean, Pavel Filip a declarat: „Avem îngrijorări, ca toți moldovenii și românii să-și poată face studiile în Ucraina, în limba lor maternă, adică în limba română. Problemele nu se rezolvă prin intermediul înaintării ultimatelor [probabil: ultimatumurilor, notă A.L.], problemele se rezolvă în discuți”.

Prin această declarație, foarte probabil Pavel Filip a dat undă verde ucrainizării tuturor școlilor din Ucraina în care se mai folosește glotonimul limbă moldovenească. De altfel, acest fenomen s-a desfășurat încă în perioada sovietică în cele șase sate moldovenești din regiunea Kirovograd – pe care le-au fondat conaționali de-ai noștri încă în 1805, deci încă înainte de anexarea Moldovei de Est (Basarabiei) de către Imperiul Țarist și în satele din partea de Est a Republicii Autonome Moldovenești din stânga Nistrului (actualmente – în regiunea Odesa). În toate acele localități școlile moldovenești au fost ucrainizate.

Și totuși, cine susține moldovenii din Ucraina în problema învățământului în limba maternă – moldovenească, așa cum o denumesc de secole? Pavel Filip și actuala guvernare de la Chișinău nu pătrund în detalii atât de delicate și subtile… 

Semnificații ale promulgării de către Poroșenko a legii privind ucrainizarea școlilor minorităților naționale

         Prin promulgarea luni, 25 septembrie, a legii privind utilizarea limbii ucrainene în școlile în care s-a predat până acum în limbile minorităților naționale, de către președintele Petro Poroșenko, statul ucrainean, în persoana puterii de la Kiev:

1.      A validat anexarea de către Rusia a Crimeii: a) minoritatea rusă s-a încredințat o dată în plus că alegerea pe care a făcut-o la referendum a fost una corectă; b) minoritatea tătarilor crimeeni  a obținut un argument solid în a-și schimba atitudinea față de puterea de la Kiev și față de actul comis în 2014 de către puterea de la Moscova;

2.      A oferit o justificare solidă comunității din regiunile Lugansk și Donețk de a continua lupta împotriva regimului de la Kiev, care se arată intolerant față de minorități (în cele două regiuni populația covârșitor majoritară este cea rusofonă).

3.      A dat un semnal clar că se află în proces de edificare a unui stat etnocratic ucrainean, ceea ce înseamnă că, comunitățile etnice autohtone moldo-română, maghiară, poloneză ș.a.., care de secole conviețuiesc pe teritoriile lor istorice, încorporate în mod abuziv de statul sovietic în Ucraina, fie vor fi asimilate, fie vor trebui să solicite intervenția comunității internaționale în vederea prezervării drepturilor garantate de legislația Consiliului Europei – a limbii și culturii naționale proprii.

4.      A împins România, Ungaria și Polonia către o alianță cu Rusia în vederea conjugării eforturilor privind apărarea drepturilor comunităților minorităților naționale din Ucraina.

Dar mai presus de orice, acțiunea șefului de stat de la Kiev, care a validat actul Legislativului ucrainean, a denotat o problemă nerezolvată în momentul destrămării URSS, care, iată, are repercusiuni până în prezent asupra securității regionale. Se știe că frontierele între fostele republici unionale au fost stabilite de regimul sovietic de la Moscova în mod arbitrar, fără să se țină cont de componența etnică a populației de diferitele regiuni. De exemplu, prin decizia Prezidiului Sovietului Suprem de la Moscova, din 4 noiembrie 1940, fără să le fi întrebat părerea, autoritățile staliniste de la Moscova au încorporat în republica ucraineană raioane cu populație prevalent moldo-română: Storojoneț, Adâncata, Herța, Noua Suliță, Reni și localități din alte raioane din sudul Basarabiei. În același timp, în cadrul republicii moldovenești au fost încadrate raioane cu populație prevalent ucraineană: Camenca, Râbnița, localități ucrainene în celelalte raioane transnistrene ale RSSM. Părea logic ca în 1991, la destrămarea URSS, republicile sovietice care și-au dobândit independența să procedeze la corectarea frontierelor – la corectarea crimelor comise intenționat sau fără intenție de către regimul totalitar sovietic. De altfel, așa au procedat alte două republici, cu o cultură politică mai avansată: Cehia și Slovacia. Ele s-au despărțit în 1993, iar în 1994 au efectuat un schimb de localități de la graniță – localitățile slovace din Cehia au trecut la Slovacia, iar localitățile cehe din Slovacia au trecut la Cehia. Autorităților Republicii Moldova și ale Ucrainei nu le-ajuns înțelepciunea politică să procedeze în acest fel.

Eu cred că nu e timpul pierdut nici acum, oricum problema frontierelor din spațiul post-sovietic va mai fi discutată de actorii geopolitici importanți. Dar Rusia va avea sorți de izbândă în a i se recunoaște la nivel internațional încorporarea Crimeii numai dacă va generaliza problema, dacă va condamna regimul sovietic pentru toate crimele, inclusiv pentru trasarea arbitrară a granițelor dintre republicile sovietice, devenite independente în 1991.            

Comunitatea moldo-română din regiunea Cernăuți: despre sovietism și responsabilitate

Un prieten din România s-a arătat surprins să vadă afișat portretul președintelui P. Popoșenko într-o școală cu predarea în limba română din regiunea Cernăuți. I-am explicat că este o practică moștenită din perioada sovietică. Atunci în școli erau afișate fotografii (portrete) ale conducătorilor politici – de partid – ai statului. Aceeași practică am observat-o și în Transnistria, de exemplu în școala moldovenească din orașul Dubăsari, unde la intrarea în școală era afișată fotografia „președintelui RMN” de atunci. Probabil, a fost și este expresia supunerii față de stăpânire (vorba veche: capul plecat). Cum se face că în Ucraina, unde se desfășoară un proces de desovietizare și decomunizare, mai poate fi întâlnită această reminiscență? Probabil, este un semn al faptului că sovietismul a pătruns atât de adânc în conștiința celor din Ucraina, încât cu una cu două nu îl poți scoate din minte și arunca la gunoi, oricât ai declara-o.

În Cernăuți am vorbit cu un tânăr din satul Ostrița, raionul Herța. Mi-a spus că în câteva generații limba română (pe care el o numește moldovenească) nu va mai fi vorbită. L-am întrebat ce se poate face pentru prezervarea limbii. „Totul depinde de noi – mi-a răspuns. Dacă o vom vorbi, limba va supraviețui”. Există o tendință a unor bucovineni să dea vina pe autoritățile de la București pentru deznaționalizarea moldo-românilor autohtoni din regiunea Cernăuți. Și totuși, cuvintele lui Eugen (așa îl cheamă pe tânărul din Ostrița, cu care am dialogat) sunt o sentință la adresa celor care se lasă deznaționalizați: cu toate acțiunile autorităților de la Kiev, inclusiv cu legea privind desființarea învățământului în limbile minorităților (cu excepția claselor primare), nimeni nu îi poate forța să renunțe la limba lor maternă și la cultura din străbuni. Nimeni nu îi poate face să le fie rușine de ceea ce sunt, să renunțe la identitatea lor și să adopte o altă identitate. Este o chestiune de ordin interior, este o responsabilitate în fața strămoșilor și în fața lui Dumnezeu, pentru care vor da răspuns. Iar România și Republica Moldova trebuie să-i susțină plenar.      

Minoritatea românească din nordul Bucovinei: a fi sau a nu fi

Doamna Alexandrina Cernov este redactorul șef al revistei „Glasul Bucovinei”, membru de onoare al Academiei Române, membru fondator și director executiv al editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuți, născută în orașul Hotin – nordul Basarabiei. Domnia sa este unul dintre intelectualii de marcă ai comunității românești din regiunea Cernăuți. Am purtat cu domnia sa, la Cernăuți, un dialog care m-a impresionat profund, datorită problemelor cu care se confruntă conaționalii noștri din Bucovina înstrăinată. Doamna A. Cernov mi-a spus, că deși diplomații români se arată optimiști vis a vis de situația minorității românești din reg. Cernăuți, relațiile dintre comunitatea românească și autoritățile ucrainene demult nu sunt bune, chiar de la proclamarea independenței. Faptul că autoritățile Ucrainei au îndrăznit să adopte, pe 5 septembrie, o lege privind desființarea învățământului în limbile minorităților (cu excepția claselor primare), este și vina diplomației române. Autoritățile de la București au dat crezare omologilor ucraineni, care le-au spus povești despre politica statului ucrainean față de minorități.

Un exemplu al atitudinii autorităților ucrainene față de necesitățile minorităților naționale este și cazul editurii „Alexandru cel Bun”, care până în prezent nu are un sediu. Autoritățile i-au oferit, nu-i vorbă, un sediu, dar a fost vorba de un spațiu dat în chirie, cu condiția să repare acoperișul și trotuarul – spațiul din fața clădirii respective. Editura nu are acești bani de aceea nu a putut accepta „oferta”.

Revenind la legea privind desființarea învățământului în limbile minorităților, doamna Cernov mi-a spus, că intelectualitatea bucovineană a făcut tot ceea ce a depins de ea – a scris președintelui Poroșenko, președintelui Iohannis, premierului Tudose, a informat presa ucraineană și română. Acum toți așteaptă răspunsul lui Poroșenko, care ar putea să refuze promulgarea legii adoptate de Rada de a Kiev.

Doamna Cernov consideră, în noul context politic din Ucraina, comunitatea românească se va consolida, se va uni în apărarea învățământului în limba română. Dar lucrurile nu sunt simple. Unii directori de școli se tem pentru scaunul lor (ar putea fi concediați fără menajamente de autorități). Unii profesori mai activi în apărarea valorilor naționale sunt amenințați, unii au și fost dați afară din posturile pe care le-au ocupat.

Am întrebat-o pe doamna Cernov cum ar putea fi îmbunătățită situația comunității românești din nordul Bucovinei. Mi-a răspuns: o personalitate poate să-i unească pe membrii comunității. (Nu e noutate că românii din Cernăuți sunt dezbinați – împărțiți în bisericuțe: mai multe ONG-uri, notă, A.L.). Trebuie mers prin sate, de chemat conaționalii la apărarea valorilor naționale. În opinia doamnei Cernov, cultura este ideea unificatoare, ceea ce îi poate uni pe toți românii din nordul Bucovinei.    

Articol scris pentru site-ul corbii albi.ro: http://corbiialbi.ro/index.php/contact/1215-aurelian-lavric-alexandrina-cernov-537-i-minoritatea-romaneasca-din-nordul-bucovinei/

Note de călătorie: cele cinci influențe asupra Cernăuților

Cernăuțiul este un oraș mirific, pe care vizitându-l, nu poți să nu-l îndrăgești. Este o concentrare de locuri de însemnătate istorică specială pentru Moldova și România. Aici este locul unde a studiat și în mare măsură s-a format Mihai Eminescu – titanul culturii noastre.

Există cinci perioade istorice, care pot fi regăsite, observate în Cernăuți.

1. Prima este cea moldovenească: 1359-1774 = 415 ani. Ea nu poate fi regăsită în arhitectura orașului, dar elementele sale sunt prezente și vizibile. În Piața Centrală, vis a vis de clădirea Consiliului municipal, pe un perete imens este reprodusă gramota domnitorului Alexandru cel Bun, în care este menționat pentru prima dată târgul Cernăuților. Dar cel mai bine se vede influența perioadei moldovenești în vorbirea conaționalilor noștri (indiferent că se identifică moldoveni sau români – graiul este cam același), care comunică moldovenește (în ceea ce în România se numește graiul moldovenesc al limbii române, iar în Republica Moldova – limbă moldovenească). Și încă un grai care cu greu poate fi regăsit în celelalte părți ale spațiului istoric moldovenesc. În Cernăuți mai poți auzi forma utilizată de cronicarul Grigore Ureche – „să hie” – mai ales din partea celor care sunt originari din Ținutul Herța. Alte cuvinte, de exemplu „popșoi”, pe care colegii din Transilvania nu le-au înțeles din prima (le-am „tradus”: porumb, păpușoi) se folosesc în mod curent și acum peste tot în spațiul moldovenesc. Atâta timp cât vor fi vorbitori ai graiului moldovenesc în Cernăuți, influența perioadei moldovenești va rămâne prezentă.

2. Perioada austriacă (1774-1918) se vede cel mai bine în arhitectura din zona centrală a urbei. Cel care a vizitat Viena vede în Cernăuți un centru austriac imperial miniatural. Arhitectura austriacă este fascinantă. Atât frontispiciile clădirilor care dau în stradă, cât și curțile interioare de o ermeticitate misterioasă. Cernăuțiul – în zona sa istorică – centrală – este un oraș austriac și slavă Domnului că autoritățile și comunitatea au păstrat acest patrimoniu.

3. Perioadă românească (1918-1940, 1941-1944) este exprimată și ea în clădiri remarcabile. România este prezentă în Cernăuți printr-un consulat, diplomații căruia sprijină comunitatea minoritară românească din regiune. Păcat că actualele autorități ale Republicii Moldova nu manifestă interes pentru conaționalii din regiunea Cernăuți (un consulat moldovenesc acolo este o necesitate imperioasă).

4. Perioada sovietică (1940-1941, 1944-1991) este vizibilă în Cernăuți cu tot procesul de desovietizare lansat de autoritățile centrale de la Kiev. În Cernăuți str. Krasnoarmeiskaia (a Armatei Roșii) a fost redenumită în Eroii Maidanului, dar a rămas monumentul Armatei Roșii („care în perioada 1941-1944 a desfășurat un război victorios”). În Cernăuți poți găsi o stradă „Roman Șuhevici” (în cadrul grupului lui Stepan Bandera, facțiunea radicală a OUN – Organizația Naționaliștilor Ucraineni – dar oarecum separat de liderii politici principali, a existat o facțiune de tineri galițieni mai puțin preocupată de ideologie, ci de îndeplinirea unor obiective militare imediate. Cel mai important membru al acestei facțiuni a fost Roman Șuhevici. Importanța acestei facțiuni avea să crească de-a lungul timpului, în perioada luptei de rezistență dusă de OUN pe timpul războiului), dar și strada 28 iunie 1940 – consacrată ispravei Armate Roșii, care la comanda lui Stalin, în urma înțelegerii acestuia cu Hitler, a anexat nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia. Această schizofrenie este ușor explicabilă: dacă autoritățile ucrainene vor condamna cu adevărat și până la capăt sovietismul, nu cumva ar trebui să restituie ceea ce sovieticii au acaparat cu forța și le-au oferit?

5. Perioada ucraineană (1991-prezent) se caracterizează prin drumuri dezastruoase, multe clădiri care necesită consolidare și încercări febrile de afirmare a ucrainescului în localitate. Să sperăm că până la urmă, aceasta nu se va face prin închiderea singurei școli cu predare în limba română, căci un asemenea pas deloc nu corespunde spiritului de toleranță care a existat de secole în Bucovina. 

   Articol scris pentru site-ul corbii albi.ro: http://corbiialbi.ro/index.php/contact/1212-aurelian-lavric-note-de-calatorie-cele-cinci-influen-539-e-asupra-cernau-539-ilor/                 

De ce înființarea RSSM a fost catastrofa geopolitică a secolului XX pentru Moldova

Astăzi este aniversarea înființării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) – la 2 august 1940. Este cunoscută declarația președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, conform căreia destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX, pentru că 25 milioane de etnici ruși au rămas în afara frontierelor Federației Ruse. Pentru Moldova catastrofa secolului XX a fost la 2 august 1940, când, prin înființarea RSSM, sudul și nordul Basarabiei au fost tăiate din vechiul corp statal moldovenesc și predate Ucrainei. Sute de mii de moldoveni au rămas în afara republicii moldovenești, ajungând în regiunile Ismail (mai târziu aceasta a fost încorporată în regiunea Odesa) și Cernăuți. Puțini cunosc faptul că la 28 iunie 1940, când URSS a anexat Basarabia, județele Hotin, Cetatea Albă și Ismail au intrat, formal, integral în componența republicii ucrainene. Delimitarea teritorială finală a fost consfințită printr-o hotărâte a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940, care a stabilit granița devenite frontieră de stat moldo-ucraineană, după destrămarea URSS și obținerea independenței de către Moldova și Ucraina.

Puțini cunosc detalii de la momentul stabilirii graniței moldo-ucrainene, detalii făcute publice de istoricul Valeriu Pasat. Stalin i-a chemat pe conducătorii RSSM și RSS Ucrainene în legătură cu chestiunea graniței. Stalin l-a întrebat pe N. Hrușciov, I secretar al RSSU dacă „colegii” moldoveni sunt de acord cu decizia în cauză, ce urma să fie aprobată. Hrușciov a spus „da” (colegii moldoveni erau șefii de partid ai fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești [RASSM] – Transnistria – din cadrul Ucrainei. Deci exista o tradiție bine înrădăcinată să răspundă numai cu DA la tot ce erau întrebați de șeful de la Kiev). Stalin i-a întrebat pe „colegii” moldoveni dacă sunt de acord cu noua graniță și ei au răspuns DA. Stalin a comentat că „Vă vor blestema urmașii”, dar decizia a fost aprobată.

Așadar, catastrofa (geopolitică a) secolului XX pentru Moldova s-a produs la 2 august 1940, atunci când a fost înființată RSSM, prin amputarea unor teritorii (sudul și nordul Basarabiei) în care au rămas – în afara republicii moldovenești – sute de mii de oameni care se identificau (și urmașii cărora se mai identifică și acum) Moldoveni.

Iată de ce regretele lui Putin au o corespondență și în istoria Moldovei…  

ROLUL POLITICII MULTICULTURALE ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII SOCIETALE A REPUBLICII MOLDOVA

       Abstract: After the signing in 2014 by the government of Moldova of the Association Agreement with the European Union, it must develop and implement a strategy for promoting European identity. However, Moldovan society is divided in terms of vector of integration. A successful European integration is possible in conditions of the most Moldovans adherence to European values and European civilization. Ensuring societal security in the context of European integration is to obtain the support of majority of Moldovan society – Moldovan citizens, regardless of ethnicity, to European values. This is possible through the promotion of the European identity superimposed on Moldovan civic identity.    

      One effective means of ensuring the societal security of RM is cultural diplomacy. Romania has a cultural policy towards the Romanian communities abroad, promoted through the network of Romanian cultural institutes and by the Department for Romanians Abroad. The cultural network of natural links between communities who share the Moldovan regional identity, on both banks of the Prut River, can be successfully used to promote European values and identity. Communities from Romanian region Moldova, promoted through cultural diplomacy, may constitute poles of attraction for communities from Republic of Moldova.   

Keywords: Societal Security, Identity, Cultural Policy, Cultural Diplomacy, European Integration.

            Introducere

        Unul dintre sectoarele importante ale domeniului Studiilor de Securitate, în conformitate cu elaborările cercetătorilor reuniți în Școala de la Copenhaga, este cel societal (celelalte sunt: politic, militar, economic și de mediu). Obiectul de referință al acestui sector este societatea, formată din totalitatea cetățenilor unui stat. O comunitate formată din oameni care se identifică cu anumite valori, idei, practici (un mod de viață) comune este purtătoarea unei identități societale comune. „Securitatea societală se referă la sustenabilitatea tiparelor lingvistice tradiționale, a culturii și religiei, identității naționale și a tradițiilor, în cadrul condițiilor acceptabile pentru evoluție”[1]. Este evident că numai un stat cu o societate consolidată, nu dezbinată, se poate afirma și își poate realiza interesele naționale (inclusiv asigurarea securității politico-militare – a independenței, suveranității, dar și asigurarea securității economice: a prosperității). Iată de ce asigurarea securității societale poate fi privită ca un element de bază și indispensabil al dezvoltării durabile a unui stat caracterizat prin diversitate etnică. De aceea statele cu guvernări și sisteme de stat funcționale, orientate către realizarea intereselor naționale, nu a intereselor oligarhice sau de grup, sunt preocupate de asigurarea securității lor societale.

        Pentru a asigura securitatea societală se impune elaborarea și implementarea unei politici culturale care să promoveze valori comune. La baza acesteia trebuie să stea o idee de stat, o misiune a statului sau un proiect de țară. Din misiunea de țară trebuie să rezulte o viziune, ce poate fi expusă într-o Concepție privind securitatea societală a statului. Iar din documentul respectiv (Concepție) trebuie să rezulte o politică, iar apoi și o strategie privind asigurarea securității societale, care să aibă menirea de a consolida societatea, de a crește gradul de coeziune societală. În Republica Moldova (RM) s-a încercat un asemenea demers în perioada guvernării Partidului Comuniștilor (2001-2009), când în 2003 a fost adoptată „Concepția politicii naționale a Republicii Moldova”[2]. Cu regret, documentul nu a constituit o elaborare care să corespundă standardelor europene, nu a prevăzut instrumente și pârghii de implementare, nu a fost urmat de o Strategie de implementare a „politicii naționale”, de aceea a rămas un act legislativ steril.

        De remarcat că utilizarea noțiunii de „național” în context societal poate induce semnificații nedorite – de „naționalizare” în sensul de uniformizare (asimilare) a comunităților etnice din cadrul unui stat multietnic. De altfel, conceptul de „politică națională” este unul cu origini în Uniunea Sovietică, iar Iosif Stalin a fost chiar autorul politicii naționale adoptate de Kremlin în perioada stalinistă. În prezent în spațiul european relațiile interetnice sunt abordate prin prisma conceptelor „multiculturalism”, „comunicare interetnică”,        interculturalitate” de aceea utilizarea conceptului de „politică culturală”, sau „politică multiculturală” – în sensul larg al interacțiunii culturilor etniilor conlocuitoare într-un stat – este mai potrivită.  

           Republica Moldova: aspecte ale problematicii securității societale

         Aflată la frontiera Uniunii Europene, Republica Moldova reprezintă un caz special în ceea ce privește sectorul securității societale. De la proclamarea independenței (27 august 1991) până în prezent autoritățile moldovenești, indiferent de coloratura politică, nu au reușit să consolideze societatea moldovenească – alias națiunea civică (politică) moldovenească, cea care, conform teoriei politice, îi cuprinde pe toți cetățenii, indiferent de apartenența lor etnică, religioasă, confesională, socială ș.a.. Cu regret, până în prezent gradul de integrare a minorităților etnice în cultura populației majoritare (titulare) este scăzut, gradul de cunoaștere a limbii de stat de către minoritari este scăzut, de aceea, în consecință, mulți reprezentanți ai minorităților etnice nici nu se identifică drept moldoveni, pentru ei prevalând identitatea etnică a grupului minoritar din care ei fac parte.

Lipsa unei coeziuni societale în Republica Moldova are ca fundal conflictului înghețat din zona nistreană – Transnistria – dar și disensiuni ale autorităților de la Chișinău în relația cu minoritatea găgăuză din sudul țării (în luna februarie 2014 în unitatea teritorial-autonomă Gagauz Yeri a fost desfășurat un referendum privind vectorul politicii externe, iar majoritatea covârșitoare a celor care au participat s-a pronunțat pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Eurasiatică, ceea ce a constituit o provocare la adresa guvernării pro-europene de la Chișinău).

             Există câteva linii de divizare a societății moldovenești:

           1. geopolitică: între partea din populație care se pronunță pro-Vest – și cea care se pronunță pro-Est (de remarcat că divizarea geopolitică se suprapune, în mare, și pe divizarea politică: forțele politice de dreapta sunt de orientare pro-Vest, în timp ce forțele politice de stânga sunt de orientare pro-Est);

           2. interetnică: între minoritățile etnice (care au fost supuse unui proces intens de rusificare în perioada sovietică și care sunt slab integrate în societatea moldovenească contemporană) și populația majoritară;  

            3. intraetnică: cele două curente din sânul populației majoritare – cei care se identifică români versus cei care se identifică moldoveni. Unii cercetători, precum Lucian Boia sau Oleg Serebrian, au scos în evidență inconsistența celor care proiectează inclusiv peste perioada medievală – implicit peste perioada de domnie a lui Ștefan cel Mare – identitatea românească. Oleg Serebrian notează: „După anexarea Basarabiei de către Rusia, basarabenii au continuat să se identifice ca o parte a moldovenilor, or în momentul în care s-a produs acest eveniment nu putea fi vorba despre o identitate națională românească”[3]. Desigur, se poate vorbi despre un  proiect stalinist de creare a „națiunii moldovenești” în interiorul URSS, prin formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), la 12 octombrie 1924[4], dar nu se poate vorbi despre o deznaționale – deromânizare a moldovenilor transnistreni, din simplul motiv că ei nu au avut până în 1924 o identitate românească. Istoricul american Charles King a evidențiat faptul că în momentul crării RASSM, strategii de la Kremlin s-au bazat inclusiv pe identitatea locală, asumată de populația din acea nou-constituita republică: „Constituirea unei națiuni în RASSM nu a apărut doar ca rezultat al expansionismului sovietic, ci mai mult ca rezultat al combinației dintre țelurile politicii externe centrale, formele de identitate existente și acțiunile aflate pe agenda elitelor politice și culturale din interiorul republicii autonome însăși”[5]. Așadar, este vorba în prezent de o divizare pe criterii de interprtare istoriografică, în sânul aceleiași etnii, a fenomenului identitar în Republica Moldova, ceea ce slăbește în mod grav statul moldovenesc, lipsindu-l de atât de necesara coeziune la nivel societal, coeziune care nu există nici măcar în sânul etniei majoritare.

         Toate aceste linii de divizare fac societatea moldovenească vulnerabilă din perspectiva asigurării securității societale. Statele cu coeziune socio-politică joasă sunt definite în literatura de specialitate a domeniului Studiilor de Securitate drept „state slabe”[6].

Frământările din cadrul societății moldovenești legate de vectorul politicii externe, lipsa unei coeziuni societale se datorează mai multor cauze, care sunt strâns legate una de alta:

1. Până în prezent autoritățile de la Chișinău nu au reușit să formuleze o idee de stat[7], o misiune de țară, un proiect de țară care să fie îmbrățișat de toate componentele societății (de toate minoritățile etnice conlocuitoare);

2. Până în prezent autoritățile nu sunt preocupate de edificarea națiunii civice (politice) moldovenești (în baza unor valori comune, îmbrățișate de toate comunitățile etnice conlocuitoare);

3. Autoritățile de la Chișinău nu au reușit să facă atractiv statul moldovenesc pentru minoritățile sale etnice, ceea ce denotă lipsa preocupărilor sau incapacitatea intelectuală și administrativă de a folosi instrumente ale puterii blânde (Soft Power)[8]. Desigur, pentru ca statul moldovenesc să fie atractiv pentru minoritățile sale etnice este necesată efectuarea unor reforme care să creeze condiții bune de viață, așa încât minoritățile respective să se simtă bine, confortabil, atât din punctul de vedere cultural, cât și din cel socio-economic (deocamdată, Republica Moldova rămâne cel mai sărac stat din Europa).

             Identitatea europeană în Republica Moldova

            După semnarea în 2014 de către guvernanții Republicii Moldova a Acordului de Asociere și de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, se impune elaborarea și implementarea unei strategii privind promovarea identității europene în interiorul RM, în vederea aderării ulterioare la familia europeană. Or, în condițiile divizării societății moldovenești este în ceea ce privește vectorul de integrare, această sarcină nu este una facilă. O integrare europeană de succes este posibilă în condițiile adeziunii majorității cetățenilor moldoveni la valorile europene, deci în condițiile asumării de către majoritatea populației a unei identități europene. Asigurarea securității societale moldovenești în contextul integrării europene vizează obținerea sprijinului majorității cetățenilor moldoveni, indiferent de apartenența lor etnică, confesională, socială etc., față de cursul european, asimilarea valorilor și civilizației europene. Iar acest lucru este posibil prin promovarea în cadrul societății moldovenești a identității europene, suprapuse armonios peste identitatea civică (politică) moldovenească, cea care, la rândul său, trebuie să se suprapună peste identitățile minorităților etnice. Este necesar să nu existe vreun conflict între cele trei identități. Istoricul român Lucian Boia a exprima această idee astfel: „Proiectul european presupune, în actuala lui fază, necesara, dar dificila îmbinare a celor două tipuri de unitate: tradiționala unitate de tip național și unitatea supranațională a marii familii europene, cărora li se adaugă un al treilea nivel, corespunzător structurilor regionale și minorităților. Într-o Europă unită, nu vor mai exista de altfel decât minorități, nici o națiune nu va fi majoritară, ceea ce pretinde de pe acum o nouă abordare a relației majoritate – minoritate. Se ajunge astfel, de la un singur principiu dominant, acela al decupajului național, asimilarot în interior și purtător de conflicte în afară, la trei principii «egale», care se cer armonizate. Iată ambiția, ca și dificultatea, principiului european!”[9]. Putem conchide că integrarea în spațiul european vizează armonizarea celor trei identități: paneuropeană, națională și a minorității etnice – pentru comunitățile etnice conlocuitoare în statele  polietnice.      

        Așadar, asigurarea securității societale a Republicii Moldova, în contextul procesului de integrare europeană, este posibilă prin consolidarea societății în baza valorilor europene (a identității europene), în vaza valorilor statale (a identității civice/politice moldovenești), și prin respectarea culturii și identității minorităților etnice (drepturi privind folosirea limbii materne în învățământ, administrație, mass-media ș.a.). În acest sens este necesară elaborarea unei politici culturale (sau multiculturale) din perspectivă pan-europeană, în vederea promovării în interiorul țării a unor valori comune – europene și statale (naționale), cu care să se identifice atât etnia majoritară cât și toate minoritățile etnice conlocuitoare, cultura și identitatea cărora să fie recunoscute și respectate în spațiul multicultural european și național-statal. Este de notat că valorile europene, care vizează promovarea și implementarea multiculturalismului, pot constitui elemente de coeziune în interiorul societății moldovenești, dacă vor fi folosite eficient de către autoritățile de stat de la Chișinău.

           Comunitățile moldovenești din afara Republicii Moldova

        O consecință a atitudinii lipsite de responsabilitate față de propriul popor, din partea autorităților de la Chișinău, este și abandonarea comunităților moldovenilor din afara frontierelor statului Republicii Moldova. Mai ales în Ucraina, dar și în Rusia și în alte republici post-sovietice există localități ale conaționalilor care se identifică moldoveni. Strămoșii unora dintre ei au plecat din Moldova pe alte meleaguri încă înainte de anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist (1812): de exemplu, în regiunea Kirovograd, Ucraina, mai există șase asemenea sate moldovenești, strămoșii locuitorilor cărora s-au mutat acolo încă în 1805. Aceste comunități din Ucraina (cu excepția celor din nordul și sudul Basarabiei) nu au făcut parte din statul român (1918-1940) și membrii săi se identifică moldoveni în mod firesc, pentru că au moștenit identitatea (sau identificarea) etnică a strămoșilor lor. Cu regret, autoritățile Republicii Moldova, stat cu care acele comunități se identifică (considerându-l Patrie-Mamă), nu se preocupă de ajutorarea lor în vederea păstrarea culturii, limbii și identității strămoșești. Guvernarea de la Chișinău nu are preocupări și, cu atât mai puțin, politici și strategii în acest sens.

        Autoritățile RM trebuie să contribuie la prezervarea culturii (limbii, tradițiilor și obiceiurilor), respectiv a identității comunităților de moldoveni de peste hotare, atât a celor din imediata apropiere de frontieră (din raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți, și din raionul Reni, regiunea Odesa, ambele în Ucraina, membrii cărora se identifică moldoveni și formează majoritatea populației acelor districte), cât și a celor din alte regiuni mai îndepărtate ale Ucrainei (Kirovograd), dar și a celor din alte state post-sovietice (localități ale moldovenilor există în Rusia – în ținutul Krasnodar, Georgia, Kîrgîzstan ș.a.). Pentru aceasta este nevoie fie de elaborarea și implementarea unei politici culturale specifice, având ca obiect de referință comunitățile moldovenești de peste hotarele Republicii Moldova, fie includerea unui compartiment dedicat acelor comunități în documentul privind politica (multi)culturală a Republicii Moldova (atât în plan intern, cât și în plan extern). Prin susținerea școlilor și bisericilor, prin diverse instrumente ale diplomației culturale – sprijinirea de festivaluri folclorice (de exemplu, cele organizate tradițional la 1 martie – cu genericul „Mărțișor”, la Noua-Suliță, Reni ș.a.) este posibilă păstrarea identității comunităților moldovenești de peste hotare. O asemenea preocupare a autorităților Republicii Moldova este o datorie față de toți cei care se identifică cu statul moldovenesc și poate contribui la sporirea securității societale a RM, prin creșterea gradului de încredere a cetățenilor moldoveni față de propriul stat, față de viitorul statului lor.  

       În acest context, un exemplu demn de urmat pentru Republica Moldova îl reprezintă România. Autoritățile de la București au o politică culturală privind comunitățile românești din afara granițelor, promovată prin rețeaua de Institute Culturale Române (ICR) și prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Cadrul cultural, rețeaua de legături firești între persoane și comunități care împărtășesc identitatea regională moldovenească, de pe ambele maluri ale Prutului, din România și din Republica Moldova, pot fi folosite cu succes în vederea promovării valorilor europene (ale UE), a identității europene în Republica Moldova și în comunitățile moldovenești din Ucraina și alte state post-sovietice. Comunitățile din regiunea istorică Moldova, din cadrul României, pot constitui poli de atracție pentru comunitățile din Republica Moldova.

Nu în ultimul rând, exemple bune de urmat pentru Republica Moldova oferă și statele din vecinătate: Ungaria, Polonia și Ucraina – care au instituit practica acordării conaționalilor de peste hotare a cărții de conațional,  cu ajutorul căreia ei pot vizita gratuit în Țata Mamă muzee și alte edificii culturale, iar, de exemplu, în Ungaria au facilități la angajarea în câmpul muncii.

Asigurarea securității societale a Republicii Moldova prin politica (multi)culturală

Din punct de vedere teoretic, conceptul cultură are câteva sensuri: în sens larg cultura semnifică un mod de viață a unui popor („Ansamblu de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educație”[10]), iar în sens îngust noțiuea în cauză vizează realizările unor personalități de creație în diversele ramuri ale artei: pictură, artă plastică, literatură, muzică, teatru, cinema ș.a. („Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice”[11]). Putem afirma că în conformitate cu primul sens evocat este vorba de o cultură impersonală (de exemplu, folclorul manifestat în dansuri, muzică populară, port popular, bucate tradiționale etc), iar al doilea sens se referă la cultura personalizată – la creațiile unor personalități istorice concrete.

Ca și concept, comunicarea interculturală a apărut în a doua jumătate a secolului XX, când în SUA au fost inițiate studii și aplicații privitoare la contactele dintre americani și indivizi sau grupuri aparținând unor culturi diferite de cea americană. În Europa Occidentală această direcție de reflecție și cercetare a condus la încetățenirea conceptului de multiculturalism, care descrie existența, acceptarea sau promovarea unor multiple tradiții culturale într-o jurisdicție, de obicei considerat în termini de cultură asociată unui grup etnic. Aceasta poate avea loc atunci când o jurisdicție este creată sau extinsă prin amalgamarea unor arii cu două sau mai multe culturi (de exemplu Canada franceză și Canada engleză, Valonia și Flandra în Belgia), sau prin imigrarea din diferite jurisdicții (state) ale lumii (de ex., foste colonii: Statele Unite, Australia, Brazilia, dar și, în ultimele decenii, datorită imigrației masive – de milioane de persoane: Regatul Unit, Franța, Germania ș.a.). Ideologiile sau politicile multiculturale sunt largi, variind de la respectul egal față de diverse culturi într-o societate, până la promovarea mentenanței diversității culturale, sau până la politici în care oameni aparținând diferitelor grupuri etnice și religioase sunt abordate de autorități ca fiind definite de grupul căruia aparțin. Multiculturalismul ce promovează mentenanța distincției diferitelor culturi este adesea în contrast cu stabilirea unor politici privind integrarea socială, asimilarea culturală și segregarea rasială. Multiculturalismul a fost descris ca „bol de salată” sau „mozaic cultural”. Două strategii diferite și aparent incompatibile au fost dezvoltate prin intermediul diferitelor politici și strategii guvernamentale. Prima se concentrează pe interacțiunea și comunicarea între diferite culturi; această abordare este, de asemenea, adesea cunoscută sub numele de interculturalitate. A doua se concentrează asupra diversității și unicității culturale care poate duce uneori la competiție interculturală. Izolarea culturală poate proteja unicitatea culturii locale a unei națiuni sau a unei zone și să contribuie, de asemenea, la diversitatea culturală la nivel mondial. Un aspect comun al multor politici care urmează a doua abordare este faptul că ele evită prezentarea oricăror valori comunitare specifice etnice, religioase sau culturale ca centrale.  

Republica Moldova este un stat polietnic, de aceea, întru asigurarea securității societale, politica sa culturală trebuie să răspundă necesităților tuturor grupurilor etnice, deci trebuie să fie una multiculturală. Pentru buna gestionare a relațiilor interetnice din Republica Moldova a fost creat încă de la începutul perioadei de independență – la 25 aprilie 1991 – Departamentul de Stat pentru Problemele Naționale, actualmente: Biroul Relații Interetnice (BRI), care are menirea de a realiza Concepția în domeniul relațiilor naționale, de reprezentare și apărare a intereselor grupurilor naționale care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova[12]. Cu regret, nu a fost prevăzut un rol al BRI în elaborarea unei politici (multi)culturale. Este nevoie de specificarea prin lege a atribuțiilor BRI, așa încât instituția să aibă sarcini privind elaborarea și implementarea unei politici multiculturale, iar pentru punerea ei în aplicare să fie alocate suficiente fonduri. Această politică ar trebui să fie în strânsă legătură cu politica educațională, prin care minoritățile etnice să poată însuși bine limba de stat a țării.

Pe lângă modelul european, implementat în statele Uniunii Europene (cu toate deficiențele, semnalate de unii lideri europeni, de exemplu de cancelarul german Angela Merkel[13]), un exemplu demn de a fi analizat este și cel din Federația Rusă. Recent (în 2013) a fost aprobată „Concepția Securității Societale în Federația Rusă”[14] – un document amplu consacrat asigurării securității societale ca parte a securității naționale a Federației Ruse.          

Concluzii

Succesul integrării europene a Republicii Moldova depinde în mare măsură de felul în care autoritățile de la Chișinău vor fi capabile să convingă statele membre ale Uniunii Europene de faptul că statul moldovenesc corespunde criteriilor de aderare, respectiv criteriilor de conviețuire a statelor europene în Uniune. Este vorba atât de respectarea principiilor democratice, implementarea unei economii de piață funcționale, cât și de adoptarea unei politici multiculturale – prin care să fie respectată cultura fiecărei comunități etnice conlocuitoare. Din această perspectivă, pot fi trase mai multe concluzii:  

1. În contextul eforturilor de racordare la standardele europene, se impune ca autoritățile Republicii Moldova să elaboreze strategii de sprijinire a comunităților moldovenești din străinătate (a lucrătorilor migranți: aproximativ 600.000 de persoane și a minorității moldovenești din Ucraina: 250.000 de persoane). Printr-un asemenea sprijin autoritățile de la Chișinău vor consolida securitatea societală în interiorul Republicii Moldova, întărind încrederea poporului Republicii Moldova în viabilitatea și durabilitatea statului moldovenesc.

2. România este un exemplu atât privind gestionarea eficientă a relațiilor interetnice din interiorul țării, cât și privind sprijinirea comunităților românești din afara granițelor țării (prin Departamentul pentru Românii de pretutindeni și rețeaua Institutului Cultural Român). Modelul respectivelor instituții poate fi trebuie preluat de Republica Moldova.

3. Se impune utilizarea eficientă a posibilităților oferite de UE, de exemplu, a programelor de cooperare transfrontalieră. Accesarea fondurilor prin intermediul acestui program și prin altele poate contribui la o interacțiune fructuoasă între comunități care au un trecut istoric comun, dar care sunt în prezent despărțite de frontierele a trei state.

4. Se impune desemnarea unei instituții de stat cu atribuții clare în vederea elaborării, supunerii în fața parlamentului, pentru a fo votată și a implementării unei Concepții a Securității Societale sau a Unei Concepții privind Politica Multiculturală în Republica Moldova. Această instituție poate fi chiar actualul Birou pentru Relații Interetnice.

5. Desigur, pentru buna elaborare a textului unei Concepții privind Securitatea Societală, autoritățile statului moldovenesc pot apela la comunitatea de experți în securitate din Republica Moldova.

Bibliografie

1. Boari, Vasile; Gherghina, Sergiu; Murea, Radu, Regăsirea identității naționale. Iași: Polirom, 2010.

2. Boia, Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, București: Humanitas, 2013.

3. Buzan, Barry, Popoarele, statele și frica, Chișinău: Editura Cartier, 2014

4. Buzan, Barry; Wæver, Ole; de Wilde, Jaap, Securitatea. Un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011.

5. King, Charles, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău, 2005

6. Lege privind aprobarea Concepției politicii naționale a Republicii Moldova, http://lex.justice.md/md/312846/, accesat 31.07.2015.

7. Merkel says German multicultural society has failed, http://www.bbc.com/news/world-europe-11559451, 17.10.2010, accesat: 10.05.2015.

8. Negru, Elena, Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940), Prut Internațional, Chișinău, 2003.

9. Nye Joseph S., Jr., Viitorul puterii, Iași: Polirom, 2012. 

10.Regulamentul Departamentului de Stat pentru Probleme Naționale al R.S.S. Moldova, în Departamentul Relații Interetnice al Republicii Moldova. Documente, date, fapte, comentarii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2003, p. 42.

11. Концепция общественной безопасности в Российской Федерации, 21.11.2013, http://kremlin.ru/acts/news/19653, accesat: 10.05.2015.

Articol prezentat sub formă de comunicare științifică la conferiința „Cultural Diplomacy at the East and West Borders of the European Union” - 23-25 aprilie 2015, Oradea, România. Articol publicat şi în „Revista Militară. Studii de Securitate și Apărare”, Nr. 2/2015, Chișinău, p. 81-88.

---

[1] Barry Buzan et al., Securitatea. Un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011, p. 22.

[2] Lege privind aprobarea Concepției politicii naționale a Republicii Moldova, http://lex.justice.md/md/312846/, accesat 31.07.2015.

[3] Oleg Serebrian, Basarabia: identitate, politică și geopolitică, în Boari Vasile, Gherghina Sergiu, Murea Radu, Regăsirea identității naționale. Iași: Polirom, 2010, p. 220.

[4] Elena Negru, Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940), Prut Internațional, Chișinău, 2003, p. 3.

[5] Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău, 2005, p.62

[6] Barry Buzan, Popoarele, statele și frica, Editura Cartier, Chișinău, 2014, p. V.

[7] Ibidem, p. 74.

[8] Joseph S. Nye, Jr., Viitorul puterii, Polirom, Iași, 2012, p. 114.

[9] Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, Humanitas, București, 2013, p. 47-48.

[10] DEX, https://dexonline.ro/definitie/cultur%C4%83, accesat: 31.07.2015. 

[11] Ibidem.

[12] Regulamentul Departamentului de Stat pentru Probleme Naționale al R.S.S. Moldova, în Departamentul Relații Interetnice al Republicii Moldova. Documente, date, fapte, comentarii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2003, p. 42.

[13] Merkel says German multicultural society has failed, http://www.bbc.com/news/world-europe-11559451, 17.10.2010, accesat: 10.05.2015.

[14] Концепция общественной безопасности в Российской Федерации, 21.11.2013, http://kremlin.ru/acts/news/19653, accesat: 10.05.2015.