A apărut nr. 2/2019 al Revistei Militare. Un articol de la paginile 156-163.
LEGACY
OF THE MOLDOVAN DEMOCRATIC REPUBLIC (1917–1918) – A FACTOR OF THE CONTEMPORARY
MOLDOVAN STATE CONSOLIDATION
The legacy of
the Moldovan Democratic Republic (MDR) from 1917-1918, which emerged from the
Russian Empire, after Bessarabia has been annexed by Russia, is still not
capitalized by the authorities of the contemporary Moldovan State – Republic of
Moldova. Yet, the Republic of Moldova is a successor of MDR and it must pay
attention to its history – to its roots. Unfortunately, in 1918 no one of great
powers recognized the independence of MDR, proclaimed at January, 24, 1918.
Still, the importance of MDR, from the historical point of view, is topical
even now. It could play a substantial role in consolidating the Moldovan State
at the present historical stage. The Baltic States are an example of the
historical legacy their antecessors capitalization in their countries of the
interwar period. Of course, this depends on the fact if and how the state
authorities recognize the importance of their state history.
Keywords: Moldovan Democratic Republic,
geopolicy, consolidation, Republic of Moldova.
INTRODUCERE
Importanța
evenimentelor istorice de acum un secol este subevaluată atât de guvernarea de
la Chişinău, cât şi de societatea moldovenească. Şi totuşi, centenarul
independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (RDM), care a fost proclamată
la 24 ianuarie 1918, a fost un bun prilej de consolidare a identităţii statului
moldovenesc contempotan, proclamat la 27 august 1991 şi care este succesorul
statului moldovenesc din 1918. În mare măsură, prilejul a fost ratat.
Marea dramă a
Republicii Democratice Moldovenești a constat în faptul că marile puteri nu
i-au recunoscut independența, aşa cum s-a întâmplat cu privire la republicile
baltice, Finlanda şi Polonia, independenţa cărora a fost recunoscută. În acest
sens, balticii cinstesc în mod deosebit moştenirea evenimentelor din 1917-1918.
Cu toate că Letonia și-a declarat independența față de URSS la 4 mai 1990,
obținând-o de facto pe 21 august 1991, în contextul prăbuşirii imperiului
sovietic, letonii sărbătoresc Ziua Independenței pe 18 noiembrie 1918,
aniversând independența fată de Rusia sovietică. Și lituanienii aniversează tot
declararea independenței fată de Rusia sovietică din 1918, ca zi a
independenței statale, pe 16 februarie, cu toate că Lituania și-a recâștigat
independența fată de Uniunea Sovietică pe 11 martie 1990. La fel ca și
celelalte două state baltice, estonienii marchează ziua independenței pe data
de 24 februarie 1918, când Estonia și-a declarat independența fată de Rusia sovietică
(cu toate că Estonia și-a recăpătat independența fată de Uniunea Sovietică pe
20 august 1991). Acea primă perioadă de independență a fost de extrem de scurtă durată,
deoarece trupele germane au intrat în Tallinn chiar
în zilele următoare.
Cu toate
acestea, importanța acelor evenimente a fost valorificată plenar la sfârşitul
anilor ’80 – începutul anilor ’90 de către națiunea estoniană: declarația de
independență a fost adoptată la 20 august 1991, dar în vederea reconstituirii
statului de dinainte de 1940. Practic, cele trei națiuni baltice au arătat că
și-au reconstituit, şi-au reactivat statele lor în 1991. În Lituania, Letonia
și Estonia, actele de proclamare a independenței din 1918 sunt considerate ca
fiind superioare celor din 1991. Cu toate că situația din RDM a fost diferită
de cea din republicile baltice, evenimentele din 1917-1918 din
Basarabia au dat dovada păstrării și renașterii tradiției statale moldovenești,
a sentimentului unității etnoculturale, moștenit din perioada medievală. Iată
de ce statul independent Republica Moldova, proclamat la 27 august 1991, este
moștenitorul statului Republica Democratică Moldovenească proclamat la 2
decembrie 1917 (ca autonom în cadrul Federaţiei Ruse), respectiv la 24 ianuarie
1918 (ca independent), care la rândul său și-a arătat descendența, pe care
nimeni nu i-o poate contesta și de care nimeni nu îl poate lipsi, din statul
medieval Principatul Moldova. Schematic, această continuitate poate fi
prezentată astfel:
a) Statul
medieval Principatul Moldova (de la 1359; la 2 februarie 1365 regele Ungariei
a recunoscut independența statului, care de la început s-a numit Principatul
Moldovlahia, aşa cum apare pe sigiliul domnitorului Alexandru cel Bun:
1400-1432) –>
b) Republica
Democratică Moldovenească (24 ianuarie 1918) –>
c) Republica
Moldova (27 august 1991). Acestea sunt cele trei repere ale
continuității statalității moldovenești la est de Prut. În secolele care s-au
perindat de-a lungul istoriei, au existat momente în care statul moldovenesc
dispărea în interfluviul pruto-nistrean. Este vorba de:
a) Stăpânirea
turcească în raialele Chilia, Cetatea Albă [Akkerman], Tighina [Bender] și
Hotin, de asemenea în Bugeacul acordat de stăpânirea turcească unei hoarde de
tătari nohai,
b) Perioada
imperiului țarist,
c) Perioada
sovietică.
Totuşi,
elemente ale statalității moldovenești s-au păstrat şi în aceste perioade. În acest
sens pot fi menţionate:
a) Statutul de
autonomie al oblastiei Basarabia în cadrul Imperiului Rus (1818-1828);
b) Republica SSM în cadrul URSS (1940-
1941, 1944-1991);
c) Poate chiar
şi Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească (RASSM) de pe malul stâng al Nistrului (din 12
octombrie 1924 până în iunie 1940), constituită ca o consecinţă a recunoaşterii
ponderii moldovenilor transnistreni în regiunea de la est de Nistru.
În 1991
idealul independenței statului moldovenesc a devenit realitate și de atunci
suntem chemați să ne slujim statul cu demnitate, să contribuim la prosperarea
sa, așa încât să fie respectat pe arena internațională, iar noi să fim mândri
de el. Această slujire presupune și cinstirea înaintașilor, care au muncit și
s-au jertfit în trecut pentru acest ideal.
Din
perspectiva actualului stat Republica Moldova se poate afirma că problema
Basarabiei a fost rezolvată la 2 decembrie 1917, respectiv la 24 ianuarie 1918,
prin reafirmarea și reanimarea ideii statului moldovenesc. În 1917-1918
populația majoritară a Basarabiei s-a afirmat ca un actor statal independent,
și-a exprimat voința de a fi luată în considerare ca atare de comunitatea
internațională, a arătat că Basarabia nu este un obiect, ci un subiect geopolitic.
Iată de ce
centenarul evenimentelor din 1917-1918 ar fi fost un bun prilej de a ne arăta
pietatea față de înaintașii noștri, ar fi fost o dovadă că cetățenii de astăzi
ai Republicii Moldova – succesoare de drept a Republicii Democratice
Moldovenești din 1917-1918 – sunt demni de moștenirea ce le-a fost lăsată de
precursori.
Cu regret, în
Republica Moldova nu a fost conştientizată importanţa evenimentelor din
1917-1918. Poate că acest fapt este unul dintre cele care fac diferenţa între
Republica Moldova şi statele baltice – şi care se răsfrânge asupra tuturor
indicatorilor dezvoltării economice şi sociale: nivelul de trai, nivelul de
integrare în structuri internaţionale care favorizează dezvoltarea statală,
prestigiul de care se bucură pe arena internaţională ş.a.
Cu toate că
autorităţile de la Chişinău au ratat prilejul valorificării centenarului
proclamării independenţei RDM, merită să evocăm o dată în plus evenimentele de
acum un secol.
1. MIȘCAREA DE ELIBERARE NAȚIONALĂ DIN
BASARABIA (1917-1918): ASPECTE GEOPOLITICE
Basarabia, ca
parte a Europei de SudEst, constituie o regiune în care diverse imperii şi-au
impus dominaţia de-a lungul istoriei. Ea a fost un obiect, o monedă de schimb
între acele imperii. O verigă în lanţul evenimentelor legate de modificările de
graniţe îl constituie Tratatul ruso-turc de la 16 mai 1812
(semnat la Hanul lui Manuc Bei din Bucureşti) privind alipirea la Rusia a
interfluviului pruto-nistrean – partea de est a Moldovei, denumită de stăpânirea
rusă Basarabia, prin extinderea denumirii părţii de sud a regiunii
[4]. Nimeni nu a întrebat autoritățile moldoveneşti de la Iași,
nimeni nu a întrebat populația teritoriului în cauză cu privire la încorporarea
într-un alt imperiu. Anume atunci a apărut pentru Moldova problema teritoriului
respectiv, denumită ulterior problema Basarabiei.
Problema
Basarabiei a fost rezolvată în 1917-1918, în condițiile prăbușirii imperiului
țarist, când populația autohtonă din ținut a înființat și proclamat Republica
Democratică Moldovenească pe teritoriul Moldovei de Est, realizând visul
de un veac și ceva de eliberare de sub dominația străină. Astfel s-a văzut că
populația majoritară a interfluviului pruto-nistrean a păstrat de-a lungul
timpului de după momentul 1812 conștiința statală, care exista în sânul
comunității moldoveneşti în momentul anexării teritoriului
est-moldovenesc la Imperiul Rus. Este de remarcat un aspect
specific comunităţii basarabene: în 1917- 1918 populația se identifica, din
punct de vedere etnocultural, ca moldovenească, așa cum și limba și-o numea
moldovenească.
De altfel,
același fenomen a putut fi observat și în Moldova de Nord-Vest, pe care
Imperiul Austriac a anexat-o în 1774- 1775 și pe care a denumit-o Bucovina. În
lucrarea sa „Istoria Bucovinei”, Ion Nistor a arătat clar că în documentele
cancelariei de la Viena cu privire la populația autohtonă și majoritară a
provinciei respective erau folosite sintagmele Moldauische Nation – națiune
moldovenească și Moldauische Sprache – limbă moldovenească. Abia mai târziu,
după unirea Moldovei cu Valahia în 1859 (când a apărut formaţiunea statală
Principatele Unite) și mai ales după 1862 – când pentru noul stat a fost
adoptată denumirea România (de altfel, la acea vreme se discutau mai multe
variante de denumiri – inclusiv Dacia), deci când în România a fost adoptat la
nivel statal etnonimul „român” și glotonimul „limbă română”, autoritățile
imperiale austriece au adoptat și ele, în provinciile cu populație vorbitoare
de aceeași limbă, pe care le stăpâneau (Transilvania și Bucovina), aceleași
etnonim și glotonim. Până atunci în Transilvania populația majoritară se identifica drept „valahă” – să ne amintim,
de pildă, de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din
latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania – este
numele a două memorii înaintate de liderii națiunii valahe din Transilvania
împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, în 1791 și 1792, deci
înainte de 1859), iar în Bucovina, după cum reiese din documentele citate de
Ion Nistor, populația se identifica drept moldovenească la 1775.
În imperiul
țarist, după 1859, nu a fost desfășurat acest demers (de „românizare”, cum l-a
numit Lucian Boia [1]) prin administrație, sistemul școlar, biserică și presă.
De aceea, până în momentul istoric 1917-1918, când s-a destrămat Imperiul Rus,
în Basarabia au fost păstrate etnonimul și glotonimul din vechime:
binomul moldovean – limbă moldovenească. De exemplu,
referindu-se la niște cursuri pentru profesori basarabeni – în iunie
1917, Onisifor Ghibu scria: „Părintele Mateevici a vorbit lung, vreo
treizeci-patruzeci de minute, fel de fel de lucruri curioase, vorbirea a fost
un fel de lecție de istorie a literaturii, plină însă de greșeli. Spunea că noi
vom învăța aici limba noastră moldovenească, bisericească, nu limba franțuzită
de peste Prut, nici limba gazetelor de la București, din care nu înțelegi
nimic, «parcă ar fi tătărească». Literatura noastră trebuie să rămână în
strânsă legătură cu literatura rusească, căci numai așa va putea înainta. Limba
moldovenească e destul de bogată, încât în ea se pot traduce toate scrierile
rusești. Ca argument, citește până la plictiseală, traduceri făcute de el din
rusește! Încheie cu o poezie originală a lui: Limba noastră” [2, p. 164].
Din contextul prezentat de Onisifor Ghibu, în care Alexei Mateevici și-a
recitat poezia – actualul imn al Republicii Moldova – nu încape îndoială, cărui
glotonim a fost dedicat poemul cu pricina.
În anul 1917,
când Rusia a fost cuprinsă de revoluție, când popoarele de pe întreg cuprinsul
imperiului au început să se deștepte din punct de vedere etnocultural și să-și
afirme individualitatea și drepturile la existența în propriul stat
independent, reprezentanții populației Basarabiei s-au angajat în procesul
de renaștere etnică și politică – de eliberare națională.
Documentele de epocă arată clar că Congresul ostașilor moldoveni (20-27
octombrie 1917), Sfatul Țării, convocat la 21 noiembrie 1917, au afirmat
conștiința etnică păstrată din 1812 a majorității populației Basarabiei. Sfatul
Țării a proclamat la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească (RDM)
în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice. Prin aceasta s-a arătat că în
cei 105 ani (1812-1917) de stăpânire a administrației rusești nu s-a constituit
o comunitate cu o conștiință etnică distinctă de cea moldovenească, ce a
existat până în 1812. Ceea ce a ieșit la suprafață a fost conștiința
moldovenească, idealul de un secol și ceva al libertății moldovenilor dintre
Prut și Nistru în cadrul unui stat propriu.
Poate fi
făcută o paralelă, cu specificitățile de rigoare, între evenimentele din 1917
– destrămarea Imperiului Rus și cele din 1991 – destrămarea URSS. Se poate
afirma că evenimentul din 2 decembrie 1917 (proclamarea RDM în cadrul viitoarei
Federații Ruse democratice) este asemănător cu proclamarea suveranității
Republicii Sovietice Socialiste Moldova în cadrul URSS, la 23 iunie 1990.
Declararea independenței RDM la 24 ianuarie 1918 este similară cu declararea
independenței Republicii Moldova la 27 august 1991 (cu deosebirea că în 1918
nimeni nu a recunoscut independența RDM). Congresul ostașilor moldoveni (20-27
octombrie 1917) poate fi asemuit congreselor Uniunii Scriitorilor din Moldova,
care au început în 1987. Se poate
remarca faptul că dacă în 1917 forța motrice a luptei pentru eliberarea națională
au fost militarii – ofițerii și ostașii, proveniţi din rândurile ţăranilor, la
sfârșitul anilor ’80 ai sec. XX forța motrice a fost intelectualitatea:
scriitorii, profesorii, medicii, inginerii etc., majoritatea cărora au provenit
şi ei de la ţară, din satele Moldovei.
Prin
desfăşurarea Congresului ostașilor, prin proclamarea de către Sfatul Țării a RDM,
înaintașii noștri au afirmat continuitatea statalității moldovenești de-a
lungul istoriei în spațiul dintre Prut și Nistru.
Chiar și în
actul unirii Basarabiei cu România, votat de Sfatul țării la 27 martie 1918,
s-a avut în vedere păstrarea caracterului particular al statalității
moldovenești în interfluviul pruto-nistrean, prin cele 11 condiții:
1. Sfatul
Țării să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie
acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2. Basarabia
să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul
țării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul
Țării să voteze bugetul local; urma să controleze consiliile
zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației
locale;
4. Recrutările
să fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile
locale și forma de administrare vor fi fi schimbate numai cu acordul reprezentanților
locali;
6. Drepturile
minorităților să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi
reprezentanți ai Basarabiei să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia
să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu
populația regiunii;
9. Toate
alegerile să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul
direct, egal, secret și universal [deci să poată vota şi femeile];
10. Noua
Constituție să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Să fie
proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni
politice în timpul revoluției.
Problema
unirii Basarabiei cu România de la 27 martie (9 aprilie 1918) mai constituie o
controversă, mai generează interpretări diferite în istoriografiile din
Republica Moldova, România, Rusia ş.a. Împărtășesc opinia celui de-al doilea
președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, care a afirmat că „(…) la
1918 «răul mai mic», dintre Rusia sovietizată şi România, pentru Moldova a fost
România. Derutată şi neajutorată ca un iepure în bătaia a două faruri,
Basarabia a ales România, astfel salvându-se de dictatura teroristă şi de
foamete. De exemplu, în Ucraina şi Kazahstan foametea din anii ’30 a secerat
milioane de vieţi omeneşti. Milioane de vieţi au măcinat şi închisorile, şi
lagărele de concentrare, şi deportările. Măcar de asta ne-a ferit Dumnezeu” [5,
p. 194]. Este o poziţie rezonabilă, pornind de la „respectul faţă de om ca
valoare absolută” [5, p. 193].
Unirea
Basarabiei cu România, prin votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a făcut ca
deja Rusia sovietică să invoce „problema Basarabiei”, în sensul pretenţiilor la
teritoriul din interfluviul pruto-nistrean, fără să ţină seama de voinţa
populaţiei Basarabiei, exprimată prin reprezentanţii săi în Sfatul țării.
2. ROLUL SFATULUI ȚĂRII ÎN AFIRMAREA
STATALITĂȚII MOLDOVENEȘTI (1917-1918): ÎNVĂȚĂMINTE PENTRU PERIOADA CONTEMPORANĂ
Cercetările
privind rolul Sfatului Țării în afirmarea statalității moldovenești încă
urmează să fie aprofundate de istoricii contemporani moldoveni şi de cei
străini, din perspectiva consolidării actualului stat Republica Moldova. Se știe că Sfatul Țării a fost un consiliu
legislativ care a condus în 1917 – 1918 noul stat Republica Democratică
Moldovenească, format pe teritoriul fostei gubernii ruse Basarabia. În calitate
de Parlament al RDM, Sfatul Țării a activat în perioada 21 noiembrie 1917 stil
vechi – 27 noiembrie 1918 stil vechi. În condițiile destrămării Imperiului Rus,
Sfatul Țării a proclamat fondarea Republicii Democratice Moldovenești în cadrul
viitoarei Federații Ruse democratice – la 2 decembrie 1917, iar la 24 ianuarie
1918 a proclamat independența RDM.
Sfatul Țării a fost emanația diferitelor
clase sociale, organizații profesionale, comunităţi etnice ş.a. din provincia
basarabeană. După Revoluția rusă din februarie 1917, în Basarabia au fost convocate
numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diverselor categorii ale
populației: ale locuitorilor de la sate (6 – 7 februarie 1917), ale clerului,
ale învățătorilor și ale soldaților (20 – 27 octombrie 1917) pentru discutarea
viitorului țării, toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. De asemenea, în
regiune au început să apară partide: în aprilie 1917 a fost creat Partidul
Național Moldovenesc, sub președinția lui Vasile Stroescu, printre membrii de
frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan,
Daniel Ciugureanu ș.a., care milita pentru autonomia Basarabiei, editând şi un
organ de presă – ziarul Cuvânt moldovenesc.
Pe 16 iulie
1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu
al provinciei (după modelul sovietelor, dar fără vreo legătură cu ideologia
comunistă), care avea să emită o propunere de lege pentru autonomia națională
și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar,
Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.
În același
timp, Adunarea Națională Ucraineană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei,
ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției guvernului
provizoriu rus de la Petrograd.
În perioada
23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și
formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși, după unele date, 44
de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58
de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de
asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15
ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1
armean și 1 grec [6, p. 281]. Există și alte cifre cu referire la datele
statistice respective. Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la 21
noiembrie/4 decembrie 1917. Ca președinte a fost ales Ion Inculeț. În decursul
existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de ședințe
plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul
de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917
– 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune a fost convocată între 25-27 noiembrie
1918.
La 2 aprilie
1918 Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind numit
ministru fără portofoliu pentru Basarabia în Guvernul de la București. Președinte
al Sfatului Țării a fost ales omul politic originar din Basarabia Constantin
Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918), iar apoi Pantelimon Halippa (25-27
noiembrie 1918). La 27 noiembrie 1918 Sfatul Țării s-a autodizolvat.
Evaluând
retrospectiv rolul Sfatului Țării, cu certitudine se poate afirma că el a fost
unul de salvare națională. Cu scurte excepții temporale, proiectul imperiului țarist
pentru Moldova de Est (Basarabia) a fost acela de deznaționalizare, asimilare
forțară (rusificare), desființare etnică a populației majoritare băștinașe a
provinciei [3]. În acest sens se ajunsese ca învățământul, ședințele
instanțelor de judecată, slujbele bisericești, activitatea organelor
administrației la toate nivelurile să fie efectuate exclusiv în limba rusă.
Este știut comportamentul episcopului Lebedev, care ardea cărțile bisericești
moldovenești în focul sobei reședinței episcopale. Pentru el, acele cărți erau
inutile, întrucât toți locuitorii Basarabiei trebuiau să devină ruși. Măsurile
luate de administrația țaristă pot fi calificate drept un genocid cultural la adresa
moldovenilor din Basarabia. Programele de colonizare a provinciei, nu numai în
partea sa sudică, dar și în celelalte sectoare, aveau și ele scopul de a dilua
caracterul etnic secular al Moldovei de Est. Sfatul țării a demonstrat că
moldovenii au rezistat presiunilor ingineriilor sociale ale autorităţilor
imperiului țarist. Mai mult, se poate afirma că prin formarea Sfatului Țării,
prin deciziile pe care le-a adoptat organul în cauză, moldovenii au învins imperiul,
care mai era denumit „închisoarea popoarelor”, tocmai prin rezistența,
rezilienţa lor, prin păstrarea conştiinţei şi a tradițiilor culturale şi
politice ale statalităţii moldoveneşti. Sfatul Țării a constituit, de fapt,
triumful statalității moldovenești. Toți membrii Sfatului Țării erau
antițariști, revoluționari, dedicați valorilor sistemului democratic, erau
împotriva sistemului autoritar țarist, dar şi împotriva celui dictatorial
bolşevic emergent.
Componența
Sfatului Țării arată clar că în organul legislativ au intrat reprezentanți ai
tuturor etniilor conlocuitoare din provincie, ai asociațiilor profesionale, ai
partidelor, ceea ce a însemnat că în el au fost reprezentate toate grupurile de
interese. Aceasta a conferit Sfatului Țării o legitimitate incontestabilă, în
pofida oricăror critici formulate în istoriografia sovietică. În perioada
interbelică a existat un curent de gândire politică, numit corporatismul,
de sorginte italiană. În România, unul dintre promotorii săi a fost Nichifor
Crainic. Corporatismul pleda pentru o formă de reprezentare politică diferită
de parlament (format în urma alegerilor generale, cu participarea partidelor
politice) – şi anume pentru un organ legislativ în care toate asociațiile
profesionale, etnice ş.a. să-și delege reprezentanții, aşa încât organul
repspectiv să reprezinte întregul tablou societal. Sfatul țării a fost tocmai
un asemenea organ politic. Schema de repartizare a locurilor în Sfatul Țării,
stabilită la ședința Biroului de organizare din 6 noiembrie 1917, includea 29
instituții și organizații [7]. Au fost luate în calcul instituțiile
administrative, partidele politice, societățile culturale și profesionale ale
moldovenilor și ale etniilor conlocuitoare. În cadrul Sfatului Țării au fost
formate patru fracțiuni: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea țărănească, Fracțiunea Minorităților
și Fracțiunea Socialistă.
Moștenirea
lăsată de Sfatul Țării poate fi şi trebuie valorificată în perioada contemporană:
denumirea Sfatul Țării ar putea fi purtată de actualul legislativ
moldovenesc. Se știe că statele vecine și-au denumit legislativele conform
tradițiilor sale istorice: în Ucraina – radă, în Rusia – dumă, în republicile
baltice – seim-uri etc. În Republica Moldova este utilizat cuvântul francez
parlament, preluat şi în spaţiul lingvistic anglofon. Faptul că în 1991
legislativul moldovenesc nu a preluat denumirea Sfatul Țării denotă
lipsa asumării de către deputații de atunci a continuității statalității
moldovenești – din perioada 1917-1918. Nu e târziu nici acum să se revină la
tradiția respectivă. Actualul corp al deputaţilor poate redenumi
legislativul, în sensul adoptării denumirii de la 1917-1918, punând în valoare
prin aceasta moştenirea înaintaşilor de atunci.
CONCLUZII
În 2018
autoritățile de stat de la Chişinău nu au marcat la nivelul cuvenit centenarul
Republicii Democratice Moldoveneşti (doar Preşedinţia s-a remarcat prin
sprijinirea a două evenimente ştiinţifice: o conferinţă la Centrul de Cultură
şi Istrorie Militară consacrată Congresului Ostaşilor, şi o alta la Institutul
de Relaţii Internaţionale din Moldova, consacrată Sfatului Ţării. Marcarea
evenimentului la nivel de stat, cu implicarea Guvernului (Ministerului
Educaţiei, Culturii şi Cercetării) ar fi contribuit incontestabil la
consolidarea societăţii moldoveneşti în etapa contemporană.
Experienţa
republicilor baltice ne arată că o identiate statală contemporană bine
închegată trebuie să se sprijine pe moştenirea istorică, înclusiv sau mai ales
pe cea din 1917-1918. Republicile baltice, care îşi marchează ziua
independenţei în data în care şi-au proclamat libertatea la momentul
desprinderii de imperiul ţarist, trebuie să fie un exemplu pentru Republica
Moldova. Din această perspectivă, ziua independenței statalității moldovenești
este 24 ianuarie 1918, şi nu 27 august 1991 – când independența a fost
reactivată.
Ziua de 24
ianuarie trebuie să mai fie şi ziua unităţii panbasarabene, să ajute noile generaţii
să conștientizeze unitatea de neam cu comunităţile moldoveneşti din nordul şi
sudul Basarabiei, să conştientizeze faptul că statalitatea istorică
moldovenească cuprindea în 1917-1918 întreaga Basarabie, aşa cum a existat de
la începuturi până în 1940, când autorităţile sovietice au dezmembrat teritoriul
moldovenesc dintre Prut şi Nistru, încorporând în Ucraina nordul şi sudul
Basarabiei.
Cu toate că
centenarul RDM nu a fost marcat la nivelul cuvenit, valorificarea moştenirii
formaţiunii statale moldoveneşti antecesoare trebuie să rămână o prioritate a autorităţilor
moldoveneşti şi a comunităţii ştiinţifice din Republica Moldova de acum înainte.
BIBLIOGRAFIE
1. Boia
Lucian. Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.
2. Ghibu
Onisifor. În vîltoarea revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917,
Editura ICR, Bucureşti, 1993.
3. Lavric
Aurelian. Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812): cauze şi
consecinţe. În „200 ani de la anexarea Basarabiei de imperiul țarist:
consecințele raptului teritorial pentru românii basarabeni. Materialele
simpozionului științific internațional”, Cahul, 12-13 mai 2012, Universitatea
de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, p. 250-266. http://usch.md/Documents/publicatii/conferinte/Volum%20comunicari_200_ani.pdf
4. Lavric
Aurelian. Chestiunea Basarabiei în spaţiul geopolitic european: la începuturi
şi în prezent. În „Studia Universitatis”, Seria Științe Sociale, Anul VI, Nr. 3
(53) 2012, p. 215-223.
5. Lucinschi
Petru. Moldova și moldovenii, Chişinău, Cartea Moldovei, 2007.
6. Nistor Ion.
Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Humanistas, 1991.
7.
Reconstituire. 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România,
http://adevarul.ro/moldova/politica/reconstituire-95-ani-unirea-basarabiei-romania-1_5151e0b500f5182b8553d000/index.html
(accesat: 21.11.2017).
