Pe 19 mai 2011, premierul Vlad Filat a avut o întrevedere cu cancelarul Angela Merkel. Revenit în ţară, premierul moldovean a reiterat hotărârea conducerii germane de a se implica în soluţionarea conflictului din estul Republicii Moldova şi s-a arătat surprins de faptul că doamna Merkel cunoaşte atât de bine situaţia din Moldova, legată de conflict. Cancelarul Merkel a declarat, în cadrul întrevederii cu prim-ministrul Vlad Filat la Berlin, în Germania, că „soluția pentru rezolvarea conflictului transnistrean, ce urmează a fi identificată, trebuie să asigure o viață mai bună tuturor cetățenilor Republicii Moldova într-o țară unită”. Oficialul european a mai spus că „în discuțiile purtate cu președintele Federației Ruse, Dmitrii Medvedev, a pledat pentru accelerarea procesului de identificare a unei soluții care să conducă la reintegrarea Republicii Moldova”. „Noi înțelegem situația Moldovei, deoarece Germania a fost afectată de scindare” [1], a adăugat Merkel.
Totuşi, fostul preşedinte al autoproclamatei RMN, Igor Smirnov, într-un interviu pentru publicaţia poloneză “Nowa Europa Wschodnia”, declara că soluționarea conflictului nistrean, după exemplul unirii celor două Germanii, propus de politicienii europeni, este inacceptabil. Smirnov spunea că este pentru unificarea regiunii pe care o conduce şi a Republicii Moldova (sic!) cu Rusia. „Sunt de acord că împreună am fost în componența RSSM, dar nici legal, nici istoric, nici economic, noi nu am trăit în același stat cu Republica Moldova. Am fost mereu separați în toate domeniile. Prin urmare, exemplul Germaniei de Vest şi [al] celei de Est nu este unul reprezentativ", declara Igor Smirnov.
Aceste declaraţii ale fostului şef de la Tiraspol denotă faptul că doamna Merkel nu are o bună informare despre situaţia reală din zona de conflict şi despre natura conflictului. Doamna cancelar nu o are din cauză că responsabilii de la Chişinău nu au o înţelegere corectă a naturii şi esenţei conflictului. S-a ajuns la aceasta deoarece opinia publică din Republica Moldova şi din lume a fost supusă unui înalt grad de manipulare. Pentru o persoană neavizată, la prima vedere pare logic faptul că dacă au existat două Germanii, se impunea la un moment dat ca cele două părţi ale unei naţiuni să se reunească. Pe Nistru există Republica Moldova şi o Republică Moldovenească Nistreană. Deci s-ar impune o reunificare şi o reintegrare a lor, aşa cum vede şi doamna Merkel. Numai că RMN este moldovenească doar cu numele, adică prin această denumire este manipulată opinia publică. Este o situaţie cu totul diferită de cazul celor două foste Germanii de până în 1990 sau al celor două Corei. Practic, RMN este o Republică Rusă Nistreană, atât prin limba oficială folosită în administraţie şi în spaţiul public, prin controlul armat şi al serviciilor de securitate exercitat de Rusia pe acel teritoriu, dar chiar şi din punct de vedere informal: „Noi nu am ieșit din componența URSS, iar Rusia este succesorul Uniunii Sovietice”, spune Smirnov. „Oricine ar fi la putere în Federația Rusă - Elțin, Putin, Medvedev – înțelege că în Transnistria („Pridnestrovie”, adică cea mai mare parte a zonei de pe malul stâng al Nistrului şi municipiul Bender cu satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Cremenciug, Mereneşti şi Zahorna, de pe malul drept al Nistrului, notă A.L.) locuieşte poporul rus", declara Igor Smirnov într-un alt interviu pentru postul de radio „Golos Rossii”, citat pe 30 aprilie 2011 de „Unimedia” [3]. Astfel, din punctul de vedere al fostului şef de la Tiraspol, RMN este un teritoriu rusesc (în cadrul actualei Rusii), locuit de ruşi, şi pe Smirnov nu îl preocupa atât de mult recunoaşterea internaţională a RMN. Jurnaliştii polonezi de la „Nowa Europa Wschodnia” l-au rugat să comenteze situația în care comunitatea internaţională nu recunoaşte juridic statul nistrean. Fostul „preşedintele” de la Tiraspol spunea, ca pentru oameni care habar nu aveau despre ce întreabă, că important este ca Federația Rusă să înțeleagă „Pridnestrovie”/Nistrenia. Desigur, Rusia o înţelege, pentru că teritoriul RMN este controlat de armata Rusiei şi de o administraţie formată din persoane venite din Rusia (deşi moldovenii constituie sub 40% din populaţia regiunii, niciunul din cei nouă miniştri ai „guvernului” de la Tiraspol, de pe timpul reşedinţiei lui Smirnov, nu era moldovean. Nici în prezent situaţia nu s-a schimbat).
Totuşi, Smirnov s-a referit și la moldovenii din RMN. „Doar la noi au rămas adevărați moldoveni care citesc şi scriu în grafia chirilică", mai spunea el jurnaliştilor de la „Nowa Europa Wschodnia”. Într-adevăr, acolo există un fenomen interesant: pot fi întâlnite persoane care se declară moldoveni (pentru că bunicii sau părinţii le sunt moldoveni în acte), dar care gândesc şi vorbesc în limba rusă. Pe aceste persoane Igor Smirnov cu siguranţă le poate include în noţiunea „poporul rus” din Nistrenia/Pridnestrovie.
Conducerea de la Chişinău, oficialii statelor europene care vor să contribuie la soluţionarea conflictului trebuie să înţeleagă că denimirea de republică moldovenească nistreană este o farsă, că teritoriul de pe malul stâng al Nistrului istoric a aparţinut Ucrainei. Ei trebuie să ia în considerare faptul că populaţia rusă şi rusificată de acolo este orientată spre Rusia, iar dacă includerea de jure a teritoriului respectiv în statul rus nu este posibilă (întrucât teritoriul respectiv nu se mărgineşte cu Rusia), rusofonii de acolo ar prefera Ucraina. Să nu uităm că pe 25 august 1991 Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat declaraţia de independenţă a RMN şi o adresare către Sovietul Suprem al Ucrainei. În zilele imediat următoare Smirnov cu un grup de camarazi s-a deplasat la Kiev pentru a se întâlni cu preşedintele Leonid Kravciuk şi a-i înmâna „rugămintea de a fi primită Nistrenia [Pridnestrovie] în componenţa Ucrainei” [4, pag. 268].
Cu părere de rău, conducerea de la Chişinău nu înţelege faptul că astăzi, cu armata rusă în zona nistreană a RM, oamenii nu pot fi impuşi să accepte să se supună unor decizii politice care îi vizează, dar cu care nu sunt de acord. E bine să scăpăm de mitul conform căruia chiar dacă va fi retrasă armata rusă de pe Nistru, populaţia de acolo, în totalitatea ei, va accepta jurisdicţia Republicii Moldova.
Cred că în încercarea identificării unei soluții pentru rezolvarea conflictului nistrean trebuie să pornim de la faptul că în toamna anului 1940 regimul bolşevic de la Moscova a comis o crimă împotriva popoarelor ucrainean şi moldovean. Au fost rupte din trupul Basarabiei nordul şi sudul regiunii. Acum, în raioanele Noua Suliţă şi Reni majoritatea populaţiei o constituie moldovenii (aşa se identifică şi se declară ei înşişi). Iar din Ucraina au fost rupte teritorii pe care s-au aflat şi se află sate ucrainene – cu excepţia majorităţii satelor moldoveneşti din raioanele Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia. Dacă se poate vorbi de o reunificare a Moldovei (şi de o suluţionare durabilă a conflictului), ea nu poate să vizeze decât reunificarea moldovenilor din Noua Suliţă, a românilor moldoveni din raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ cu Republica Moldova şi de reunificarea populaţiei ucrainene şi ruse din stânga Nistrului cu Ucraina. Schimbul de teritorii dintre Republica Moldova şi Ucraina, după precedentul Palanca – Giurgiuleşti, este una din cele mai bune soluţii, care poate pune capăt oricăror tensiuni în zonă. Harta etnică a zonelor respective este relevantă pentru stabilirea traseului pe care îl poate urma graniţa ucraineano – moldavă.
Există mai multe precedente în istoria dreptului internaţional, care ne permit să afirmăm că acest scenariu este realizabil. În afara schimbului recent (1999) de teritorii între RM şi Ucraina (Giurgiuleşti - Palanca), există cazurile cunoscute de după primul război mondial, când România a efectuat un schimb de teritorii cu Cehoslovacia (în regiunea Maramureş) şi cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (în regiunea Banat).
În ceea ce priveşte stabilirea graniţei româno-cehoslovace, „la 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de către trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodată partea română de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontieră care ar urma sa fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovacă. Ca urmare, Legatia cehoslovacă din România era anunaţată la 18 aprilie 1920 de hotărârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat să regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatică să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în condiţiile geografice respective presupunea obţinerea căilor de acces spre aceste teritorii. Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenţa Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia” [5].
În timpul Primului Război Mondial, Serbia și România au ajuns la un acord de împărțire a Banatului istoric, în caz de victorie asupra Germaniei și Austro-Ungariei, pe principiul de 1/3 pentru Serbia și 2/3 pentru România (cu schimbul de minorități între cele două state). Frontiera ce a tăiat Banatul în două părți a fost trasată la sfârșitul anului 1918 de o comisie internațională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne și confirmată prin Tratatul de la Trianon din 1920, lăsând o mică parte din Banat Ungariei (în apropiere de orașul Syeged), 1/3 Regatului Iugoslaviei și 2/3 României. La 24 noiembrie 1923, România și Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru o rectificare de frontieră. România a cedat Iugoslaviei satele Meda, Modoş, Şurian, Căptălan, Crivobara, și Gaiu Mare, în timp ce Regatul Iugoslaviei a cedat României satele Beba Veche, Cherestur, Ciortea și Iam și orașul Jimbolia. Rectificarea efectivă a avut loc la 10 aprilie 1924 [6].
Un moldovean din Noua Suliţă, care a venit la Bălţi de ziua Europei, sărbătorită pe 14 mai 2011, mi-a spus că “moldovenii din nordul Basarabiei nu sunt revoluţionari [rebeli]. Dacă ar fi, ar trebui să se ascundă în munţi, iar ei nu au munţi în preajmă. Imperii şi state străine vin peste ei, dar ei rezistă, le acceptă pe toate pentru că sunt legaţi de pământul lor. Şi continuă să se numească moldoveni”. Aş adăuga, coloniştii ruşi de la Tiraspol îşi pot permite să fie rebeli pentru că au armata rusă în spate, sau mai degrabă în faţă, în timp ce moldovenii de la Noua Suliţă nu au nici un sprijin din partea Republicii Moldova.
Nu ştiu de ce de la prăbuşirea URSS în 1991 încoace tema graniţelor impuse de Moscova în 1940 nu a fost discutată în spaţiul public. Mai mult, în 1999 preşedintele Petru Lucinschi a semnat un tratat cu Leonid Kicima, preşedintele Ucrainei, prin care a recunoscut raptul de la 1940, fără să întrebe opinia poporului Republicii Moldova, fără să întrebe opinia moldovenilor (românilor) din teritoriile înstrăinate. Într-o ediţie a emisiunii “Vorbe grele” de pe postul de televiziune “Antena Internaţional”, din 20 mai 2011. academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici afirma, într-un alt context, că “Nimic nu este ireversibil în istorie”. Tema graniţei ucraneano – moldave trebuie să fie discutată în societatea moldovenească, în contextul identificării unei soluţii durabile la conflictul nistrean.
Unii dintre cei cu care am abordat această temă mi-au spus că Ucraina nu va accepta, deoarece Rusia sau Polonia vor cere Crimeea şi alte teritorii aflate în prezent în statul ucrainean. Le-am precizat că eu vorbesc de un schimb de teritorii şi nu ştiu dacă Rusia şi Polonia au de oferit părţi din teritoriile lor, populate de ucraineni. În plus, la graniţa dintre Ucraina cu Polonia şi Rusia nu există conflicte îngheţate şi nesoluţionate. Schimbul de care vorbesc este parte a soluţiei unui conflict de pe continentul european şi o contribuţie la edificarea unui climat de securitate în regiune, de care are nevoie întreaga Europă. Pe de altă parte, cred că ucrainenii bine intenţionaţi vor fi de acord ca localităţile ucrainene din stânga Nistrului să revină la Ucraina. Iar dacă acest lucru nu este posibil decât prin cedarea de către Ucraina a teritoriilor istorice moldoveneşti, populate de moldoveni (români), cred că acest lucru este acceptabil. Vorbesc de un schimb a două suprafeţe total egale (şi egale ca importanţă geopolitică – nu este vorba aici de a cere gurile Dunării, importante pentru orice stat), după care suprafaţa teritoriilor Ucrainei şi Republicii Moldova să rămână la fel ca înainte, dar nedreptatea istorică să fie reparată măcar în parte şi conflictul de pe Nistru să fie soluţionat. Dacă Germania şi alţi parteneri ai Republicii Moldova vor înţelege că aceasta este “reunificarea” – de care are nevoie populaţia moldovenească din teritoriile istorice moldoveneşti din componenţa actualului stat ucrainean şi din stânga Nistrului – din zona de ocupaţie rusească – problema va fi soluţionată definitiv.
Note:
1. http://unimedia.md/?mod=news&id=34040, 29.08.2011.
2. http://unimedia.md/?mod=news&id=34104, 29.08.2011.
3. http://unimedia.md/?mod=news&id=33233, 29.08.2011.
4. Costaş Ion, “Dni zatmeniia”, Chişinău, 2010.
5. http://www.viseudesus.ro/maramuresul-istoric/36-maramures/50-cumsaunit, 10. 06.2011.
6.http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Serbia, 10. 06.2011.
