Problema comunității moldovenești din Ucraina în contextul războiului de la est de Republica Moldova

Evenimentele dramatice din Ucraina, începute pe 24 februarie și pe care oficialitățile din Federația Rusă le numesc „operațiune militară specială”, iar cele ale Ucrainei – „război”, au determinat un flux mare de refugiați din Ucraina, care au intrat pe teritoriul Republicii Moldova. O parte a acestora au plecat mai departe, în state din Uniunea Europeană. Mulți au hotărât să rămână în Republica Moldova. În acest context autoritățile de la Chișinău nu abordează o problemă stringentă, care de multă vreme este ignorată – cea a comunității moldovenești din Ucraina.

Moldovenii, împreună cu românii, din Ucraina constituie al treilea grup etnic (după ucraineni și ruși), numărând 409.608 de persoane, sau 0,85% (dintre care moldoveni s-au declarat 258.619 ori 0,53%, iar români 150.989 ori 0,32%) din populația Ucrainei, potrivit recensământului populației din 2001. 44% dintre aceștia se află în regiunea Cernăuți (nordul Bucovinei, ținutul Herța și nordul Basarabiei – unde majoritatea se identifică moldoveni), 30% – în regiunea Odesa (sudul Basarabiei și partea ucraineană a interfluviului Nistru-Bug), 12% – în regiunile Krovopivnițk (fostă Kirovograd) și Nikolaev, 8% în regiunea Transcarpatia și 6% în alte regiuni. Este interesant că în regiunea Kirovograd există sate moldovenești, formate de strămoșii actualilor locuitori, care au plecat din Moldova în părțile respective prin anii 1804-1805, înainte de anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, când nu exista vreun stat român.

Autoritățile de la Chișinău nu sunt preocupate de comunitatea moldovenilor din Ucraina. La o conferință de presă din 30 noiembrie 2021 l-am întrebat pe prim viceprim-ministrul, ministrul de externe Nicu Popescu, „Cum poate ajuta Republica Moldova comunitățile moldovenești din sudul Basarabiei, actualmente – regiunea Odesa a Ucrainei?”. Este vorba, în primul rând, de probleme ca trecerea claselor sau chiar școlilor în localitățile cu populație moldovenească la predarea în limba ucraineană și altele. Oficialul mi-a răspuns că, „Din perspectiva noastră, limba [pe care o vorbesc cele 124,4 mii de persoane care s-au declarat moldoveni la ultimul recensământ din Ucraina, n. A.L.] este română”. „Acest lucru noi îl spunem foarte deschis în interacțiunea noastră cu partenerii noștri din Ucraina. Subiectul, situația vorbitorilor de limbă română din Ucraina, este discutat”, a adăugat Nicu Popescu.

Este semnificativ faptul, că Republica Moldova nu are o instituție specializată care să se ocupe de comunitățile moldovenești de peste hotare. În România o asemenea instituție este Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Instituții de acest fel au Ungaria, Polonia și alte state din UE, la care actuala guvernare a depus cerere de adere în numele Republicii Moldova.

A devenit o practică larg răspândită ca statele care se respectă să acorde ajutor comunităților conaționalilor lor de peste hotare. Israel, Germania, Rusia și alte state au programe de repatriere a conaționalilor de peste hotare. Este uimitor faptul că autoritățile de la Chișinău nu sunt preocupate de persanele care se identifică drept moldoveni în Ucraina. Era firesc ca în contextul crizei din Ucraina, autoritățile de la Chișinău să invite moldovenii din țara vecină să se stabilească în Moldova – care este și țara lor. O asemenea abordare este cu atât mai utilă, cu cât Republica Moldova se confruntă cu o gravă problemă demografică, iar multe localități rurale pur și simplu au fost desființate – au dispărut prin depopulare. Cu resurse din Occident, destinate gestionării problemei refugiaților, ar fi util ca autoritățile de la Chișinău să implementeze un program de repatriere a moldovenilor din Ucraina – să le ofere pământ, să le procure sau construiască case, să le ofere posibilitatea de a deschide afaceri. Cu regret, nu există, deocamdată, o asemenea înțelegere în cabinetele guvernamentale de la Chișinău.

Atâta timp cât statul moldovenesc nu va avea un comportament comparabil cu cel al Israelului, Germaniei și a altor state din UE, cu regret, asupra statului Republica Moldova va plana calificativul „stat eșuat”.

Dar mai există însă un aspect ce poate fi adăugat. Nu trebuie să uităm, că există date istorice care relevă legătura strânsă între moldoveni și ucraineni. În una dintre ultimele sale cărți («История Украины-Руси», Издательство Арий, Киев, 2011, pp. 88-89), regretatul scriitor ucrainean Олесь Бузина (ucis la Kiev de un naționalist ucrainean la 16 aprilie 2015), a scris că ucrainenii din vestul Ucrainei sunt, de fapt, moldoveni slavizați. „Galițienii se deosebeau de Rusicii adevărați prin toate – psihologie, tip antropologic și (cel mai important!) originea non-slavă. (…) Pur și simplu spus, [este vorba de] o natură umană, radical diferită de poltaveni sau cernigoveni. Deci, din ce a reieșit ea? Explicația poate fi găsită în orice monografie privind etnogeneza slavă. La granița dintre erele veche și nouă slavi în Galiția încă nu existau. Ea era locuită de purtătorii așa-numitei «culturi a movilelor carpatice» – tribul dacic al carpilor. Dacii vechi sunt strămoșii românilor și moldovenilor de astăzi. În secolul al II-lea sub conducerea împăratului Traian ei au fost cuceriți de către romani, întemeind provincia Dacia pe teritoriul României de astăzi. Dar cuceritorii nu au ajuns până în Carpați și în regiunea nistreană superioară. Teritoriile sărace locale, populate de sălbatici înapoiați, pur și simplu nu i-au interesat pe originarii din Italia. Dacii – carpii au fost lăsați în pace, oferindu-le posibilitatea de a exista în «cultura lor, a movilelor carpatice». Aceasta a continuat până în epoca Marii Migrații a Popoarelor, când slavii au început să se infiltreze aici din Volînia. În secole V-VI această parte a dacilor, căzând sub stăpânirea lor, a pierdut limba și a trecut la dialectul slav, desigur, deformându-l. Din dacii care s-au supus romanilor au ieșit românii și moldovenii. Iar aceia din rămășițele care au recunoscut superioritatea slavilor – actualii galițieni. Astfel, nu ar fi o exagerare să spunem că galițienii sunt în esență moldoveni slavizați”, a menționat Олесь Бузина.

„Personal, privind cum sar [joacă] în jurul vetrei huțulii cu tomahawk-urile [armă de luptă: măciucă – poate fi vorba de buzduganul moldovenesc sau de toiag, n. A.L.] lor naționale nu mă îndoiesc deloc (…). Aceleași melodii româno-moldave (geto-dacice), aceleași fețe cu nasuri acviline non-slave, exact aceleași cheptare [cojoace?, n. A.L.] brodate cu zorzoane carpatice, cu lâna în interior. Cât timp tac – în general nu-i poți distinge de moldoveni”, a precizat Олесь Бузина.

Mai putem adăuga informațiile interesante despre Țara Bolohovenilor, care s-a aflat tocmai în Volînia – de unde au venit slavii peste carpii din vestul Ucrainei și i-au slavizat. Bolohovenii sau Volohovenii au fost un grup etnic care a populat nordul Moldovei la răsărit și sud de principatul Galiției, în nord până la Jîtomîr, în est până la jumătatea distanței dintre Bug și Kiev, iar în sud cuprinzând ținutul Sorocii. Despre Bolohoveni există informații doar în cronicile rusești dintre anii 1150–1257. Există elemente (în primul rând toponimia) care permit să se afirme ideea că Bolohovenii au fost strămoși ai moldovenilor.

Nu în ultimul râd, să nu uităm faptul că pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Moldova a deținut cetatea Lerici la gurile Niprului, iar asta înseamnă că a deținut și controlul asupra căilor de acces în spațiul dintre Nistru și Nipru.

Toate aceste elemente ne permit să vedem în ucraineni un popor cu care suntem îngemănați. În condițiile dezastrului demografic din Republica Moldova, autoritățile ar putea adopta programe de naturalizare nu numai a moldovenilor din Ucraina, ci și a ucrainenilor de alte limbi, pentru că din punct de vedere istoric suntem foarte apropiați. Bineînțeles, statul moldovenesc ar fi trebuit să creeze condiții propice pentru ca familiile de ucraineni – în primul rând copii care merg la școală – să se poată integra prin însușirea limbii de stat din Republica Moldova. Din păcate, nu pot fi întrevăzute asemenea abordări la actuala guvernare de la Chișinău.

MOŞTENIREA REPUBLICII DEMOCRATICE MOLDOVENEȘTI (1917-1918) – FACTOR DE CONSOLIDARE A STATULUI MOLDOVENESC CONTEMPORAN

 A apărut nr. 2/2019 al Revistei Militare. Un articol de la paginile 156-163. 

LEGACY OF THE MOLDOVAN DEMOCRATIC REPUBLIC (1917–1918) – A FACTOR OF THE CONTEMPORARY MOLDOVAN STATE CONSOLIDATION

The legacy of the Moldovan Democratic Republic (MDR) from 1917-1918, which emerged from the Russian Empire, after Bessarabia has been annexed by Russia, is still not capitalized by the authorities of the contemporary Moldovan State – Republic of Moldova. Yet, the Republic of Moldova is a successor of MDR and it must pay attention to its history – to its roots. Unfortunately, in 1918 no one of great powers recognized the independence of MDR, proclaimed at January, 24, 1918. Still, the importance of MDR, from the historical point of view, is topical even now. It could play a substantial role in consolidating the Moldovan State at the present historical stage. The Baltic States are an example of the historical legacy their antecessors capitalization in their countries of the interwar period. Of course, this depends on the fact if and how the state authorities recognize the importance of their state history.

Keywords: Moldovan Democratic Republic, geopolicy, consolidation, Republic of Moldova.

INTRODUCERE

Importanța evenimentelor istorice de acum un secol este subevaluată atât de guvernarea de la Chişinău, cât şi de societatea moldovenească. Şi totuşi, centenarul independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (RDM), care a fost proclamată la 24 ianuarie 1918, a fost un bun prilej de consolidare a identităţii statului moldovenesc contempotan, proclamat la 27 august 1991 şi care este succesorul statului moldovenesc din 1918. În mare măsură, prilejul a fost ratat.

Marea dramă a Republicii Democratice Moldovenești a constat în faptul că marile puteri nu i-au recunoscut independența, aşa cum s-a întâmplat cu privire la republicile baltice, Finlanda şi Polonia, independenţa cărora a fost recunoscută. În acest sens, balticii cinstesc în mod deosebit moştenirea evenimentelor din 1917-1918. Cu toate că Letonia și-a declarat independența față de URSS la 4 mai 1990, obținând-o de facto pe 21 august 1991, în contextul prăbuşirii imperiului sovietic, letonii sărbătoresc Ziua Independenței pe 18 noiembrie 1918, aniversând independența fată de Rusia sovietică. Și lituanienii aniversează tot declararea independenței fată de Rusia sovietică din 1918, ca zi a independenței statale, pe 16 februarie, cu toate că Lituania și-a recâștigat independența fată de Uniunea Sovietică pe 11 martie 1990. La fel ca și celelalte două state baltice, estonienii marchează ziua independenței pe data de 24 februarie 1918, când Estonia și-a declarat independența fată de Rusia sovietică (cu toate că Estonia și-a recăpătat independența fată de Uniunea Sovietică pe 20 august 1991).  Acea primă perioadă  de independență  a fost de extrem de  scurtă durată,  deoarece  trupele  germane  au intrat în Tallinn chiar în zilele următoare. 

Cu toate acestea, importanța acelor evenimente a fost valorificată plenar la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 de către națiunea estoniană: declarația de independență a fost adoptată la 20 august 1991, dar în vederea reconstituirii statului de dinainte de 1940. Practic, cele trei națiuni baltice au arătat că și-au reconstituit, şi-au reactivat statele lor în 1991. În Lituania, Letonia și Estonia, actele de proclamare a independenței din 1918 sunt considerate ca fiind superioare celor din 1991. Cu toate că situația din RDM a fost diferită de cea din republicile baltice, evenimentele  din 1917-1918 din Basarabia au dat dovada păstrării și renașterii tradiției statale moldovenești, a sentimentului unității etnoculturale, moștenit din perioada medievală. Iată de ce statul independent Republica Moldova, proclamat la 27 august 1991, este moștenitorul statului Republica Democratică Moldovenească proclamat la 2 decembrie 1917 (ca autonom în cadrul Federaţiei Ruse), respectiv la 24 ianuarie 1918 (ca independent), care la rândul său și-a arătat descendența, pe care nimeni nu i-o poate contesta și de care nimeni nu îl poate lipsi, din statul medieval Principatul Moldova. Schematic, această continuitate poate fi prezentată astfel: 

a) Statul medieval Principatul Moldova  (de la 1359; la 2 februarie 1365 regele Ungariei a recunoscut independența statului, care de la început s-a numit Principatul Moldovlahia, aşa cum apare pe sigiliul domnitorului Alexandru cel Bun: 1400-1432) –> 

b) Republica Democratică Moldovenească (24 ianuarie 1918) –> 

c) Republica Moldova (27 august 1991). Acestea sunt cele trei repere  ale continuității statalității moldovenești la est de Prut. În secolele care s-au perindat de-a lungul istoriei, au existat momente în care statul moldovenesc dispărea în interfluviul pruto-nistrean. Este vorba de:

a) Stăpânirea turcească în raialele Chilia, Cetatea Albă [Akkerman], Tighina [Bender] și Hotin, de asemenea în Bugeacul acordat de stăpânirea turcească unei hoarde de tătari nohai,

b) Perioada imperiului țarist,

c) Perioada sovietică.

Totuşi, elemente ale statalității moldovenești s-au păstrat şi în aceste perioade. În acest sens pot fi menţionate:

a) Statutul de autonomie al oblastiei Basarabia în cadrul Imperiului Rus (1818-1828);

b) Republica SSM în cadrul URSS (1940- 1941, 1944-1991);

c) Poate chiar şi Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) de pe malul stâng al Nistrului (din 12 octombrie 1924 până în iunie 1940), constituită ca o consecinţă a recunoaşterii ponderii moldovenilor transnistreni în regiunea de la est de Nistru.

În 1991 idealul independenței statului moldovenesc a devenit realitate și de atunci suntem chemați să ne slujim statul cu demnitate, să contribuim la prosperarea sa, așa încât să fie respectat pe arena internațională, iar noi să fim mândri de el. Această slujire presupune și cinstirea înaintașilor, care au muncit și s-au jertfit în trecut pentru acest ideal.

Din perspectiva actualului stat Republica Moldova se poate afirma că problema Basarabiei a fost rezolvată la 2 decembrie 1917, respectiv la 24 ianuarie 1918, prin reafirmarea și reanimarea ideii statului moldovenesc. În 1917-1918 populația majoritară a Basarabiei s-a afirmat ca un actor statal independent, și-a exprimat voința de a fi luată în considerare ca atare de comunitatea internațională, a arătat că Basarabia nu este un obiect, ci un subiect geopolitic.

Iată de ce centenarul evenimentelor din 1917-1918 ar fi fost un bun prilej de a ne arăta pietatea față de înaintașii noștri, ar fi fost o dovadă că cetățenii de astăzi ai Republicii Moldova – succesoare de drept a Republicii Democratice Moldovenești din 1917-1918 – sunt demni de moștenirea ce le-a fost lăsată de precursori.   

Cu regret, în Republica Moldova nu a fost conştientizată importanţa evenimentelor din 1917-1918. Poate că acest fapt este unul dintre cele care fac diferenţa între Republica Moldova şi statele baltice – şi care se răsfrânge asupra tuturor indicatorilor dezvoltării economice şi sociale: nivelul de trai, nivelul de integrare în structuri internaţionale care favorizează dezvoltarea statală, prestigiul de care se bucură pe arena internaţională ş.a.

Cu toate că autorităţile de la Chişinău au ratat prilejul valorificării centenarului proclamării independenţei RDM, merită să evocăm o dată în plus evenimentele de acum un secol.

 

1. MIȘCAREA DE ELIBERARE NAȚIONALĂ DIN BASARABIA (1917-1918): ASPECTE GEOPOLITICE

Basarabia, ca parte a Europei de SudEst, constituie o regiune în care diverse imperii şi-au impus dominaţia de-a lungul istoriei. Ea a fost un obiect, o monedă de schimb între acele imperii. O verigă în lanţul evenimentelor legate de modificările de graniţe îl constituie Tratatul ruso-turc de la 16 mai 1812  (semnat la Hanul lui Manuc Bei din Bucureşti) privind alipirea la Rusia a interfluviului pruto-nistrean – partea de est a Moldovei, denumită de stăpânirea rusă Basarabia, prin extinderea denumirii părţii de sud a regiunii [4]. Nimeni nu a întrebat autoritățile moldoveneşti de  la Iași, nimeni nu a întrebat populația teritoriului în cauză cu privire la încorporarea într-un alt imperiu. Anume atunci a apărut pentru Moldova problema teritoriului respectiv, denumită ulterior problema Basarabiei.

Problema Basarabiei a fost rezolvată în 1917-1918, în condițiile prăbușirii imperiului țarist, când populația autohtonă din ținut a înființat  și proclamat Republica Democratică Moldovenească pe teritoriul Moldovei de Est, realizând visul de un veac și ceva de eliberare de sub dominația străină. Astfel s-a văzut că populația majoritară a interfluviului pruto-nistrean a păstrat de-a lungul timpului de după momentul 1812 conștiința statală, care exista în sânul comunității moldoveneşti în momentul anexării teritoriului est-moldovenesc  la Imperiul  Rus.  Este de remarcat un aspect specific comunităţii basarabene: în 1917- 1918 populația se identifica, din punct de vedere etnocultural, ca moldovenească, așa cum și limba și-o numea moldovenească.

De altfel, același fenomen a putut fi observat și în Moldova de Nord-Vest, pe care Imperiul Austriac a anexat-o în 1774- 1775 și pe care a denumit-o Bucovina. În lucrarea sa „Istoria Bucovinei”, Ion Nistor a arătat clar că în documentele cancelariei de la Viena cu privire la populația autohtonă și majoritară a provinciei respective erau folosite sintagmele Moldauische Nation – națiune moldovenească și Moldauische Sprache – limbă moldovenească. Abia mai târziu, după unirea Moldovei cu Valahia în 1859 (când a apărut formaţiunea statală Principatele Unite) și mai ales după 1862 – când pentru noul stat a fost adoptată denumirea România (de altfel, la acea vreme se discutau mai multe variante de denumiri – inclusiv Dacia), deci când în România a fost adoptat la nivel statal etnonimul „român” și glotonimul „limbă română”, autoritățile imperiale austriece au adoptat și ele, în provinciile cu populație vorbitoare de aceeași limbă, pe care le stăpâneau (Transilvania și Bucovina), aceleași etnonim și glotonim. Până atunci în Transilvania populația majoritară se identifica drept „valahă” – să ne amintim, de pildă, de  Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae  (din latină,  însemnând  Petiția Valahilor din Transilvania  – este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii valahe din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, în 1791 și 1792, deci înainte de 1859), iar în Bucovina, după cum reiese din documentele citate de Ion Nistor, populația se identifica drept moldovenească la 1775.

În imperiul țarist, după 1859, nu a fost desfășurat acest demers (de „românizare”, cum l-a numit Lucian Boia [1]) prin administrație, sistemul școlar, biserică și presă. De aceea, până în momentul istoric 1917-1918, când s-a destrămat Imperiul Rus, în Basarabia au fost păstrate etnonimul și glotonimul din vechime: binomul moldovean – limbă moldovenească. De exemplu, referindu-se la niște  cursuri pentru profesori basarabeni – în iunie 1917, Onisifor Ghibu scria: „Părintele Mateevici a vorbit lung, vreo treizeci-patruzeci de minute, fel de fel de lucruri curioase, vorbirea a fost un fel de lecție de istorie a literaturii, plină însă de greșeli. Spunea că noi vom învăța aici limba noastră moldovenească, bisericească, nu limba franțuzită de peste Prut, nici limba gazetelor de  la București, din care nu înțelegi nimic, «parcă ar fi tătărească». Literatura noastră trebuie să rămână în strânsă legătură cu literatura rusească, căci numai așa va putea înainta. Limba moldovenească e destul de bogată, încât în ea se pot traduce toate scrierile rusești. Ca argument, citește până la plictiseală, traduceri făcute de el din rusește! Încheie cu o poezie originală a lui:  Limba noastră” [2, p. 164]. Din contextul prezentat de Onisifor Ghibu, în care Alexei Mateevici și-a recitat poezia – actualul imn al Republicii Moldova – nu încape îndoială, cărui glotonim a fost dedicat poemul cu pricina.

În anul 1917, când Rusia a fost cuprinsă de revoluție, când popoarele de pe întreg cuprinsul imperiului au început să se deștepte din punct de vedere etnocultural și să-și afirme individualitatea și drepturile la existența în propriul stat independent, reprezentanții populației Basarabiei s-au angajat în procesul de  renaștere  etnică și politică – de  eliberare națională. Documentele de epocă arată clar că Congresul ostașilor moldoveni (20-27 octombrie 1917), Sfatul Țării, convocat la 21 noiembrie 1917, au afirmat conștiința etnică păstrată din 1812 a majorității populației Basarabiei. Sfatul Țării a proclamat la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească (RDM) în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice. Prin aceasta s-a arătat că în cei 105 ani (1812-1917) de stăpânire a administrației rusești nu s-a constituit o comunitate cu o conștiință etnică distinctă de cea moldovenească, ce a existat până în 1812. Ceea ce a ieșit la suprafață a fost conștiința moldovenească, idealul de un secol și ceva al libertății moldovenilor dintre Prut și Nistru în cadrul unui stat propriu.

Poate fi făcută o  paralelă, cu specificitățile de rigoare, între evenimentele din 1917 – destrămarea Imperiului Rus și cele din 1991 – destrămarea URSS. Se poate afirma că evenimentul din 2 decembrie 1917 (proclamarea RDM în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice) este asemănător cu proclamarea suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova în cadrul URSS, la 23 iunie 1990. Declararea independenței RDM la 24 ianuarie 1918 este similară cu declararea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991 (cu deosebirea că în 1918 nimeni nu a recunoscut independența RDM). Congresul ostașilor moldoveni (20-27 octombrie 1917) poate fi asemuit congreselor Uniunii Scriitorilor din Moldova, care au început în 1987. Se poate remarca faptul că dacă în 1917 forța motrice a luptei pentru eliberarea națională au fost militarii – ofițerii și ostașii, proveniţi din rândurile ţăranilor, la sfârșitul anilor ’80 ai sec. XX forța motrice a fost intelectualitatea: scriitorii, profesorii, medicii, inginerii etc., majoritatea cărora au provenit şi ei de la ţară, din satele Moldovei.

Prin desfăşurarea Congresului ostașilor, prin proclamarea de către Sfatul Țării a RDM, înaintașii noștri au afirmat continuitatea statalității moldovenești de-a lungul istoriei în spațiul dintre Prut și Nistru.

Chiar și în actul unirii Basarabiei cu România, votat de Sfatul țării la 27 martie 1918, s-a avut în vedere păstrarea caracterului particular al statalității moldovenești în interfluviul pruto-nistrean, prin cele 11 condiții:

1. Sfatul Țării să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

2. Basarabia să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul țării, ales prin vot democratic;

3. Sfatul Țării  să voteze bugetul local; urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

4. Recrutările să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare vor fi fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;

6. Drepturile minorităților să fie garantate prin lege și respectate în statul român;

7. Doi reprezentanți ai Basarabiei să facă parte din guvernul central român;

8. Basarabia să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;

9. Toate alegerile să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal [deci să poată vota şi femeile];

10. Noua Constituție să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;

11. Să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Problema unirii Basarabiei cu România de la 27 martie (9 aprilie 1918) mai constituie o controversă, mai generează interpretări diferite în istoriografiile din Republica Moldova, România, Rusia ş.a. Împărtășesc opinia celui de-al doilea președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, care a afirmat că „(…) la 1918 «răul mai mic», dintre Rusia sovietizată şi România, pentru Moldova a fost România. Derutată şi neajutorată ca un iepure în bătaia a două faruri, Basarabia a ales România, astfel salvându-se de dictatura teroristă şi de foamete. De exemplu, în Ucraina şi Kazahstan foametea din anii ’30 a secerat milioane de vieţi omeneşti. Milioane de vieţi au măcinat şi închisorile, şi lagărele de concentrare, şi deportările. Măcar de asta ne-a ferit Dumnezeu” [5, p. 194]. Este o poziţie rezonabilă, pornind de la „respectul faţă de om ca valoare absolută” [5, p. 193].

Unirea Basarabiei cu România, prin votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a făcut ca deja Rusia sovietică să invoce „problema Basarabiei”, în sensul pretenţiilor la teritoriul din interfluviul pruto-nistrean, fără să ţină seama de voinţa populaţiei Basarabiei, exprimată prin reprezentanţii săi în Sfatul țării.

2. ROLUL SFATULUI ȚĂRII ÎN AFIRMAREA STATALITĂȚII MOLDOVENEȘTI (1917-1918): ÎNVĂȚĂMINTE PENTRU PERIOADA CONTEMPORANĂ

Cercetările privind rolul Sfatului Țării în afirmarea statalității moldovenești încă urmează să fie aprofundate de istoricii contemporani moldoveni şi de cei străini, din perspectiva consolidării actualului stat Republica Moldova. Se știe că Sfatul Țării a fost un consiliu legislativ care a condus în 1917 – 1918 noul stat Republica Democratică Moldovenească, format pe teritoriul fostei gubernii ruse Basarabia. În calitate de Parlament al RDM, Sfatul Țării a activat în perioada 21 noiembrie 1917 stil vechi – 27 noiembrie 1918 stil vechi. În condițiile destrămării Imperiului Rus, Sfatul Țării a proclamat fondarea Republicii Democratice Moldovenești în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice – la 2 decembrie 1917, iar la 24 ianuarie 1918 a proclamat independența RDM.

Sfatul Țării a fost emanația diferitelor clase sociale, organizații profesionale, comunităţi etnice ş.a. din provincia basarabeană. După Revoluția rusă din februarie 1917, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diverselor categorii ale populației: ale locuitorilor de la sate (6 – 7 februarie 1917), ale clerului, ale învățătorilor și ale soldaților (20 – 27 octombrie 1917) pentru discutarea viitorului țării, toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. De asemenea, în regiune au început să apară partide: în aprilie 1917 a fost creat Partidul Național Moldovenesc, sub președinția lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu ș.a., care milita pentru autonomia Basarabiei, editând şi un organ de presă – ziarul Cuvânt moldovenesc.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor, dar fără vreo legătură cu ideologia comunistă), care avea să emită o propunere de lege pentru autonomia națională și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În același timp, Adunarea Națională Ucraineană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției guvernului provizoriu rus de la Petrograd. 

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși, după unele date, 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec [6, p. 281]. Există și alte cifre cu referire la datele statistice respective.  Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Ca președinte a fost ales Ion Inculeț. În decursul existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune a fost convocată între 25-27 noiembrie 1918.

La 2 aprilie 1918 Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ministru fără portofoliu pentru Basarabia în Guvernul de la București. Președinte al Sfatului Țării a fost ales omul politic originar din Basarabia Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918), iar apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La 27 noiembrie 1918 Sfatul Țării s-a autodizolvat.

Evaluând retrospectiv rolul Sfatului Țării, cu certitudine se poate afirma că el a fost unul de salvare națională. Cu scurte excepții temporale, proiectul imperiului țarist pentru Moldova de Est (Basarabia) a fost acela de deznaționalizare, asimilare forțară (rusificare), desființare etnică a populației majoritare băștinașe a provinciei [3]. În acest sens se ajunsese ca învățământul, ședințele instanțelor de judecată, slujbele bisericești, activitatea organelor administrației la toate nivelurile să fie efectuate exclusiv în limba rusă. Este știut comportamentul episcopului Lebedev, care ardea cărțile bisericești moldovenești în focul sobei reședinței episcopale. Pentru el, acele cărți erau inutile, întrucât toți locuitorii Basarabiei trebuiau să devină ruși. Măsurile luate de administrația țaristă pot fi calificate drept un genocid cultural la adresa moldovenilor din Basarabia. Programele de colonizare a provinciei, nu numai în partea sa sudică, dar și în celelalte sectoare, aveau și ele scopul de a dilua caracterul etnic secular al Moldovei de Est. Sfatul țării a demonstrat că moldovenii au rezistat presiunilor ingineriilor sociale ale autorităţilor imperiului țarist. Mai mult, se poate afirma că prin formarea Sfatului Țării, prin deciziile pe care le-a adoptat organul în cauză, moldovenii au învins imperiul, care mai era denumit „închisoarea popoarelor”, tocmai prin rezistența, rezilienţa lor, prin păstrarea conştiinţei şi a tradițiilor culturale şi politice ale statalităţii moldoveneşti. Sfatul Țării a constituit, de fapt, triumful statalității moldovenești. Toți membrii Sfatului Țării erau antițariști, revoluționari, dedicați valorilor sistemului democratic, erau împotriva sistemului autoritar țarist, dar şi împotriva celui dictatorial bolşevic emergent.

Componența Sfatului Țării arată clar că în organul legislativ au intrat reprezentanți ai tuturor etniilor conlocuitoare din provincie, ai asociațiilor profesionale, ai partidelor, ceea ce a însemnat că în el au fost reprezentate toate grupurile de interese. Aceasta a conferit Sfatului Țării o legitimitate incontestabilă, în pofida oricăror critici formulate în istoriografia sovietică. În perioada interbelică a existat un curent de gândire politică, numit  corporatismul, de sorginte italiană. În România, unul dintre promotorii săi a fost Nichifor Crainic. Corporatismul pleda pentru o formă de reprezentare politică diferită de parlament (format în urma alegerilor generale, cu participarea partidelor politice) – şi anume pentru un organ legislativ în care toate asociațiile profesionale, etnice ş.a. să-și delege reprezentanții, aşa încât organul repspectiv să reprezinte întregul tablou societal. Sfatul țării a fost tocmai un asemenea organ politic. Schema de repartizare a locurilor în Sfatul Țării, stabilită la ședința Biroului de organizare din 6 noiembrie 1917, includea 29 instituții și organizații [7]. Au fost luate în calcul instituțiile administrative, partidele politice, societățile culturale și profesionale ale moldovenilor și ale etniilor conlocuitoare. În cadrul Sfatului Țării au fost formate patru fracțiuni: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea țărănească, Fracțiunea Minorităților și Fracțiunea Socialistă.

Moștenirea lăsată de Sfatul Țării poate fi şi trebuie valorificată în perioada contemporană: denumirea Sfatul Țării  ar putea fi purtată de actualul legislativ moldovenesc. Se știe că statele vecine și-au denumit legislativele conform tradițiilor sale istorice: în Ucraina – radă, în Rusia – dumă, în republicile baltice – seim-uri etc. În Republica Moldova este utilizat cuvântul francez parlament, preluat şi în spaţiul lingvistic anglofon. Faptul că în 1991 legislativul moldovenesc nu a preluat denumirea  Sfatul Țării  denotă lipsa asumării de către deputații de atunci a continuității statalității moldovenești – din perioada 1917-1918. Nu e târziu nici acum să se revină la tradiția respectivă. Actualul corp al deputaţilor poate redenumi legislativul, în sensul adoptării denumirii de la 1917-1918, punând în valoare prin aceasta moştenirea înaintaşilor de atunci.  

 

CONCLUZII

În 2018 autoritățile de stat de la Chişinău nu au marcat la nivelul cuvenit centenarul Republicii Democratice Moldoveneşti (doar Preşedinţia s-a remarcat prin sprijinirea a două evenimente ştiinţifice: o conferinţă la Centrul de Cultură şi Istrorie Militară consacrată Congresului Ostaşilor, şi o alta la Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova, consacrată Sfatului Ţării. Marcarea evenimentului la nivel de stat, cu implicarea Guvernului (Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării) ar fi contribuit incontestabil la consolidarea societăţii moldoveneşti în etapa contemporană.

Experienţa republicilor baltice ne arată că o identiate statală contemporană bine închegată trebuie să se sprijine pe moştenirea istorică, înclusiv sau mai ales pe cea din 1917-1918. Republicile baltice, care îşi marchează ziua independenţei în data în care şi-au proclamat libertatea la momentul desprinderii de imperiul ţarist, trebuie să fie un exemplu pentru Republica Moldova. Din această perspectivă, ziua independenței statalității moldovenești este 24 ianuarie 1918, şi nu 27 august 1991 – când independența a fost reactivată.

Ziua de 24 ianuarie trebuie să mai fie şi ziua unităţii panbasarabene, să ajute noile generaţii să conștientizeze unitatea de neam cu comunităţile moldoveneşti din nordul şi sudul Basarabiei, să conştientizeze faptul că statalitatea istorică moldovenească cuprindea în 1917-1918 întreaga Basarabie, aşa cum a existat de la începuturi până în 1940, când autorităţile sovietice au dezmembrat teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, încorporând în Ucraina nordul şi sudul Basarabiei.

Cu toate că centenarul RDM nu a fost marcat la nivelul cuvenit, valorificarea moştenirii formaţiunii statale moldoveneşti antecesoare trebuie să rămână o prioritate a autorităţilor moldoveneşti şi a comunităţii ştiinţifice din Republica Moldova de acum înainte.

 

BIBLIOGRAFIE

1. Boia Lucian. Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.

2. Ghibu Onisifor. În vîltoarea revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, Editura ICR, Bucureşti, 1993.   

3. Lavric Aurelian. Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812): cauze şi consecinţe. În „200 ani de la anexarea Basarabiei de imperiul țarist: consecințele raptului teritorial pentru românii basarabeni. Materialele simpozionului științific internațional”, Cahul, 12-13 mai 2012, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, p. 250-266. http://usch.md/Documents/publicatii/conferinte/Volum%20comunicari_200_ani.pdf

4. Lavric Aurelian. Chestiunea Basarabiei în spaţiul geopolitic european: la începuturi şi în prezent. În „Studia Universitatis”, Seria Științe Sociale, Anul VI, Nr. 3 (53) 2012, p. 215-223.

5. Lucinschi Petru. Moldova și moldovenii, Chişinău, Cartea Moldovei, 2007.

6. Nistor Ion. Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Humanistas, 1991.

7. Reconstituire. 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, http://adevarul.ro/moldova/politica/reconstituire-95-ani-unirea-basarabiei-romania-1_5151e0b500f5182b8553d000/index.html (accesat: 21.11.2017).

De ce catedrala din Peresecina (r. Orhei) este un monument istoric ce merită renovat

 

Statul Republica Moldova (autoritățile și societatea) trebuie să conștientizeze care sunt valorile sale ce prezintă interes pentru turiștii din străinătate, fiind o carte de vizită a Țării. Mănăstirile și bisericile vechi sunt asemenea valori – atât materiale, dar fiind și o expresie a valorilor imateriale, care însuflețesc poporul țării. Iată de ce se impune elaborarea și implementarea unui program de stat, care să vizeze finanțarea renovării edificiilor de cult din puținul pe care reușim să-l adunăm în bugetul de stat, iar ulterior valorificarea obiectivelor istorice prin stabilirea unor trasee turistice de vizitare a acestora de către turiști și pelerini.

Un exemplu de un asemenea edificiu cu valoare istorică deosebită este catedrala Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan din satul Peresecina, raionul Orhei. Probabil, puțini locuitori ai Peresecinei cunosc faptul că localitatea lor se regăsește pe o hartă reprezentând starea lucrurilor din secolele VII-VIII (Славяне и их соседи в VII-VIII вв. – vezi în: Mихаил Задорнов, Князь Рюрик, Откуда пошла земля Русская, Москва. Алгоритм. стр. 48). Pe această hartă singura localitate consemnată pe teritoriul dintre Carpați și Nistru – viitorul teritoriu al Moldovei – este: Пересечен, exact pe locul unde se află Peresecina de astăzi. Cartea lui Zadornov este bine documentată, deși el nu a dat sursa hărții folosite. Dacă se va adeveri faptul că în secolele VII-VIII exista localitatea Peresecina, ea poate fi una dintre cele mai vechi localități de pe actualul teritoriu al Republicii Moldova. Iar în acest caz, vizitatorii (turiștii) care vor poposi în Peresecina, printre altele, vor avea de vizitat și catedrala menționată. Pe lângă argumentul istoric, poate fi menționat și cel geografic: Peresecina se află în inima actualei Republici Moldova, pe drumul internațional ce uneste Chișinăul cu Cernăuții – Lvovul – Polonia.   

Construcția catedralei din Peresecina a început încă în 1895 și s-a apropiat de încheierea lucrărilor prin 1905-1910. În timpul vizitei țarului Nicolai al II în Basarabia, în 1912, conform unor informații transmise din neam în neam (de exemplu, în familia Dominte ș. a.), o delegație a locuitorilor satului a mers la mănăstirea Curchi pentru a se întâlni cu împăratul. Ei i-au solicitat ajutor pentru încheierea lucrărilor de amenajare a catedralei, iar suveranul le-a acordat o sumă de bani cu care sătenii au comandat la un atelier din Odesa iconostasul. În perioada în care Basarabia a făcut parte din România (1918-1940) autoritățile române au contribuit și ele la menținerea și renovarea bisericilor și mănăstirilor, de aceea catedrala de la Peresecina s-a păstrat într-o stare bună. Degradarea locașului a survenit în perioada sovietică, atunci când autoritățile au închis majoritatea edificiilor bisericești de la noi (multe au fost demolate) și nu au permis renovarea bisericilor rămase deschise. Ultima renovare a catedralei a avut loc în anii 1990-1993, de aceea actualmente clădirea necesită lucrări de reparație.

Pornind de la cele expuse mai sus, părintele paroh Vasile Garbuz speră că autoritățile de stat vor găsi resurse pentru a reface o clădire cu o valoare istorică certă. Sfinția sa speră și la contribuții ale unor oameni de afaceri – din România și Rusia, ținând cont de faptul că monumentul respectiv este un simbol al epocilor prin care a trecut Basarabia și asupra căruia și-au lăsat amprenta. Persoanele interesate de a contribui la renovarea catedralei îl pot contacta direct, la numărul de telefon: +37369111913.              

Ce glotonim a avut în vedere poetul Alexei Mateevici când a scris poezia „Limba noastră”

 

În fiecare an, pe 31 august, când se aniversează momentul declarării (în 1989) ca limbă de stat a limbii moldovenești – așa cum era denumită în RSSM, se utilizează expresia poetului Alexei Mateevici „limba noastră” (denumirea sărbătorii) ca referindu-se fără drept de apel la glotonimul „limbă română”. Totuși, există referințe istorice care arată indubitabil la ce glotonim s-a referit poetul basarabean. Intelectualul român (ardelean) Onisifor Ghibu nu poate fi bănuit de falsificări a ceea ce a văzut și auzit. Astfel, în cartea sa „În vîltoarea revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917”, Editura ICR, Bucureşti, 1993, p. 164, referindu-se la niște  cursuri pentru profesori basarabeni – în iunie 1917, Onisifor Ghibu scrie: „Părintele Mateevici a vorbit lung, vreo treizeci-patruzeci de minute, fel de fel de lucruri curioase, vorbirea a fost un fel de lecție de istorie a literaturii, plină însă de greșeli. Spunea că noi vom învăța aici limba noastră moldovenească, bisericească, nu limba franțuzită de peste Prut, nici limba gazetelor de  la București, din care nu înțelegi nimic, «parcă ar fi tătărească». Literatura noastră trebuie să rămână în strânsă legătură cu literatura rusească, căci numai așa va putea înainta. Limba moldovenească e destul de bogată, încât în ea se pot traduce toate scrierile rusești. Ca argument, citește până la plictiseală, traduceri făcute de el din rusește! Încheie cu o poezie originală a lui:  Limba noastră”. Din contextul prezentat de Onisifor Ghibu, în care Alexei Mateevici și-a recitat poezia – actualul imn al Republicii Moldova – nu încape îndoială, cărui glotonim a fost dedicat poemul cu pricina.

Îndemnul lui Alexei Mateevici ca să ne cinstim limba moldovenească bisericească, rămâne valabil și astăzi, când auzim atât de des în spațiul public „suport” în loc de „sprijin”, „pericol” în loc de „primejdie”, "importanță" și "semnificație" în loc de "însemnătate", "realizare" în loc de "împlinire" etc… Trebuie făcute eforturi pentru păstrarea graiului moldovenesc. 

24 ianuarie – aniversarea a 102-a a Republicii Democratice Moldovenești

Astăzi se împlinesc 102 ani de la proclamarea independenței (la 24 ianuarie 1918) a Republicii Democratice Moldovenești – fosta provincie (gubernie, oblaste) Basarabia din cadrul Imperiului Rus. Ziua similară – a proclamării independenței (în 1918) a republicilor baltice –este considerată și marcată până în prezent drept ziuă a independenței. Proclamarea independenței republicilor baltice în 1991, când se prăbușea Uniunea Sovietică, a fost considerată drept „reactivarea” independenței obținută în 1918.

E o diferență calitativă între moldoveni și baltici: atitudinea față de istorie. Ea se reflectă, de altminteri, și în toți indicatorii de dezvoltare economică ș.a. din prezent…    

ÎNSEMNĂTATEA DOMNITORULUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT PENTRU MOLDOVA

Capitolul IX (pp. 296-316, autor: Aurelian Lavric) din volumul „Ștefan cel Mare - făuritor al gloriei Moldovei”, semnat de: Alexandru Roman, Victor Stepaniuc, Aurelian Lavric, Chișinău, Tipografia Centrală, 2018, 336 p. 

Domnia voievodului Ștefan al III-lea cel Mare și Sfânt (în perioada 1457-1504) constituie o pagină de o semnificație aparte în istoria poporului moldav, „perioada împlinirilor”[1]. Personalitatea complexă a domnitorului, faptele sale mărețe au lăsat o amintire de neuitat în memoria poporul său, în țara sa, dar și în lume. Activitatea sa prodigioasă pe mai multe planuri a determinat contribuții definitorii la evoluția Moldovei și a regiunii Europei răsăritene, ecoul cărora este viu până astăzi. Ștefan al III-lea este un ctitor (ziditor, făuritor, constructor) de Țară, așa cum a fost un ctitor de biserici și mănăstiri. Moștenirea marelui voievod este de actualitate în zilele noastre și va fi atâta timp cât vor exista moldovenii și statul moldovenesc. Există câteva dimensiuni ale activității asidue a marelui voievod.

I. Misiunea Moldovei (de apărare a Creștinătății). În pagini de o frumusețe stilistică inegalabilă, Mihail Sadoveanu a scris despre „explicațiile ascunse ale ivirii lui Ștefan-sin-Bogdan la tronul Moldovei”[2], despre „menirea” lui Ștefan și a Moldovei conduse de el. Arătând că după cucerirea Constantinopolului sultanul otoman își propusese ca obiectiv următor cucerirea Romei și a întregii Europei, în mod vădit turcul era un dușman al tuturor creștinilor. Sultanul era „arhanghelul negru, fiara despre care a vestit sfântul Ion”[3] în Apocalipsa. „Cînd rânduiala ascunsă l-a adus la domnia Moldovei, Ștefan-sin-Bogdan-Mușat era pătruns pînă în fundul sufletului și pînă în cel din urmă ascunziș al înțelegerii de primejdia care amenința biserica lui Hristos și de misiunea pe care o avea ca domn și ostaș al Adevărului”[4], scrie Sadoveanu. Scriitorul făcea cunoscut că „Bogdan-Vodă a închinat lui Dumnezeu pe fiul său Ștefan-Vodă, ca să fie oșteanul lui Hristos, împotriva lui Antihrist”[5]În cuvinte poetice, Sadoveanu descrie astfel misiunea lui Ștefan: „Dacă zimbrul n-ar fi oprit repetat, în cetățuia lui de codru și munte, pe marele vînător, El-Fatih și-ar fi putut lua timp ca să ajungă mai curînd acolo unde numai moartea l-a împiedicat să ajungă. Calul său vânăt ar fi mîncat orz din prestolul de la Roma. Dumnezeu nu a îngăduit; și ca să nu se plinească amenințarea celui mai semeț și mai tare dintre stăpânii de seminții, a pus ascuțime și tărie în mintea și brațul celui mai neînsemnat prințișor de la marginea creștinătății”[6].

Ștefan al III-lea Mușat s-a identificat cu spațiul creștin – Europa de atunci – angajând Moldova în marea operă de apărare și consolidare a Creștinătății (Moldova fiind „o poartă” a respectivului spațiu geopolitic). Într-un limbaj modern, se poate afirma că Ștefan cel Mare a jucat un rol important în securitatea Europei, pe granița sa estică. Voievodul a manifestat o conștiință religioasă paneuropeană. O formulare a misiunii Moldovei o găsim într-o epistolă a Domnitorului Ștefan cel Mare, către prinții Europei, din 25 ianuarie 1475, după strălucita victorie asupra turcilor la Vaslui: „Noi, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre, că necredinciosul împărat al turcilor a fost și este pierzătorul întregii creștinătăți. De aceea facem cunoscut domniilor voastre, că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa, beglerbegul Rumeliei. Împreună cu acesta se aflau toți curtenii împăratului și toate popoarele din Romania [Rumelia – partea europeană a Imperiului otoman, notă A.L.], precum și domnul Țării Românești care a trimis toată puterea lui și Assan beg și Schender beg și Grana beg și Valtival beg și Serefaga beg, domnul din Sofia și Cunșera beg și Piri beg, fiul lui Isac pașa, cu toată puterea lor de ieniceri. Cei de mai sus erau toți căpitanii cei mari ai Împărăției Otomane cu oștile lor. Auzind și văzând noi aceasta, am luat  în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut prin ascuțișul săbiilor noastre, drept pentru care aducem laude Domnului Dumnezeului nostru. Auzind despre aceasta, păgânul, împăratul turcilor, își puse în gând să se răzbune și să vie în luna mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății. Dacă această poartă a creștinătății va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea noi rugăm pe domniile voastre, să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme... Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat dușmanului mâna cea dreaptă. Deci fiți gata fără zăbavă”[7]. Din acest pasaj rezultă că Domnitorul Ștefan al III (cel Mare) și-a asumat, împreună cu poporul său, misiunea de a apăra Creștinătatea – Europa perioadei medievale – de pericolul ce emana de la Imperiul Otoman. El pornea de la moștenirea lăsată de întemeietorul Bisericii Creștine – Iisus Hristos – conform căreia toți cei care formează Biserica Sa sunt poporul Său – națiunea creștină. Este edificator în acest mesajul domnitorului Moldovei transmis de Ioan Țamblac, la 8 mai 1477, Dogelui Veneției (după înfrângerea de la Războieni): „ceea ce a urmat nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi știut că principii creștini și cei vecini au să se comporte așa cum s-au comportat, fiindcă deși aveam înțelegeri și jurăminte cu dânșii, le-au încălcat. Dacă aș fi știut despre aceasta, m-aș fi împotrivit dușmanului la trecerea Dunării și nu-l lăsam să treacă, sau încercam să salvez locuitorii ca să nu sufere atâtea pierderi, însă ei m-au lăsat singur. Dacă Moldova ar fi fost atacată numai de turci, poate că nu ar fi fost așa de rău, dar se știe că, în același timp, a fost atacată de tătari și de Domnul Țării Românești, iar ostașii Moldovei au fost nevoiți să-și apere casele și familiile. Eu împreună cu Curtea mea am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință, iar după alungarea dușmanului, cei care se arătaseră a fi prieteni Moldovei, ne-au lăsat în nenorocirea noastră și s-au bucurat de ea. De aceea vin la Domnia Voastră (Dogele Veneției) cerând ajutor creștinesc pentru a putea păstra această țară a mea, folositoare creștinilor și vă făgăduiesc că orice dar și ajutor îmi veți trimite, eu vă voi întoarce înzecit, de câte ori veți avea nevoie și veți cere, dar numai împotriva păgânilor”[8]. Alexandru V. Boldur preia un alt pasaj din acest mesaj: „Țărișoara mea, spunea Ștefan prin gura lui Țamblac, este straja țării ungurești și a Poloniei. Este sigur că turcii vor veni pentru acele două ținuturi, Chilia și Cetatea Albă, care sunt Moldova toată, iar ea este zid pentru Ungaria și Polonia”[9]. Așadar, Moldova lui Ștefan cel Mare a fost „o avangardă a lumii apusene”[10] – „poarta tuturor țărilor creștine”[11]. Este de admis, totuși, că în contextul spațiului creștin Ștefan cel Mare profila o „lume a credinței ortodoxe”[12]. Aceasta rezultă și din faptul că s-a însurat cu sora cneazului de Kiev, Evdochia (Avdotia), apoi s-a însurat cu Maria de Mangop, din familia împăraților bizantini, fără să mai stăruim asupra celei de-a treia soții – Maria Voichița, fiica voievodului valah Radu cel Frumos. De asemenea, și-a măritat fiica, Olena, cu fiul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea. Cu excepția căsătoriei cu Maria Voichița, celelalte mariaje au avut în vedere și stabilirea de alianțe politice. Din mesajul transmis de Țamblac dogelui Veneției transpare și dezamăgirea izvorâtă din lipsa ajutoarelor din partea regatelor catolice Polonia și Ungaria, la momentul oportun.

Nicolae Iorga l-a calificat pe Ștefan cel Mare „apărător al răsăritului creștin”: domnitorul „a simțit lupta creștină ca o datorie, și datoria aceasta, și în vremurile când stătea mai bine cu ambițiosul Mahomet, cu molâul Baiazid, n-a părăsit niciodat, ca linie hotărâtoare, îndată ce ținta politică se ridica mai sus de nevoile momentului”[13].        

În contextul balanței de forțe a puterilor lumii, din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, este relevant mesajul sultanului turc Baiazid al II-lea către hanul tătarilor din Crimeea, la 12 mai 1502: „Dacă vei reține Moldova, noi vom avea câmp deschis să ieșim în toate părțile lumii”[14]. Din acesta rezultă că Principatul Moldovei nu a avut doar un rol regional, ci unul mai larg – global în arhitectura de securitate, rol recunoscut de însuși sultanul otoman.

Omagiul adus de marele domnitor bunului Dumnezeu sunt cele 44 biserici și mănăstiri edificate: „Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămîni și au făcutu 44 de mănăstiri”[15], nota cronicarul Grigore Ureche. Acesta este un indiciu al mentalității izvorâtă dintr-o viziune religioasă asupra vieții, pe care a avut-o voievodul.

II. Apărarea libertății – independenței (neatârnării) și integrității Moldovei, propășirea statului. Marele Ștefan a conștientizat plenar un adevăr axiomatic: pentru viața fericită a unui popor, ca și a unei ființe umane, el/ea are nevoie de libertate – o însușire fundamentală pe care ne-a acordat-o bunul Dumnezeu. Domnitorul s-a identificat pe deplin cu Neamul său și cu Țara Moldovei, pe care a moștenit-o de la strămoșii săi, dăruindu-și toată energia și talentul cauzei apărării independenței – neatârnării sale, a propășirii și consolidării neamului și statului moldovenesc. Ion Lupu pe drept cuvânt menționa că Ștefan cel Mare „avea permanent în vedere întărirea capacității de apărare a Țării Moldovei”[16]. Iată de ce pe timpul domniei marelui Ștefan Țara Moldovei nu a fost subjugată și aservită, cu toate că s-a confruntat cu mari greutăți din partea diferiților invadatori. În acest sens, istoricul basarabean Alexandru V. Boldur menționează: „Ștefan cel Mare se călăuzea, în toată activitatea sa, în domeniul politicii externe, de un scop înalt de apărare a țării împotriva oricărui inamic prin toate mijloacele posibile”[17]. Istoricul citat a arătat că pe parcursul domniei sale, domnitorul, după expresia cronicarului Grigore Ureche, „în toate părțile se bătea cu toți” și „nicio domnie din istoria Moldovei (…) nu prezintă atâtea exemple de tensiune războinică ca cea a lui Ștefan”[18]. La rândul său, Nicolae Iorga menționa: „bătură de valurile tuturor furtunilor, țara avea nevoie de un paznic neadormit. Și el fu acela, omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremurile”[19]. Cu toate că Principatul Moldovei încă de la începuturile existenței sale s-a aflat consecutiv în relații de vasalitate fie față de Polonia, fie față de Ungaria, abia după trecerea în eternitate a marelui voievod se poate vorbi de pierderea independenței politice: „După moartea lui Ștefan cel Mare nu mai era posibil ca Moldova să-și păstreze independența politică. Ea cade sub suzeranitatea turcească și este nevoită să plătească Turcilor un tribut anual”[20]. Ștefan cel Mare a contribuit la înrădăcinarea în conștiința moldovenilor a importanței ideii de independență a țării, care este vie până în zilele noastre: „Cât de importantă a fost opera sa se vede din faptul că ideea independenței și integrității statului s-a menținut vie până în timpurile noastre”[21]. În ajunul morții sale, într-un discurs ținut boierilor care începuse să se certe pentru succesorul domnitorului la conducerea Țării, Ștefan cel Mare a accentuat dezideratul pe care l-a urmărit întreaga sa viață: el „ținu tuturor un discurs, declarând că știe că moare și nu-i împiedică pe dânșii de a alege la domnie pe orice vor dori dintre fiii săi, dar dorește să fie cel mai capabil de a apăra țara. Atunci toți au aclamat pe cel mai mare, cărui au jurat pe loc credință, însuși Ștefan urcându-l pe tron”[22].

Așadar, misiunea de apărare a libertății – independenței (neatârnării), respectiv de consolidare – întărire a statului moldovenesc a fost una prioritară în activitatea omului de stat Ștefan cel Mare. Dar ea, totuși, trebuie examinată în contextul misiunii regionale de apărare a Creștinătății, asumate de voievod, căreia i-a și fost subordonată. Cele două misiuni se întrepătrundeau. Mihail Sadoveanu menționa pe drept cuvânt despre Ștefan-Vodă: „ceea ce făptuiește este spre binele Țării și al creștinătății”[23].

III. Simbolistica marelui domnitor. Figura istorică a lui Ștefan cel Mare este de actualitate astăzi prin simbolistica sa. Există mai multe dimensiuni ale simbolisticii ștefaniene.

a) Ștefan cel Mare este simbolul statului moldovenesc, fiind una dintre personalitățile care au marcat evoluția Neamului și a Țării. Nu întâmplător, la sărbătorile naționale, guvernanții Republicii Moldova depun coroane de flori la statuia marelui voievod. Existenței cultului lui Ștefan cel Mare și Sfânt în RSSM s-a datorat renașterea noastră națională de la sfârșitul anilor ‘80 ai secolului XX – am avut la ce să ne raportăm, la ce să tindem și la ce să revenim. Ștefan a participat la respectiva mișcare, însuflețind-o. Același rol domnitorul l-a avut și în cadrul renașterii naționale din anii 1917-1918. Edificator este îndemnul din cântecul de jale de la moartea Voievodului, cântat de participanții la întruniri publice de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX:

„S-arătăm prin fapta noastră

Tuturor necontenit,

Că prin neamul său în lume

Ștefan Vodă n-a murit”.

Ștefan cel Mare este cel care a dat formă Țării Moldovei. Pe timpul domniei marelui voievod Țara a cunoscut „o stare de înălțare. (…) Voievodul Ștefan, zis cel Mare, a pus-o în hotarele pe care le avem astăzi”[24]. Autoritățile și societatea moldovenească întotdeauna vor trebui să se raporteze la spațiul Moldovei ștefaniene, inclusiv să aibă grijă de conaționalii de pe teritoriile istorice moldovenești din afara Republicii Moldova, trecute prin abuz de autoritățile sovietice de la Moscova Ucrainei, după 28.06.1940[25]. Această grijă trebuie să fie omagiul adevărat adus domnitorului. Ștefan este simbolul Țării Moldovei pentru că el a edificat țara, i-a dat forma, contururile care o reprezintă, consolidând cum a putut spațiul moldovenesc originar și etern.

b) Ștefan cel Mare a fost și este simbolul patriotismului moldovenesc. Nicolae Iorga a scris despre momentul apariției proiectului ridicării unei statui a Voievodului la Iași, în persoana „îndemnătorului, caimacamului de atunci al Moldovei, Toderiță Balș”. Teodor Balș (1805 – 1857), a fost caimacam (locțiitor) la conducerea Moldovei între 8/20 iulie 1856 și 17 februarie/1 martie 1857. Deoarece domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1804/1807-1857) împlinise în 1856 termenul de 7 ani pentru care fusese numit la domnie, Balș l-a înlocuit cu titlul de caimacam. Teodor Balș a murit în mod neașteptat la 17 februarie/1 martie 1856. Iorga menționează: „Toderiță Balș era un dușman al Unirii, și el vorbea de Ștefan cel Mare pentru a înteți patriotismul moldovenesc al moldovenilor, în paguba patriotismului românesc”[26]. O statuie a lui Ștefan cel Mare s-a ridicat la Iași abia în 1883[27]. Proiectul de țară pentru care a luptat Ștefan a fost cel al unui stat moldovenesc puternic. Pentru cetățenii Republicii Moldova Ștefan cel Mare este simbolul statalității moldovenești, al statului Republica Moldova. Nu întâmplător renașterea națională de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX este strâns legată de spațiul din fața statuii marelui voievod.

c) Ștefan cel Mare este un simbol al identității moldovenești. Cercetătorul american Robert Kaplan, scria că Republica Moldova este un stat mult prea slab, fără o identitate și o idee națională, ceea ce o face și mai vulnerabilă în fața pericolelor externe. În opinia sa, țara noastră este prada unui haos intern, deoarece are instituții slabe. „Moldova este o țară de graniță, iar în interiorul Moldovei sunt alte multe granițe. Prin urmare, are o slabă identitate națională”, scria Kaplan[28]. Prin valorificarea moștenirii lăsate de marele Ștefan se poate umple golul semnalat de cercetătorul american. Identitatea națională moldovenească se găsește în faptele marelui voievod, în Moldova sa. În unul dintre manuscrisele sale Mihai Eminescu nota: „Ideea comună, fie cea religioasă, fie cea politică, seamănă cu toarta pe care olarul o pune oricărei oale încât le poți înșira și aduna pe toate la un loc pe un fir de ață. Fără idei comune, nu există popor”[29]. Expresia eminesciană de idee comună (a unui popor) este ceea ce în prezent se numește idee națională. Efortul de formulare a identității naționale este strâns legat de căutarea ideii naționale, care îi unește pe toți cetățenii. Elementul care i-a unit pe moldovenii lui Ștefan cel Mare, indiferent de apartenența etnică, a fost Ortodoxia – baza pe care a edificat marele Ștefan Țara Moldovei. Acest element este unificator și în prezent. O idee națională, dezvoltată într-un proiect național, este un element indisolubil pentru buna dezvoltare a unui stat cu o identitate puternică. Formularea ideii naționale și elaborarea proiectului național este o responsabilitate a politicienilor și a intelectualilor oricărui stat contemporan. Pentru Republica Moldova, valorificarea modelului de stat al lui Ștefan cel Mare, valorificarea matricei lăsate nouă ca moștenire reprezintă un obiectiv național.

Ștefan cel Mare a fost un ctitor de neam, de identitate moldovenească.

d) Ștefan cel Mare este simbolul misiunii statului moldovenesc. Misiunea unei națiuni este obiectivul primordial pe care și-l asumă. O misiune a unui popor este legată de un ideal (vis) național, într-un context regional sau mondial. 

Istoria statului moldovenesc din perioada lui Ștefan cel Mare ne arată că Principatul Moldova a avut o misiune legată de securitatea regională. Aflându-se de-a lungul secolelor între regate puternice și imperii, Moldova a constituit un factor de stabilitate regională. Este de admis că una dintre cauzele principale ale perpetuării statalității moldovenești de-a lungul secolelor a fost rolul său regional în materie de securitate. În toată istoria sa Moldova a avut o misiune legată de securitatea regiunii din care a făcut parte. Într-un articol din 2 noiembrie 1879 Mihai Eminescu a consemnat misiunea statului moldovenesc la 1856. Se știe că în urma războiului Crimeii (1853-1856), puterile europene, care au învins Rusia, i-au impus să retrocedeze Moldovei, în 1856, regiunea gurilor Dunării – trei districte basarabene: Cahul, Bolgrad și Ismail. Din acel moment Moldova a primit o misiune legată de securitatea regiunii – „aceasta e singura misiune a statului”[30], scria Eminescu.

În prezent societatea moldovenească se află în căutarea unui sens sau rost (pierdut?). Sensul/rostul trebuie identificat, formulat și elaborat ca proiect național/de țară. Numai pentru un proiect național (pentru un sens, pentru un rost, pentru o cauză, pentru o idee comună) cetățenii unei țări se pot uni, se pot jertfi în caz de nevoie, își pot sluji țara. Într-un proiect de țară autorii trebuie să identifice elemente cu care Republica Moldova ar putea fi utilă vecinilor și întregii comunități internaționale. Ștefan cel Mare și oștenii săi – ai Țării Moldovei – au avut o asemenea misiune, un asemenea ideal. Ei au fost apărătorii Creștinătății, oșteni ai lui Hristos.  

e) Ștefan cel Mare este simbolul conviețuirii interetnice armonioase, pașnice, în spirit creștin, între diferitele etnii conlocuitoare de pe teritoriul moldovenesc. Făcând o incursiune în istoria perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare, putem constata că preocuparea sa era sporirea populației țării, fără vreo discriminare etnică. În 1474, după cum scrie cronicarul Grigore Ureche, „Au luat Ștefan vodă cetatea Teleajenului [în Valahia, notă A.L.] și au tăiat capetele pârcălabilor și muierile lor le-au robitu și mulți țigani au luat [subl. A.L.] și cetatea au ars-o”[31]. Același Grigore Ureche, referindu-se la anul 1498, „când au prădat Ștefan vodă țara Leșască” notează: „Și mulți oameni, bărbați, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100 000, mulți de aceia au așezatu Ștefan vodă în țara sa, de și până astăzi [anii de viață ai lui Ureche: 1602-1647, notă A.L.] trăiește limba rusască [ruteană, notă A.L.] în Moldova, ales pre unde i-au descălecatu, că mai a treia parte grăiescu rusește”[32]. Așadar, vedem că pentru Domnitor diversitatea etnică a țării sale nu constituia o problemă. Dimpotrivă, el promova diversitatea etnică și confesională a populației Principatului. Actele cancelariei domnești de la Suceava, se știe, erau scrise în limba slavă veche (după unele aprecieri: în limba ruteană). Prima soție a Domnitorului Evdochia (Avdotia), a fost sora lui Simion, cneazul de Kiev (din această căsătorie a rezultat fiica lui Ștefan, Olena, singura fiică a domnitorului, măritată cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz Ivan al III al Moscovei, și este de presupus că în familia Domnitorului se vorbea în limba ruteană. În orice caz, N. Iorga nota că Olena „pentru aceasta putu să se și mărite în Moscova”[33], adică pentru că a crescut într-un mediu lingvistic slav, întreținut de mama sa. În Principatul Moldovei își găsise refugiu comunități de husiți veniți din Ungaria și bogomili (mai puțini), sosiți din Bulgaria.  

Modelul de conviețuire pașnică a diferitelor grupuri etnice, cu respect reciproc, din timpul Moldovei lui Ștefan, este de mare actualitate și în zilele noastre. De aceea Ștefan cel Mare aparține minorităților etnice din Republica Moldova tot atât de mult ca și populației majoritare. El a reușit să impună un proiect de țară, acceptat de toată populația țării sale, multe din elementele și valorile căruia trebuie apreciate și aplicate și astăzi. „Iată de ce Ștefan cel Mare este mai degrabă un simbol al multiculturalismului decât un simbol al naționalismului”[34].  

* * *

Ștefan cel Mare este un simbol al apartenenței Moldovei la spațiul creștin al Europei, un simbol al statului (medieval, dar nu numai) moldovenesc, un simbol religios – al unei vieți bazate pe principiile moralei creștine. De asemenea, Ștefan cel Mare a reușit să creeze pe timpul domniei sale de model atât de util nouă astăzi, de conviețuire interetnică armonioasă, căci el a reușit să unească laolaltă oameni vorbitori de limbi diferite, care i-au fost credincioși – devotați domnitorului și țării lor. Ștefan cel Mare este un părinte fondator și un simbol al proiectului de stat moldovenesc, cu o națiune moldovenească multietnică, cu toții, indiferent de limba lor maternă, fiind Moldoveni – cetățeni (oameni) ai Țării Moldovei. El este sursa ideii naționale a moldovenilor. Or, „o idee națională, dezvoltată într-un proiect național sau proiect de țară, este un element indisolubil pentru buna dezvoltare a unui stat la etapa contemporană”[35].

IV. Calități ale domnitorului. Istoricul Alexandru V. Boldur menționa: „Personalitatea lui Ștefan cel Mare e remarcabilă: un diplomat abil și fin, un perfect conducător al administrației statului, un mare strateg și tactician militar de o măiestrie inegalabilă, el provoca admirația contemporanilor”[36]. Mihail Sadoveanu l-a caracterizat cu calificativele: „Diplomat iscusit, strateg teribil și prudent”[37].

Izbânzile lui Ștefan cel Mare și ale oastei conduse de el s-au datorat moralității sale. Cu referire la profilul moral al domnitorului, Al. Boldur menționează: „Spre deosebire de multe alte personalități mari ale timpului său, el nu s-a dedat la abuzuri pentru interesele personale și pentru îmbogățire, ci s-a călăuzit de scopuri înalte de stat”[38]. Este exact exemplul opus al politicianului descris de Eminescu în Scrisoarea a III-ea: „Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”. Poetul adăuga: „Prea v’ați arătat arama, sfâșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară”. Dacă politicieni de astăzi s-ar pătrunde de spiritul ștefanian, dacă ar asimila iubirea sa față de Neam și Țară, Republica Moldova nu ar mai fi o țară de ocară… De asemenea, numeroasele biserici și mănăstiri edificate de Domnitor sunt o mărturie a conștiinței sale religioase, a moralității care era baza modului său de gândire. Dar cel mai important lucru este că Domnitorul era un practicant ortodox, având un duhovnic iscusit, „(...) cuviosul Daniil, cel care-i îndrumase pașii în viață, susținându-l cu binecuvântatul lui har în momente tragice”[39]. Din moralitatea sa rezulta atitudinea plină de smerenie a voievodului: „Reușind în luptă, Ștefan cel Mare invoca numele lui Dumnezeu, construia biserici, făcea donații mănăstirilor. Când în două cazuri a fost bătut, le considera ca o pedeapsă care i-a fost aplicată de Divinitatea Supremă pentru păcatele lui”[40]. Nu întâmplător menționa cronicarul Grigore Ureche despre domnitor: „Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu lui sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost omu cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni nici azi, nici mai nainte, nici după aceea l-au ajunsu”[41].

Ștefan cel Mare a vorbit câteva limbi. Alexandru V. Boldur a făcut referire Ion Bogdan, care a reprodus din corespondența lui Ștefan cu polonezii referitor la Pocuția, în care domnitorul spunea: „Să-mi spui mie pentru ce aș trebui să las țara pe care cu sabia am luat-o; vreau să-mi rămână”[42]. În originalul publicat de Ion Bogdan, într-un text în latină, este reprodusă fraza: „Wzyali esmi tu bucata zemlye, chochzu stobi my szya ney dostalo”[43]. Al. V. Boldur remarcă: „Ultima propoziție rusă, pusă alături de cealaltă [în latină] dovedește, după cum just remarcă Ion Bogdan, că domnitorul Ștefan vorbea rusește curent”[44]. Cu referire la bătălia de la Baia, din 1467, Alexandru V. Boldur citează din Cronica moldo-germană: „În ziua de 15 decembrie, într-o miercuri, se împrăștie oastea lui Ștefan Vodă, așa încât și ungurii omorâră pe mulți dintre moldoveni și domnul însuși a fost fugărit călare cu doi feciori și căzu în mâinile dușmanului; se răscumpără însă Ștefan. Căci se tălmăci cum putu și scăpă de ei”[45]. Boldur remarcă: „Aceasta înseamnă că domnul vorbea ungurește”[46]. Întrucât corespondența cu regii catolici a fost purtată în limba latină, se poate admite că Ștefan cel Mare a cunoscut și limba diplomației europene de atunci – latina. Importante sunt și referințe cu privire la cunoașterea limbilor statelor megieșe de către pârcălabii care slujeau în cetățile de margine, de către logofeți și alți funcționari ai statului moldovenesc. 

Ștefan cel Mare a fost un om politic înțelept. A.D. Xenopol a făcut o observație, stabilind maxima (principiul) de conduită a politică a lui Ștefan cel Mare: „Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, când era în ceartă cu celălalt”[47]. Această abordare este actuală și astăzi pentru statul Republica Moldova.

Domnitorul a rămas în istorie ca un iscusit strateg militar. Este cunoscută abordarea pe care o avea față de război: arderea localităților și otrăvirea fântânilor pe traseul pe care înaintau trupele străine în Țară și atacurile permanente de hărțuire a inamicului. „Aplicând strategia și tactica cea mai potrivită [arderea satelor, otrăvirea fântânilor și hărțuirea invadatorilor], care izvora din necesitatea apărării ființei statului și a poporului său și folosind cu genială măiestrie aceste elemente, Ștefan a făcut ca un popor mic să devină puternic și să se opună cu succes în fața celui mare, apărându-și propria ființă”[48], notează Ion Lupu. Iar Alexandru V. Boldur remarcă un detaliu semnificativ: „După izbânzi mai importante făcea ospăț ostașilor și fețelor bisericești”[49] – ostașilor pentru jertfire în luptă, preoților și călugărilor pentru rugăciunile care contribuiau la victorii. Cel mai important element al purtării unui război victorios a fost și este mobilizarea eficientă a efectivelor militare: „În arta militară a lui Ștefan cel Mare trebuie subliniată o calitate personală a domnitorului moldovean: cunoașterea secretului însuflețirii maselor de luptători. Magia cuvântului și a pildei domnului îi făcea să uite de posibilitatea morții, încrederea ostașilor în conducătorul lor era atât de mare, încât toți ostașii moldoveni erau gata să înfrunte orice primejdie, plini de abnegație și de spiritul de sacrificiu. Datorită lui, ei se puteau înălța la acte de eroism”[50].     

V. Caracterizări și aprecieri la adresa marelui voievod. Există o multitudine de aprecieri făcute atât de contemporani, cât și de istoricii care s-au aplecat, prin studiu, asupra vieții, faptelor și personalității marelui voievod.

Mihai Eminescu l-a caracterizat pe marele voievod după un portret: „La Putna, un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii, în care stătea odată aninat portretul adevărat al lui Ștefan-Vodă. După acest portret (original) el a fost mic de stat, cu umeri largi, cu fața mare și lunguiață, cu fruntea lată și ochi mari, plecați în jos. Smad și îngălbenit la față, părul capului lung și negru acoperea umerii și cădea pe spate... Coroana lui avea de-asupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu 5 pietre nestemate. Supt crucea coroane urmau Duhul Sfânt, Apoi Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga ținând pământul; pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într’un strai mohorât cu guler de aur, iar pe gât îi atârna un engolpion din pietre scumpe și mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta și în stânga chipului perdele roșii”[51]. De altfel, drapelul Ducatului Bucovinei, în cadrul Imperiului Habsburgic, după 1774, fusese bicolorul roș-albastru. 

Este bine cunoscută caracterizarea făcută de Grigore Ureche: „Fostu-au acest Ștefan vodă om nu mare de statu, mînios și de grabu vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la ospețe omorîia fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gîndiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde ra nevoie însuși să vârîia, ca văzîndu-l ai săi, să nu să îndărăptează și pentru aceea raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica de asupra biruitorilor”[52].

Cronicarul polonez Jan Dlugosz l-a înfățișat astfel: „Bun gospodar, știa să orânduiască cu multă chibzuință și pricepere: mânios fiind, era drept și știa să ierte, nu era numai darnic, dar știa și cum să dea. Simplu, modest și fără trufie, neobosit și bun întreprinzător, nu-și pierdea nădejdea nici în cele mai grele clipe de primejdie, știind să dea pildă de hărnicie și vitejie. Sacrifica bucuros sentimentele sale naturale, pentru moldovenii săi, pe care i-a legat de persoana sa și s-a impus tuturor contemporanilor său”[53].

După victoria de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, papa de la Roma l-a numit pe Voievodul Moldovei „atlet al lui Hristos”, iar cronicarul polonez Jan Dlugosz „cel mai viteaz dintre regi, care ar trebui pus în fruntea oștirii creștine, în lupta contra păgânilor”[54].

Medicul italian Muriano, din Veneția, a stat de vorbă cu domnitorul la sfârșitul vieții sale. El a aflat de la domnitor că „în anii săi de domnie purtase 36 de lupte, și că fusese învins doar de două ori. Pentru medicul venețian Ștefan cel Mare se prezenta ca «un om foarte înțelept, vrednic de laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că era îndurător și drept, veșnic treaz și darnic»”[55].

Dan Lucinescu a citat caracteristica cronicarului polonez Miechowschi: „Bărbat glorios și plin de victorii, care a biruit pe toți vecinii... Om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă generozitate toate darurile. Pe cînd altora le-a dat numai unele însușiri, lui i-a hărăzit pe toate la un loc. Tu ești drept, prevăzător și isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru”[56]. Este notorie aprecierea dată marelui domnitor de istoricul rus N.M. Karamzin: „Hotărât în primejdii, puternic în nenorociri, modest în fericire, pe care o atribuia numai lui Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, el era mirarea regilor popoarelor, cu puține mijloace creând acte de măreție”[57]. Principiul: „a face fapte mari cu mijloace mici” este unul care întotdeauna va trebui pus în aplicare de guvernanții statului moldovenesc, dacă vor avea vocație și chemare.  

În volumul închinat marelui voievod, Nicolae Iorga scria: „la 2 iulie 1504, Ștefan murea, după ce domnise «47 de ani, două luni și trei săptămâni», domn adevărat, viteaz, cuminte și iubitor de țară și de neam din clipa întâia pînă în cea din urmă. El fu îngropat la Putna, sub piatra de marmură ce-și pregătise și care se vede pînă astăzi[58]. Iorga a subliniat că poporul a găsit în el „cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mînie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea și de mai sus. Și cu cât se vedea această icoană mai limpede, cu cît se înțelege mai desăvârșit și se iubește mai mult, cu atîta și viitorul se vestește mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoșului său cuminte”[59].

Petre P. Panaitescu nota: „Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II, este fără îndoială una din acele figuri, care dă generațiilor următoare curaj și încredere în soarta unui neam și care îl călăuzesc în mersul istoriei sale. Înconjurat de dușmani mari și puternici a știut, nu numai să-și păstreze țara, dar chiar să apere singur cu boierii și țăranii lui din Moldova, porțile Europei de cotropirea barbarilor, fără să se odihnească o clipă”[60]. De asemenea, istoricul menționa: „Marele domn închise ochii la 2 iulie 1504. Moldova întreagă simțise că pierduse pe părintele ei, iar creștinătatea pe unul din luptătorii ei mai de frunte. Poporul îl numi Ștefan cel Mare și Sfânt”[61].          

Ion Lupu s-a referit la calitățile de conducător politic și militar ale domnitorului: „Voievodul Ștefan era peste tot, suflet și ochi, poruncă și pildă. Unde era mai greu, calul lui alb își purta stăpânul”[62].

În opinia lui Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, președinte al Academiei Române, Ștefan cel Mare a fost cel mai important domnitor din spațiul valah din perioada Evului Mediu. Ioan Aurel Pop a menționat: „În urmă cu 500 de ani Ștefan cel Mare a fost numit de către Sfântul Scaun rege al Daciei. Ștefan cel Mare era Domnul Țării Moldovei, voievod al Țării Românești și guvernator al Transilvaniei. Era în alianță cu împăratul Habsburg, pentru a transforma Europa. Ștefan cel Mare a fost Fortissimus Athleta Christi – atlet al Crucii pentru apărarea continentului european”[63].

VI. Concluzii. În Teologia Creștin-Ortodoxă există o temă pasionată – îngerii neamurilor. Conform învățăturii creștine, la întemeierea lumii Dumnezeu a dat fiecărui neam un înger, care să călăuzească neamul către Dumnezeu. Îngerul neamului este sfetnicul conducătorului în trup al poporului. Din această perspectivă este evident că Ștefan cel Mare a fost în legătură cu îngerul Neamului Moldovenesc, contopindu-se în duh cu el. A fost ca și cum îngerul Neamului Moldovenesc s-a întrupat – în persoana domnitorului Ștefan al III-lea. Și astfel îngerul – duhul Neamului Moldovenesc – a căpătat o formă și un nume.

Dan Lucinescu l-a numit pe domnitor „părinte al Moldovei”[64]. Referindu-se la trecerea în veșnicie a domnitorului, Mihail Sadoveanu nota: „Spiritul rămâne în lucruri, în întocmiri, și în suflete și încă încearcă a ne călăuzi pe căile viitorimii”[65]. Pătrunzându-ne de duhul ștefanian, noi, moldovenii, putem construi un stat cu care să ne mândrim, cu care să se mândrească și copiii noștri, și urmașii urmașilor lor (vorba scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, din piesa „Apus de soare”). Efortul merită, iar Ștefan cel Mare și Sfânt pune umărul la această lucrare din Ceruri, acolo unde se roagă la prestolul Domnului Nostru pentru Neamul său și Țara sa. Moldovenii pot fi uniți în cuget și simțire numai raportându-se va valorile incontestabile, care îi unesc. Ștefan cel Mare și Sfânt este o valoare care poate consolida societatea moldovenească.

Exegetul Ion Lupu scria despre marele domnitor: „Ștefan cel Mare a fost omul de stat și comandantul de oști care a trăit pentru Țara sa, pentru oștirea ei, s-a topit în viața acesteia și niciodată nu s-a considerat altceva decât Fiul Moldovei, pe care a apărat-o de toate furtunile care se abăteau asupra ei, fiind în același timp oșteanul cel mai de nădejde pe care s-a sprijinit Țara și părintele cel mai apropiat pentru poporul său. În galeria domnitorilor și voievozilor noștri, Ștefan cel Mare ocupă locul cel mai înalt (…). A fost un mare organizator și un iscusit diplomat, un neîntrecut comandant de oști și un desăvârșit strateg militar, un neobosit apărător al credinței ortodoxe strămoșești și al întregii creștinătăți, având conștiința unui zid în calea năvălirilor otomane spre lumea creștină, la adăpostul căruia s-au dezvoltat, în liniște și pace, vecinii săi”[66].

Bazându-se pe exegezele din trecut și din prezent, generațiile de azi și de mâine cu siguranță vor descoperi noi sensuri în viața eroică și plină de jertfă, dar și de izbânzi întru slava lui Hristos și a Țării sale mult-iubite – Moldova, ale marelui domnitor Ștefan al III-lea Mușat. Pentru că semnificația și actualitatea activității de om de stat și conducător militar, ctitor de țară și de numeroase biserici, ale lui Ștefan cel Mare, sunt inepuizabile. Voievodul este un exemplu de slujire a Moldovei, indiferent de secolul în care ne naștem și trăim, întru  slava lui Dumnezeu și întru binele Neamului.

 Ștefan al III-lea nu a fost Mare prin titlul său – de Gospodar (Domnitor, Stăpânitor) și Voievod (comandant al Oștirii) al Țării Moldovei. În timpul domniei sale el a învins un împărat și pe doi regi – personalități politice mult mai sus plasate în ierarhia timpului, în ordinea geopolitică a spațiului Creștinătății și al lumii musulmane – care atenta la ființa statală a moldovenilor. Ștefan a fost însă MARE prin starea sa interioară: prin sufletul său dăruit lui Dumnezeu și poporului Țării sale, prin mintea sa vizionară și lucidă, prin voința sa fermă de a sluji Binele, prin curajul izvorât din credință. Prin toate calitățile sale, prin caracterul său, el a fost și rămâne MARE nu numai pentru poporul său – al Moldovei, ci pentru întreaga Creștinătate: pentru întreg poporul lui Dumnezeu, indiferent de apartenența etnică ori statală a celora care îl constituie, popor pentru care a luptat și în unitatea căruia a crezut cu desăvârșire, fără vreo rezervă, după cuvintele Mântuitorului din Evanghelii.     

---

[1] Stepaniuc Victor, Statalitatea poporului moldovenesc, Chișinău, 2005, p. 61.

[2] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 12.

[3] Ibidem, p. 23.

[4] Ibidem, p. 26.

[5] Ibidem, p. 52.

[6] Ibidem, p. 27.

[7] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 119-120; Vezi și: Boldur Alexandru, Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 155.  

[8] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 152. Vezi și Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 182-183. 

[9] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 162; Boldur Alexandru V., Basarabia românească, Editura Vicovia, Bacău, 2014, p. 28.

[10] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 166.

[11] Ibidem, p. 217.

[12] Ibidem, p. 108.

[13] Iorga Nicolae, Istoria românilor, v. IV, p. 251, apud ibidem, p. 248.

[14] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 224.

[15] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, Literatura Artistică, 1988, p. 121.

[16] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 163.

[17] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 106.

[18] Ibidem, p. 98. 

[19] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru literatură, București, 1966, p. 64.

[20] Boldur Alexandru V., Basarabia românească, Editura Vicovia, Bacău, 2014, p. 29.

[21] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 243.

[22] Ibidem, p. 240.

[23] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 77.

[24] Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, citat în: Moraru Sergiu (coordonator), Ștefan cel Mare. Legende, balade, portrete literare, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1989, p. 129.

[25] Lavric Aurelian, Teritoriile istorice moldovenești înstrăinate: o perspectivă geopolitică, Editura Labirint, Chișinău, 2012, p. 3.

[26] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru literatură, București, 1966, p. 249.

[27] Ibidem, p. 250.

[28] Kaplan Robert: Mă tem că Moldova va fi în curând un subiect fierbinte la știri,

 http://unimedia.info/stiri/robert-kaplan-ma-tem-ca-moldova-va-fi-in-curand-un-subiect-fierbinte-la-stiri-115326.html#.V3In_cuVkoI.facebook .

[29] Eminescu Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p.146.

[30] Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1990, p. 213.

[31] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1988, p. 97.

[32] Ibidem, p. 116.

[33] Iorga Nicolae, Istoria poporului român, Editura pentru literatură, București, p. 89. 

[34] Lavric Aurelian, Ștefan cel Mare – simbol naționalist?, în Analele științifice al USM, Seria Științe Socioumanistice, CEP USM, Chișinău, 2004, p. 46.

[35] Lavric Aurelian, Misiunea Statului Moldovenesc: de la origini până în prezent, în Statalitatea Moldovei: continuitatea istorică și perspectiva dezvoltării, Chișinău, 2007, p. 130.

[36] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p.243.

[37] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 189.

[38] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 106.

[39] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 246. 

[40] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p.238.

[41] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1988, p. 120-121.

[42] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 231.

[43] Ibidem, p. 279.

[44] Idem.

[45] Ibidem, p. 142.

[46] Ibidem, p. 270.

[47] Xenopol A. D., apud ibidem, p. 246. 

[48] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 54.

[49] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 238. 

[50] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 243.

[51] Moraru Sergiu (coordonator), Ștefan cel Mare. Legende, balade, portrete literare, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1989, p. 198. 

[52] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, Literatura Artistică, 1988, p. 120.

[53] Dlugosz Jan apud Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 54-55. 

[54] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 118.

[55] Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 374.

[56] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 276.

[57] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 244.

[58] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru Literatură, București, p. 215.

[59] Idem.  

[60] Panaitescu Petre P., Istoria românilor, Editura Logos, Chișinău, 1991, p. 98.

[61] Ibidem, p. 111.

[62] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 76.

[63] Emisiunea televizată „Jocuri de putere”, Realitatea TV, București, 10 iulie 2017.  

[64] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 268.

[65] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 189.

[66] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 227.