Până la 28 iunie 1940 tata meu lucra în Poliţie în Storojineţ şî o mărs [s-a refugiat] în România. Mama a rămas cu patru copchii. Aşa pe noi ne-o rîdicat. În luna lui iunie [13 iunie 1941], dimineaţa din zori, au venit un miliţian din Stotojineţ şi o evreică din Ropcea – în Primărie ceva lucra – ştia româneşte. Aveam 13 ani şi jumătate. “Îmbrăcaţî-vă frumos. Mergeţi la tata în România”, ne-o spus. Ne-o scos la şosea. Căruţele veneau de la vale cu rîdicaţii: Doscaliuc Dumitru (băieţii lui erau duşi în România), Şubran, Nichiforciuc, Borcea Vasilică... La drumul cel mare ne-o suit în căruţe. Ne-o dus în Storojineţ. Ne-au urcat în vagoane pentru animale, ne-au închis. Ne-au ţînut o zî şî o noapte. A doua zî trenul a pornit cu noi spre Rusia. La Adâncata o mai legat încă un tren cu rîdicaţi oameni. Şî o pus o locomotivă înainte şî una în urmă. Am mărs o săptămână. În oraşe se oprea, ne dădea de mâncare pâne, supă.
Când am ajuns în Aktiubinsk, în Kazahstan, o venit o maşînă, o căruţă cu boi. Aeşti cu copchii mai mnici i-o luat cu maşîna. Pe aceilalţi i-o luat în căruţe cu boi, cămnili [cămile]. Ne-o dus într-un sovhoz, 15 km de la Aktiubinsk. Pe ceilalţi i-o dus în tăti kolhozurile unde era nevoe. Ne-o scris în carantină. Eram patru familii de români. Ne-o dat casî fără pod, dar cu acoperiş. Ne-o bagat într-o casă – patru familii. Câte una în cele patru colţuri. A doua zî ne-o dus la lucru. Eu eram mai mare şî avém gripă. La lucru zmulgém. Îmi spuneau: “Diorgai”. Pe urmă ne dădeau sapă să prăşîm.
S-o îmbolnăvit mama de tifos. O scapat, n-o murit. Am lucrat eu în locul ei. Mai erau ucraineni – duşi de Stalin, nu ştiiau numic de copchiii lor, [mai erau] poleci. Au mai adus germani de pe Volga. Mama a avut şî gălbănări. Ş-o scăpat şî de gălbănări. Pe fratele, la trei ani de când ne-o adus acolo [născut în 1923; deci în 1944, când l-au luat, avea 21 ani], l-o luat de lângă noi. L-o dus nu ştim unde la o uzină. În ’44 în april, când încî nu era gătit războiu, ne-o chemat la cantoră [oficiul administraţiei] să scriem în [la] Bucureşti că sîntem în viaţă.
Mama mé, luni, 15 april, o murit. Kazahii o săpat groapa. Am învălit-o pe mama într-o petecă şi am băgat-o în groapî. Avém 16 ani. O soră era din ’20 [avea 24 ani], fratele din ’23 [avea 21 ani], eu din ’27, astă mnică [mică] soră din ’37 [avea 7 ani]. Atunci straşnic o fost foamete. Tot viné [era transportat] la front. 400 gr. de pâne [primeam]. Şî mama o capatat un cap de cârlan de la magazîe. Am strâns schice [spice] rămase peste iarnă pe câmp. Primăvara am mărs ş-am strâns. Şî am râşnit. Mama ne-o făcut mâncare cu capul cela de cârlan şi crupe în supa ceea o pus. Noi am mâncat şî am vărsat aceea. Mama n-o vărsat. Am căpătat dezinterie. Într-o săptămână mama o murit. Doctor nu era nimeni.
Mergém, cumpăram de la Aktiubinsk coajă de păsat [boabe gălbioare, pentru consum alimentar]. Am lucrat până în ’46. Ni făcém mai mult de mâncat. Dar eram înflaţi, slăbghiţi. Aşa am mai stat. Toamna prin ’46 am vinit acasă [la Ropcea]. Eu, sora cea mare şi cea mnică. Fratele [a revenit] la vreo 2 ani di pi [după] noi (în ’48). Stadoala [construcţie din lemn în care ţăranii bucovineni ţin vacile şi fânul - paiele] era luată la kolhoz, iar casa era distrusă. Lumea fura, distrugé. Oamenii o luat ferestre, uşi. Păreţîi erau. Aici am venit... era năcaz de Doamne fereşte. Îmblau basarabenii (în Moldova o fost mai mare năcaz decât la noi – secetă de n-o rodit nimica). Da [dădeau] un covor pe o strachină de grâu, de ce îţi dădea omul. Veneau săracii şî mureu pe drum. O rudă de-a noastră, Oltea Moraraş, o ţînut o copchilă din Basarabia ş-o crescut-o. Când s-o făcut în Moldova pâne – o rodit câmpu – părinţîi o venit s-o luat-o înapoi.
Noi îmblam cu zîua pe la oameni la săpat barabule [cartofi], sfeclă de zahăr, mergém la curăţît. Ş-o venit şî iarna. În casa aceea n-am putut face la loc, da nici mâncare n-avém. Unde lucram, aculó dormém. Pe urmă ne-o lipchit lâng-o femee – Maria Todoriuc.
În ’44, iar era refugiu (lumea atunci s-o dus o grămadă la România pentru că s-o temut c-o să păţască cum ne-o rîdicat pe noi). În ’44 o luat bărbaţi de aici la lucru în Finlanda [Carelia]. Mulţi o murit acolo. S-o dus familii întregi în ’44 [în România]. Barbatul [femeii „lângă care i-au lipit” – în casa căreia li s-a permis să fie cazaţi] cu doi copchii s-o dus la România, ea o rămas şi o furau [prădau], pe fereastră o împuşcat, i-o legat mânile. Dormé ca o copchilă. Hoţii erau români tot din Ropcea. Ea ne-o spus să venim să trăim în casa ei.
În ’47 a găsît pe cineva care o trecut-o graniţa la România (pe ascuns). Şî [după un timp] lumea o aflat că-i plecată în România. O venit de la kolhoz – preşedintele, primarul, o luat snopchi [snopi] de grâu. Lângă casă este un heleşteu (era mai mare) cu crapchi [crapi]. Îi hrănea cu barabule [cartofi] flecuite [pisate]: le punea pe scândură, peştii veneau şi mâncau. O luat toţi peştii, o dat drumul la apă. Preşedintele de kolhoz o luat un dulap mare, frumos şî patru scaune cu spate [speteze] – acasă şî-o luat. Casa ne-o lăsat-o nouă.
Pe urmă o venit de la Storojineţ şi ne-o pus să plătim casa: prima dată 800 ruble, pe urmă mai încă 500 ruble, prin anii ’70. Primăria o vindea pentru că ea [fosta proprietară] era refugiată.
Consemnat la 2 martie 2011 de Aurelian Lavric.
