Raionul Herţa (cu excepţia satelor bucovinene Ostriţa, Ţureni, parţial Mamorniţa „până la vama veche - actuala clădire a şcolii din Ţureni de lângă pod, pârâul fiind frontiera naturală a Bucovinei” şi Puieni-Bucovina din raionul Herţa) întruneşte, în linii generale, teritoriul fostului ținut Herţa (incluzând şi satul Tureatca din actualul raion Hilboca) şi până la 1940 făcea parte din Regatul Român, având o suprafaţă de 304 km2, fiind format din 9 comune cu 32 sate, şi a făcut parte din judeţul Dorohoi, plasa Herţei. „Raionul reprezintă, ca şi în cazul satelor româneşti de lângă Tisa din Transcarpatia, un areal compact românesc, având în componenţa sa doar un singur sătuleţ de ucraineni – Mamorniţa ucraineană. Din acest teritoriu a făcut parte şi satul Prisaca – atestat la 1930, în care în acel an din 193 de locuitori 189 erau români şi 4 – de altă etnie, ruteni (ucraineni) nu au fost atestaţi. În perioada sovietică satul a dispărut. La momentul restabilirii raionului în componenţa regiunii Cernăuţi, în 1992 (în baza recensământului din 1989), aici trăiau 29.611 de locuitori. Populaţia românească constituia 27.517 persoane sau 92,93%, 23.539 dintre ei se declarau români şi 3.978 – moldoveni, ultimii erau din satele Ostriţa, Ţureni şi Mamorniţa românească din fostul raion rural Cernăuţi, format imediat după război, unde românii erau arbitrar trecuţi în paşaport ca fiind «moldoveni». În raion mai locuiau 1.569 (sau 5,3% ucrainieni), 431 (sau 1,46% ruşi), 18 (sau 0,06% poloni), 15 (sau 0,05% evrei) şi 61 (sau 0,2% de alte etnii). La populaţia neromânească aparţineau grănicerii cu familiile lor, precum şi o parte din specialiştii şi funcţionarii sosiţi aici prin repartizare”[1]. Conform rezultatelor recensământului din 2001, în raion locuiau deja 32.316 persoane, iar populaţia românească atingea cifra de 30.310 persoane (29.554 români şi 756 moldoveni), sau 93,79% din populaţia totală a raionului.
Deşi s-au publicat mai multe studii în care s-a făcut referinţă la cauzele ocupării şi anexării la 28 iunie – 3 iulie 1940 a ţinutului Herţa de către URSS, până astăzi mai sunt vehiculate unele mituri sau presupuneri neîntemeiate cu privire la evenimentele respective. Faptul că URSS a ocupat la 28 iunie 1940 Basarabia este explicat prin manipularea la care a recurs regimul bolşevic de la Moscova, care a revendicat continuitatea şi succesiunea Imperiului Ţarist, respectiv a reinstaurării jurisdicţiei asupra teritoriilor pe care Rusia le deţinuse (ocupase şi anexase) în trecut, şi a recurs la un fals când a declarat că majoritatea populaţiei Basarabiei o formează ucrainenii. Prin protocolul adiţional la Tratatul de neagresiune sovieto-german (Pactul Molotov-Rebbentrop) din 23 august 1939 Rusia şi-a asigurat din partea Germaniei libertatea de a reanexa Basarabia, în condiţiile în care Franţa şi Anglia erau neputincioase şi nu s-au opus. Deşi a ridicat întrebări pretenţia regimului bolşevic de a ocupa nordul Bucovinei – teritoriu care nu a fost menţionat în protocolul adiţional secret şi care nu a aparţinut nicodată Imperiului Ţarist – întrucât era vorba de o parte a unei provincii ce a fost răpită Principatului Moldovei în 1775 de către Imperiul Austro-Ungar, s-a considerat că a avut loc o reanexare ce s-a întemeiat pe un precedent istoric. Diplomaţii germani au consimţit anexarea nordului Bucovinei în cursul consultărilor avute cu autorităţile sovietice înainte de 28 iunie 1940.
În ceea ce priveşte ţinutul Herţa, care nu a făcut parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, situaţia este cu totul neclară. Nu există nici o „justificare” pentru anexarea ţinutului la 28 iunie 1940 – vreun precedent istoric care să vorbească despre faptul că teritoriul respectiv a mai fost răpit înainte de vreunul dintre imperiile limitrofe Principatului Moldovei (evident, faptul că Basarabia şi Bucovina mai fusese răpite în trecut, nu acorda nici un drept regimului totalitar de la Moscova să recurgă la o nouă ocupaţie). Am identificat cinci presupuneri mai notorii cu privire la cauzele anexării ţinutului Herţa la 28 iunie – 3 iulie 1940.
1. Nicolae Ciachir nota că „Am încercat să ne explicăm de ce sovieticii au ocupat o parte din judeţul Dorohoi, care făcea parte din Moldova şi nu am găsit nici o explicaţie logică. Probabil că e o rezultantă generată de următoarea conjunctură: În 1938, s-au făcut unele modificări administrative. S-au redus cinci judeţe – cele mai mici. Astfel, judeţele Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava au format noul judeţ Suceava, cu reşedinţa la Rădăuţi. Concomitent, plasa Herţa din judeţul Dorohoi a trecut la judeţul Cernăuţi”[2] (subl. A.L.).
2. Ion Popescu şi Constantin Ungureanu menţionează, la rândul lor, că „Ţinutul Herţa, «un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vreo ocupaţie străină şi care a făcut parte din România Veche», a avut de împărţit soatra tragică a nordului Bucovinei. Teritoriul acestui ţinut se întinde pe o suprafaţă de circa 30.400 ha, având o populaţie de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au «rătăcit». Astfel, 27 de localităţi herţene, care au aparţinut anterior judeţului Dorohoi din Vechiul Regat, au trecut în componenţa U.R.S.S.”[3] (subl. A.L.).
3. Un fapt interesant atrage atenţia în legătură cu ţinutul Herţa: până la încorporarea teritoriului, numit ulterior Bucovina, la Austria, în 1775, zona în cauză a făcut parte din ţinutul Cernăuţi. Între anii 1775-1777 orașul s-a aflat sub ocupaţia armatelor austriece, dar târgul, împreună cu circa 30 sate (cifra diferă în diferite surse), a revenit Moldovei, în cadrul nou-înființatului Ţinut Herţa. Acest ținut a fost desființat în anul 1834 și înglobat Ţinutului Dorohoi, în care devine plasă. Aşadar, denimirea de „Ţinutul Herţa” se datorează statutului pe care l-a avut zona respectivă între anii 1775-1834 (59 de ani), când a existat ca ţinut în cadrul Principatului Moldovei. „După Unirea Principatelor (1859), ţinuturile moldoveneşti au fost transformate în judeţe, iar ocoalele, în plase. Astfel, ocolul Herţa din ţinutul Dorohoi a devenit plasa Herţa din judeţul Dorohoi, situaţie care s-a menţinut până în 1940”[4]. După cum rezultă din lucrarea lui Nicolae Ciachir, citată mai sus, totuşi situaţia s-a menţinut până în 1938, când plasa Herţa a trecut în judeţul Cernăuţi. Practic, în 1938 s-a revenit la starea de lucruri din 1775, când a fost anexat de către Austria nord-vestul Moldovei (teritoriu pe care l-au denumit Bucovina): „88% din teritoriul ţinutului Cernăuţi (2.297 km2) a fost anexat la Austria, iar 20 de sate din ţinut, cu o suprafaţă de 315 km2, în care existau 940 de case (cca 4.700 locuitori), au rămas după anul 1775 la Moldova. Mai târziu pe acest teritoriu s-a format ţinutul Herţa. În realitate, au rămas la Moldova numai 17 sate din ţinutul Cernăuţi, precum şi o parte din satele Mamorniţa şi Lucoviţa, care după delimitarea noii frontiere au nimerit pe hotar şi au fost dezmembrate. Important este de menţionat, că satele Mamorniţa şi Lucoviţa rămase la Moldova, şi-au păstrat caracterul românesc până în prezent, în timp ce aceleaşi sate, care au fost anexate la Bucovina şi sunt despărţite de un pârâu, treptat s-au ucrainizat. Recensământul rusesc din 1774 a înregistrat în 16 sate din zona Herţei numai 628 de case locuite şi un număr foarte mare de case pustii – 118”[5].
Într-un alt loc din aceeaşi sursă autorul notează: „(...) după încheierea convenţiei de la Balamutovca [privind delimitarea frontierei, notă A.L.] Imperiul Habsburgic a retrocedat Moldovei 14 sate (după alte informaţii 12 sate) din sudul ţinutului Cernăuţi (este vorba de satele din zona Herţei)”[6]. Zona Herţei făcea parte din Ocolul Târgului, din cadrul ţinutului Cernăuţi. „Din acest ocol făceau parte 29 de sate şi târgul Cernăuţi. După delimitarea frontierei, în Bucovina ocupată au rămas 14 localităţi din acest ocol, iar restul satelor, şi anume: Molniţa, Sănehău (Horbova), Hreaţca, Culiceni, Fundoaia, Godineşti, Buda de Sus, Buda de Jos, Noua Suliţa (o parte din moşia satului a fost încorporată în Bucovina, iar restul a dispărut), Boceşti, Mogoşeşti, Ţânteni, Târnauca, Movila Herţei, Fundul Herţei şi Pilipăuţi au fost retrocedate Moldovei. În prezent toate satele acestea (cu excepţia satului Fundul Herţei) fac parte din raionul Herţa, regiunea Cernăuţi, în componenţa Ucrainei”[7]. Ne putem întreba dacă nu cumva, în 1940, ocupanţii sovietici s-au gândit să anexeze ţinutul Herţa – ca parte a ţinutului Cernăuţi – atât în 1775, cât şi ca parte a judeţului Cernăuţi din 1938 (chiar dacă în nota secretă la pactul Molotov – Ribbentrop nu se menţiona nimic nici cu privire la Bucovina, nici cu privire la ţinutul Cernăuţi în hotarele sale din 1775 sau la judeţul Cernăuţi în hotarele sale din 1938).
4. La 5 martie 1918, fiind constrânsă, România a semnat pacea preliminară de la Buftea, iar la 7 mai 1918 – Tratatul de pace de la Bucureşti, prin care România renunţa la teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, iar teritoriul Bucovinei urma să fie mărit cu ţinutul Hotin, o parte din judeţul Dorohoi şi cu Dornele româneşti”[8]. Deşi sursa nu precizează care era acea parte din ţinutul Dorohoi, rezultă că era vorba tocmai de ţinutul Herţa. Ne putem întreba dacă nu cumva agresorii sovietici au dus la îndeplinire planurile urzite de austrieci în 1918 de anexare a teritoiului românesc al ţinutului Herţa.
5. „Toate satele din Ţinutul Herţa şi-au păstrat caracterul românesc (...) [pe parcursul perioadei 1775-1918]. Doar în târgul Herţa era un număr important de evrei, care se ocupau în principal cu meşteşugurile şi comerţul”[9]. Răspunzând la întrebarea de ce Ţinutul Herţa a fost ocupat şi anexat de URSS, un originar din raionul Herţa și-a expus opinia, conform căreia în timpul înaintării trupelor de ocupaţie sovietice reprezentanţi ai numeroasei comunităţi evreieşti din oraşul Herţa au luat legătura cu agresorii şi i-au rugat să ocupe şi oraşul Herţa (cu această ocazie au fost ocupate şi satele adiacente).
Acestea sunt doar câteva dintre versiunile, fără vreo confirmare documentară, cu privire la anexarea ţinutului Herţa, în zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940, de către Uniunea Sovietică totalitară. Chiar şi reputatul cercetător Valeriu Florin Dobrinescu, după ce oferă documente care pot să elucideze acest moment istoric, în încheierea volumului în care le-a publicat notează că: „Uniunea Sovietică (...) a depăşit cadrul fixat pe harta care însoţea nota ultimativă prin ocuparea teritoriului Herţa”[10]. Pentru ca să scoatem la lumină adevărul se impune referirea la mai multe documente care au fost publicate până în prezent. În cartea sa Dobrinescu menţionează: „Două chestiuni au ieşit în evidenţă în primele zile de la prezentarea notelor ultimative. Prima s-a referit la ritmul rapid al mişcării trupelor covietice care, la 30 iunie, au ajuns cu elementele motorizate chiar pe Prut. (...) O a doua problemă a avut în vedere depăşirea cadrului teritorial fixat pe harta (subl. A.L.) care însoţea nota ultimativă la frontiera la est de Mamorniţa. Davidescu [ministrul României la Moscova] anunţa Bucureştiul că s-ar putea face un demers la Berlin, arătându-se că «nu e vorba nici de Basarabia, nici de Bucovina, ci de un teritoriu din Vechiul Regat». Ministrul român de la Moscova a prezentat lui Molotov faptul că impreciziunea frazei «în regiunea Herţa» din prima notă sovietică «agravează considerabil situaţia, dat fiind că trupele sovietice au înaintat adânc în teritoriul Vechiului Regat al României». Davidescu a reamintit şefului diplomaţiei sovietice că, în noaptea de 26 iunie, a cerut «o descriere detaliată a liniei în această regiune» şi a rugat «să se reexamineze chestiunea prin rectificarea liniei la est de Mamorniţa». Molotov a replicat că problema va fi în atenţia Comisiei de la Odesa, dar că rezolvarea ei «i se pare dificilă». Schulenburg [ambasadorul german la Moscova] cunoştea şi el situaţia, dar nu a putut face vreun demers fără a avea instrucţiuni de la guvernul său. Informat, guvernul de la Berlin a fost de acord cu nemulţumirea României. Davidescu a încercat, pentru rezolvarea acestei chestiuni, o audienţă la Stalin, dar i s-a spus că acesta era «extrem de ocupat». La următoarea întâlnire, Dekanozov [adjunctul comisarului sovietic pentru afaceri externe] i-a comunicat că guvernul sovietic nu consimte la o schimbare a liniei «acceptate» în Bucovina. Din nou, Davidescu i-a demonstrat că linia era departe de a fi acceptată”[11].
Din aceste informaţii rezultă o contradicţie: pe de o parte ministrul Davidescu şi autorităţile române au presupus că a avut loc „depăşirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoţea nota ultimativă”, afirmând pe drept cuvânt că „trupele sovietice au înaintat adânc în teritoriul Vechiului Regat al României”. Pe de altă parte, Davidescu a cerut în noaptea de 26 iunie 1940 „să se reexamineze chestiunea prin rectificarea liniei la est de Mamorniţa”, ceea ce înseamnă că autorităţile sovietice de la bun început au inclus ţinutul Herţa în teritoriul care urma să fie anexat. De aceea Molotov a declarat că rezolvarea acestei probleme „i se pare dificilă”. De altfel, în „Jurnalul” său (din perioada 1941-1944), citat de Dobrinescu, Grigore Gafencu, ministru de externe al României în iunie 1940, a menţionat foarte clar, în întrevederea sa din 24 iunie 1941 (cand era ministrul României la Moscova), că „Brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre, chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi i-a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie”[12]. Rezultă deci că Uniunea Sovietică de la început a avut în vedere anexarea, împreună cu Basarabia şi nordul Bucovinei, a colţului din vechea Moldovă – ţinutului Herţa.
Din documentele pe care le-a publicat V. F. Dobrinescu rezultă clar confuzia care s-a creat în structurile de conducere de la Bucureşti în zilele cotropirii teritoriului românesc. Într-un „Raport Informativ al Biroului de Statistică Militar Iaşi” se nota că „Azi, 29 iunie tancurile sovietice au intrat în Herţa. Tancurile au deschis foc, omorând pe căpitanul Boros, doi soldaţi şi rănind pe sublocotenentul Dragomir. În urma parlamentărilor s-au retras la ieşire – N. V. Herţa”. Într-o telegramă a Armatei a 3-a se nota: „1. Locotenentul, trimis de Colonelul Atanasiu (Comandantul Grupării Tactice de pe Masivul Păduros Herţa) să ia contactul cu elementele ruse intrate în Herţa, a comunicat că ruşii au declarat că au greşit că au mers până la Herţa. La ora 12, se aşteaptă răspunsul comandamentului de corp de armată de la Cernăuţi unde au trimis un car de luptă după ordine şi vor comunica rezultatul. 2. Detaşamentul, aflat pe Prut la Mamorniţa şi care fusese dezarmat de ruşi, a fost reînarmat şi a primit ordin să se dirijeze la locul lui de dispozitiv”[13]. În aceeaşi ordine de idei, Sir Reginald Hoare, ministrul Angliei la Bucureşti, nota într-o telegramă (din 1 iulie 1940) trimisă autorităţilor de la Londra că „Trupele ruseşti au trecut (noua) frontieră de sud a Cernăuţilor, dar, ca răspuns la protestele românilor, autorităţile sovietice au promis să se retragă”[14]. Probabil, diplomaţii britanici au obţinut această informaţie din surse româneşti, fără să se edifice şi asupra poziţiei Uniunii Sovietice cu privire la „noua frontieră de sud a Cernăuţilor”. Totuşi, într-o telegramă a ambasadorului Germaniei la Moscova, Schulenburg, către Oficiul German de Relaţii Externe, din 26 iunie 1940, se menţiona: „Molotov m-a convocat azi după-amiază şi a declarat că, pe baza convorbirii pe care el a avut-o cu mine ieri, Guvernul sovietic s-a decis să-şi limiteze cererile asupra părţii de nord a Bucovinei şi a oraşului Cernăuţi [până atunci sovieticii au declarat intenţia de a anexa întreaga Bucovină]. După părerea Rusiei, graniţa ar merge de la punctul cel mai sudic al Ucrainei sovietice de vest la Mt. Kniatiasa, spre est de-a lungul Sucevei şi apoi spre nord est până la Herţa şi Prut, prin care Uniunea Sovietică ar obţine legătura directă de cale ferată Basarabia – via Cernăuţi – la Lemberg. Molotov a adăugat că Uniunea Sovietică se aşteaptă la sprijinul Germaniei în cererea sa”[15]. Prin expresia „până la Herţa şi Prut” Molotov şi conducerea Rusiei puteau înţelege anexarea ţinutului Herţa, iar conducerea României – că ţinutul rămâne statului român.
Confuzia care s-a creat atunci a fost condiționată și de faptul că harta anexă la ultimatumul sovietic, pe care era trasată, cu creionul roşu, „linia Molotov”, era întocmită la scara de 1 : 1.800.000. Ea a fost dată spre executare la 3 noiembrie 1939 şi a fost editată în ianuarie 1940, în 25.000 exemplare, reprezentând „Harta Statelor Peninsulei Balcanice” [16] (Basarabia era reprodusă haşurată în aceeaşi culoare ca şi Uniunea Sovietică). Pe 26 iunie 1940, când V. Molotov i-a transmis, la orele 22.00, ultimatumul lui Gh. Davidescu, „ministrului român a refuzat să ia harta cu noul traseu de frontieră, motivând că nu o putea transmite la Bucureşti, dar a scris denumirile principalelor puncte ale liniei trasate” [17]. Diplomatul român şi-a îndeplinit datoria: deşi nu a ridicat harta, în noaptea de 26 iunie el a cerut totuşi o descriere detaliată a liniei în această regiune şi, constatând că în teritoriul ce urma să fie anexat a fost inclus ţinutul Herţa, care nu făcea parte din provinciile Bucovina şi Basarabia, a rugat să se reexamineze chestiunea prin rectificarea liniei la est de Mamorniţa. Molotov a replicat că problema va fi în atenţia Comisiei de la Odesa, dar că rezolvarea ei „i se pare dificilă”. La 27 iunie 1940 (seara, la 22.50) ministrul Davidescu a transmis răspunsul dat de Guvernul României la nota ultimativă sovietică, arătând că este gata pentru negocieri. La ora 1,30 (27/28 iunie 1940), noaptea, Davidescu a fost convocat pentru a i se transmite cea de a doua notă ultimatvă a URSS privind cedarea neîntârziată a Basarabiei şi nordului Bucovinei.
Pe 28 iunie, la ora 11.00 (termenul fixat în ultimatum era ora 12.00), Guvernul României a răspuns la a doua notă, arătând că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primescă condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovieric”[18]. Astfel, autorităţile române au acceptat linia Molotov de pe harta respectivă. La 29 iunie 1940, la ora 17.30, ministrul român la Moscova, Gh. Davidescu, a avut o întâlnire cu V. Molotov. Diplomatul român „a încercat să obţină rectificarea traseului de frontieră cu Bucovina. Ministrul român i-a declarat lui V. Molotov că, deoarece linia în regiunea Herţa nu a fost fixată exact, el «nu a comunicat foarte clar despre aceasta guvernului său. Când privea harta prezentată de Molotov, nu a înţeles: linia trecea pe la nord de Herţa sau în altă direcţie. În acest moment trupele sovietice au ajuns cu 11 km mai la sud de acest oraş. Guvernul român insistă ca această regiune să rămână României deoarece este un teritoriu străvechi românesc şi a aparţinut României înainte de războiul din 1914. De aceea partea română propunea ca linia frontierei să fie trasată conform fostei frontiere între Austro-Ungaria şi România. (...) V. Molotov i-a amintit reprezentantului României că «în cadrul convorbirii din 26 iunie i-a recomandat să ia harta pe care era trasată graniţa propusă, dar ministrul plenipotenţiar a refuzat şi s-a limitat la însemnări privind cele mai importante puncte de frontieră. Astăzi harta este publicată în ziare. Ministrul poate primi această hartă şi acum». Cât priveşte solicitarea Bucureştilor privind modificarea liniei de frontieră, comisarul sovietic a spus că el «prevede dificultăţi în soluţionarea acestei chestiuni în direcţia dorită de Guvernul României». Totuşi, conducerea de la Kremlin a decis să consulte militarii şi la 30 iunie Marele Stat Major al Armatei Roşii i-a solicitat lui Vatutin, şeful statului major al Frontului de Sud, ca până la ora 14.00 «să comunice aprecierea regiunii Herţa din optica importanţei militare şi economice a acesteia». În răspunsul său Vatutin a relatat că «Herţa nu are vre-o importanţă din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, regiunea Herţa, fiind amplasată pe malul de sud al râului Prut, ocupă o situaţie de comandă avantajoasă asupra regiunii Novoseliţa (staţia de cale ferată), reprezintă un pod de drumuri şi un punct consolidat. De aceea este necesar să avem regiunea Herţa în mâinile noastre». Acest răspuns a fost transmis la 1 iulie 1940 Comisariatului Afacerilor Străine al Uniunii Sovietice”[19].
Aşadar, cauza principală a anexării ţinutului Herţa a constituit-o „motivaţia” militarilor după care teritoriul respectiv, fiind un punct consolidat, are importanţă startegică deoarece prin el este asigurată securitatea staţiei de cale ferată din Noua Suliţă, care face legătura dintre Basarabia şi Galiţia via Cernăuţi. Sovieticii se considerau în drept să ocupe ţinutul Herţa deoarece lăsau României linia de cale ferată ce trecea de la râul Suceava spre Rădăuţi. Ca şi cum ocupanţii ofereau României un sector de cale ferată de pe teritoriul Rusiei, sau ca şi cum ei considerau că tot teritorul Bucovinei le-ar aparţine şi, lăsând sectorul respectiv de cale ferată României, ei erau în drept să ia de la România un teritoriu care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina. Pe 28 iunie 1940 MAE al României a cerut Legaţiei române la Moscova explicaţii asupra liniei de frontieră, insistând să fie indicate localităţile prin care trece linia trasă pe harta anexată la Nota sovietică. „Insistenţa Guvernului român se explică prin faptul că, în corespundere cu linia pe hartă, conform relatărilor făcute de Gh. Davidescu, era vorba nu numai de nordul Bucovinei, ci de o suprafaţă mult mai extinsă, cuprinzând judeţele Cernăuţi, Storojineţ, o parte din judeţul Rădăuţi şi o parte din judeţul Dorohoi din Vechiul Regat. Pretenţiile sovietice erau inexplicabile cu atât mai mult, cu cât în ultimatumul sovietic adresat Guvernului României, nu era vorba de Vechiul Regat şi nici de partea de sud a Bucovinei” [20]. Este posibil ca autorităţile de la Bucureşti să fi considerat că doar judeţele Storojineţ şi Cernăuţi constituie nordul Bucovinei, în timp ce judeţul Rădăuţi făcea parte din partea de sud a provinciei. „Evidenţiind aceste aspecte, Ministerul de Externe cerea ministrului român la Moscova să obţină de urgenţă rectificarea liniei în conformitate cu condiţiile acceptate de România, adică Basarabia şi nordul Bucovinei, regiune ce nu putea depăşi spre sud hotarele judeţului Cernăuţi. [Dacă este corectă informaţia furnizată de N. Ciachir, că în 1938, în urma unei reforme teritorial-administrative, ţinutul Herţa a fost inclus în judeţul Cernăuţi, diplomaţii români trebuiau să explice că deşi ţinutul este parte a judeţului Cernăuţi, nu face parte din provincia Bucovina, notă A.L.]. Nefiind dată nici o posibilitate de a transmite la Bucureşti, în termenul cerut, respectiva «anexă», care de altfel era întocmită la scara 1: 1 800.000, ministrul român a rugat ca propunerea sovietică să fie precizată pe o hartă militară, indicându-se într-o notă traseul propus din cotă în cotă. Comisarul sovietic a răspuns lui Gh. Davidescu că lucrul acesta urmează a fi efectuat ulterior, repetându-i traseul indicat mai sus. Între 26 şi 29 iunie Gh. Davidescu a reiterat de trei ori cererea de a i se comunica detaliat propunerea sovietică vizând frontiera, arătând că scara la care a fost întocmită harta, grosimea liniei, trase cu creionul roşu, cuprindea o fâşie de peste 10 km lăţime. Deşi Molotov, comunica Gh. Davidescu, se arăta la un moment dispus să reexamineze linia în partea ei de răsărit, ulterior însă a comunicat ministrului român că «Guvernul sovietic nu consimte la o schimbare a liniei acceptate în Bucovina». Micile schimbări admise de partea sovietică în legătură cu aplicarea pe teren a «liniei Molotov», preciza V. Dekanazov [comisar-adjunct la Afacerile Externe], aveau să fie aprobate de o comisie mixtă sovieto-română, instituită în acest scop”[21].
După cum se ştie, comisia mixtă sovieto-română de la Odesa s-a ocupat de pretenţiile sovietice asupra materialului de cale ferată din Basarabia, flotei dunărene a României (care activa pe sectorul basarabean), despăgubirilor revendicate de Uniunea Sovietică, precum şi a reglementat restituirea materialului de război al Armatei Române, capturat de Armata Roşie, a proprietăţilor şi valorilor rămase în teritoriile ocupate, chestiunea evacuării cetăţenilor români. Şeful delagaţiei României, generalului A. Aldea, având instrucţiuni din ţară, încerca să propună comisiei traseul noului hotar între România şi URSS. În instrucţiunile respective, Guvernul de la Bucureşti cerea generalului Aldea „să încerce a obţine linia propusă” (graniţa dintre Austro-Ungaria şi România din 1914), subliniind că „în orice caz trebuie obţinut ca linia să nu treacă peste graniţa Vechiului Regat”. „Ar fi imposibil (...) să ni se ia un colţ dintr-un teritoriu care nu a aparţinut nici Rusiei, nici vechii Austro-Ungarii şi care, ca atare, nu putea fi relatat în Notă decât explicit iar nu implicit. O hartă nu poate fi decât accesoriul unei Note pe care o precizează şi pe care nu o poate extinde”[22], se menţiona într-o telegramă de la Bucureşti. În comisia mixtă de la Odesa (29 iunie – 3 iulie 1940) delegaţia României nu a obţinut rezolvarea acestei probleme.
La începutul lui septembrie 1940 şi-a început lucrările comisia mixtă de la Moscova, care avea ca scop delimitarea frontierei (delegaţia română o numea „linie de demarcaţie”). Una dintre sarcinile puse în faţa delegaţiei României era „să explice echivocul din ziua notei Molotov relativ la colţul vechii Moldove”[23]. Până la începerea lucrărilor comisiei, noul ministru al României la Moscova, Gr. Gafencu a avut o întrevedere cu V. Molotov, în cadrul căreia i-a atras atenţia că „pe linia de demarcare ce rămânea de stabilit, se află un punct deosebit de dureros pentru poporul român. Era vorba de porţiunea de pământ din judeţul Dorohoi, neprevăzută în nota ultimativă dar care era ocupată de trupele sovietice. «Pentru noi, remarca diplomatul român, această fâşie de pământ, care nu are nicidecum interes strategic sau geografic, are valoare simbolică naţională». Dar şi de această dată V. Molotov a răspuns, deşi calm şi amabil, dar categoric, la 11 septembrie 1940, că nu poate să revină asupra acestei chestiuni care a fost dezlegată demult»”[24]. În cadrul audienţei avute de Gr. Gafencu la V. Molotov, acesta i-a declarat: „Am lămurit pe Domnul Davidescu de ce nu se poate pune din nou în discuţie această chestiune. Am căutat personal să fiu cât mai măsurat în stabilirea liniei de delimitare. Deşi armata cerea altă linie, mai corespunzătoare pentru interesele ei, am hotărât să nu cer mai mult, şi Guvernul sovietic m-a aprobat. Îmi este de aceea imposibil să dau îndărăt”[25]. În condiţiile refuzului „blând dar hotărât” al autorităţilor sovietice, în persoana lui V. Molotov, delegaţii români în comisia mixtă de la Moscova au primit la 3 septembrie 1940 instrucţiuni date de ministrul M. Manoilescu, să accepte ca bază de discuţie linia Molotov (deci renunţarea la ţinutul Herţa). „Insistând asupra adoptării medianei zonei determinate de creionul roşu pe harta Mototov şi stăruind asupra respectării principiului că în interiorul zonei să se evite împărţirea satelor şi să se caute, în limita posibilităţilor, linii naturale precum şi menajarea comunicaţiilor locale indispensabile”[26], delegaţia română a obţinut anumire retuşări. „Astfel, s-a reuşit a păstra pentru România satele: Orofleana de Sus, Baranca, Fundul Herţei şi Climăuţi”[27]. Însă încercarea delegaţiei române de a păstra din ţinutul Herţei şi satele Pelihceni şi Prisaca „nu a fost admisă de delegaţia sovietică, ultima precizând că ceea ce a cedat în cadrul tratativelor a fost limita posibilităţilor ei de consens”[28]. Satul Prisaca a dispărut după ce a fost instaurată ocupaţia sovietică.
Aşadar, anexarea ţinutului Herţa de către regimul totalitar bolşevic nu s-a datorat reformei teritorial-administrative (cel puţin, sovieticii nu au evocat acest agrument), nici faptului că trupele sovietice de ocupaţie „s-au rătăcit”, nu s-a datorat faptului că ţinutul Herţa a făcut pare din vechiul ţinut moldovenesc Cernăuţi (până în 1775) sau circumstanței că în 1918 Româniaa fost constrânsă, prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 7 mai, să renunţe la o parte din judeţul Dorohoi, dar nici „rugăminţii” reprezentanţilor comunităţii evreieşti din oraşul Herţa ca zona respectivă să intre în componenţa statului sovietic (nu s-au găsit documente care să dovedească aceste versiuni). Anexarea ţinutului a avut ca pretext faptul că zona era necesară militarilor sovietici pentru a securiza calea ferată şi gara din Noua Suliţă. Deşi militarii sovietici nu au declarat aceasta, mai logică pare totuşi explicaţia că ţinutul Herţa a fost anexat pentru a îndepărta graniţa de oraşul Cernăuţi. Astfel, ţinutul Herţa a fost cotropit pentru că pe harta anexă la nota ultimativă sovietică el făcea parte din teritoriul prevăzut a fi ocupat şi anexat. Dacă nu ar fi intenţionat să anexeze ţinutul Herţa, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. „La 3 iulie, o coloană sovietică intră pe teritoriul judeţului Maramureş, pătrunzând circa 20 km către Baia Borşa. Înaintând spre Herţa, trupele sovietice au dezarmat două batalioane române şi au atacat în Herţa o subdiviziune a regimenului 16 artilerie, omorând doi ofiţeri şi patru soldaţi”[29]. Sovieticii s-au retras din judeţul Maramureş, acea intervenţie pare să fi fost o manevră menită să dea de înţeles autorităţilor române că dacă vor opune rezistenţă în teritoriul revendicat de ocupanţi, vor fi atacaţi pe toată graniţa sovieto-română. În schimb ţinutul Herţa a fost ocupat pentru ca să fie anexat. Confuzia legată de ţinutul Herţa rezultă şi din faptul că deşi istoricul Ion Şişcanu prezintă documente care confirmă faptul că sovieticii de la bun început au inclus ţinutul Herţa în cadrul teritoriului pe care l-au revendicat, iar apoi ocupat şi anexat, el notează în monografia sa: „Aşadar, pe lângă realizarea unor pretenţii materiale, U.R.S.S. a comis, în 1940, şi rapturi teritoriale care depăşeau limitele prevederilor «liniei Molotov»”[30]. Dacă în ceea ce priveşte insulele dunărene Salagnic, Dalerul Mare, Dalerul Mic şi Misura afirmaţia lui Ion Şişcanu este incontestabilă, în ceea ce priveşte ţinutul Herţa, din documentele publicate, transpare faptul că sovieticii au avut în vedere de la bun început anexarea zonei, împreună cu Basarabia şi partea de nord a Bucovinei.
Faptul dacă România ar fi trebuit să respingă ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi să opună rezistenţă regimului totalitar bolşevic agresor a mai fost discutat de istorici, oameni politici, jurnalişti, deşi toţi sunt conştienţi că istoria nu se scrie cu „dacă”. Ne putem întreba totuşi, dacă România, care a fost obligată de conjunctura istorică să accepte ultimatumul, ar fi trebuit să opună rezistenţă în ţinutul Herţa. Consider că aşa cum nu a putut să opună rezistenţă în Basarabia şi nordul Bucovinei, nu putea să reziste nici în ţinutul Herţa, deoarece harta cu „linia Molotov”, înainte de a fi prezentată ministrului României la Moscova, fusese convenită cu ambasadorul Germaniei la Moscova, Schulenburg. Deci autorităţile sovietice aveau mână liberă să folosească pe deplin forţa pentru ocuparea întregului teritoriu prevăzut să fie anexat şi indicat pe hartă. Armata română a încercat totuşi să se opună ocupanţilor în Herţa, dar lipsa de spirit la regele Carol al II-lea, conducătorul statului (în 1938 el a instituit dictatura regală), a făcut ca orice rezistenţă să fie redusă la zero. În „Însemnări zilnice” regele nota: „După cum m-am aşteptat, URSS nici nu vrea să stea de vorbă pe chestiunea Herţa. Ultimele mele speranţe s-au spulberat, am nădăjduit că ciocnirea de la Herţa ar fi putut provoca alte rezistenţe spontane care, astfel, ne-ar fi scăpat cinstea”[31]. Reiese că fiind lipsit de voinţă, regele nu a dat ordin să se opună rezistenţă, dar s-a aşteptat ca militarii români, în pofida lipsei unui ordin privind rezistenţa, să se opună totuşi agresorilor, „scăpând cinstea” şefului statului.
Anexarea de către regimul totalitar bolşevic a ţinutului Herţa în iunie 1940 demonstrează faptul că URSS a ocupat o parte din teritoriul României, utilizând diverse pretexte pentru justificarea reanexării Basarabiei (faptul că a aparţinut Imperiului Țarist din 1812 până în 1918 şi că ar fi populată de o majoritate ucraineană – afirmaţie fără vre-un temei), justificarea anexării nordului Bucovinei (faptul că ar fi populată de o majoritate ucraineană – afirmaţie departe de adevăr în ceea ce priveşte zonele Storojineţ, Adâncata şi îmrejurimile Cernăuţiului şi faptul că ar constitui o compensaţie pentru exploatarea timp de 22 de ani a Basarabiei de către România. Întrucât ocupanţii supuneau teritoriile pe care le ocupau unei exploatări, aşa cum au făcut şi cu Basarabia şi nordul Bucovinei după 3 iulie 1940, ei nu concepeau că Basarabia în cadrul Romaniei, în perioada 1918-1940, a aparţinut populaţiei basarabene, care şi-a obţinut libertatea. Aşa cum nu se poate afirma că România ar fi exploatat în perioada respectivă Transilvania sau orice altă provincie românească, nu se poate afirma nici că ar fi avut loc o exploatare a Basarabiei. Dimpotrivă, Guvernul României a făcut investiţii şi a contribuit la dezvoltarea regiunii). În cazul ţinutului Herţa însă, ocupanţii sovietici nu s-au mai obosit să prezinte justificări sau argumente, ci au anexat zona explicând pe şleau că, odată ce anexează Basarabia, mai au nevoie de un teritoriu adiacent prin care să protejeze linia de cale ferată ce trece prin Noua Suliţă (şi gara de acolo). Cu asemenea argumente, regimul totalitar bolşevic putea revendica ocuparea întregii Românii, pentru a proteja calea ferată din Basarabia.
Consider că în 1997, cu ocazia semnării tratatului de bază între Ucraina şi România, Bucureştiul putea să revendice cel puţin ţinutul Herţa, cele patru insule dunărene şi insula Şerpilor, atunci când a renunţat, pentru prima oară în istorie, la nordul Bucovinei, nordul şi sudul Basarabiei, care au ajuns în cadrul graniţelor Ucrainei independente. Această revendicare putea fi făcută în faţa Curţii Internaţionale de la Haga, unde s-ar fi putut arăta crima comisă la 28 iunie 1940 faţă de populaţia din ţinutul Herţa. În 1997 România nu a avut oamenii politici care să fi pus interesul populaţiei româneşti vitregite, rămasă la 3 iulie 1940 în afara graniţelelor statului român, mai presus de interesele politice de moment. După cum se ştie, cu toate că autorităţile române au declarat că au făcut „un sacrificiu istoric” prin semnarea tratatului ucraineano-român din 1997, prin care pentru prima dată în istorie au consimţit cedarea teritoriilor istorice româneşti ajunse în cadrul Ucrainei, România nu a fost acceptată ca membru NATO la summit-ul de la Madrid din 8-9 iulie 1997. Calitatea morală a ministrului de externe Adrian Severin, care a pledat pentru acel tratat (în condiţiile în care preşedintele Emil Constantinescu, fiind un geolog, era departe de a înţelege ce se întâmplă şi care este semnificaţia tratatului) a ieşit în evidenţă în martie 2011, când, în calitate de parlamentar european, a fost prins în flagrant, acceptând de la jurnalişti deghizaţi în lobbyişti 12 000 euro pentru un amendament propus de Sebastian Bodu [32]. Deşi implicarea sa în acea afacere de corupţiea fost vădită, el a refuzat să-şi dea demisia de onoare.
Note:
[1] Ioan Popescu, Românii din raionul Herţa (Ţinutul istoric Herţa), http://www.universulromanesc.org/biblio/romanii-din-tinutul-herta.html, 30.01.2012.
[2] Ciachir Nicolae, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 110.
[3] Popescu Ion, Ungureanu Constantin, Românii din Ucraina între trecut şi viitor. Românii din regiunea Cernăuţi, Editura Primus, Oradea, 2010, p. 170.
[4] Ibidem, p. 131.
[5] Ungureanu Constantin, Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774-1918), Editura Civitas, Chişinău, 2003, p. 29.
[6] Ibidem, p. 19.
[7] Ibidem, p. 30.
[8] Popescu Ion, Ungureanu Constantin, op. cit., p. 132.
[9] Ibidem, p. 131.
[10] Dobrinescu Valeriu Florin, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 167.
[11] Ibidem, p. 161-162.
[12] Ibidem, p. 165.
[13] Ibidem, p. 249.
[14] Ibidem, p. 271.
[15] Ibidem, p. 256.
[16] Şişcanu Ion, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 58-59.
[17] Ibidem, p. 97-98.
[18] Ibidem, p. 105.
[19] Ibidem, p. 134-135.
[20] Ibidem, p. 200-201.
[21] Ibidem, p. 201.
[22] Ibidem, p. 202.
[23] Ibidem, p. 204.
[24] Ibidem, p. 205-206.
[25] Ibidem, p. 206.
[26] Ibidem, p. 207.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem, p. 208.
[29] Ion Şişcanu, op. cit., p. 121.
[30] Ibidem, p. 231.
[31] Dobrinescu Valeriu Florin, op. cit., p. 230-231.
[32] Culisele scandalului din Parlamentul European. Adrian Severin a acceptat de la jurnalişti deghizaţi în lobbyişti 12 000 euro pentru un amendament propus de Sebastian Bodu. - În: Gândul.info, 20.03.2011: http://www.gandul.info/news/culisele-scandalului-din-parlamentul-european-adrian-severin-a-acceptat-de-la-jurnalisti-deghizati-in-lobbyisti-12-000-de-euro-pentru-un-amendament-depus-de-sebastian-bodu-8078738 , (accesat 3.02.2012).
Articol publicat în revista „Glasul Bucovinei”, Nr. 3-4, 2012, Cernăuți, paginile 26-36: http://euromedia-ucraina.blogspot.com/2013/10/glasul-bucovinei-nr-3-4-din-2012.html
Articol publicat în revista „Glasul Bucovinei”, Nr. 3-4, 2012, Cernăuți, paginile 26-36: http://euromedia-ucraina.blogspot.com/2013/10/glasul-bucovinei-nr-3-4-din-2012.html
