miercuri, 7 octombrie 2020

MOŞTENIREA REPUBLICII DEMOCRATICE MOLDOVENEȘTI (1917-1918) – FACTOR DE CONSOLIDARE A STATULUI MOLDOVENESC CONTEMPORAN

 A apărut nr. 2/2019 al Revistei Militare. Un articol de la paginile 156-163. 

LEGACY OF THE MOLDOVAN DEMOCRATIC REPUBLIC (1917–1918) – A FACTOR OF THE CONTEMPORARY MOLDOVAN STATE CONSOLIDATION

The legacy of the Moldovan Democratic Republic (MDR) from 1917-1918, which emerged from the Russian Empire, after Bessarabia has been annexed by Russia, is still not capitalized by the authorities of the contemporary Moldovan State – Republic of Moldova. Yet, the Republic of Moldova is a successor of MDR and it must pay attention to its history – to its roots. Unfortunately, in 1918 no one of great powers recognized the independence of MDR, proclaimed at January, 24, 1918. Still, the importance of MDR, from the historical point of view, is topical even now. It could play a substantial role in consolidating the Moldovan State at the present historical stage. The Baltic States are an example of the historical legacy their antecessors capitalization in their countries of the interwar period. Of course, this depends on the fact if and how the state authorities recognize the importance of their state history.

Keywords: Moldovan Democratic Republic, geopolicy, consolidation, Republic of Moldova.

INTRODUCERE

Importanța evenimentelor istorice de acum un secol este subevaluată atât de guvernarea de la Chişinău, cât şi de societatea moldovenească. Şi totuşi, centenarul independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (RDM), care a fost proclamată la 24 ianuarie 1918, a fost un bun prilej de consolidare a identităţii statului moldovenesc contempotan, proclamat la 27 august 1991 şi care este succesorul statului moldovenesc din 1918. În mare măsură, prilejul a fost ratat.

Marea dramă a Republicii Democratice Moldovenești a constat în faptul că marile puteri nu i-au recunoscut independența, aşa cum s-a întâmplat cu privire la republicile baltice, Finlanda şi Polonia, independenţa cărora a fost recunoscută. În acest sens, balticii cinstesc în mod deosebit moştenirea evenimentelor din 1917-1918. Cu toate că Letonia și-a declarat independența față de URSS la 4 mai 1990, obținând-o de facto pe 21 august 1991, în contextul prăbuşirii imperiului sovietic, letonii sărbătoresc Ziua Independenței pe 18 noiembrie 1918, aniversând independența fată de Rusia sovietică. Și lituanienii aniversează tot declararea independenței fată de Rusia sovietică din 1918, ca zi a independenței statale, pe 16 februarie, cu toate că Lituania și-a recâștigat independența fată de Uniunea Sovietică pe 11 martie 1990. La fel ca și celelalte două state baltice, estonienii marchează ziua independenței pe data de 24 februarie 1918, când Estonia și-a declarat independența fată de Rusia sovietică (cu toate că Estonia și-a recăpătat independența fată de Uniunea Sovietică pe 20 august 1991).  Acea primă perioadă  de independență  a fost de extrem de  scurtă durată,  deoarece  trupele  germane  au intrat în Tallinn chiar în zilele următoare. 

Cu toate acestea, importanța acelor evenimente a fost valorificată plenar la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 de către națiunea estoniană: declarația de independență a fost adoptată la 20 august 1991, dar în vederea reconstituirii statului de dinainte de 1940. Practic, cele trei națiuni baltice au arătat că și-au reconstituit, şi-au reactivat statele lor în 1991. În Lituania, Letonia și Estonia, actele de proclamare a independenței din 1918 sunt considerate ca fiind superioare celor din 1991. Cu toate că situația din RDM a fost diferită de cea din republicile baltice, evenimentele  din 1917-1918 din Basarabia au dat dovada păstrării și renașterii tradiției statale moldovenești, a sentimentului unității etnoculturale, moștenit din perioada medievală. Iată de ce statul independent Republica Moldova, proclamat la 27 august 1991, este moștenitorul statului Republica Democratică Moldovenească proclamat la 2 decembrie 1917 (ca autonom în cadrul Federaţiei Ruse), respectiv la 24 ianuarie 1918 (ca independent), care la rândul său și-a arătat descendența, pe care nimeni nu i-o poate contesta și de care nimeni nu îl poate lipsi, din statul medieval Principatul Moldova. Schematic, această continuitate poate fi prezentată astfel: 

a) Statul medieval Principatul Moldova  (de la 1359; la 2 februarie 1365 regele Ungariei a recunoscut independența statului, care de la început s-a numit Principatul Moldovlahia, aşa cum apare pe sigiliul domnitorului Alexandru cel Bun: 1400-1432) –> 

b) Republica Democratică Moldovenească (24 ianuarie 1918) –> 

c) Republica Moldova (27 august 1991). Acestea sunt cele trei repere  ale continuității statalității moldovenești la est de Prut. În secolele care s-au perindat de-a lungul istoriei, au existat momente în care statul moldovenesc dispărea în interfluviul pruto-nistrean. Este vorba de:

a) Stăpânirea turcească în raialele Chilia, Cetatea Albă [Akkerman], Tighina [Bender] și Hotin, de asemenea în Bugeacul acordat de stăpânirea turcească unei hoarde de tătari nohai,

b) Perioada imperiului țarist,

c) Perioada sovietică.

Totuşi, elemente ale statalității moldovenești s-au păstrat şi în aceste perioade. În acest sens pot fi menţionate:

a) Statutul de autonomie al oblastiei Basarabia în cadrul Imperiului Rus (1818-1828);

b) Republica SSM în cadrul URSS (1940- 1941, 1944-1991);

c) Poate chiar şi Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) de pe malul stâng al Nistrului (din 12 octombrie 1924 până în iunie 1940), constituită ca o consecinţă a recunoaşterii ponderii moldovenilor transnistreni în regiunea de la est de Nistru.

În 1991 idealul independenței statului moldovenesc a devenit realitate și de atunci suntem chemați să ne slujim statul cu demnitate, să contribuim la prosperarea sa, așa încât să fie respectat pe arena internațională, iar noi să fim mândri de el. Această slujire presupune și cinstirea înaintașilor, care au muncit și s-au jertfit în trecut pentru acest ideal.

Din perspectiva actualului stat Republica Moldova se poate afirma că problema Basarabiei a fost rezolvată la 2 decembrie 1917, respectiv la 24 ianuarie 1918, prin reafirmarea și reanimarea ideii statului moldovenesc. În 1917-1918 populația majoritară a Basarabiei s-a afirmat ca un actor statal independent, și-a exprimat voința de a fi luată în considerare ca atare de comunitatea internațională, a arătat că Basarabia nu este un obiect, ci un subiect geopolitic.

Iată de ce centenarul evenimentelor din 1917-1918 ar fi fost un bun prilej de a ne arăta pietatea față de înaintașii noștri, ar fi fost o dovadă că cetățenii de astăzi ai Republicii Moldova – succesoare de drept a Republicii Democratice Moldovenești din 1917-1918 – sunt demni de moștenirea ce le-a fost lăsată de precursori.   

Cu regret, în Republica Moldova nu a fost conştientizată importanţa evenimentelor din 1917-1918. Poate că acest fapt este unul dintre cele care fac diferenţa între Republica Moldova şi statele baltice – şi care se răsfrânge asupra tuturor indicatorilor dezvoltării economice şi sociale: nivelul de trai, nivelul de integrare în structuri internaţionale care favorizează dezvoltarea statală, prestigiul de care se bucură pe arena internaţională ş.a.

Cu toate că autorităţile de la Chişinău au ratat prilejul valorificării centenarului proclamării independenţei RDM, merită să evocăm o dată în plus evenimentele de acum un secol.

 

1. MIȘCAREA DE ELIBERARE NAȚIONALĂ DIN BASARABIA (1917-1918): ASPECTE GEOPOLITICE

Basarabia, ca parte a Europei de SudEst, constituie o regiune în care diverse imperii şi-au impus dominaţia de-a lungul istoriei. Ea a fost un obiect, o monedă de schimb între acele imperii. O verigă în lanţul evenimentelor legate de modificările de graniţe îl constituie Tratatul ruso-turc de la 16 mai 1812  (semnat la Hanul lui Manuc Bei din Bucureşti) privind alipirea la Rusia a interfluviului pruto-nistrean – partea de est a Moldovei, denumită de stăpânirea rusă Basarabia, prin extinderea denumirii părţii de sud a regiunii [4]. Nimeni nu a întrebat autoritățile moldoveneşti de  la Iași, nimeni nu a întrebat populația teritoriului în cauză cu privire la încorporarea într-un alt imperiu. Anume atunci a apărut pentru Moldova problema teritoriului respectiv, denumită ulterior problema Basarabiei.

Problema Basarabiei a fost rezolvată în 1917-1918, în condițiile prăbușirii imperiului țarist, când populația autohtonă din ținut a înființat  și proclamat Republica Democratică Moldovenească pe teritoriul Moldovei de Est, realizând visul de un veac și ceva de eliberare de sub dominația străină. Astfel s-a văzut că populația majoritară a interfluviului pruto-nistrean a păstrat de-a lungul timpului de după momentul 1812 conștiința statală, care exista în sânul comunității moldoveneşti în momentul anexării teritoriului est-moldovenesc  la Imperiul  Rus.  Este de remarcat un aspect specific comunităţii basarabene: în 1917- 1918 populația se identifica, din punct de vedere etnocultural, ca moldovenească, așa cum și limba și-o numea moldovenească.

De altfel, același fenomen a putut fi observat și în Moldova de Nord-Vest, pe care Imperiul Austriac a anexat-o în 1774- 1775 și pe care a denumit-o Bucovina. În lucrarea sa „Istoria Bucovinei”, Ion Nistor a arătat clar că în documentele cancelariei de la Viena cu privire la populația autohtonă și majoritară a provinciei respective erau folosite sintagmele Moldauische Nation – națiune moldovenească și Moldauische Sprache – limbă moldovenească. Abia mai târziu, după unirea Moldovei cu Valahia în 1859 (când a apărut formaţiunea statală Principatele Unite) și mai ales după 1862 – când pentru noul stat a fost adoptată denumirea România (de altfel, la acea vreme se discutau mai multe variante de denumiri – inclusiv Dacia), deci când în România a fost adoptat la nivel statal etnonimul „român” și glotonimul „limbă română”, autoritățile imperiale austriece au adoptat și ele, în provinciile cu populație vorbitoare de aceeași limbă, pe care le stăpâneau (Transilvania și Bucovina), aceleași etnonim și glotonim. Până atunci în Transilvania populația majoritară se identifica drept „valahă” – să ne amintim, de pildă, de  Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae  (din latină,  însemnând  Petiția Valahilor din Transilvania  – este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii valahe din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, în 1791 și 1792, deci înainte de 1859), iar în Bucovina, după cum reiese din documentele citate de Ion Nistor, populația se identifica drept moldovenească la 1775.

În imperiul țarist, după 1859, nu a fost desfășurat acest demers (de „românizare”, cum l-a numit Lucian Boia [1]) prin administrație, sistemul școlar, biserică și presă. De aceea, până în momentul istoric 1917-1918, când s-a destrămat Imperiul Rus, în Basarabia au fost păstrate etnonimul și glotonimul din vechime: binomul moldovean – limbă moldovenească. De exemplu, referindu-se la niște  cursuri pentru profesori basarabeni – în iunie 1917, Onisifor Ghibu scria: „Părintele Mateevici a vorbit lung, vreo treizeci-patruzeci de minute, fel de fel de lucruri curioase, vorbirea a fost un fel de lecție de istorie a literaturii, plină însă de greșeli. Spunea că noi vom învăța aici limba noastră moldovenească, bisericească, nu limba franțuzită de peste Prut, nici limba gazetelor de  la București, din care nu înțelegi nimic, «parcă ar fi tătărească». Literatura noastră trebuie să rămână în strânsă legătură cu literatura rusească, căci numai așa va putea înainta. Limba moldovenească e destul de bogată, încât în ea se pot traduce toate scrierile rusești. Ca argument, citește până la plictiseală, traduceri făcute de el din rusește! Încheie cu o poezie originală a lui:  Limba noastră” [2, p. 164]. Din contextul prezentat de Onisifor Ghibu, în care Alexei Mateevici și-a recitat poezia – actualul imn al Republicii Moldova – nu încape îndoială, cărui glotonim a fost dedicat poemul cu pricina.

În anul 1917, când Rusia a fost cuprinsă de revoluție, când popoarele de pe întreg cuprinsul imperiului au început să se deștepte din punct de vedere etnocultural și să-și afirme individualitatea și drepturile la existența în propriul stat independent, reprezentanții populației Basarabiei s-au angajat în procesul de  renaștere  etnică și politică – de  eliberare națională. Documentele de epocă arată clar că Congresul ostașilor moldoveni (20-27 octombrie 1917), Sfatul Țării, convocat la 21 noiembrie 1917, au afirmat conștiința etnică păstrată din 1812 a majorității populației Basarabiei. Sfatul Țării a proclamat la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească (RDM) în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice. Prin aceasta s-a arătat că în cei 105 ani (1812-1917) de stăpânire a administrației rusești nu s-a constituit o comunitate cu o conștiință etnică distinctă de cea moldovenească, ce a existat până în 1812. Ceea ce a ieșit la suprafață a fost conștiința moldovenească, idealul de un secol și ceva al libertății moldovenilor dintre Prut și Nistru în cadrul unui stat propriu.

Poate fi făcută o  paralelă, cu specificitățile de rigoare, între evenimentele din 1917 – destrămarea Imperiului Rus și cele din 1991 – destrămarea URSS. Se poate afirma că evenimentul din 2 decembrie 1917 (proclamarea RDM în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice) este asemănător cu proclamarea suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova în cadrul URSS, la 23 iunie 1990. Declararea independenței RDM la 24 ianuarie 1918 este similară cu declararea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991 (cu deosebirea că în 1918 nimeni nu a recunoscut independența RDM). Congresul ostașilor moldoveni (20-27 octombrie 1917) poate fi asemuit congreselor Uniunii Scriitorilor din Moldova, care au început în 1987. Se poate remarca faptul că dacă în 1917 forța motrice a luptei pentru eliberarea națională au fost militarii – ofițerii și ostașii, proveniţi din rândurile ţăranilor, la sfârșitul anilor ’80 ai sec. XX forța motrice a fost intelectualitatea: scriitorii, profesorii, medicii, inginerii etc., majoritatea cărora au provenit şi ei de la ţară, din satele Moldovei.

Prin desfăşurarea Congresului ostașilor, prin proclamarea de către Sfatul Țării a RDM, înaintașii noștri au afirmat continuitatea statalității moldovenești de-a lungul istoriei în spațiul dintre Prut și Nistru.

Chiar și în actul unirii Basarabiei cu România, votat de Sfatul țării la 27 martie 1918, s-a avut în vedere păstrarea caracterului particular al statalității moldovenești în interfluviul pruto-nistrean, prin cele 11 condiții:

1. Sfatul Țării să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

2. Basarabia să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul țării, ales prin vot democratic;

3. Sfatul Țării  să voteze bugetul local; urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

4. Recrutările să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare vor fi fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;

6. Drepturile minorităților să fie garantate prin lege și respectate în statul român;

7. Doi reprezentanți ai Basarabiei să facă parte din guvernul central român;

8. Basarabia să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;

9. Toate alegerile să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal [deci să poată vota şi femeile];

10. Noua Constituție să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;

11. Să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

Problema unirii Basarabiei cu România de la 27 martie (9 aprilie 1918) mai constituie o controversă, mai generează interpretări diferite în istoriografiile din Republica Moldova, România, Rusia ş.a. Împărtășesc opinia celui de-al doilea președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, care a afirmat că „(…) la 1918 «răul mai mic», dintre Rusia sovietizată şi România, pentru Moldova a fost România. Derutată şi neajutorată ca un iepure în bătaia a două faruri, Basarabia a ales România, astfel salvându-se de dictatura teroristă şi de foamete. De exemplu, în Ucraina şi Kazahstan foametea din anii ’30 a secerat milioane de vieţi omeneşti. Milioane de vieţi au măcinat şi închisorile, şi lagărele de concentrare, şi deportările. Măcar de asta ne-a ferit Dumnezeu” [5, p. 194]. Este o poziţie rezonabilă, pornind de la „respectul faţă de om ca valoare absolută” [5, p. 193].

Unirea Basarabiei cu România, prin votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a făcut ca deja Rusia sovietică să invoce „problema Basarabiei”, în sensul pretenţiilor la teritoriul din interfluviul pruto-nistrean, fără să ţină seama de voinţa populaţiei Basarabiei, exprimată prin reprezentanţii săi în Sfatul țării.

2. ROLUL SFATULUI ȚĂRII ÎN AFIRMAREA STATALITĂȚII MOLDOVENEȘTI (1917-1918): ÎNVĂȚĂMINTE PENTRU PERIOADA CONTEMPORANĂ

Cercetările privind rolul Sfatului Țării în afirmarea statalității moldovenești încă urmează să fie aprofundate de istoricii contemporani moldoveni şi de cei străini, din perspectiva consolidării actualului stat Republica Moldova. Se știe că Sfatul Țării a fost un consiliu legislativ care a condus în 1917 – 1918 noul stat Republica Democratică Moldovenească, format pe teritoriul fostei gubernii ruse Basarabia. În calitate de Parlament al RDM, Sfatul Țării a activat în perioada 21 noiembrie 1917 stil vechi – 27 noiembrie 1918 stil vechi. În condițiile destrămării Imperiului Rus, Sfatul Țării a proclamat fondarea Republicii Democratice Moldovenești în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice – la 2 decembrie 1917, iar la 24 ianuarie 1918 a proclamat independența RDM.

Sfatul Țării a fost emanația diferitelor clase sociale, organizații profesionale, comunităţi etnice ş.a. din provincia basarabeană. După Revoluția rusă din februarie 1917, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diverselor categorii ale populației: ale locuitorilor de la sate (6 – 7 februarie 1917), ale clerului, ale învățătorilor și ale soldaților (20 – 27 octombrie 1917) pentru discutarea viitorului țării, toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. De asemenea, în regiune au început să apară partide: în aprilie 1917 a fost creat Partidul Național Moldovenesc, sub președinția lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu ș.a., care milita pentru autonomia Basarabiei, editând şi un organ de presă – ziarul Cuvânt moldovenesc.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor, dar fără vreo legătură cu ideologia comunistă), care avea să emită o propunere de lege pentru autonomia națională și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În același timp, Adunarea Națională Ucraineană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției guvernului provizoriu rus de la Petrograd. 

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși, după unele date, 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec [6, p. 281]. Există și alte cifre cu referire la datele statistice respective.  Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Ca președinte a fost ales Ion Inculeț. În decursul existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune a fost convocată între 25-27 noiembrie 1918.

La 2 aprilie 1918 Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit ministru fără portofoliu pentru Basarabia în Guvernul de la București. Președinte al Sfatului Țării a fost ales omul politic originar din Basarabia Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918), iar apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La 27 noiembrie 1918 Sfatul Țării s-a autodizolvat.

Evaluând retrospectiv rolul Sfatului Țării, cu certitudine se poate afirma că el a fost unul de salvare națională. Cu scurte excepții temporale, proiectul imperiului țarist pentru Moldova de Est (Basarabia) a fost acela de deznaționalizare, asimilare forțară (rusificare), desființare etnică a populației majoritare băștinașe a provinciei [3]. În acest sens se ajunsese ca învățământul, ședințele instanțelor de judecată, slujbele bisericești, activitatea organelor administrației la toate nivelurile să fie efectuate exclusiv în limba rusă. Este știut comportamentul episcopului Lebedev, care ardea cărțile bisericești moldovenești în focul sobei reședinței episcopale. Pentru el, acele cărți erau inutile, întrucât toți locuitorii Basarabiei trebuiau să devină ruși. Măsurile luate de administrația țaristă pot fi calificate drept un genocid cultural la adresa moldovenilor din Basarabia. Programele de colonizare a provinciei, nu numai în partea sa sudică, dar și în celelalte sectoare, aveau și ele scopul de a dilua caracterul etnic secular al Moldovei de Est. Sfatul țării a demonstrat că moldovenii au rezistat presiunilor ingineriilor sociale ale autorităţilor imperiului țarist. Mai mult, se poate afirma că prin formarea Sfatului Țării, prin deciziile pe care le-a adoptat organul în cauză, moldovenii au învins imperiul, care mai era denumit „închisoarea popoarelor”, tocmai prin rezistența, rezilienţa lor, prin păstrarea conştiinţei şi a tradițiilor culturale şi politice ale statalităţii moldoveneşti. Sfatul Țării a constituit, de fapt, triumful statalității moldovenești. Toți membrii Sfatului Țării erau antițariști, revoluționari, dedicați valorilor sistemului democratic, erau împotriva sistemului autoritar țarist, dar şi împotriva celui dictatorial bolşevic emergent.

Componența Sfatului Țării arată clar că în organul legislativ au intrat reprezentanți ai tuturor etniilor conlocuitoare din provincie, ai asociațiilor profesionale, ai partidelor, ceea ce a însemnat că în el au fost reprezentate toate grupurile de interese. Aceasta a conferit Sfatului Țării o legitimitate incontestabilă, în pofida oricăror critici formulate în istoriografia sovietică. În perioada interbelică a existat un curent de gândire politică, numit  corporatismul, de sorginte italiană. În România, unul dintre promotorii săi a fost Nichifor Crainic. Corporatismul pleda pentru o formă de reprezentare politică diferită de parlament (format în urma alegerilor generale, cu participarea partidelor politice) – şi anume pentru un organ legislativ în care toate asociațiile profesionale, etnice ş.a. să-și delege reprezentanții, aşa încât organul repspectiv să reprezinte întregul tablou societal. Sfatul țării a fost tocmai un asemenea organ politic. Schema de repartizare a locurilor în Sfatul Țării, stabilită la ședința Biroului de organizare din 6 noiembrie 1917, includea 29 instituții și organizații [7]. Au fost luate în calcul instituțiile administrative, partidele politice, societățile culturale și profesionale ale moldovenilor și ale etniilor conlocuitoare. În cadrul Sfatului Țării au fost formate patru fracțiuni: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea țărănească, Fracțiunea Minorităților și Fracțiunea Socialistă.

Moștenirea lăsată de Sfatul Țării poate fi şi trebuie valorificată în perioada contemporană: denumirea Sfatul Țării  ar putea fi purtată de actualul legislativ moldovenesc. Se știe că statele vecine și-au denumit legislativele conform tradițiilor sale istorice: în Ucraina – radă, în Rusia – dumă, în republicile baltice – seim-uri etc. În Republica Moldova este utilizat cuvântul francez parlament, preluat şi în spaţiul lingvistic anglofon. Faptul că în 1991 legislativul moldovenesc nu a preluat denumirea  Sfatul Țării  denotă lipsa asumării de către deputații de atunci a continuității statalității moldovenești – din perioada 1917-1918. Nu e târziu nici acum să se revină la tradiția respectivă. Actualul corp al deputaţilor poate redenumi legislativul, în sensul adoptării denumirii de la 1917-1918, punând în valoare prin aceasta moştenirea înaintaşilor de atunci.  

 

CONCLUZII

În 2018 autoritățile de stat de la Chişinău nu au marcat la nivelul cuvenit centenarul Republicii Democratice Moldoveneşti (doar Preşedinţia s-a remarcat prin sprijinirea a două evenimente ştiinţifice: o conferinţă la Centrul de Cultură şi Istrorie Militară consacrată Congresului Ostaşilor, şi o alta la Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova, consacrată Sfatului Ţării. Marcarea evenimentului la nivel de stat, cu implicarea Guvernului (Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării) ar fi contribuit incontestabil la consolidarea societăţii moldoveneşti în etapa contemporană.

Experienţa republicilor baltice ne arată că o identiate statală contemporană bine închegată trebuie să se sprijine pe moştenirea istorică, înclusiv sau mai ales pe cea din 1917-1918. Republicile baltice, care îşi marchează ziua independenţei în data în care şi-au proclamat libertatea la momentul desprinderii de imperiul ţarist, trebuie să fie un exemplu pentru Republica Moldova. Din această perspectivă, ziua independenței statalității moldovenești este 24 ianuarie 1918, şi nu 27 august 1991 – când independența a fost reactivată.

Ziua de 24 ianuarie trebuie să mai fie şi ziua unităţii panbasarabene, să ajute noile generaţii să conștientizeze unitatea de neam cu comunităţile moldoveneşti din nordul şi sudul Basarabiei, să conştientizeze faptul că statalitatea istorică moldovenească cuprindea în 1917-1918 întreaga Basarabie, aşa cum a existat de la începuturi până în 1940, când autorităţile sovietice au dezmembrat teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, încorporând în Ucraina nordul şi sudul Basarabiei.

Cu toate că centenarul RDM nu a fost marcat la nivelul cuvenit, valorificarea moştenirii formaţiunii statale moldoveneşti antecesoare trebuie să rămână o prioritate a autorităţilor moldoveneşti şi a comunităţii ştiinţifice din Republica Moldova de acum înainte.

 

BIBLIOGRAFIE

1. Boia Lucian. Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.

2. Ghibu Onisifor. În vîltoarea revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, Editura ICR, Bucureşti, 1993.   

3. Lavric Aurelian. Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812): cauze şi consecinţe. În „200 ani de la anexarea Basarabiei de imperiul țarist: consecințele raptului teritorial pentru românii basarabeni. Materialele simpozionului științific internațional”, Cahul, 12-13 mai 2012, Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, p. 250-266. http://usch.md/Documents/publicatii/conferinte/Volum%20comunicari_200_ani.pdf

4. Lavric Aurelian. Chestiunea Basarabiei în spaţiul geopolitic european: la începuturi şi în prezent. În „Studia Universitatis”, Seria Științe Sociale, Anul VI, Nr. 3 (53) 2012, p. 215-223.

5. Lucinschi Petru. Moldova și moldovenii, Chişinău, Cartea Moldovei, 2007.

6. Nistor Ion. Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Humanistas, 1991.

7. Reconstituire. 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, http://adevarul.ro/moldova/politica/reconstituire-95-ani-unirea-basarabiei-romania-1_5151e0b500f5182b8553d000/index.html (accesat: 21.11.2017).


Postări populare