CONFLICTUL DIN ZONA NISTREANĂ A REPUBLICII MOLDOVA: CAUZE ŞI SOLUŢII

Sursa: http://www.usarb.md/fileadmin/facultati/drept/Publicatii/Anuarul_Catedrei_2011-2012.pdf

Conflictul îngheţat din zona nistreană a Republicii Moldova constituie un impediment în dezvoltarea ţării noastre pe toate planurile. Existenţa unei zone controlate de autorităţi nerecunoscute la nivel internaţional (cu toate că guvernul de la Chişinău poartă negocieri cu ele în formatul informal 5+2 şi astfel, indirect, le recunoaşte legitimitatea) în cadrul graniţelor formale ale Republicii Moldova face ca integrarea europeană a ţării, alături de alte cauze de ordin intern (care fac diferenţa faţă de cazul Cipru), să fie pusă sub semnul întrebării. În prezent ne aflăm într-un impas: autorităţile de la Chişinău doresc menţinerea zonei necontrolate de pe ambele maluri ale Nistrului în cadrul statului unitar moldovenesc (cu acordarea unei autonomii largi), iar regimul de la Tiraspol (din guvernul de acolo nu face parte nici un etnic moldovean originar din zonă, ci în majoritate etnici şi cetăţeni ruşi – originari din Federaţia Rusă) doreşte ca regiunii să-i fie recunoscută independenţa, în vederea unei eventuale alipiri la Rusia (au existat şi unele declaraţii ale oficialilor administraţiei de la Tiraspol privind o eventuală alipire la Ucraina). 

I. Cauze

Cu toate pierderile suferite în perioada sovietică (deportări, colonizări ale alogenilor, asimilare etno-lingvistică), în prezent 36.3% din populația fâşiei de pe malul stâng la Nistrului (cele cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova: Camenca, Rîbniţa, Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia), le reprezintă moldovenii (fără oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna, aflate pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, dar care sunt controlate de administraţia de la Tiraspol) [1]. Dar anii de prigoană stalinistă, de care Basarabia a avut posibilitatea să scape între 1918–1940, şi-au lăsat amprenta adânc imprimată în conştiinţa naţională a moldovenilor transnistreni. Chiar şi după războiul al doilea mondial, în perioada sovietică, atunci când cele cinci raioane făceau parte din RSS Moldovenească, aici erau puţine grădiniţe şi şcoli moldoveneşti, în special la oraşe. Planurile de industrializare ale republicii vizau teritoriul din stânga Nistrului și orașul Bender ca principala zonă de amplasare a celor mai mari obiective economice. Oraşele nistrene erau declarate „şantiere de şoc“ ale URSS, aceasta însemnând că oameni de pretutindeni erau trimişi aici să participe la construcţie, iar după terminare puteau să se stabilească în zonă, ceea ce şi făceau, încadrându-se în câmpul muncii, mai ales la Tiraspol, Râbniţa, Dubăsari, Dnestrovsk, Bender. Evident, după ce obiectivele industriale respective erau date în exploatare, aici venea din Rusia şi din alte republici alți muncitori care primeau apartamente peste rând (până şi paznici – persoane fără studii, care nu se încadrau în categoria „specialişti”). De asemenea, mai cu seamă în ultimele decenii, tot mai mulţi ofiţeri în rezervă ai armatei sovietice, care, conform legislaţiei în vigoare la acel moment, aveau dreptul să se stabilească în partea de sud a imperiului, alegeau zona nistreană a RSSM. Toate acestea au făcut ca spre sfârşitul anilor ’80 să iasă în evidenţă anumite deosebiri demografice, etno-psihologice şi istorico-culturale dintre populaţiile de pe cele două maluri ale Nistrului. Pe de o parte, pe malul drept oamenii erau dornici de o renaştere naţională, de o reformare a sistemului politic şi economic, de o afirmare a independenţei şi statalităţii lor. Pe de altă parte, populaţia urbană (formată în majoritate din colonişti), pe malul stâng și din orașul Bender, era ostilă ideii de renaştere naţională a autohtonilor, fiind bine organizată prin aparatul de partid şi sindical, şi devotată sistemului sovietic (care i-a trimis acolo), iar populaţia rurală (majoritar moldovenească) era derutată şi înfricoşată (consecinţă inclusiv a represiunilor din timplul regimului stalinist). Aceasta era situaţia din ajunul convocării Sesiunii a 13-a a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti care, la 31 august 1989, a adoptat Legea cu privire la limba de stat (moldovenească) şi revenirea la alfabetul latin. Sub pretextul temerii de reunificarea Moldovei cu România, persoanele care au preluat puterea în stânga Nistrului, în marea lor majoritate neautohtoni, prin acţiuni de intimidare şi afişare a forţei au organizat „referendumuri”, fără observatori neutri, în localităţi din zona nistreană şi „au proclamat” la 2 septembrie 1990 „republica moldovenească nistreană“ (RSSMN), pentru „a se desprinde“ de RSSM. La acel moment se vehicula ideea că populaţia rusă de pe malul stâng al Nistrului nu mai suportă coexistenţa în cadrul unui stat comun cu populaţia moldovenească majoritară pe malul drept al fluviului. Totuşi, 75% dintre ruşii care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova se află în Basarabia – pe malul drept al Nistrului (în municipiul Chişinău locuiesc mai mulţi ruşi decât în „RMN”) şi ei nu au manifestat asemenea nemulţumiri şi temeri. De altfel, conform datelor recensământului pe 1989 din Moldova, ca număr de populaţie, moldovenii – 64,5%, erau urmaţi de ucraineni – 13,8%, apoi de ruşi – 13%, găgăuzi – 3%, bulgari – 2%, evrei – 1,5% şi de reprezentanţi ai altor naţionalităţi – 1,8% [2].

Regimul stalinist de ocupaţie şi-a permis să pună în aplicare pe teritoriile istorice moldoveneşti anexate, la fel cum a făcut-o şi în alte părţi ale imperiului, un plan ale cărui efecte dezastruoase se resimt din plin până și în zilele noastre – este vorba de schimbarea frontierelor istorice ale regiunilor locuite compact de anumite etnii. Astfel, Karabahul locuit de armeni a ajuns în componenţa Azerbaidjanului, de asemenea, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, judeţul Hotin din nordul Basarabiei, precum şi judeţele Cetatea Albă şi Ismail din sudul Basarabiei au fost încorporate Ucrainei, în timp ce cinci dintre cele 11 raioane ale RASS Moldoveneşti, care se aflau în componenţa Ucrainei, au intrat în limitele teritoriului RSS Moldoveneşti unionale. În regiunea nistreană încorporată în RSSM există mai multe zone cu populație compactă ucraineană (în raioanele Camenca, Rîbniţa) sau cu populație majoritar rusească (or. Tiraspol), aşa cum în raioanele Reni, Noua Suliţă, Herţa, Adâncata şi Storojineţ (actualmente în Ucraina) există zone cu populație compactă moldo-română.

În februarie 1988 populaţia mojoritară armenească din Karabahul de Munte a cerut ieşirea regiunii din componenţa Azerbaidjanului şi intrarea acesteia în componenţa Armeniei. Au avut loc mai multe pogromuri şi ciocniri în care şi-au pierdut viaţa atât armeni cât şi azeri. În zona nistreană unul dintre factorii care au condus la conflict a fost de asemenea factorul etnic: în condiţiile destrămării URSS, populaţia ucraineană autohtonă (aproximativ 30% din populaţia regiunii nistrene) şi cea rusofonă nu au dorit să rîmână într-o republică moldovenească tot mai independentă. Populaţia moldo-română din Ucraina însă, fără vreun sprijin din partea vreunei armate, nu s-a încumetat să protesteze împotriva nedreptăţii comise de regimul sovietic de ocupaţie în 1940 (în zona nistreană se afla şi se află armata a 14-cea rusă; Karabahul a fost susţinut de Armenia).

Concomitent cu evenimentele din Karabahul de Munte, presiunile popoarelor din alte republici sovietice pentru drepturi naţionale se intensificau. La 9 aprilie 1989 tancurile sovietice ies pe străzile capitalei gruzine Tbilisi pentru a reprima o manifestaţie antisovietică: 19 manifestanţi şi-au pierdut viaţa. În 1990 au loc represiuni la Baku (Azerbaidjan). Republicile baltice se îndreptau cu paşi rapizi spre libertate. În 1988 Parlamentul Estoniei a proclamat suveranitatea acestei republici (la 20 august 1991 a proclamat independenţa). La 13 martie 1990 Parlamentul lituanian adoptase o constituţie provizorie, iar membrii guvernului, format în acele zile, declarau înainte de a fi confirmaţi de legislativ că vor acţiona numai în virtutea noii constituţii [3]. Peste tot, în localurile Saiudis-ului (Frontul Popular din Lituania) tinerii se înregistrau în detaşamente de apărare a ordinii publice. Elicoptere ale armatei sovietice au aruncat în mai multe localităţi foi volante cu un apel al preşedintelui Gorbaciov. Soldaţii armatei sovietice au început ocuparea unor sedii: al Comitetului raional (de sector) Octombrie din Vilnius, al Comitetului orăşenesc de partid. Tinerii lituanieni care au fost recrutaţi în armata sovietică îşi părăseau unităţile şi se întorceau acasă. Mulţi dintre aceştia au fost prinşi şi izolaţi în locuri necunoscute. În ianuarie 1991 la Vilnius „au fost paraşutate trupe de desant, care au ocupat cele mai importante obiective de pe teritoriul republicii – televiziunea, clădirea Departamentului pentru apărarea ţinutului, telegraful etc. A urmat un atac violent asupra protestatarilor de la Vilnius, care s-a soldat cu 14 morţi (...) [sute au fost răniți, notă A.L.]. Acelaşi scenariu s-a repetat, peste o zi, şi la Riga (Letonia), când trupele de miliţie cu destinaţie specială au folosit armele de foc pentru ocuparea sediilor mai multor servicii de stat, inclusiv cel al Academiei de Miliție. Organele „Interpol”-ului îi mai caută şi azi pe cei care au tras în oamenii paşnici. În această listă figurează şi actualul [deja fostul, n. A.L.] «ministru al securităţii naţionale al r.m.n.» (...) V. Şevţov-Antiufeev” [4].

În Letonia, evenimentele au început, ca şi în celelalte două republici baltice, încă în 1988. După declaraţia de independență din 4 mai 1990 (independența afost recunoscută la 21 august 1991), în republică existau concomitent două ministere de interne, care se aflau în aceeaşi clădire şi doi procurori – unul sovietic, celălalt leton. În ianuarie 1991 garnizoana de miliţie din Riga şi detaşamentul de miliţie cu destinaţie specială (trupele de elită OMON care au participat la înăbuşirea manifestaţiilor populare) au declarat că nu se supun noilor autorităţi letone şi au format un „soviet“ (comitet) de coordonare, condus de colonelul Goncearenko. După ce a fugit de la Riga, acesta a devenit general-maiorul de miliţie cu numele schimbat – Matveev – din RMN. Din acel soviet mai făcea parte V. Antiufeev, care şi-a schimbat numele în V. Şevţov – fostul (până în decembrie 2011) şef al serviciilor secrete nistrene. În timpul puciului de la Moscova (19 august 1991) ministrul afacerilor interne din metropola imperială, Boris Pugo, i-a ordonat prin telefon lui Antiufeev să preia conducerea Ministerului de Interne. Puciul a durat patru zile: 19-22 august 1991. La 23 august 1991 Antiufeev şi alţi bănuiţi de crime, fug din Riga şi după un popas în Rusia, se stabilesc la Tiraspol.

După puci, Moscova recunoaşte independenţa celor trei republici baltice – Lituania, Letonia şi Estonia. Moldova îşi proclamase suveranitatea încă la 23 iunie 1990. Dar numai după puci şi după ce Ucraina şi-a declarat independenţa (la 24 august 1991), Parlamentul de la Chişinău a votat la 27 august 1991 independenţa Republicii Moldova. La 8 decembrie 1991 la Belovejskaia Puşcia, în Belarus,  liderii belarus, rus şi ucrainean – Stanislav Şuşkevici, Boris Elţîn şi Leonid Kravciuk – au semnat un acord prin care URSS era dizolvată. La 21 decembrie 1991, la Alma-Ata are loc reuniunea liderilor republicilor post-sovietice, cu excepţia celor trei republici baltice și a Georgiei, care înfiinţează CSI. Prin semnătura sa, M. Snegur a inclus Republica Moldova în CSI, deşi nu a avut un mandat în acest sens din partea Parlamentului de la Chişinău.

După puci perdanţii de la Riga s-au refugiat la Tiraspol. Aici Gonciarenko şi-a schimbat numele în Matveev, fiind însărcinat cu formarea batalionului „Dnestr” (a mai fost adjunct de ministru, consilier de stat în rang de ministru pe lângă preşedinte, responsabil de problemele ordinii de drept şi securităţii). Autorităţile letone au deschis dosare penale împotriva lui Gonciarenko şi Antiufeev, dar nu îi pot aduce în faţa justiţiei. Astfel, fenomenul din zona nistreană nu poate fi examinat separat, în afara contextului destrămării URSS. La Tiraspol şi-au găsit refugiul persoane devotate regimului sovietic, cel puţin din republicile baltice şi din Rusia, care au venit să apere ultimul bastion sovieto-comunist, Nistrenia (aşa cum i se spune oficial la Tiraspol în limba moldovenească). În lipsa sprijinului acordat de fostele autorități imperiale centrale de la Moscova, fără aventurierii din întreg cuprinsul imperiului, care şi-au găsit aici „rostul”, fără implicarea Armatei a 14-a rusești, conflictul din zona nistreană a RM putea fi evitat.

Am identificat 12 cauze mai importante ale apariţiei conflictului:

1. Forţe politice din Moscova (preşedintele parlamentului sovietic A. Lukianov ş.a.) au instigat şi au sprijinit impunerea structurilor regimului care a uzurpat puterea, ca un mijloc de şantaj asupra Chişinăului pentru a menţine Moldova în cadrul URSS (pentru ca autorităţile de la Chişinău să semneze noul tratat unional).
2. Un număr mare de coloniști făceau parte din organele de conducere de stat (raionale, orășenești) şi din administraţia întreprinderilor. Fiindu-le frică să-şi piardă posturile şi privilegiile, persoanele respective au procedat la crearea structurilor „RSSMN”. Ei nu au vrut să împartă profiturile întreprinderilor „de subordonare unională” cu bugetul Republicii Moldova.
3. Parlamentul de la Chişinău a adoptat legile despre funcţionarea limbilor, despre drapelul de stat – tricolorul– fără să ţină seama de realitatea din zona nistreană şi fără a lua în calcul reacţia de acolo. Deoarece în regiune se afla o importantă populaţie de colonişti rusofoni și de persoane rusificate, care nu a folosit limba română/moldovenească până în 1989, persoanele respective s-au speriat şi au început să ia măsuri de apărare care au condus la crearea RMN.
4. Existenţa unei mari mase de colonişti ruși la Tiraspol, Bender, Râbniţa şi în celelalte oraşe nistrene, care nu doreau să facă parte din Republica Moldova, pornită pe calea obținerii independenței – desprinderii de Rusia.
5. Populaţia rurală moldovenească, şi nu numai aceasta, a fost apatică, derutată şi speriată (au fost doar câteva excepţii – satele în care s-a opus rezistenţă armată: Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea, Pârâta, Doroţcaia ş.a.). Apatia a fost consecinţa fricii inoculate de cazaci și „gardiști”.
6. Deoarece populaţia de pe malul stâng al Nistrului a fost victima terorii staliniste din 1917 până în 1953 (cu excepţia anilor 1941-1944), frica indusă atunci se resimțea încă în 1989-1992 – perioada destrămării URSS.
7. Datorită procesului de inducere a ideologiei sovietice – în conștiința populației de pe malul stâng al Nistrului – încă din 1917, unele persoane din zona nistreană erau mult mai sovietizare în mentalitate şi în 1989 îşi vedeau ameninţat modul de viaţă constituit de decenii, crezul ideologic, sistemul de organizare a vieţii. În 1989, o parte a populaţiei din zona nistreană încă nu era gata să conştientizeze necesitatea schimbărilor radicale ce se efectuau la Chişinău: renunţarea la sistemul politic monopartid şi la ideologia comunistă, apariţia germenilor economiei de piaţă, etc. (inclusiv, introducerea limbii moldoveneşti în instituţiile de stat şi în întreprinderi; până atunci era folosită limba rusă).
8. Regiunea din stânga Nistrului nu a făcut parte din statul român în perioada în care Basarabia a fost unită cu România (1918-1940). Respectiv, exista un decalaj privind conştiinţa naţională la populaţia basarabeană şi la cea transnistreană: în timp ce basarabenii se pronunţau hotărât pentru independenţă şi libertate, mulţi transnistreni, chiar moldoveni autohtoni, nici nu concepeau aşa ceva.
9. În perioada sovietică moldovenii din stânga Nistrului nu au beneficiat de suficiente grădiniţe şi şcoli cu predare în limba maternă, copiii fiind nevoiţi să fie instruiţi în limba rusă (mai ales în oraşe și în satele cu populaţie mixtă). Fiind rusificaţi, li s-a format o altă conştiinţă culturală (regională), decât cea a basarabenilor. Gradul de rusificare a moldovenilor a fost mult mai mare în stânga Nistrului și în Bender.
10. Autoritățile sovietice au exagerat prin propagandă şi manipulare abuzurile administraţiei româneşti din perioada 1941-1944 în Transnistria, care nu cedează prin anvergura lor crimelor staliniste de până atunci şi de după. Populaţiei transnistrene i s-a indus o ură şi o frică faţă de România (românofobie).
11. Armata a 14-a a URSS, staţionată până în prezent în zona nistreană, a participat la acţiunea de uzurpare a puterii şi de impunere a unui regim de ocupaţie militară rusească.
12. Cazacii de pe Don, mercenarii din Rusia, ofiţerii în rezervă ai armatei sovietice, care au primit locuinţe şi s-au stabilit în perioada anterioară conflictului în oraşele din zona nistreană a Moldovei, persoane din forţele de menţinere a ordinii din alte republici (în special cele baltice), care s-au aciuat, după puciul din august 1991, la Tiraspol, au înfăptuit uzurparea puterii şi impunerea regimului de ocupaţie militară rusească.

II. Soluţii

În contextul identificării unor soluţii pentru conflictul din zona estică a Republicii Moldova sunt utile atât unele exemple din trecut, cât şi unele precedente de succes care au fost implementate în perioada prezentă. Autorităţile Republicii Moldova propun drept model de soluţionare a conflictului nistrean statutul votat de Parlamentul RM în 1994, prin care a fost instituită autonomia găgăuzească. Tiraspolul respinge categoric această modalitate de soluţionare, pledând pentru recunoaşterea independei RMN. De aceea, negocierile s-au desfăşurat până în prezent anevoios. Actualul format 5+2, în care Rusia este prezentă nu ca parte implicată în conflict (aşa cum a fost recunoscută de CEDO, printr-o hotărâre a sa în dosarul Ilaşcu, în 2004), ci ca mediator, este mai degrabă un mijloc de tergiversare a timpului în care Rusia îşi consolidează poziţiile în zona sa de ocupaţie de pe teritoriul RM.

În situaţia creată în zona estică a RM există câteva posibilităţi privind evoluţia conflictului:

1.            Perpetuarea situaţiei prezente, când autoproclamata RMN nu este recunoscută la nivel internaţional de nici un stat, dar continuă să existe de facto, independent faţă de Republica Moldova (acesta este şi cazul Karabahului de Munte, formaţiune nerecunoscută până în prezent de nici un stat);

2.            Autoproclamata RMN ar putea fi recunoscută de către unele state (vezi precedentele Abhazia şi Osetia de Sud, recunoscute de Federaţia Rusă şi de alte trei tari, Republica Turcă Cipriotă, recunoscută de Turcia, precum şi Taiwan, recunoscut de 23 state suverane [5]).

3.            Federalizarea RM şi un acord privind staţionarea trupelor ruseşti în zona nistreană, ca o garanţie a excluderii variantei unirii RM cu România, aşa cum cere administraţia zonei de ocupaţie rusească de la Tiraspol şi autorităţile ruse de la Moscova.

         În analizele cu privire la conflictul din zona estică a RM au fost vehiculate mai multe scenarii, mai mult sau mai puţin dezirabile în viziunea autorilor. De exemplu, Oleg Serebrian, după ce menţionează că „Chişinăul nu a reuşit să-şi structureze un plan de acţiuni în această problemă” [6] propune „stabilirea unei frontiere de facto, pentru izolarea zonei separatiste [?] de restul teritoriului ţării, fără însă a recunoaşte idependenţa acesteia” [7]. Menţionez că sintagma „zonă separatistă” este foarte îndoielnică în condiţiile în care regimul a fost şi mai este condus de originari din Feredaţia Rusă, cetăţeni ai Rusiei (de exemplu, fostul preşedinte Igor Smirnov – din 1990 până în decembrie 2011 – este originar din Petropavlovsk-pe-Kamciatka) şi în condiţiile în care în zonă se află trupe ruseşti de ocupaţie, instalate pe malul stâng încă din 1792, iar în Basarabia din 1812. Într-un alt context, Serebrian mai propune, ca unul dintre scenarii, „cedarea regiunii transnistrene Ucrainei, revenindu-se la vechiul hotar pe Nistru” [8]. Un alt scenariu, în viziunea lui Serebrian, ar fi „recunoaşterea independenţei” RMN [9], scenariu neagreat totuşi de cercetător, deoarece în urma acordării independenţei Tiraspolului „în câştig ar fi doar Moscova”.

Consider că, teoretic, poate fi imaginat un scenariu prin care Republica Moldova ar putea recunoaşte independenţa aşa-zisei RMN. Un asemenea pas ar avea avantaje pentru Republica Moldova: cu o graniţă estică securizată, RM şi-ar spori şansele de aderare la UE şi, de ce nu, în asemenea condiţii, ar putea solicita adearea la NATO, pentru a se asigura de orice ameninţări din partea Rusiei (singurul stat agresor din 1792, de când a ajuns la Nistru, până în prezent, care a ameninţat şi ameninţă în permanenţă Moldova). De asemenea, securizarea frontierei nesigure din Est ar conduce la îmbunătăţirea situaţiei economice, datorită excluderii traficului ilicit de mărfuri. În condiţiile unei recunoaşteri a independenţei RMN, Chişinăul eventual ar putea cere și obţine retrocedarea localităţilor basarabene care se află sub ocupaţie rusească (orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Chițcani, Cremenciug, Merenești și Zahorna). Desigur, cu memoria vie a amputării teritoriale de la 2 august 1940 (definitivată la 4 noiembrie 1940), când sudul Basarabiei, nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa – străvechi teritorii moldoveneşti – au fost încorporate Ucrainei, Moldovei acordându-i-se în schimb fâşia transnistreană, este greu să te aştepţi astăzi la cedări teritoriale din partea autorităţilor de la Chişinău (cedarea fâșiei transnistrene).

Un scenariu ce poate fi luat în calcul (cu condiția unei presiuni puternice din partea statelor UE și SUA) ar fi retrocedarea (înapoierea), de către Rusia, a regiunii nistrene, după cum a fost soluţionat conflictul din Craiana – în Croaţia, când Serbia și-a retras armata și administrația din acea regiune croată. Acest model este întrucâtva similar cu evenimentele produse în 1856. Atunci Rusia a retrocedat Principatului Moldovei trei districte/judeţe (Cahul, Bolgrad și Ismail) din sudul Basarabiei, după Războiul Crimeii: drapelul Rusiei a fost coborât de pe catargele din cazarmele unităţilor militare şi de pe clădirile administraţiei, în locul lor fiind arborat drapelul Principatului Moldova. Trupele ruseşti au părăsit sudul Basarabiei, iar unităţi ale armatei moldoveneşti au preluat controlul asupra teritoriului. Evident, pentru un scenariu asemănător, autorităţile de la Chişinău ar trebui să ţină cont de hotărârea CEDO din 2004, în dosarul Ilaşcu, prin care instanţa internaţională a stabilit că teritoriul estic al Republicii Moldova, necontrolat de guvernul de la Chişinău, se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Într-adevăr, Moscova îşi menţine trupele de ocupaţie atât în Basarabia (la Bender și în cele cinci sate din zonă), cât şi în Tiraspol şi în majoritatea localităţilor transnistrene. Este adevărat că în 1856 Rusia a restituit partea respectivă din teritoriul istoric molovenesc în urma unui război pe care l-a pierdut în faţa puterilor occidentale. În 1992, atunci când Rusia era înfrântă în urma războiului rece, dacă Occidentul s-ar fi implicat mai mult şi mai activ, inclusiv dacă ar fi exercitat presiuni asupra Moscovei, armata şi administraţia colonială rusă puteau fi repatriate dincolo de teritoriul Ucrainei. Cu regret, acel moment a fost ratat iar în prezent Rusia este bine consolidată pe cele două maluri ale Nistrului, pe teritoriul Republicii Moldova, pe care îl menţine în continuare sub ocupaţie.

Fostul ministru de Interne, iar apoi al Apărării al RM, gen. Ion Costaş, analizând situaţia legată de conflict, vede şi el două posibile scenarii privind soluţionarea. Menţionând că Guvernul de la Chişinău nu poate propune nimic constructiv în privinţa zonei nistrene, ca şi cu privire la autonomia găgăuzească, unde se manifestă tendinţe separatiste [10], generalul examinează, ca un prim scenariu, schimbul amical de teritorii între Republica Moldova şi Ucraina: „Nistrenia, atât de dorită de Kiev, ar putea trece sub jurisdicţia sa, graniţa ar fi pe Nistru, iar sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei ne-ar putea fi restituite în schimbul Nistreniei” [11]. Autorul nu crede că un asemenea schimb este posibil datorită importanţei geostrategice a gurilor Dunării pentru orice stat. Al doilea scenariu, mai real, după Ion Costaş, este „realizarea unui consens, în rezultatul conjugării eforturilor UE şi SUA, care pot influenţa Kievul şi Chişinăul cu scopul asigurării ordinii la graniţa moldo-ucraineană. Atunci Nistrenia ar putea să înceteze a mai fi un rai pentru contrabandişti, o sursă de venituri ilicite pentru lobbiştii autoproclamatei republici” [12]. Acestea sunt doar câteva exemple ale felului cum văd unii autori de la noi soluţionarea conflictului îngheţat de pe Nistru.

Deficienţa în cazul tuturor acestor scenarii ţine de faptul că autorii lor nu pornesc de la interesele populaţiei regiunii nistrene, ci pornesc de la dorinţa de a fi asigurată o graniţă comodă pentru guvernul de la Chişinău, chiar cu preţul renunţării la 11% din teritoriul naţional. Consider că cercetările asupra conflictului, pe lângă identificarea cauzelor şi esenţei acestuia, pe lângă găsirea unor precedente în practica internaţională, ar trebui să utilizeze şi alte optici. O abordare utilă în acest context ar fi elaborarea şi studierea hărţii etnice a regiunii, în vederea identificării intereselor populaţiei din zonă. Compoziţia etnică denotă faptul că încă în 1940 au fost alipite la RSS Moldovenească zone cu localităţi din regiunea transnistreană unde etnicii ucraineni locuiesc compact. Generalul Ion Costaş relatează faptul că pe 25 august 1991 la Tiraspol a fost proclamată independenţa RMN, iar Igor Smirvov a plecat la Kiev, cu un apel privind solicitarea de a fi acceptată RMN în cadrul statului ucrainean [13]. Desigur, situaţia s-a schimbat în mare măsură de atunci. Astăzi, poate, administraţia de la Tiraspol ar prefera ca autoproclamata RMN să fie încorporată Rusiei şi nu Ucrainei. Totuşi, cred că dacă în cadrul negocierilor cu participarea UE, SUA şi Rusiei ar fi acceptată posibilitatea reparării, măcar parţial, a ilegalităţii comise în toamna anului 1940 împotriva popoarelor ucrainean şi moldovenesc, la trasarea graniţei între RSSU şi RSSM, ar putea fi implementată o soluţie eficientă. La 4 noiembrie 1940, în hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la graniţa moldo-ucraineană, nu s-a ţinut cond de componenţa etnică a populaţiei în teritoriile care au fost date la schimb. Practic, originea confictului (sau războiului, cum preferă să-l numească generalul Ion Costaş) din 1990-1992 se află în trasarea în 1940 a graniţei, de către autoritățile sovietice. O rectificare de graniţă între Ucraina şi Republica Moldova, în urma căreia majoritatea localităţilor populate de moldoveni, de peste Nistru, ar reveni sub jurisdicţia Chişinăului, iar cele locuite de ucraineni, ca şi localităţi unde etnicii ruşi sunt numeroşi, dar care se orientează (gravitează economic) mai mult spre Odesa (ca oraşul Tiraspol) ar trece la Ucraina, iar în schimbul acestui teritoriu, de la Ucraina ar reveni exact aceeaşi suprafaţă de teritoriu pe care se află localităţi locuite de o populaţie ce se identifică drept moldovenească (raionul Noua Suliţă) sau românească (raionul Herţa) ar fi o soluţie bună. În urma implementării acesteia ar dispare şi starea de incertitudine şi tensiune din autonomia găgăuzească, liderii căreia au declarat în mai multe rânduri că aşteaptă federalizarea RM şi acceptarea autonomiei în cauză ca subiect în cadrul noii formule statele moldoveneşti.

Soluţia privind un schimb de teritorii dintre Ucraina şi Republica Moldova (cu condiţia ca UE şi SUA să convingă Rusia să accepte un asemenea scenariu) este una dintre cele mai bune. În istoria dreptului internaţional au existat mai multe precedente de acest fel care ne permit să afirmăm că acest scenariu este realizabil. În afara schimbului recent de teritorii, convenit în 1999, între RM şi Ucraina (Giurgiuleşti - Palanca), există cazurile cunoscute de după primul război mondial, când România a efectuat un schimb de teritorii cu Cehoslovacia (în regiunea Maramureş – în 1920) [14] şi cu Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (în regiunea Banat – la 10 aprilie 1924) [15]. În 1993 Cehia şi Slovacia au efectuat un schimb de teritorii când s-au separat în două state. Consider că o soluţie vizând un schimb echitabil de teritorii este în spiritul practicii internaţionale europene şi poate conduce la soluţionarea definitivă a conflictului din zona nistreană a RM.           

Referinţe:

1. Ungureanu Constantin, Populaţia Transnistriei (1926-1989), în Destin românesc, nr. 3-4.  – Chişinău – Bucureşti, 2003, p. 137.
2. Anuarul statistic al Republicii Moldova. – Chişinău, 1992, p.30.
3. Aurelian Lavric, Incredibila revoluţie // Timpul. – Iaşi, 7 aprilie 1990.
4. Snegur, Mircea, Labirintul destinului. Memorii. – Volumul II, Chişinău, 2008, p. 57-58.
5. http://en.wikipedia.org/wiki/Diplomatic_history_of_Taiwan, 10.06.2011.
6. Serebrian Oleg, Despre geopolitică, Editura Cartier, Chişinău, 2009, p. 94.
7. Ibidem, p. 95.
8. Ibidem, p. 109.
9. Ibidem, p. 111.
10. Costaş Ion, Dni zatmeniia. Hronika neobiavlennoi voinî, Editura Universul, Chişinău, 2010, p. 546.
11. Ibidem, p. 541.
12. Ibidem, p. 542.
13. Ibidem, p. 266.
14. http://www.viseudesus.ro/maramuresul-istoric/36-maramures/50-cumsaunit, 10.06.2011.
15. http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Serbia, 10.06.2011.