Republica Moldova: sensul de a fi și misiunea moldovenilor

 

În perioada de la Paște la Înălțarea Domnului, în pravila Rugăciunilor de dimineață, în locul rugăciunii „Cuvine-se cu adevărat...” de la sfârșitul pravilei, se citește Irmosul 9 din Canonul Paștilor „Îngerul a strigat Celei pline de dar: curată Fecioară, bucură-Te și iarăși zic bucură-Te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt. Luminează-Te, luminează-Te, noule Ierusalime (subl. A.L.), că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum și te bucură, Sioane; iar Tu curată, Născătoare de Dumnezeu, veselește-Te întru Învierea Celui născut al Tău”. De asemenea, în prefața la psalmul 112, este inserat comentariul Sfântului Atanasie: „În acest psalm poporul nou (subl. A.L.) se învață să-L slăvească pe Izbăvitorul său neîncetat”. Este „un psalm prorocesc”, așa cum scrie și în preambulul la psalmul 116: „Apostolul Pavel menționează că psalmul cheamă păgânii să-L slăvească pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. (Rom. 15, 11)”.

Care este „poporul nou” și care este „Ierusalimul nou”? Este unanim acceptat că poporul nou sunt creștinii (ortodocși), iar Ierusalimul nou este întreg spațiul țărilor/popoarelor creștin-ortodoxe. Totuși, poate fi luată în considerare și o interpretare cu un sens mai îngust a celor două noțiuni. În volumul său „De-a dacii și romanii”, Dan Alexe a emis ipoteza foarte judicioasă a originii denumirii „Moldova” ca provenind de la un cuvânt dintr-un dialect slav: „mold – de unde poate: Moldova, Țară Nouă” [Dan Alexe, „De-a dacii și romanii”, Humanitas, București, 2023, p. 140.]. Într-adevăr, cuvântul propus de Dan Alexe „mold”  poate fi o prescurtare (cu un „o” pierdut) a cuvântului din limbile slave est-europene „molod”. Versiunea are tot dreptul la existență dacă ținem cont de faptul că și alte hidronime sunt de origine slavă: Prah-ova ș.a. În spațiul moldovenesc și în cel românesc există numeroase toponime cu terminația „ova”: Cricova,  Leova, Sadova, Lozova, Cotova, dar și Craiova, Rahova, Racova, Hârșova, Orșova, Tutova ș.a. La fel ca în cazul „молодой месяц” = „lună nouă”, avem „мол[о]дова река” = „râu nou” și „мол[о]дова земля” = „țară nouă”.

Așadar, există în istoria de la 1359 încoace o țară și un popor cu denumiri (etnonim și toponim/denumire a țării) care efectiv corespunde prorocirilor privind „Ierusalimul nou” = țară nouă: literalmente „Moldova” și „poporul nou”: literalmente „moldovenii”. Este interesant și faptul că denumirea țării Moldovei în limba turcă – în timpul Imperiului Otoman era „Bogdania” (Boğdân Devlet) – după numele primului domnitor al țării, Bogdan I. În traducere, Bogdania înseamnă: țară „dăruită de Dumnezeu” sau „darul lui Dumnezeu”.

Meditând la aceste descifrări de hidronim și toponime, cu sensuri pe care, poate, unii nu le-au cunoscut până acum, ne putem întreba: care este misiunea moldovenilor? Cu siguranță – nu cea de a se naște în țara dăruită de Dumnezeu – Țara Nouă, Noul Ierusalim, de a frecventa o școală, eventual o universitate și de a pleca peste hotare, în căutarea unui salariu mai mare decât cel de acasă, contribuind la prosperarea altor țări. Tema misiunii moldovenilor merită a fi dezbătută mai amplu decât în limitele acestui articol. Sporadic, unii intelectuali moldoveni se referă la acest subiect și vin cu contribuții interesante, dar nu există o abordare la nivelul întregii societăți.   

Personal, consider că misiunea moldovenilor – a porului celui nou, din țara nouă, cea dăruită de Dumnezeu – ceea ce înseamnă „Moldova”, trebuie examinată din perspectivă geopolitică. Prin pronia dumnezeiască, actualmente spațiul creștin-ortodox mondial se constituie din două părți componente: spațiul Balcanic (câteva țări sunt în UE: Grecia, Bulgaria, România, altele – nu: Serbia, Muntenegru, Macedonia de nord, Republika Srpska din Bosnia) și cel Est-European (Rusia, Ucraina, Belarus, Georgia). Privind la harta Europei, vedem că actualul stat Republica Moldova se află chiar între cele două părți componente ale lumii creștin-ortodoxe. Republica Moldova este puntea de legătură și centrul marelui spațiu Creștin-Ortodox.

O confirmare a importanței poziției geografice a interfluviului pruto-nistrean, ca punte de legătură între spațiul Estic și cel Balcanic, o reprezintă faptul că în perioada 969 – 971 cneazul Rusiei Kievene, Sveatoslav a stabilit capitala statului său în zona actualului sat (din Republica Moldova) Giurgiulești, într-un efort de a uni spațiul creștinilor ortodocși din Balcani cu spațiul Est-European în cadrul unui stat/imperiu. A se vedea o hartă postată pe 11 mai 2025 de InfoInsight pe Facebook (https://www.facebook.com/photo?fbid=122234134520221106&set=a.122126356070221106):

Din așezarea sa geografică reiese misiunea Moldovei de a contribui la unitatea statelor creștin-ortodoxe, de a fi un mediator între părțile beligerante (mai ales cu referire la războiul dintre țările cu popoare creștin-ortodoxe Rusia și Ucraina, dar poate fi examinată și posibilitatea oferirii de servicii de mediator și în celelalte conflicte și războaie din întreaga lume), după porunca lui Hristos din Predica de pe munte, în care a expus cele nouă Fericiri, una dintre care fiind „Fericiți făcătorii de pace”.

Această misiune a moldovenilor rezultă și din componența religioasă a populației țării: la recensământul din 2024, 94,3% s-au declarat creștin-ortodocși. Este una intre cele mai mari rate înregistrate la nivel mondial. A se vedea infograficul de pe site-ul Biroului Național de Statistică (https://statistica.gov.md/ro/rezultatele-finale-ale-rpl2024-caracteristici-etnoculturale-10123_62044.html#gallery-27):

           

Concluzii

De ce este important ca în spațiul public al Republicii Moldova să se vorbească despre sensul de a fi al statului moldovenesc și despre o misiune a moldovenilor? Pentru că tinerii vor sens. Asta le lipsește. Conducerea țării trebuie să ofere sens. Mass-media trebuie să comunice în spațiul public astfel de sensuri, făcând apel la intelectualii poporului nostru (care au ceva de spus în acest sens). Este important ca leadership-ul Republicii Moldova să înțeleagă pentru ce există/trebuie să existe statul Republica Moldova și să explice poporului, oferind prin aceasta o motivație de a rămâne/reveni acasă și de a contribui la realizarea cauzei/misiunii Neamului și Țării, cum au făcut-o moldovenii – oștenii (boierii și țăranii) lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Republica Moldova ar trebui să înainteze inițiative de creare a unei organizații internaționale a statelor creștin-ortodoxe, cu sediul la Chișinău, pentru a oferi o platformă noului popor cel mare – creștinilor ortodocși de pretutindeni, de a coopera și a se ajuta, de a răspunde mai eficient provocărilor lumii globale actuale.

Este clar că pentru a avea un asemenea statut, Republica Moldova trebuie să acumuleze și să dispună de resurse: atât umane (să-și redreseze situația demografică), cât și materiale (să-și dezvolte o economie performantă). De altfel, statutul de punte de legătură între spațiile creștin-ortodoxe Balcanic și Estic poate contribui și la atragerea de investiții, respectiv dezvoltarea organică pe toate planurile.

Acesta poate fi un proiect de țară, dacă va exista o forță politică ce va fi capabilă să și-l asume și să-l promoveze. Un stat moldovenesc consolidat, la marginea/frontiera Uniunii Europene, care va proiecta în jurul său stabilitate, cu siguranță va fi susținut și de Bruxelles, dar și de ceilalți poli de putere ai lumii multipolare de astăzi (Pekin ș.a.). Nu în ultimul rând, un stat moldovenesc de o asemenea factură ar putea fi ajutat în reintegrarea zonei nistrene (estice), de către factorul de putere din Est, care este și el parte a lumii ortodoxe (Moscova). În definitiv, reieșind din poziția sa geografică – punte de legătură între partea Balcanică și Estică a spațiului Creștin-Ortodox mondial și din statistica referitoare la apartenența religioasă a populației (94,3% creștin-ortodocși, reprezentanți ai mai multor etnii), Republica Moldova poate fi „o împărăție a lui Dumnezeu pe pământ”: un stat în care sunt la loc de cinste, sunt respectate valorile tradiționale, bazate pe învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, respectiv a Sfinților Părinți ai Bisericii Universale Creștin-Ortodoxe, care ne-au lăsat moștenirea lor patristică fiind inspirați de Duhul Sfânt.

 

Statele autoproclamate nerecunoscute sau parțial recunoscute: cum pot supraviețui?

Un stat autoproclamat, dar nerecunoscut (de statul din care vrea să se desprindă) sau parțial recunoscut (de alte state decât cel din care vrea să se desprindă) de regulă este un instrument de exercitare a influenței unei puteri regionale sau globale într-un anumit spațiu geopolitic.

Vezi relațiile:

SUA – Kosovo, Taiwan;

Rusia – Abhazia și Osetia de Sud, respectiv Republica Moldovenească Nistreană, respectiv RP Lugansk și RP Donețk, respectiv Karabahul de Munte (prin controlul asupra Armeniei);

Turcia – Ciprul de Nord.

Statele autoproclamate nerecunoscute sau parțial recunoscute (cu recunoaștere limitată) au șanse să se mențină ca entități politice numai beneficiind de sprijinul politic, financiar, logistic, militar al unei puteri globale sau regionale, instrumente de exercitare a influenței cărora și devin... Asemenea state supraviețuiesc dacă aceasta este în interesul unei puteri regionale sau globale. 

Catalonia este o excepție incredibilă, care, din păcate, confirmă regula… 

Catalonia și Republica Moldova: ce au în comun și ce le deosebește

Ieri Parlamentul de la Barcelona a declarat independența Cataloniei. Întreaga omenire (oamenii conștienți) urmărește cu sufletul la gură drama poporului din nord-estul peninsulei italice, care de 300 de ani urmărește idealul eliberării naționale – al redobândirii statului catalan independent. Puțini probabil se gândesc în acest context la unele asemănări și deosebiri între Catalonia și Republica Moldova.

Pentru prima oară am meditat la aceste elemente de legătură moldo-catalană acum câțiva ani, când am citit cartea „Marea Neagră” a marelui istoric Gheorghe I. Brătianu, în care autorul  expunea o versiune interesantă a apariției poporului catalan. În volumul său „Marea Neagră”, Cartea a II-a „Anticamera Evului Mediu”, Capitolul IV „Imperiile stepei”, el a scris despre „Imperiul de stepă al goților și al olanilor. Simbioza celor două popoare”. În urma invaziei hunilor și a apariției unui nou imperiu al stepei, o parte din poporul creat din simbioza goților și olanilor migrat spre Vest, ajungând tocmai în nord-vestul peninsulei italice, constituind națiunea catalană. Mix-ul (amestecul) goților și olanilor, care a dat poporul catalan, s-a constituit, după expunerea lui Brătianu, la nordul Mării Negre, mai ales în Moldova, de unde au plecat spre Vest. Și nimeni nu ar putea exclude ipoteza că în procesul simbiozei goto-olane cele două entități etnice nu s-ar fi putut contopi și cu populația autohtonă getă, peste are au venit: olanii din Est, iar goții din Nord.

A doua oară m-am surprins reflectând asupra unor elemente comune între Catalonia și Republica Moldova la o conferință de la Universitatea din Oradea, unde o profesoară și cercetătoare de la Facultatea de Limbi străine, cunoscătoare a limbii catalane, consacrându-și comunicarea mișcării de independență a Cataloniei, s-a referit și la asemănarea, atât ortoepică (mai ales a menționat graiul moldovenesc), cât și lexicală, între limbile română și catalană.

Și iată că de ziua Sfintei Parascheva catalanii și-au proclamat independența. Niciun stat nu a recunoscut-o, deocamdată. De aceea, demersul temerar al catalanilor pare cu atât mai dramatic. Ei acționează singuri în numele libertății, împotriva celor care i-au subjugat cândva (acum 300 de ani) și care i-au ținut sub control până acum.

În principiu, cât de departe este lumea contemporană de idealul dreptății naționale. Îndeobște, la nivel teoretic, fiecare admite că fiecare popor are dreptul la existență în cadrul unor granițe naționale (statale). Numai că la nivel practic acest principiu nu este respectat de marile puteri. De ce catalanii sau kurzii nu ar avea dreptul să-și înființeze state naționale pe teritoriile lor istorice? Pentru că statele care au cucerit cândva teritoriile respective nu vor să le cedeze… băștinașilor. Ei ar accepta ca cei care vor să înființeze un nou stat să plece în altă parte. Identificarea autorităților centrale ale statelor polietnice cu teritoriile pe care le dețin, fără să le pese de etniile (popoarele) care conviețuiesc pe acele teritorii – la ele acasă – este primul semn al bolii unor astfel de state. Că ideea (idealul) libertății nu poate fi înfrântă prin nici un mijloc, decât prin exterminarea, genocidul unui popor se știe de mai demult. Vor recurge la așa ceva „legaliștii” și „constituționaliștii” din organele centrale ale Madridului (probabil, încă frustrați de pierderea posesiunilor coloniale din America Latină, vărsându-și veninul acum pe catalani)?

În principiu, ținând cont de comunitatea istorică între moldoveni și catalani, autoritățile Republicii Moldova, care s-a desprins în 1991 dintr-un imperiu (cel sovietic) ar trebui să se solidarizeze cu catalanii dornici și ei de libertate. Numai că: 1. După cum spun unii (ciudați) moldovenii ar fi primit, în 1991, independența „în dar”, fără măcar să o vrea, de aceea nu o valorizează la ei, deci cu cât mai puțin la alții (ca unul care am fost parte a mișcării de eliberare naționale de la sfârșitul anilor ’80, le-aș spune acestora că dacă ei au fost lași, nu trebuie să proiecteze lașitatea lor peste întreg poporul acestei țări); 2. Elita de astăzi a Republicii Moldova a făcut totul pentru ca să compromită ideea de stat moldovenesc independent, susținând ideea posibilității îmbunătățirii situației în țară prin dispariția statului (prin unirea cu România; unii văd o reîncorporare în statul rus aflat în ascensiune și recuperare a teritoriilor ex-sovietice). Într-o emisiune televizată recentă, la întrebarea „Cum ați vota la un eventual referendum privind unirea cu România?”, jenându-se ca o fată mare întrebată dacă s-a mai sărutat, președintele parlamentului Andrian Candu a răspuns că nu răspunde, pentru că este președintele parlamentului…

Așadar, principala trăsătură care deosebește Catalonia de Republica Moldova este că în cazul primei elita și poporul năzuiesc din tot sufletul să obțină independența, statutul de stat, în timp ce în al doilea caz, o mare parte a elitei și o mică parte a poporului (maselor) năzuiesc să desființeze propriul stat.

Și totuși, simt eu că printre moldovenii de azi pot fi identificați mulți catalani….            

Misiunea Moldovei după Războiul Crimeii (1856): lecții pentru prezent

Războiul Crimeii (1853-1856) s-a soldat cu schimbări geopolitice semnificative în estul Europei și, în particular, pentru Principatul Moldovei. La acel război alături de Turcia împotriva Rusiei, pe care au învins-o, au luptat Franţa, Marea Britanie şi Sardinia. În 1856, după încheierea  Războiului Crimeii, a avut loc Congresul de Pace de la Paris. Una dintre hotărârile Congresului a stipulat retrocedarea de către Rusia către Principatul Moldova a districtelor Bolgrad, Ismail și Cahul, teritoriu pe care îl răpise de la Moldova prima oară în 1812. Totuși, la Congresul de la Berlin, din 1878, care a urmat războiului ruso-turc din 1877-1878, Rusia a recuperat acea parte din sudul Basarabiei.

Deși nu s-a implicat în război, Moldova, aflată sub suzeranitatea Turciei, a beneficiat de pe urma noii configurări geopolitice a Europei. Totuși, Moldova nu ar fi putut profita dacă puterile europene, învingătoare ale Rusiei, nu ar fi recunoscut dreptul istoric al Moldovei asupra celor trei districte din sudul Basarabiei: Bolgrad, Ismail și Cahul, care i-au fost retrocedate. Moldova primise și își asumase o misiune: era mandatată de puterile europene să vegheze și să asigure securitatea la gurile Dunării.

Momentul 1856 este de învățătură pentru actualul stat Republica Moldova. Eforturile autorităților moldovenești trebuie îndreptate, la etapa actuală, în primul rând spre reducerea vulnerabilitățlor, asigurarea securității țării noastre – fortificarea potențialului său economic și militar. În același timp, se impune o abordare realistă a prevederii constituționale privind neutralitatea: câtă vreme în zona nistreană a țării se află trupe străine (rusești) nu poate fi vorba despre neutralitate la modul practic. De fapt, autoritățile de la Chișinău ar trebui să declare cu claritate că statutul de neutralitate este condiționat de retragerea trupelor străine de pe teritoriul RM. Desigur, acest lucru poate avea loc în condițiile soluționării conflictului transnistrean. Iar soluționarea poate avea loc printr-un acord al marilor puteri și al organizațiilor cu vocație internațională și regională de securitate, atât asupra rezolvării conflictului transnistrean, asupra acordării de garanții de securitate, și, respectiv, asupra recunoașterii statutului de neutralitate al RM – cele trei elemente pot fi incluse într-un document (acord/tratat internațional).

Rămâne un lucru de făcut: autoritățile de la Chișinău să formuleze o misiune a statului moldovenesc, în care comunitatea internațională să creadă și care să asigure semnarea respectivului tratat asupra neutralității Republicii Moldova, inclusiv asupra acordării unor garanții de securitate și a soluționării conflictului transnistrean prin reintegrarea zonei respective în statul moldovenesc. Și misiunea trebuie să fie alta decât cea a exploatării și sărăcirii populației RM prin delapidări și corupție…    

RĂZBOIUL HIBRID CA FENOMEN ÎN CONFRUNTAREA DINTRE RUSIA ȘI OCCIDENT ÎN SPAȚIUL EUROPEI DE EST

HYBRID WAR AS A PHENOMENON IN CONFRONTATION BETWEEN RUSSIA AND THE WEST IN THE AREA OF EASTERN EUROPE

ГИБРИДНАЯ ВОЙНА КАК ФЕНОМЕН В ПРОТИВОСТОЯНИИ МЕЖДУ РОССИЕЙ И ЗАПАДОМ В ПРОСТРАНСТВЕ ВОСТОЧНОЙ ЕВРОПЫ    

                       

           Abstract:

            The phenomenon of hybrid war can be observed in the nowadays confrontation between two international polls of power: Russia and West. Syria and Ukraine became a ground of that confrontation. The causes of conflict are not only the different interests, but also different values, ideas, ideals, visions on the world order and security architecture. Due to the proximity of the war in Eastern Ukraine, hybrid war is a threat to the national security of Republic of Moldova.         

           

            Keywords: hybrid war, confrontation, Russian Federation, West (NATO, EU), Eastern Europe.  

Introducere

            Confruntarea dintre Federația Rusă și Occident (UE și NATO) s-a accentuat mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea (2014) și susține separatiștii din regiunile Lugansk și Donețk (Donbas) din Ucraina [1]. În urma acestor acțiuni Occidentul a impus sancțiuni economice Federației Ruse (în primul rând a închis accesul Rusiei la piețele financiare occidentale), care, la rândul său, a adoptat contra măsuri: a impus restricții la importurile de produse alimentare din UE. Astfel, înrăutățirea relațiilor Est – Vest este în strânsă legătură cu rolul jucat de Rusia în conflictul din estul Ucrainei. Cu toate că Rusia și Ucraina nu se află în stare de război (nici una dintre cele două țări nu a declarat război celeilalte), Kievul acuză în mod constant implicarea Moscovei în conflictul din Estul Ucrainei.
     Situația actuală din estul Ucrainei se înscrie într-un șir de momente tensionate în relațiile Federației Ruse cu state vecine post-sovietice. Conflictul declanșat în 2014 în estul Ucrainei a fost precedat de războiul din nordul Georgiei, din 2008, și de cel din estul Republicii Moldova, în 1992. Toate cele trei state post-sovietice și-au exprimat intenția de ieșire din „vecinătatea apropiată” – sfera de influență a Kremlinului, iar în ultima perioadă și-au exprimat voința de a se integra în spațiul civilizațional european, toate trei semnând câte de acord de asociere cu Uniunea Europeană. Din acel moment se poate vorbi de acutizarea conflictului dintre Rusia și Ucraina, Georgia, Republica Moldova. În mare măsură, conflictele din 1992, 2008 și 2014 s-au derulat după un scenariu asemănător, cu toate că există și diferențe: în 1992 și 2008 Rusia a angajat în mod deschis trupele sale împotriva Republicii Moldova și, respectiv, împotriva Georgiei, în timp ce în 2014 (și până în prezent) Kremlinul refuză să recunoască implicarea efectivelor sale militare în conflictul din estul Ucrainei. Oricum, de fiecare dată, în desfășurarea celor trei conflicte, nu a fost vorba de un conflict (război) interstatal tipic: în 1992 Republica Moldova nu a declarat război Federației Ruse, nici Rusia nu a declarat război Moldovei (poate din această cauză Rusia este până în prezent, în ciuda bunului simț, parte a formatului de negocieri 5+2 în calitate de mediator și garant, cu toate că trupele sale au participat în conflictul din 1992 de partea forțelor separatiste); în 2008 Rusia nu a declarat război Georgiei, nici viceversa; în 2014 Rusia nu a declarat război Ucrainei, nici viceversa. În același timp, observatorii înțeleg că de fiecare dată a fost vorba de un conflict între Rusia – care a susținut „republici autoproclamate” nerecunoscute (Republica Moldovenească Nistreană [RMN]; Republica Osetia de Sud; Republica Populară Lugansk și Republica Populară Donețk) – și statele post-sovietice recunoscute: Republica Moldova, Georgia și Ucraina. De fiecare dată a fost vorba de un război hibrid purtat de Federația Rusă cu cele trei republici post-sovietice, război care continuă până în prezent. Iar în condițiile declarării intenției de integrare în spațiul civilizațional occidental a celor trei state post-sovietice, se poate observa extinderea războiului hibrid inclusiv în relația Est – Vest (Rusia – Occident), caracterizată, la etapa actuală, printr-o tensionare. Practic, se poate admite că războiul hibrid este în prezent un fenomen ce poate fi observat în confruntarea dintre Rusia și Occident, iar instrumentele sale sunt utilizate în mod frecvent.

            Partea vizibilă a conflictului Est – Vest ține de divergența de interese geopolitice: de eforturile Rusiei de a-și păstra sfera de influență în spațiul post-sovietic, respectiv de acțiunile Republicii Moldova, Georgiei și Ucrainei, susținute de Occident (SUA și UE), de a ieși din sfera de influență a Rusiei și de a se integra în spațiul civilizațional european. Totuși, o explicație mai profundă a evoluțiilor defectuoase ale relațiilor dintre actorii din cele două spații geopolitice este legată de faptul că elitele politice ale celor doi poli internaționali de putere gândesc, percep și acționează pornind de la două paradigme diferite, împărtășesc valori diferite, au idealuri și viziuni diferite cu privire la ordinea internațională și calea pe care trebuie să evolueze lumea.  

           

Confruntarea Rusia – Occident: cauze și consecințe

            Lumea contemporană este marcată de numeroase conflicte, care au diverse cauze și motivații. Cu regret, diversitatea încă mai este speculată pentru instigarea la conflicte. Or, în prezent, în lume există aproximativ 2870 religii și aproximativ 7000 de limbi (3000 dintre ele sunt pe cale de dispariție, deoarece nu dispun de scriere). Această diversitate constituie o bogăție culturală a planetei, dar în același timp, conține și un potențial de conflicte, mai ales în arii marcate de sărăcie și de probleme sociale: șomaj, lipsa accesului la asistența medicală, la educație ș.a.. Există mai multe conotații ale conflictelor din trecut și din perioada contemporană: interrasiale, interreligioase, interconfesionale (intersectare), interetnice (interculturale, implicând tradiții și obiceiuri ale diverselor comunități, inclusiv ale unor minorități etnice aflate în conflict cu etnii majoritare, ceea ce poate conduce la războaie de gherilă sau la utilizarea actelor teroriste), lingvistice, ideologice, politice (inclusiv între clase sociale – conform paradigmei marxiste: între săraci și bogați) ș.a. Pe lângă acestea, la etapa contemporană se poate vorbi și de conflicte intercivilizaționale [2], care mai pot fi denumite geopolitice. Confruntarea Rusia – Occident se poate înscrie în această paradigmă. Toate aceste conflicte pot fi definite ca identitare, întrucât fiecare comunitate implicată într-un conflict apără sau promovează (uneori: impune) anumite valori ce definesc respectiva comunitate, apără și promovează anumite interese. O excepție, care confirmă totuși regula, o constituie conflictele între, pe de o parte, state – în persoana forțelor de ordine – și, pe de alta, grupuri de crimă organizată, care mai sunt denumite, în unele regiuni ale lumii, mafii. Grupările în cauză sunt entități care dispută dreptul exclusiv (monopolul) la forță (violență) și control din partea statului asupra unei regiuni sau asupra întregului teritoriu al unui stat, fiind constituite din persoane având aceeași identitate culturală (religioasă, etnică, lingvistică) cu guvernanții și majoritatea populației țării (eventual, se poate vorbi de o identitate regională, ca în cazul mafiei siciliene din Italia).

            Confruntarea Rusia – Occident s-a accentuat în 2014, din momentul anexării de către Rusia a Crimeii și al declanșării războiului din estul Ucrainei (Lugansk și Donețk). Atunci s-a produs a răcire a relațiilor, după o perioadă de 23 de ani de cooperare între Moscova și Washington/Bruxelles. În prima parte a acestei perioade Rusia a dat impresia unui stat care a preluat modelul occidental, deci s-a angajat pe calea occidentală (a modernizării). Răceala intervenită în relațiile Rusia – Occident poate fi pusă în legătură cu rolul pe care și l-a asumat președintele Vladimir Putin, care și-a propus să pună în valoare statutul de putere regională sau chiar să restabilească statutul de putere mondială al Rusiei. Confruntarea Rusia – Occident s-a agravat mai mult odată cu implicarea Federației Ruse în conflictul din Siria, printr-o intervenție militară începută pe 30 septembrie 2015, la solicitarea Guvernului Republicii Arabe Siriene, forțele militare rusești sprijinind regimul lui Bashar al-Assad, legitimitatea căruia este contestată de Occident. În esență, confruntarea Rusia – Occident se manifestă în două planuri:

            1. al intereselor (cu referire la sfere de influență, control geopolitic);
          2. al ideilor, al idealurilor (al viziunii asupra lumii – asupra ordinii mondiale, asupra arhitecturii securității regionale și internaționale).

            Pe de o parte, este vorba de o dispută legată de divergența de interese geopolitice, de reconfigurarea (reîmpărțirea), de către polii de putere, Moscova și Washington, a sferelor de influență (în spațiul post-sovietic – mai ales privind cele trei state menționate mai sus: Republica Moldova, Georgia și Ucraina, care doresc ieșirea din sfera de influență a Rusiei și integrarea în spațiul civilizațional european), în vederea stabilirii unui sistem de securitate în spațiul disputat al Europei de Est. Ciocnirea intereselor constituie cauza conflictului Est – Vest. Totuși, confruntarea Rusia – Occident mai este și, sau înainte de toate, un conflict de valori, de idei (ideologii) care stau la baza sistemelor politice, economice (sociale), culturale ș.a. ale statelor din cele două spații civilizaționale, de idealuri, de viziuni privind ordinea mondială (implicit, privind sistemul de securitate optim). Asumarea ideilor respective determină apartenența civilizațională a statelor. În acest context, se poate vorbi despre un conflict al ideologiilor (sistemelor de idei) care stau la baza celor două civilizații: occidentală și eurasiatică (civilizația rusă poate fi denumită, convențional, eurasiatică [3]).

          Cele două civilizații sunt opuse după ideile pe care fiecare le împărtășește – în plan instituțional: Uniunea Eurasiatică/Organizația Tratatului Colectiv de Securitate versus UE și NATO; în plan ideologic: eurasianism – versus occidentalism; în relațiile internaționale: un sistem mondial unipolar (cu SUA – unică super-putere) versus un sistem multipolar; idealism (securitate colectivă) versus realism (echilibrul puterii) [4]; în plan politic: un sistem politic autoritar (de facto; formal, totuși, conform Constituției și legislației sale, Federația Rusă este „un stat democratic”) versus un sistem democratic; în plan ideologic: conservatism (tradiționalism) versus liberalism (respectarea drepturilor omului, inclusiv ale minorităților sexuale: de exemplu, căsătorii între persoane de același gen ș.a.); în plan economic: un rol important al proprietății de stat în economia națională versus economie de piață (accentul se pune pe proprietatea privată); în plan societal: un rol mai important al religiei în societate versus o societate preponderent laică, cu o atitudine mai lejeră față de religie și biserică. De menționat că acestea sunt tendințe în societățile respective (mainstreams), lucrurile însă nu trebuie privite strict în alb și negru. În interiorul Rusiei există un conflict între conservatori și liberali, tot așa cum în interiorul UE și al SUA există un conflict între liberali și persoane cu o abordare ideologică mai conservatoare (tradiționaliști).

            Una dintre problemele legate de identitatea civilizațională a Federației Ruse vizează faptul că indiferent de ideologia împărtășită în diferitele perioade istorice, statul rus a fost mânat de viziunea unui imperialism impetuos, fie că a fost vorba de Imperiul Țarist sau de URSS (atât Imperiul Țarist, cât și URSS, au ocupat și anexat Basarabia – în 1812, respectiv în 1940). În prezent, prin anexarea Crimeii, Federația Rusă, condusă de președintele Vladimir Putin, pare să arate că revine la abordarea imperialistă, manifestată de-a lungul ultimelor secole, a politicii externe rusești. De altfel, confruntarea Est – Vest este una de durată, ea manifestându-se atât în perioada Imperiului Rus (Țarist), de pildă, în confruntarea sa cu Franța (Napoleon), ca și în perioada existenței URSS, în confruntarea dintre lumea comunistă cu lumea liberă (democratică și capitalistă). După al II-lea Război mondial această confruntare a căpătat denumirea de Război Rece, încheiat prin destrămarea URSS în 1991. Henry Kissinger a explicat în ce a constat conflictul Est – Vest după al II-lea Război Mondial, prefigurat de Roosevelt și Stalin: „În timp ce Roosevelt vroia să implementeze conceptul wilsonian al armoniei mondiale, ideile lui Stalin despre felul de a conduce politica internațională erau strict cele promovate de conceptul Realpolitik, al Lumii Vechi. (…) Stalin a definit cerințele păcii în felul în care oamenii de stat ruși o făcuseră de secole – drept cea mai lată posibil centură de siguranță de jur împrejurul vastelor frontiere ale Uniunii Sovietice” [4, p. 350]. Cu regret, și în prezent conducerea de la Kremlin vede problema asigurării securității Federației Ruse prin prisma organizării unei centuri de siguranță, iar Republica Moldova, ca stat post-sovietic, face parte din statele care, în viziunea Moscovei, trebuie să o constituie.

            De menționat că din perspectivă civilizațională, se poate vorbi și despre un conflict între o parte din lumea islamică (în speță, organizația teroristă „Statul Islamic” și alte organizații teroriste, însuflețite de radicalism islamic, de ideologia jihadistă, în esență anti-occidentală, care controlează părți din teritoriile Irakului, Siriei, Libiei ș.a.) atât cu Occidentul, cât și cu Federația Rusă și aliați de-ai săi din Asia Mijlocie.

         Consecințele confruntării Rusia – Occident sunt negative, existând riscul ca lumea să se scufunde într-un nou război rece sau chiar să treacă printr-un nou – al III-lea – război mondial. Ținând cont de capacitățile nucleare ale Federației Ruse și SUA (respectiv NATO), urmările trecerii confruntării din planul diplomației în cel militar (sau din faza confruntării reci în cea fierbinte) nu pot fi decât dezastruoase pentru întreaga lume, inclusiv sau mai ales pentru Republica Moldova.

          Întrucât unul dintre perimetrele geografice în care se desfășoară confruntarea Rusia – Occident este Europa de Est, mai exact, cele trei state post-sovietice menționate mai sus (Republica Moldova, Georgia și Ucraina), acestea sunt expuse pericolului manifestării pe teritoriile lor naționale a fenomenului războiului hibrid sau chiar a ostilităților propriu-zise. Actualele ciocniri din estul Ucrainei oricând pot crește în intensitate și se pot extinde geografic, dacă nu va fi găsită o soluție durabilă la respectivul conflict. Pe de altă parte, conflictul înghețat, din 1992, de pe Nistru – în estul Republicii Moldova – planează ca o sabie damoclesiană asupra securității naționale a statului moldovenesc, constituind una dintre vulnerabilitățile sale cele mai grave în fața diferitelor riscuri și amenințări externe.          

Războiul hibrid: fenomen vechi și nou

            Războiul hibrid este un instrument folosit în confruntarea Rusia – Occident. El se manifestă sub diverse forme, acoperind confruntarea în mai multe dimensiuni: 1) politico-diplomatică, 2) economică (prin presiuni economice, restricții comerciale, sancțiuni ș.a.), 3) informațională (ca război informațional, caracterizat prin recurgerea la propagandă, dezinformare, manipulare, intoxicare ș.a.), 4) societală – a relațiilor interetnice (prin folosirea unei sau unor minorități dintr-un stat în vederea destabilizării situației; o modalitate vizează crearea de republici autoproclamate, prin încălcarea dreptului internațional, nerecunoscute de comunitatea internațională, cum a fost cazul în unele statele post-sovietice, unde au fost create și forțe para-militare separatiste), 5) intelligence – a serviciilor de colectare și analiză a informațiilor, dar care mai sunt abilitate cu funcția de a planifica și efectua diverse diversiuni, 6) informatică (cibernetică – recurgerea la atacuri cibernetice), 7) militară (angajarea forțelor armate) ș.a.. În opinia cercetătorului rus stabilit la Praga, Iurii Feodorov, războiul hibrid este: „un complex de măsuri, care îmbină în sine acțiuni militare în înțelegerea lor tradițională cu metode non-militare de destabilizare, distrugere și lichidare a inamicului, incluzând exercitarea presiunii economice, instigarea la conflicte politice și sociale, implementarea activității subversive și a unor campanii propagandistice în masă, cunoscute drept «război psihologic» sau «război informațional»” [5, p. 8]. Referindu-se la războiul hibrid, cercetătorul american Joseph Jr. Nye nota: „Finalul unor astfel de conflicte se stabilește rareori pe câmpuri de luptă convenționale, cu ajutorul unor armate tradiționale” [6, p. 51]. Astfel, războaiele hibride sunt „un amalgam de arme convenționale, tactici neregulate, terorism și comportament infracțional în spațiul de desfășurare a conflictului” [6, p. 51]. Utilizarea propagandei, a unor formațiuni paramilitare acționând din și în zone cu populație civilă densă – deci nu mai este vorba de o linie clară a frontului, care să separe părțile (armatele) beligerante, – toate acestea reprezintă caracteristici ale fenomenului război hibrid. Joseph Jr. Nye a specificat: „În războaiele hibride, forțele convenționale și cele neregulate, combatanții și civilii, distrugerile fizice și războiul informațional se întrepătrund” [6, p. 51].

           De notat că în literatura de specialitate a domeniului Studiilor de Securitate noțiunea război hibrid este legată de alți termeni, de exemplu, de cea de război asimetric: „Unii teoreticieni fac referire la această formă de luptă numind-o «război asimetric», dar această caracterizare este mai puțin utilă decât ar putea să pară la prima vedere. Războaiele au fost întotdeauna asimetrice” [6, p. 51]. Există, totuși, studii ample consacrate anume noțiunii (improprii, după Nye) de conflicte asimetrice. Unul dintre autorii care au folosit respectiva noțiune afirmă: „Privind problematica asimetrismului din unghiul conflictelor non-clasice, putem afirma că aceste riscuri constau în strategii și acțiuni armate și non-armate deliberate, manifestate prin utilizarea unor procedee diferite de cele ale acțiunilor militare clasice, cu forțe angajate în conflict de mică mărime, determinantă fiind și amploarea efectului acțiunilor, având ca obiective afectarea securității și siguranței naționale și paralizarea vieții economico-sociale a statului aflat în conflict” [7, p. 90]. Opinia lui Joseph Jr. Nye în privința faptului că sintagma război hibrid este mult mai potrivită, decât cea de conflict asimetric (sau război asimetric), cu privire la fenomenul discutat, merită tot sprijinul.

            După anexarea de către Rusia a Crimeii în 2014 și după declanșarea războiului din Lugansk și Donețk (Donbas), în estul Ucrainei, în același an, noțiunea de război hibrid este folosită tot mai des cu referire la zonele respective [5]. Totuși, fenomenul în cauză nu este unul nou. Referiri la elemente ale noțiunii de război hibrid pot fi găsite încă la autorul chinez care a trăit acum 2000 de ani, Sun Tzu, care afirma, de exemplu, că „cel mai bine este să câștigi [un război] fără să fii nevoit să te lupți” [6, p. 52]; Citatul exact: „ Cel ce luptă pentru victorie numai cu sabia nu este un general bun” [8, p. 23]. Sun Tzu mai scria: „Așadar, cei ce sunt experți în arta războiului supun armata inamică fără luptă. Ei cuceresc orașele fără a le asedia și doboară un stat fără operațiuni prelungite” [8, p. 24]. În acest sens, gânditorul chinez a notat că „Războiul este o chestiune de șiretenie” [8, p. 38], respectiv este preferabil ca disputa să fie tranșată doar în extremis pe câmpul de luptă, deci într-un război convențional. Sun Tzu a accentuat importanța diversiunii pentru a dezbina armata dușmanului – prin diversiune să se „acționeze asupra inamicului, spre a-i dezbina forțele” [8, p. 25]. Cu referire la metodele de influențare asupra inamicului, Sun Tzu nota: „Planurile și proiectele destinate să facă rău inamicului nu sunt cantonate în cadrul unei metode deosebite. Ori îndepărtați din anturajul lui înțelepții și virtuoșii, cu scopul de a nu mai avea consilieri, ori trimiteți trădătorii în țara lui pentru a-i săpa administrația. Sau datorită unei înșelăciuni viclene, îndepărtați miniștrii de suveranul lor. Sau trimiteți agitatori îndemânatici pentru a incita populația și a-i delapida bogățiile. Sau oferiți-le muzicieni și dansatori imorali pentru a le schimba obiceiurile. Sau dați-le femei frumoase pentru a-i face să-și piardă capul” [8, p. 58]. Nu în ultimul rând, Sun Tzu a arătat importanța folosirii agenților secreți [8, p. 89], a spionajului, respectiv a dezinformării și a manipulării. De altfel, Sun Tzu a enunțat foarte clar, că „Întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie” [8, p. 10], arătând că victoria în fața unui inamic trebuie asigurată nu numai sau nu atât prin mijloace militare.

            Este interesant de remarcat că Sun Tzu s-a referit și la aspectul asimetriei într-un război sau conflict. Domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a urmat cu precizie această abordare a strategului chinez, poate fără să o știe: „Dacă inamicul este puternic și eu slab, mă retrag pentru moment și mă feresc de orice angajare – aceasta până când competența generalilor și eficiența trupelor vor fi la egalitate. Dacă sunt stăpân pe toate mijloacele mele și inamicul este în stare de derută, dacă trupele mele sunt pline de avânt, iar ale lui apatice, atunci pot da bătălia chiar dacă el are superioritate numerică” [8, p. 25].

             Ideea că războiul hibrid nu este ceva nou a fost expusă și de secretarul general al NATO Jens Stoltenberg, citat de Iurii Feodorov, care menționa: „primul procedeu cunoscut nouă de război hibrid a fost calul troian, deci cu acest fenomen ne-am mai ciocnit și în trecut, cu acea diferență că acum este aplicat la scară mai mare” [5, p. 9].

            Revenind la perioada modernă, se poate constata că pe durata Războiului Rece elemente ale războiului hibrid au fost folosite în diverse conflicte de pe mapamond: în Vietnam, Angola, Nicaragua ș.a.. Peste tot unde s-a desfășurat un război de gherilă se poate admite că au fost utilizate elemente ale războiului hibrid. Henry Kissinger nota: „Într-un război convențional, cu linii ale frontului bine stabilite, puterea de foc superioară o scoate de obicei la capăt. Prin contrast, un război de gherilă nu este purtat, în general, de pe poziții fixe, iar armata de gherilă se ascunde în mijlocul populației. Într-un război convențional se află în joc controlul asupra teritoriului; într-un război de gherilă, securitatea populației. Deoarece armata de gherilă nu este legată de apărarea unui teritoriu anume, ea este liberă, în mare măsură, să aleagă câmpul de luptă și să controleze pierderile de ambele părți” [4, p. 548].

            Războiul din 1992 de pe Nistru, în estul Republicii Moldova, a fost și el unul hibrid, în care s-a desfășurat și un război informațional (principala manipulare a fost legată de intenția conducerii de la Chișinău de a proceda la unirea Republicii Moldova cu România – scenariu respins de mulți dintre cei care constituiau populația regiunii nistrene), a fost folosită prin manipulare minoritatea rusofonă din regiune în procesul de destabilizare a statului moldovenesc, conducerea căruia cu greu se lăsa convinsă să rămână în sfera de influență rusească, liderii moldoveni orientându-se la republicile baltice și optând mai degrabă pentru parcursul de apropiere de Comunitatea Europeană.

        Un element esențial al fenomenului războiului hibrid la etapa contemporană îl constituie Internetul. Cu apariția și proliferarea sa, la celelalte elemente ale războiului hibrid s-au mai adăugat atacurile cibernetice asupra site-urilor instituțiilor statului, inclusiv ale armatei statului supus agresiunii.
                  

Războiul hibrid în estul Ucrainei: studiu de caz

            În ultima perioadă de timp fenomenul războiului hibrid poate fi observat în Ucraina și Siria, state care au devenit platforme de confruntare între Rusia și Occident. Conflictul din estul Ucrainei se află mai aproape de frontiera Republicii Moldova, de aceea este urmărit cu mare atenție de specialiștii moldoveni din domeniul Studiilor de Securitate. Ceea se s-a putut constata este faptul că respectivul conflict, între puterea de la Kiev și cele două republici autoproclamate (Republica Populară Lugansk – RPL și Republica Populară Donețk – RPD), se desfășoară în mare parte după scenariul conflictului transnistrean din 1990-1992, din estul Republicii Moldova (experți în domeniul Studiilor de Securitate au vorbit despre „transnistrizarea” conflictului din estul Ucrainei, prin aceasta înțelegându-se înghețarea sa, care, deocamdată nu s-a produs). Atât în 1991-1992 în Republica Moldova, cât și în 2014 – prezent în Ucraina, este vorba de utilizarea războiului hibrid. Printre deosebiri se numără faptul că Rusia nu a recunoscut deschis că forțele sale armate regulate au fost angajate de partea RPL și RPD în Ucraina, așa cum este incontestabil dovedit faptul că trupele rusești au fost angajate în lupte împotriva forțelor de ordine ale Republicii Moldova, de partea formațiunilor paramilitare nistrene, pe ambele maluri ale Nistrului (atât în Bender cât și în Coșnița și Cocieri – Dubăsari).

            Autoritățile Federației Ruse au acordat o importanță deosebită Ucrainei din perspectivă strategică: „Nici Gorbaciov și nici Elțin nu își imaginau o uniune a republicilor fără Ucraina. (…) De fapt întreaga politică rusă referitor la Ucraina se baza pe o veche idee pe care o lansase încă Lenin care spunea: «Uniunea Sovietică nu va putea supraviețui fără cărbunele ucrainean»” [1, p. 72].

            Printre cauzele conflictului din regiunile Lugansk și Donețk, în care Federația Rusă sprijină forțele separatiste, pot fi menționate [5, p. 14-15]:

            1. Ambițiile personale ale președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, de a reda țării sale statutul de mare putere;

            2. Temerile conducerii de la Kremlin că maidanul din Kiev va provoca proteste similare în Rusia;

            3. Președintele rus a recurs la anexarea Crimeii și la declanșarea conflictului în Lugansk și Donețk și la sprijinirea separatiștilor pentru a distrage atenția cetățenilor Federației Ruse de la problemele interne;

            4. Prin conflictul din Ucraina, Putin a dorit să suprime dorința ucrainenilor de a deveni parte a comunității europene;

            5. Agresivitatea și expansionismul Rusiei se bazează pe o mentalitate care operează cu mituri de genul: Rusia – a treia Romă, poporul rus triunitar (format din ruși, ucraineni și belaruși) ș.a..

            În afară de acestea, Iurii Feodorov menționează că: „Totuși, sunt și alți factori determinanți. Politica Rusiei de asemenea este un element al unui complex de diferite eforturi, îndreptate spre realizarea «marii strategii» a Kremlinului, care, parafrazând cunoscuta afirmație a lordului Ismay (generalul britanic Hastings Lionel Ismay: primul secretar general al NATO – în 1952-1957, notă, A.L.), poate fi formulată astfel: «Americanii să fie ținuți în afara Europei, dreptul de veto al Rusiei – în Europa, iar țările fostei Uniuni Sovietice – sub Rusia». În particular, prin anexarea Crimeii, incitării și menținerii dispozițiilor separatiste și teroriste în Donbas, Moscova vrea, în primul rând, să oprească mersul Ucrainei spre Europa și să treacă Ucraina sau, cel puțin, regiunile sale sud-estice, sub protectoratul de facto al Rusiei. În al doilea rând, Rusia caută să impună Occidentul să accepte noua arhitectură a lumii, în care sferele de influență ale Moscovei vor cuprinde teritoriul extins, situat între Rusia și așa-numita «vechea Europă»” [5, p. 24]. După opinia politologului rus Stanislav Belkovski, citat de Feodorov, gândirea strategică a lui Putin vizează următoarele: „Scopul primordial al lui Putin este să devină în politica internațională un nou Stalin. Nu în politica internă, în cea internațională. Adică, să iasă spre Ialta-2, să se revină la pacea Ialta-Potsdam, să ajungă la un acord cu SUA și UE – în primul rând cu Germania, privind împărțirea lumii, unde sunt zone fixate de influență” [5, p. 25-26]. Reieșind din acestea, Iurii Feodorov conchide: „Un nou acord Ialta este un scop important, dacă nu singurul, pe care Kremlinul vrea să-l atingă, dezlănțuind războiul hibrid în Ucraina. Un alt scop ține de crearea așa-numitei «lumi ruse» [«русский мир», notă, A.L.], un gen de comunitate politică, care să unească sub egida Moscovei toate popoarele culturii ruse” [5, p. 26]. Mai mult, „O dată cu revenirea lui Putin în Kremlin în mai 2012 strategia internațională a Moscovei în sfârșit a căpătat forma finală și acum presupune construirea unui nou imperiu sub forma unei centuri din teritorii aflate sub tutelă și din state dependente, care trebuie să se situeze de-a lungul granițelor rusești și să îndeplinească rolul de tampon strategic între Rusia și puterile occidentale și de trambulină pentru expansiunea militaro-politică și economică ulterioară, sursă de resurse economice și piețe țintă pentru mărfurile rusești non-competitive. Pentru Putin și anturajul său, acesta a fost nu numai un proiect geopolitic de actualitate, dar și misiunea lor istorică cea mai importantă” [5, p. 28].

          Tensiunile dintre Ucraina și Rusia se bazează și pe politica dusă de Imperiul Rus (Țarist) și de URSS în teritoriul Ucrainei, caracterizată prin colonizare [5, p. 17], rusificare [5, p. 18], asimilare [5, p. 21] ș.a.. Toate aceste elemente au fost utilizate și pe teritoriul moldovenesc (al Basarabiei, respectiv al RSSM) în perioada de ocupație țaristă (1812-1918) și sovietică (1940-1941, 1944-1991). Încă un element comun între Ucraina și Republica Moldova, în perioada sovietică, a constat în faptul că autoritățile de la Moscova au amputat părți din teritoriile istorice ucrainean și moldovenesc, trecându-le de la o republică la alta: teritoriul ucrainean al Transnistriei a fost încorporat republicii moldovenești, în timp ce nordul și sudul Basarabiei, care niciodată în istorie nu au făcut parte din vreun stat ucrainean, au fost incluse, nelegitim, în republica ucraineană. Problema în cauză, care este și una dintre cauzele conflictului transnistrean din 1990-1992, încă urmează să fie abordată în relațiile bilaterale moldo-ucrainene.

          Cercetătorul român Alex Berca, autor al unui volum consacrat conflictului din Ucraina, a arătat că acțiunile Rusiei cad sub incidența definiției imperialismului, care este „politica unui stat și a conducătorilor lui menită să sporească controlul asupra unor entități străine, cu scopul extinderii sau menținerii unor imperii, atât prin cuceriri teritoriale, precum și prin metode indirecte vizând dominarea economică și politică a unor state” [1, p. 67]. În opinia lui Berca, „Rusia a fost și este un imperiu și politica ei se apropie într-un mod deosebit de clar de filosofia unui imperiu ce nu mai poate fi socotită ca fiind ceva normal și comun pentru secolul 21. Politica președintelui Vladimir Putin este o politică agresivă, folosind ca instrument de intimidare armata, chiar dacă în cazul Crimeii nu s-a tras nici un glonț. Aceasta este o politică pe care politologii o consideră ca fiind realmente o politică imperialistă sau neo-imperialistă” [1, p. 69]. 

          Printre elementele războiului hibrid, utilizate de Federația Rusă în conflictul din estul Ucrainei, Iurii Feodorov menționează: 1) desfășurarea unui război informațional (de exemplu, utilizarea propagandei prin mass-media rusească, crearea și utilizarea unor centre de troli, care postează comentarii în diverse comunități de pe Internet – în rețele de socializare – în care îl laudă pe Putin, ofensează guvernul ucrainean și acuză SUA de criza ucraineană) [5, p. 152], 2) utilizarea Serviciului de Informații Externe (Cлужба Bнешней Pазведки) [5, p. 114], 3) destabilizarea situației din regiunile sud-estice [5, p. 69], 4) acordarea de ajutor în formarea organelor politice separatiste [5, p. 73] și a forțelor paramilitare ale acestora [5, p. 71], inclusiv cu voluntari – cazaci, militari în rezervă ș.a. [5, p. 55], 5) angajarea militarilor ruși, fără semne de identificare, în confruntări militare [5, p. 75] ș.a.

            De remarcat faptul că în cartea sa cercetătorul rus Iurii Feodorov a acordat atenție proiectului „Novorossia” [5, p. 46]. Conform autorului citat, scopul proiectului era separarea părții sud-estice a Ucrainei, care cuprinde regiunile Dnepropetrovsk, Harkov, Lugansk, Donețk, Zaporojie, Herson, Nicolaev și Odesa. În condițiile unui suport redus din partea populației celorlalte regiuni decât Lugansk și Donețk, proiectul a fost sistat. Feodorov l-a citat pe președintele Putin, care a declarat că regiunile sud-estice „au fost transmise Ucrainei în anii 1920 de către guvernul sovietic. … Ele au fost cucerite de Poteomkin și Ecaterina cea Mare în cursul unei serii de războaie binecunoscute” [5, p. 47]. Iurii Feodorov conchide: „Dacă acest plan ar fi fost pus în aplicare, principalele centre industriale ucrainene, inclusiv, câteva obiecte militar-industriale cheie, porturi de importanță strategică și rute de transport, ar fi trecut sub controlul Rusiei. Partea cealaltă a Ucrainei s-ar fi transformat într-o formațiune economic falimentară și politic instabilă, la frontiera cu Moldova ar fi apărut trupe rusești, iar situația strategică în Europa de Sud-Est s-ar fi schimbat brusc, în favoarea Rusiei” [5, p. 47-48]. Desigur, trupele rusești se află deja nu numai la frontiera Republicii Moldova, ci chiar în interiorul teritoriului moldovenesc, în zona sa nistreană. Dar cu siguranță, implementarea planului Novorossia ar fi agravat situația securitară a Republicii Moldova, ținând cont de faptul că este de presupus că Rusia, prin administrația de la Tiraspol, ar fi integrat zona nistreană în formațiunea teritorială nerecunoscută „Noua Rusie”.

            În lumina celor evocate, se poate concluziona că războiul hibrid este utilizat în conflictul din estul Ucrainei. Datorită proximității față de frontiera RM, el reprezintă un grav pericol și la adresa securității statului moldovenesc.                          

Concluzii

       Războiul hibrid constituie un fenomen care vizează o sumă de instrumente utilizate în confruntarea atât între două sau mai multe state, cât și între poli internaționali de putere, în speță, între Rusia și Occident (NATO și UE). Fenomenul respectiv vizează interacțiunea în mai multe dimensiuni: 1) politico-diplomatică, 2) economică, 3) informațională (propagandă, dezinformare, manipulare, intoxicare), 4) ideologică, 5) cibernetică (informatică: vizând spațiul virtual), 6) societală (instigarea minorităților etnice sau folosirea lor drept instrumente de destabilizare a situației), 7) intelligence – a serviciilor de colectare și analiză a informațiilor, dar care mai sunt abilitate cu funcția de planificare și efectuare a unor diversiuni, 8) militară (angajarea forțelor armate regulate, sprijinirea unor forțe paramilitare) ș.a.. Cu toate că nu este un fenomen nou, în prezent el a căpătat formei noi, în parte datorită capacităților pe care le oferă Internetul și tehnologiile înalte moderne (high tech).

           Războiul hibrid este folosit în prezent în confruntarea Rusia – Occident. Agravarea relațiilor Est-Vest se datorează divergenței de interese, dar și divergenței de valori, idei, idealuri, viziuni asupra ordinii mondiale (asupra arhitecturii securității regionale – pe continentul eurasiatic, asupra securității globale). În timp ce Federația Rusă promovează insistent ideea unui sistem multipolar, Occidentul agreează un sistem de securitate colectivă. Nu trebuie exclus din calcul nici rolul personal al președintelui rus Vladimir Putin, care este hotărât să restituie țării sale statutul de super-putere, pierdut după înfrângerea URSS în Războiul Rece. După toate acțiunile Federației Ruse se vede că Moscova depune eforturi de constituire a unei sfere de influență, formată din statele post-sovietice, care să constituie o centură de siguranță pentru Kremlin.

            La războiul hibrid se recurge atât în conflictul din estul Ucrainei cât și în cel din Siria – state care au devenit terenuri de confruntare nu numai între forțe interne ostile, ci și între actori geopolitici internaționali (Rusia – Occident). Deși pe teritoriul Republicii Moldova avem un conflict înghețat (în zona nistreană), elemente ale fenomenului războiului hibrid pot fi observate și în legătură cu acesta, în relația Moscova – Chișinău (restricții comerciale pentru mărfuri moldovenești pe piața Rusiei, aplicații militare ale forțelor armatei ruse staționate în Transnistria, propagandă în mass-media rusească ș.a.).

            Întrucât fenomenul războiului hibrid, cu toate instrumentele (elementele) sale, este utilizat pe larg în conflicte contemporane, din proximitatea frontierelor RM, utilizarea sa de către state cu intenții agresive reprezintă un pericol la dresa securității naționale a Republicii Moldova. Fenomenul în cauză trebuie examinat și evaluat cu cea mai mare atenție de către specialiștii moldoveni în domeniul Securității, așa încât instituțiile de stat, abilitate cu atribuții de apărare, să fie capabile să ofere răspunsuri adecvate și eficiente tuturor forțelor care ar recurge sau recurg la războiul hibrid împotriva Republicii Moldova.          

Referințe bibliografice:

            1. Berca, A. – Ucraina din punct de vedere geopolitic. 2014. București, Editura Top Form.

            2. Huntington, S. – Ciocnirea civilizațiilor. 1997, București, Editura Antet.

            3. Гумилёв Л. – От Руси к России. 2008, Москва, Издательство „АСТ МОСКВА”.

            4. Kissinger, H. – Diplomația. 2013, București, Editura All.

            5. Фёдоров Ю. – «Гибридная» война по-русски. 2016, [Киев], Центр исследований армии, конверсии и разоружения.

            6. Nye, J. Jr. – Viitorul puterii. 2012. Iași. Polirom.

            7 Simileanu V. – Conflicte asimetrice. 2011, București, Editura Top Form. 

            8. Tzu S. – Arta războiului. F.a., București, Editura Antet.

            Articolul a fost publicat în revista „Studii Europene”, nr. 9, Chișinău, 2017: http://www.studiieu.org/files/publications/SE-9-2017-47758.pdf 

DIFICULTĂȚILE INTEGRĂRII COMUNITĂȚII RUSOFONE DIN REPUBLICA MOLDOVA: CONSECINȚE ASUPRA SECURITĂȚII NAȚIONALE

Difficulties of the integration of the Russian-speaking community in the Republic of Moldova: consequences on National Security

Abstract: The specifics of the post-Soviet state Republic of Moldova (RM) is that the Russian-speaking community comprises not only the Russian national minority (5.95%), but also other national/ethnic minorities, which in Soviet times were subjected to an intense process of denationalization and Russification (by educational system of teaching in Russian language, mass-media). Thus, the Ukrainian (8.34%), the Bulgarian (1.94 %) national minorities and the Gagauz ethnic minority (4.36%) currently use in public space Russian: both in administration and in education system. So, with some exceptions, national/ethnic minorities in Moldova are one linguistic community (minority) – of Russian-speaking. Its integration into the Moldovan culture is quite low. Moldovan (Romanian)-speaking majority consists of 75.8% declared Moldovans and 2.16% declared Romanians. Being bound by the language with the culture with the Russian Federation, Russian-speaking minority in Moldova feels safe in terms of integration of RM into the Russian cultural space: the Eurasian Economic Union. Often, the support for the Eastern vector is a result of worse information, due to ignorance of the state language. A bad integration into Moldovan society, a poor knowledge of Romanian language by the Russian-speaking minority leads to the fact that they prefer the Eastern vector, despite the clear advantages offered by the European integration. The success of a good forward of the country on the path of European integration, supported by a reinforced majority of Moldovan society, involves making efforts to a better integration of Russian-speaking community.

Keywords: Integration, Russian-speaking community, separatism, societal security, Republic of Moldova.

Introducere

Specificul statului post-sovietic Republica Moldova (RM) vizează faptul că minoritatea rusofonă cuprinde nu numai minoritatea națională rusă (5,95 %, la recensământul din 2004), ci și alte comunități minoritare naționale/etnice, care în perioada sovietică au fost supuse unui intens proces de deznaționalizare și rusificare prin sistemul educațional cu predarea în limba rusă, mass-media ș.a.. Astfel, minorități naționale ca cea ucraineană (8,34 %, la recensământul din 2004) și bulgară (1,94 %, la recensământul din 2004), minoritatea etnică găgăuză (4,36 %, la recensământul din 2004) utilizează în prezent în spațiul public în mod curent limba rusă: în administrația publică și în învățământ. Spre comparație, o altă minoritate etnică – cea romă, mai puțin numeroasă – a fost mai puțin rusificată în perioada sovietică, într-o oarecare măsură datorită unei expuneri mai reduse la sistemul de învățământ și la impactul instituțiilor media și de cultură. Deosebirea dintre noțiunile minoritate națională și minoritate etnică ține de faptul că prima vizează comunități care dispun de o țară-mamă – de origine (ucrainenii – Ucraina, bulgarii – Bulgaria, rușii – Rusia), în timp ce a doua noțiune vizează comunități care nu dispun de o țară-mamă (cu toate că unii leagă, în mod forțat, găgăuzii de Turcia, iar pe romi de India).

Majoritatea autohtonă (moldofonă/românofonă) se constituie din 77,96% (75,8% declarați moldoveni și 2,16% declarați români, la recensământul din 2004).

Aruncând o privire pe harta etnică a RM, se poate constata prezența pe teritoriul moldovenesc a patru regiuni cărora autoritățile centrale trebuie să le acorde o atenție sporită:

1. regiunea nistreană (atât partea sa basarabeană – municipiul Bender și cele șase sate: Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna; cât și partea sa transnistreană, fără cele șase sate controlate de autoritățile de la Chișinău: Coşniţa, Pârâta, Doroţcaia, Pohrebea, Molovata Nouă și Cocieri);

2. autonomia găgăuză (din 1994);

3. raionul Taraclia, locuit în majoritate de bulgari: în 2015 Parlamentul a  votat în prima lectură un proiect de lege privind statutul de autonomie culturală;

4. în nordul RM există zone rurale locuite compact de ucraineni.   

Așadar, cu unele mici excepții, minoritățile naționale/etnice din RM constituie o comunitate (minoritate) lingvistică – rusofonă. De menționat că în perioada sovietică a fost supusă procesului de rusificare și o parte din comunitatea etniei titulare, mai ales în mediul urban, unde nu existau suficiente grădinițe, școli și la instituțiile de învățământ superior cu predarea în limba etniei titulare (până în prezent școlile cu predare în limba rusă din orașele moldovenești sunt frecventate de elevi cu nume de familie tradiționale moldovenești, dar limba nativă a cărora este rusa). Gradul de integrare a comunității rusofone în societatea moldovenească, în ansamblu, poate fi calificat drept redus. Fiind legată prin limbă și cultură de Federația Rusă, comunitatea rusofonă din RM este înclinată spre integrarea statului moldovenesc în spațiul cultural dominat de Federația Rusă (din punct de vedere instituțional: Uniunea Economică Eurasiatică). Adesea, sprijinul pentru vectorul estic al politicii externe a RM, din partea comunității rusofone, este consecința unei mai proaste informări privind avantajele integrării europene, datorită cunoașterii insuficiente a limbii de stat. Gradul redus de integrare în societatea moldovenească – slaba cunoaștere a limbii de stat, a culturii populației majoritare titulare – îi face pe minoritarii rusofoni să prefere vectorul estic al politicii externe a RM, în pofida avantajelor clare oferite statului moldovenesc de integrarea europeană. Iată de ce reușita unui bun parcurs al RM pe calea integrării europene, care să fie sprijinit de o majoritate consolidată a societății moldovenești, implică depunerea unor eforturi susținute în vederea unei mai bune integrări a minorității rusofone din țară. Dificultățile integrării comunității rusofone trebuie depășite printr-o abordare pragmatică: prin formularea misiunii statului, a unei viziuni privind dezvoltarea sa, a unei politici de edificare statală (națională – a națiunii civice), a unei strategii, a unei tactici, respectiv a unui plan de acțiuni. Statul Republica Moldova trebuie să devină atractiv atât pentru populația sa majoritară (să scadă numărul celor care părăsesc țara în căutarea unei vieți mai bune), cât și pentru minoritățile etnice și lingvistice. Prin integrarea minorității rusofone (a tuturor minorităților naționale și etnice) poate fi rezolvată și problema asigurării securității societale – unul dintre cele cinci sectoare ale securității naționale (de rând cu sectoarele: politic, economic, de mediu și militar).  

Integrarea deficitară a comunității rusofone – o vulnerabilitate în contextul asigurării securității RM

Integrarea deficitară a minorității rusofone din Republica Moldova constituie o vulnerabilitate în contextul asigurării securității sale naţionale. Această vulnerabilitate, care vizează sectorul societal al securității naționale, se înscrie într-o listă de vulnerabilități, care vizează și celelalte sectoare: guvernarea ineficientă, corupția în organele de stat, crizele privind nealegerea președintelui republicii sau cele legate de constituirea unor alianțe consolidate în Parlament, corupția politică, contestarea procesului electoral (scoaterea din cursă a unor concurenți electorali, admiterea în cursă a unor partide spoiler) – toate acestea reprezentând probleme din sectorul politic; degradarea solului, apelor (debitul tot mai scăzut al râului Nistru, din care se alimentează municipiul Chișinău și alte orașe [1]), defrișări ilegale [2] – vulnerabilități în sectorul de mediu; indicatorii tot mai scăzuți ai producției industriale, agricole și ai sferei serviciilor (pierderea unor piețe de desfacere tradiționale și incapacitatea de a penetra pe piețe noi) – vulnerabilități în sectorul economic; o bază materială deficitară, tehnică militară și echipamente ale Armatei Naționale care necesită modernizare – vulnerabilitate în sectorul militar. Toate aceste vulnerabilități sunt dovada unor aspecte asupra cărora statul moldovenesc trebuie să lucreze și care pot fi utilizate de forțe din exterior, care se pot deda la provocări, creând riscuri ce se pot transforma în amenințări la adresa securității naționale a RM.

Republica Moldova este parte integrantă a regiunii extinse a Mării Negre – spațiu caracterizat de o suită de conflicte care au și o conotație etnică: Karabahul de Munte, Osetia de Sud, Abhazia, Donbas. În majoritatea acestor conflicte poate fi observată manifestarea unui factor extern: Rusia s-a implicat și sprijină regimurile din Transnistria (Republica Moldova), Donbas – Lugansk și Donețk (Ucraina), Abhazia și Osedia de Sud (Georgia). Armenia sprijină administrația din Karabahul de Munte (teritoriu formal aparținând Azerbaidjanului). Astfel, în condițiile manifestării unor vulnerabilități într-o anumită regiune (sau în câteva) a (ale) unui stat, o putere regională, prin implicarea sa – sub forma sprijinirii unor mișcări separatiste ale unor minorități etnice sau lingvistice – poate crea riscuri și amenințări la adresa securității unui stat vulnerabil. Exploatând vulnerabilitățile dintr-un stat, o putere regională își poate impune controlul asupra unui spațiu, pe care îl consideră sfera sa de influență (în speță, pentru Rusia, spațiul post-sovietic este sfera sa de influență: ближнее зарубежье – străinătatea apropiată). Iată de ce fiecare stat polietnic – inclusiv RM – ar trebui să abordeze cu atenție sporită problemele interne ale relațiilor interetnice, contribuind la consolidarea societății prin integrarea minorităților etnice (lingvistice). Din cauza unei integrări deficitare a minorităților etnice din RM, sunt rare cazurile când reprezentanții respectivelor comunități se afirmă profesional și ocupă funcții importante în domeniile politic, academic/universitar, cultural ș.a. – la nivel național (republican). Este necesară identificarea unor mecanisme prin care comunitățile etnice să poată transmite forurilor de conducere problemele cu care se confruntă, în vederea obținerii de ajutor și în vederea soluționării lor.

            Unul dintre aspectele importante ale problemei slabei integrări a minorității rusofone vizează faptul că statul Republica Moldova nu are o imagine pozitivă în interior – nu este atractiv pentru tânăra generație a minoritarilor etnici. Nu există un mediu cultural atractiv (filme artistice, teatre, programe TV etc.). În școlile cu limba rusă de predare, mai ales în autonomia găgăuză, nivelul de predare a limbii de stat este scăzut. În consecință, datorită accesării unor surse mass-media din Federația Rusă, minoritatea rusofonă trăiește într-un plan paralel cu populația majoritară moldovenească. Datorită consumului unui anumit tip de informație, comunitatea rusofonă este pentru vectorul estic de integrare a RM. Astfel, societatea moldovenească este divizată geopolitic – ceea ce face statul moldovenesc vulnerabil. În condițiile unui război hibrid, cu referire la proiectul Novorosia, o comunitate rusofonă slab integrată în societatea moldovenească face statul RM mai vulnerabil la riscuri externe.  

            

Războiul hibrid în confruntarea Rusia – Occident în regiunea Europei de Est

Războiului hibrid este un instrument în confruntarea Est (Rusia) – Vest (SUA și aliații săi din NATO) în spațiul Europei de Est. În prezent, minoritățile etnice sau lingvistice sunt folosite ca instrumente în războiul hibrid, ele fiind mobilizate din exterior împotriva puterii centrale de stat în țările în care conviețuiesc cu majoritățile titulare. Cercetătorul american Joseph S. Nye Jr. a explicat în una din lucrările sale că după 1945 a crescut numărul războaielor purtate între state și diverse grupuri. „Astfel de grupuri pot fi divizate în categoriile insurgenților, teroriștilor, milițiilor și organizațiilor infracționale, deși categoriile se pot suprapune și se pot estompa în timp” [3, p.50]. Nye conchide: „Finalul unor astfel de conflicte se stabilește rareori pe câmpuri de luptă convenționale, cu ajutorul unor armate tradiționale. Ele devin războaie hibride – «un amalgam de arme convenționale, tactici neregulate, terorism și comportament infracțional în spațiul de desfășurare a conflictului»” [3, p.51]. Conform unei definiții date de cercetătorul american, „În războaiele hibride, forțele convenționale, distrugerile fizice și războiul informațional se întrepătrund” [3, p.51].  

De menționat că fenomenul războiului hibrid nu este unul nou. În lucrarea sa „Diplomația” Henry Kissinger a făcut referire la o analiză critică a destinderii, pregătită de „un grup de specialiști eminenți” și înaintată Subcomitetului pentru Controlul Armamentului, pe care îl prezida, de senatorul Henry Jackson în iunie 1974. În document se nota: „în terminologia sovietică actuală, détente sau «coexistența pașnică» înseamnă o alternativă strategică la antagonismul militant deschis împotriva așa-numitelor «țări capitaliste». Aceasta nu implică din partea Uniunii Sovietice și a aliaților săi abandonarea conflictului cu țările occidentale liberale… Conflictul frontal urmează să lase locul unor metode indirecte de luptă, folosind mijloace nemilitare, descrise ca «ideologice»: în practica sovietică acest termen acoperă subversiunea, propaganda, șantajul politic și operațiunile serviciilor de informații” [4, p.649]. După cum se poate constata, în perioada Războiului Rece fenomenul desemnat astăzi prin sintagma război hibrid era la ordinea zilei.        

Regiunea Europei de Est pare a fi, în prezent, un spațiu aflat sub asediu, unele state ale regiunii fiind supuse unor testări mai dure decât în alte zone, din partea actorilor importanți care își urmăresc realizarea propriilor interese geopolitice în regiune. Republica Moldova, parte componentă a regiunii Europei de Est, este în prezent un teren de confruntare între Rusia şi Occident. În prezent, Federația Rusă, sub președinția lui Vladimir Putin, încercă să restabilească controlul asupra teritoriului post-sovietic, pe care l-a denumit, încă la începutul anilor ’90, ближнее зарубежье. Este cunoscută aprecierea președintelui Putin făcută în noiembrie 2011, conform căreia „destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Titlul atribuit șefului de la Kremlin, mai ales după anexarea Crimeii – „собиратель земель русских” (adunătorul pământurilor rusești), promovarea conceptului de „русский мир” (lume rusă) cu referire la spațiul post-sovietic – acolo unde a rămas o numeroasă comunitate de etnici ruși sau vorbitori de limbă rusă, proiectul „Новороссия” (Novorosia), care vizează joncțiunea forțelor separatiste din Donbas, din estul Ucrainei, cu cele din Transnistria, din estul RM – deci preluarea de către aceste forțe, sprijinite de Rusia, a litoralului ucrainean al Mării Negre. Toate aceste elemente constituie semnale îngrijorătoare, riscuri ce se pot transforma în amenințări la adresa securității tânărului stat moldovean. 

În contextul manifestării unui interes din ce în ce mai sporit din partea Rusiei pentru regiunea Europei de Est și a activizării acțiunilor sale în spațiul cu pricina, se poate observa încurajarea de către Kremlin a unor populații rusofone în zone ca Transnistria și Donbas, pentru a destabiliza situația în regiune – în statele din care fac parte, pentru a-şi consolida influenţa într-o regiune pe care o consideră sfera sa de influență (sfera sa de interese majore). Prin conflicte, fie înghețate, întreținute de Federația Rusă în Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, sau fierbinți, ca cel din Donbas, Kremlinul blochează integrarea europeană și euroatlantică a Republicii Moldova, Georgiei și Ucrainei – state care au semnat acorduri de asociere cu UE și care și-au exprimat deschis voința de integrare în spațiul comunitar european, deci intenția de a părăsi sfera rusă de influență.  

De menționat că dialogul, iar în ultima perioadă de timp, confruntarea dintre Rusia și Occident are drept unul dintre subiecte și Republica Moldova, inclusiv conflictul înghețat din regiunea nistreană. În lucrarea sa „Diplomația”, reputatul istoric și specialist în Studii de Securitate, Henry Kissinger, nota: „Bush [senior, notă A.L.] a deplâns dezintegrarea URSS-lui lui Gorbaciov, iar Clinton [pe timpul președinției lui Elțin, notă, A.L.] a consimțit la eforturile de refacere a vechii sfere de influență a Rusiei” [4, p.711]. În lumina acestei mărturii a unei personalități bine informate și influente a lumii academice și politice americane, devine clar de ce SUA nu s-au manifestat hotărât în timpul conflictului ruso-moldovenesc din 1992, din regiunea nistreană a RM. În comparație cu perioada anilor ’90, când s-a consemnat un dialog amiabil între Washington și Moscova, în prezent, mai ales din 2014, când Rusia a anexat Crimeea și sprijină regimurile separatiste de la Lugansk și Donețk, se poate observa o tensiune și o sporire a neîncrederii între cei doi poli geopolitici de putere. 

Cu siguranță, cele mai eficiente instrumente ale apărării de influența Kremlinului în statele post-sovietice sunt instituțiile democratice consolidate, inclusiv instituții anticorupție eficiente, un sistem judiciar funcțional, un proces politic democratic veritabil (alegeri corecte), progrese reale în dezvoltarea economică și socială a țării (implementarea unei economii de piață funcționale, atragerea de investiții și tehnologii avansate). Dar e important să remarcăm în acest context încă un aspect: este vital necesară consolidarea societății, pacea civică, asigurarea securității societale. Acest deziderat poate fi realizat prin elaborarea (formularea) și implementarea unui proiect de țară (a unei misiuni, a unei viziuni, a unei politici de edificare statală, a unei strategii, a unei tactici și a unui plan de acțiuni), care să facă din Republica Moldova un stat atractiv atât pentru populația majoritară (titulară), cât și pentru minoritățile sale etnice (inclusiv pentru comunitatea rusofonă). Or, în condițiile confruntării dintre Rusia și Occident, minoritățile etnice și lingvistice pot fi implicate și folosite în războiul hibrid, utilizat în confruntarea respectivă.   

            Proiectul de țară – Republica Moldova

Cercetătorul american Robert Kaplan, consideră că Republica Moldova este un stat mult prea slab, fără o identitate și o idee națională, ceea ce o face și mai vulnerabilă în fața pericolelor externe. În opinia sa, țara noastră este prada unui haos intern, deoarece are instituții slabe. „Moldova este o țară de graniță, iar în interiorul Moldovei sunt alte multe granițe. Prin urmare, are o slabă identitate națională”, a spus Kaplan [5].

În unul dintre manuscrisele sale Mihai Eminescu nota: „Ideea comună, fie cea religioasă, fie cea politică, seamănă cu toarta pe care olarul o pune oricărei oale încât le poți înșira și aduna pe toate la un loc pe un fir de ață. Fără idei comune, nu există popor” [6, p.146]. O idee sau câteva idei comune ale unei națiuni pot viza misiunea pe care și-o asumă respectiva națiune, realizată într-un stat. Expresia eminesciană de idee comună (a unui popor) mai este folosită în perioada contemporană și sub forma idee națională. O idee națională, dezvoltată într-un proiect național, este un element indisolubil pentru buna dezvoltare a unui stat cu o identitate puternică. O idee națională, o misiune a unui popor este legată și de un ideal, un vis național.  Formularea ideii naționale și elaborarea proiectului național este o responsabilitate a comunității politicienilor și a intelectualității oricărui stat.  

Istoria statului moldovenesc ne arată că Principatul Moldova s-a aflat, de-a lungul secolelor, între state puternice sau imperii. Este posibil ca acesta să fi fost factorul principal datorită căruia statalitatea moldovenească s-a perpetuat până în prezent. În toată istoria sa Moldova a avut o misiune legată de securitatea regiunii din care a făcut parte. O formulare a misiunii Moldovei o găsim într-o epistolă a Domnitorului Ștefan cel Mare, din 12 ianuarie 1474, către prinții Europei: „Țara noastră este poarta creștinătății, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei-Noastre, că vom sta în picoare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, noi, i-am tăiat dușmanului mâna cea dreaptă”. Din acest pasaj rezultă că Domnitorul Ștefan al III (cel Mare) și-a asumat, împreună cu poporul său, misiunea de a apăra Creștinătatea – Europa perioadei medievale – de pericolul ce emana de la Imperiul Otoman.  

Într-un articol din 2 noiembrie 1879 marele intelectual Mihai Eminescu a consemnat misiunea statului moldovenesc, iar după unirea principatelor valahe în 1859 misiunea respectivă a fost moștenită de statul Principatele Unite, care din 1862 a adoptat denumirea de România. Se știe că în urma războiului Crimeii (1853-1856), puterile europene, care au învins Rusia, i-au impus să retrocedeze Moldovei, în 1856, regiunea gurilor Dunării – trei districte basarabene: Cahul, Bolgrad și Ismail. Din acel moment Moldova a primit o misiune legată de securitatea regiunii. Eminescu scria: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncei străbunilor noștri” [7, p.213].   

În prezent societatea statului Republica Moldova se află în căutarea unui sens sau rost (pierdut?). Sensul/rostul trebuie identificat, formulat și elaborat ca proiect național/de țară. Numai pentru un proiect național (pentru un sens, pentru un rost, pentru o cauză, pentru o idee comună) cetățenii unei țări se pot uni, se poat sacrifica, își pot sluji țara.

Din 2009 guvernarea pro-europeană de la Chișinău a avansat obiectivul strategic de integrare europeană a RM. Este integrarea europeană o idee națională pentru statul moldovenesc? Cu regret, datorită divizării societății moldovenești în două părți aproximativ egale a cetățenilor, una dintre care se pronunță pentru vectorul vestic de integrare, iar cea de a doua pentru vectorul estic, integrarea europeană nu se prezintă drept o idee națională (împărtășită de majoritatea societății). Chiar și în unele state din interiorul UE ideea integrării europene, sau a calității de membru al Uniunii, poate constitui un măr al discordiei (vezi cazul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, electoratul căruia a votat în cadrul referendumului din 23 iunie 2016 pentru ieșirea țării din UE, cu scorul de 51,90% la 48,10% [8]). Pentru un stat ca Republica Moldova, rămas în urmă în dezvoltarea sa în mai multe domenii, integrarea europeană este o modalitate optimă pentru modernizare și eficientizarea sistemelor politic, de justiție, economic, social ș.a.. Preluarea și implementarea standardelor și practicilor europene în materie de relații interetnice, inclusiv în ceea ce privește elaborarea de politici multiculturale, pot contribui la perfecționarea relațiilor în cauză și, prin aceasta, la asigurarea securității societale a Republicii Moldova. Așadar,  integrarea europeană este un instrument eficient în dezvoltarea și modernizarea statului. Într-un proiect de țară însă, autorii trebuie să identifice elemente cu care Republica Moldova să fie utilă în cadrul UE (pentru statele sale membre) și pentru întreaga comunitate internațională.

Un proiect de țară ar putea să fie structurat pe cele cinci sectoare ale conceptului de securitate. Autorii săi ar trebui să scoată în evidență care poate fi aportul statului moldovenesc în cadrul regional și internațional – deci ce poate oferi RM – în sectoarele: economic, de mediu, societal, politic și militar. Dacă vor fi stabilite obiective temerare, dar realiste și identificate resursele necesare, statul moldovenesc va încerca să se afirme plenar pe plan regional și internațional, să-și acrediteze o identitate inconfundabilă și meritorie, să-și împlinească un rost. Un proiect de țară presupune o misiune, o viziune (exprimată într-o concepție), o politică (de edificare statală), o strategie, o tactică și un plan de acțiuni. O misiune a unui stat vizează un vis, un ideal național.

Păstrând proporțiile, se poate afirma că în prezent situația statului Republica Moldova se aseamănă celei a Franței după al doilea Război Mondial. În acea perioadă problema pe care și-o punea, spre rezolvare, președintele de Gaulle, era: „cum se putea restaura identitatea unei țări copleșite de sentimentul eșecului și al vulnerabilității” [4, 525]. În acest sens, „Conducând o țară sleită de conflicte întinse pe o întreagă generație și de decenii de umilință, de Gaulle judeca politicile nu atât după criterii pragmatice, cât în funcție de capacitatea lor de a contribui la refacerea sentimentului francez al propriei demnități” [4, 526]. Este un exemplu pentru guvernarea de la Chișinău.     

           

Concluzii

        Problemele privind slaba integrare a comunităților naționale/etnice din Republica Moldova (mulți dintre componenții cărora constituie comunitatea rusofonă) sunt o reminiscență a politicilor de rusificare practicate în perioada sovietică, dar și a incapacității de a rezolva în perioada de independență (1991 – prezent). Slaba integrare a comunității rusofone reprezintă o vulnerabilitate la adresa securității statului moldovenesc, ea face statul moldovenesc vulnerabil în fața riscurilor din exterior. În vederea eliminării vulnerabilității în cauză, autoritățile de la Chișinău pot prelua practici din UE cu privire la gestionarea relațiilor interetnice. Elaborarea și implementarea unei politici multiculturale ar avea rol semnificativ în asigurarea securității societale (unul dintre cele cinci sectoare), în contextul asigurării securității naționale a RM.
    Slaba integrare în societatea moldovenească, slaba cunoaștere a limbii de stat (Moldovenească/Română) de către comunitatea rusofonă duce la faptul că membrii săi preferă vectorul estic de integrare, în pofida avantajelor clare oferite de integrarea europeană. Succesul unui bun parcurs pe calea modernizării, a integrării europene, susținut de o majoritate consolidată a societății moldovenești, implică eforturi pentru o mai bună integrare a comunității rusofone.

            Pentru a consolida societatea moldovenească, respectiv pentru a asigura securitatea societală, ar putea fi luate mai multe măsuri:

1.      utilizarea de soft power (putere blândă) pentru a spori atractivitatea statului moldovenesc în raport cu comunitatea rusofonă din interiorul țării, la fel ca și în raport cu statele lumii;

2.      crearea unui canal al postului public de televiziune, care să emită în limba rusă (după exemplul Estoniei);

3.      elaborarea unei idei naționale – a unei misiuni a țării;

4.      desfășurarea unui proces de edificare națională (a națiunii civice moldovenești – membră a Organizației Națiunilor Unite);

5.      elaborarea și implementarea de programe, cu suport financiar din partea UE, de predare și însușite a limbii Moldovenești/Române, a culturii și istoriei naționale;

6.      studierea și preluarea experienței unor state din UE (mai ales România) cu privire la integrarea minorităților etnice;

7.      sporirea rolului Biroului pentru Relații Interetnice (BRI), care poate fi transformat într-un minister responsabil de elaborarea de politici multiculturale;

8.      îmbunătățirea condițiilor de studiere a limbilor materne și a culturilor proprii pentru minoritățile naționale/etnice.

În contextul integrării europene a Republicii Moldova colaborarea cu România, sprijinul din partea statului vecin ocupă un loc aparte. Relația Germania – Austria, între două state atât de apropiate cultural, din cadrul UE, poate constitui un model util al relației România – Republica Moldova, atât în perioada de preaderare, cât și atunci când statul moldovenesc va obține calitatea de membru al Uniunii Europene.

REFERINȚE BIBLIOGRAFIE:

1.   VIDEO // Deturnarea Nistrului, http://www.jc.md/video-deturnarea-nistrului/, accesat: 24.06.2016.

2.   În România a fost adoptată chiar o lege în această privință. Vezi: Defrişările ilegale, declarate oficial vulnerabilităţi ale siguranţei naţionale. Trei hectare de pădure dispar în fiecare oră în România. http://www.gandul.info/stiri/defrisarile-ilegale-declarate-oficial-vulnerabilitati-ale-sigurantei-nationale-trei-hectare-de-padure-dispar-in-fiecare-ora-in-romania-14960215, accesat: 12.05.2016; Леса вокруг Кишинева понемногу вырубаются, http://pan.md/ekologiya/lesa-vokrug-kishineva-ponemnogu-vyirubayutsya, accesat: 24.06.2016.

3.      Nye, Joseph Jr. Politica de putere, Editura Polirom, Iași, 2012.

4.      Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2013.

5.      Robert Kaplan: Mă tem că Moldova va fi în curând un subiect fierbinte la știri,

http://unimedia.info/stiri/robert-kaplan-ma-tem-ca-moldova-va-fi-in-curand-un-subiect-fierbinte-la-stiri-115326.html#.V3In_cuVkoI.facebook .

6.      Eminescu, Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.

7. Eminescu, Mihai, Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1990.

8.   Marea Britanie iese din UE - Filmul ultimelor 24 de ore care au dus la aceasta decizie istorica, http://www.ziare.com/brexit/marea-britanie/live-brexit-ramane-sau-iese-marea-britanie-din-ue-1426554, accesat: 24.06.2016. 

Articol publicat şi în revista „Relații Internaționale Plus”, Nr. 1 (11) 2017, P. 81-91. http://irim.md/wp-content/uploads/2016/04/Revista-Relatii-Interna%C8%9Bionale.-Plus-nr.-1-11-2017.pdf