PROBLEMA GRANIŢEI UCRAINEANO-MOLDOVENEŞTI: REPERCUSIUNI ASUPRA COMUNITĂŢII MOLDO-ROMÂNILOR DIN AFARA GRANIŢELOR ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII MOLDOVA

         Printre ilegalităţile comise de regimul sovietic comunist împotriva poporului român – ocupaţie militară, deportări, foamete organizată, respectiv exterminare, exploatare şi aservire economică ş.a. – două evenimente se evidenţiază în mod deosebit, deoarece ele au pus bazele apariţiei tuturor problemelor cu care ne confruntăm astăzi. Despre primul în istoriografia română şi nu numai s-a scris „un număr enorm de lucrări” [1]: este vorba de ocupaţia sovietică de la 28 iunie 1940, reluarea acesteia în august 1944 şi stabilirea graniţei sovieto-române pe Prut (ocuparea Basarabiei de către URSS) şi stabilirea unei graniţe care a separat nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care au rămas sub ocupaţia sovietică, de sudul Bucovinei şi de restul Moldovei, rămase în componenţa României. Al doilea eveniment, despre care s-a scris relativ mai puţin, este stabilirea în prealabil la 2 august 1940 şi în mod definitiv la 4 noiembrie 1940 a graniţei dintre Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (RSSU) şi Republica Sovietivă Socialistă Moldovenească (RSSM), care a fost formată la 2 august 1940. În urma acestei împărţiri teritorial-administrative, străvechile pământuri moldoveneşti, apoi româneşti, care niciodată nu au aparţinut vreunui stat ucrainean – nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, 2/3 din judeţul Hotin, adică nordul Basarabiei, precum şi cea mai mare parte a judeţelor Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei – au fost încorporate, de puterea ocupantă de la Moscova, Ucrainei. Cu toate că în perioada de ocupaţie sovietică atât românii din RSSM cât şi cei ajunşi în RSSU au fost supuşi unui intens proces de rusificare, în republica sovietică moldovenească au existat anumite condiţii pentru dezvoltarea culturii populaţiei româneşti majoritare, a învăţâmântului şi ştiinţei. Români din teritoriile istorice româneşti ajunse în RSSU, inclusiv cei din Maramareşul istoric – regiunea Transcarpatică, veneau la studii la instituţiile de învăţământ superior din RSSM – la Chişinău, Bălţi şi Tiraspol, unde puteau studia în limba română cu alfabet chirilic, numită atunci limbă moldovenească. Diplomele lor erau recunoscute în RSSU, atunci când se întorceau la baştină şi se angajau în câmpul muncii (mulţi rămâneau în RSSM pentru că îşi găseau aici locuri de muncă într-un mediu al limbii materne). Practic, graniţa stabilită la 4 noiembrie 1940 între RSSU şi RSSM era o formalitate, ea nu era decât pe hartă, în teren însă erau doar plăcuţe la marginea şoselei, la fel cum erau la graniţa dintre două raioane ale RSSM. Probabil, dacă ar fi încercat să consoleze puţin conducerea RSSM la 4 noiembrie 1940, când republica moldovenească a fost deposedată de teritoriile sale istorice, unul dintre argumentele ocupanţilor ar fi fost tocmai acesta: „Nu acordaţi mare importanţă acestei graniţe – ea va fi ca şi inexistentă. Veţi putea să vă deplasaţi fără oprelişti, veţi putea să construiţi staţiuni şi sanatorii pe litoralul basarabean (încorporat Ucrainei), care vor aparţine întreprinderilor şi instituţiilor moldoveneşti”.

         Situaţia s-a schimbat radical după destrămarea în august 1991 a URSS. Abia atunci autorităţile ucrainene au purces la stabilirea efectivă a graniţei. Astfel, comunitatea moldovenească (românească) de pe teritoriile istorice moldoveneşti (româneşti) anexate de URSS în 1940 a fost divizată de facto. Din acel moment putem vorbi de încheierea regimului de ocupaţie sovietică şi de începutul regimului de ocupaţie ucraineană exercitat asupra teritoriilor istorice româneşti: nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei. Stabilirea efectivă a graniţei ucraineano-moldoveneşti s-a desfăşurat în condiţii anevoiase: era greu să impui efectiv o graniţă acolo unde ea nu a exiatat niciodată [2]. De asemenea, impunerea acestei graniţe a condus la apariţia unor probleme pentru comunităţile româneşti, aflate pe teritoriul istoric moldovenesc (românesc) şi ajunse în interiorul frontierelor statului ucrainean. Principala problemă apărută în noul context este cea a pericolului pierderii identităţii etnice (asimilarea, ucrainizarea) a conaţionalilor noştri de dincolo de graniţele impuse prin ilegalitate. Deoarece în teritoriile respective nu există instituţii de învăţământ superior cu predarea în limba română, chiar familii româneşti îşi dau copiii în şcoli cu predarea în limba ucraineană sau solicită deschiderea de clase cu predarea în limba ucraineană în şcolile care încă din perioada sovietică erau cu predarea în limba română [3].

În acelaşi timp, autorităţile ucrainene cu anevoie recunosc statutul de propeietate a Republicii Moldova asupra clădirilor construite din banii bugetului RSSM pe litoralul basarabean. „Cele mai multe sanatorii şi baze de odihnă şi întremare de pe litoralul ucrainesc al Mării Negre gestionate cândva de Sindicate se află în staţiunea Sergheevca din regiunea Odesa. Staţiunea a fost construită în proporţie de 80 la sută cu investiţii ale întreprinderilor şi cu mâinile muncitorilor din Moldova” [4]. Cu toate acestea, statul ucrainean nu e dispus să recunoască uşor statutul acestor sanatorii ca proprietăţi ale Republicii Moldova.

            Cu părere de rău, după 1991 Guvernul de la Chişinău nu a avut nici o politică cu privire la comunităţile moldoveneşti (româneşti) din teritoriile noastre istorice ajunse sub control ucrainean. Nu există la Chişinău un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor [5], aşa cum există un Departament pentru Românii de Pretutindeni la Bucureşti. Practic, conducerea de la Chişinău, indiferent de coloratura politică, corespunde noţiunii de „mancurţi” lansată la sfârşitul anilor ‘80 de scriitorul kirghiz Cinghiz Aitmatov. Stalin şi acoliţii său au răpit o parte din teritoriile istorice moldoveneşti (româneşti), le-au încorporat Ucrainei, iar elita politică actuală de la Chişinău, la fel ca mancurţii din romanul „Mai mult de un veac durează ziua” al lui Aitmatov, au luat de bun ceea ce a stabilit şi a lăsat ca moştenire Stalin în urma ilegalităţii comise împotriva poporului român. „Cel care era supus acestei proceduri (îmbrăcarea pe capul victimei a şiri-ei – o piele de cămilă, după care era lăsat la soare şi această şiri strângea capul ca menghina, n.A.L.) ori murea, ori se transforma într-un mancurt – un rob care nu ţinea minte trecutul” [6]. Mancurtul era „absolut supus şi neprimejdios”. „Toate năzuinţele sale se reduceau la satisfacerea pântecelui. Alte griji el nu ştia”. În prezent, politicienii care sunt la putere în Chişinău se acuză reciproc că în mod fraudulos intră în posesia activelor statului sau îşi plasează persoane de încredere la conducerea întreprinderilor de stat care au un profit mare pentru că sunt monopoliste: are loc o competiţie pentru obiectivele aducătoare de venit. Lor însă nu le pasă de destinul conaţionalilor noştri din teritoriile istorice moldoveneşti – Ţara de Sus a Moldovei şi Ţara de Jos a Moldovei – care în urma unei ilegalităţi au ajuns în posesia Ucrainei.

Un regim politic îţi poate lua bisericile, dar nu îţi poate lua credinţa din inimă – la credinţă poate renunţa cineva de bună voie, în sinea sa. Un regim politic, totalitar şi agresiv, îţi poate lua o parte din ţară, dar credinţa în dreptate şi în ţara întreagă nimeni nu ţi-o poate lua – la credinţa în ţara integră poate renunţa cineva de bună voie, în sinea sa. În acest context, sunt de o rezonanţă tulburătoare cuvintele intelectualului din nordul Bucovinei Dumitru Covalciuc: „Dacă atunci, în 1940, România nu şi-a putut măsura forţele cu un vecin mai puternic şi viclean, care îi fura cea mai frumoasă moşie, atunci de ce nu se mai pomeneşte în ultima vreme despre consecinţele dezastruoase, pentru România, ale odiosului pact Ribbentrop-Molotov? Nu sunt chiar rare cazurile când doi vecini se judecă o viaţă întreagă pentru o palmă de pământ sau pentru hatul ce le desparte grădinile. Dar pentru hatul dintre Ţară şi „vesela grădină” nimeni n-are curajul să se judece? Nimeni nu îndrăzneşte încă să-şi ceară moşia furată?” [7]. În anul 2011 Dumitru Covalciuc leagă situaţia grea a românilor din teritoriile istorice româneşti ajunse în interiorul graniţelor Ucrainei de ilegalitatea comisă la 28 iunie 1940. Dar în 1989-1990, cu puţin timp înainte de destrămarea URSS, au existat voci care cereau „Îndreptarea a tot ce a fost strâmbat”, după cum s-a exprimat intelectualul bucovinean Vasile Tărâţeanu la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 de la Chişinău, implicit, după cum au declarat unii vorbitori de la tribună, a graniţei nedrepte între RSSU şi RSSM. Astfel, la aceeaşi reuniune, medicul Anatol Cucoş din Ismail, reprezentant al comunităţii moldoveneşti din Bugeac, a declarat că  problemele moldovenilor din sudul Basarabiei vor fi rezolvate când teritoriul respectiv se va reuni cu patria mamă – Republica Moldovenească (încă Sovietică şi Socialistă la acel moment).

În numărul său din 8 februarie 1990, în perioada restructurării gorbacioviene, săptămânalul „Literatura şi Arta” a primit şi a publicat o copie a unui „Apel” adresat autorităţilor de la Moscova, Kiev şi Chişinău, semnat de 700 locuitori ai satului Staroselie, raionul Tarutino din regiunea Odesa. În document se menţionează: „Noi, locuitorii satului Staroselie, raionul Tarutino, regiunea Odesa, vă chemăm să ne acordaţi un ajutor în acţiunea noastră de trecere a satului în componenţa RSSM. Motivele care ne-au determinat la acest act sînt următoarele: 1. În toată perioada în care ne-am aflat în componenţa RSSU satul nostru nu s-a dezvoltat practic deloc în ceea ce priveşte sfera socială: drumurile se află într-o stare dezastruoasă, o bună parte din case nu sunt asigurate cu electricitate, lipseşte asistenţa medicală şi aprovizionarea cu produse alimentare şi articole de larg consum. 2. Satul duce o lipsă cronică de cadre naţionale. Foarte puţini dintre copiii noştri ajung să studieze la instituţiile de învăţămînt superior din RSSM, din cauza condiţiilor deplorabile în care studiază la şcoala din sat. Din 1944 şi pînă acum nu am avut în sat un preşedinte moldovean sau, cel puţin, din părţile noastre. 3. Pînă la ora actuală legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină este ca şi inexistentă pentru noi, ca să nu mai spunem că toate firmele şi inscripţiile publice din sat sînt în limba rusă. 4. Avînd graniţa comună cu raionul Suvorov [în prezent Ştefan-Vodă, notă A.L.], considerăm că cerinţa noastră poate fi realizată” [8]. Cu părere de rău, acest strigăt de durere a rămas fără răspunsul aşteptat.

Care au fost cauzele dezmembrării – în interiorul URSS – a teritoriilor istorice moldoveneşti (româneşti) şi de ce toate aceste teritorii nu au intrat în componenţa nou-createi RSSM? Evident, acţiunile unor criminali nu neapărat au un anumit temei raţional – crima nu are nici un suport. Totuşi, dintr-un document din 1946 – Scrisoarea secretarului CC al PC (b) al Moldovei N. Salagor şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM, N. Covali, adresată lui I. Stalin privind restituirea judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail în componenţa RSSM – aflăm că „Transferarea acestor judeţe ale Basarabiei, care istoric şi economic fac parte din Basarabia, RSS Ucrainene a fost motivată de pretinsa predominare în aceste judeţe a populaţiei ucrainene peste cea moldovenească” [9]. Cei doi funcţionari de la Chişinău notează că „totuşi compoziţia naţională în momentul transferării judeţelor Izmail, Akkerman şi Hotin către Ucraina se prezenta astfel: în Akkerman: moldoveni – 18%, ucraineni – 20%, în Hotin: 35% şi 41,6%, în Izmail: 31% şi 4,7%”. Ei au arătat că motivul invocat de autorităţile de la Moscova a fost unul fals. De notat totuşi că Salagor şi Covali se referă, în 1946, la cifrele respective – din 1940 – „în momentul transferării”. Ei au introdus acest detaliu deoarece imediat după instaurarea regimului de ocupaţie în iunie 1940 şi mai ales din august, când s-a decis că judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail vor fi încorporate Ucrainei, a fost declanşat un proces de epurare etnică şi de colonizare a teritoriilor respective, pentru a schimba componenţa etnică a populaţiei. „Deschiderea recentă în Ucraina a arhivelor referitoare la perioada comunistă a permis istoricilor să evalueze şi pentru zona de sud a Basarabiei dimensiunile veritabilei inginerii sociale care s-a produs într-o perioadă extrem de scurtă şi care a avut printre alte obiective desfiinţarea oricărei prezenţe a vechii guvernări româneşti şi reconfigurarea vieţii şi organizării religioase a regiunii conform intereselor noilor stăpâni” [10]. În urma ingineriei sociale în cauză, numeroase familii de români au fost deportate, iar in casele lor au fost aduşi colonişti – cum s-a întâmplat, de exemplu, în satul Broasca de lângă Ismail.

Deputatul în Rada de Stat a Ucrainei, Ion Popescu, consideră că faţă de românii din teritoriile româneşti încorporate Ucrainei s-a practicat acelaşi tratament ca şi faţă de tătarii din Crimeea, care au fost deportaţi în Asia Mijlocie de regimul stalinist. El a pledat pentru ca românii din Ucraina să fie recunoscuţi oficial în calitate de „populaţie, care a fost supusă deportărilor din motive etnice (aşa cum au fost recunoscuţi tătarii din Crimeea, germanii, armenii, bulgarii, polonii etc.) şi acuzarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Moldotov: deportări masive din rândurile populaţiei paşnice, masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, dispariţia satelor întregi Frunza, Albovăţ etc., schimbarea toponimelor şi denumirilor geografice etc” [11].  În opinia lui Ion Popescu, românii ar fi putut obţine această recunoaştere cu ocazia semnării „Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între Ucraina şi România” (1997). Dar conducerii României nu i-a păsat de românii din teritoriile rămase sub ocupaţie – diplomaţii români nici nu au întrebat reprezentanţii românilor autohtoni din Ucraina cu ce pot să-i ajute prin tratatul respectiv. Atunci conducerea României, aflându-se într-o stare de totală inconştienţă faţă de soarta conaţionalilor din afara graniţelor ţării, a comis „greşeli strategice”. Iar acestea, „chiar dacă aduc unele câştiguri de moment, – cei ce au comis aceste greşeli – nu au şi nu pot avea scuze şi iertare în faţa Neamului, Etnoplacenta şi Etnoarealul căruia datoirtă Istoriei nu întotdeauna coincid cu frontierele Statului Naţional” [12]. După cum se ştie, România nu a obţinut atunci nici un fel de „câştiguri de moment” – ea nu a fost admisă în NATO la Sammit-ul din 8-9 iulie 1997 de la Madrid, pentru care sperată admitere preşedintele Emil Costantinescu, conducerea şi diplomaţia de la Bucureşti au acceptat să facă sacrificiile istorice respective: să abandobeze conaţionalii din afara graniţelor şi să renunţe la teritoriile istorice româneşti, care niciodată până la ocupaţia sovietică nu au aparţinut vreodată Ucrainei.

Referindu-se la problema graniţei ucraineano-moldoveneşti, istoricul Ion Şişcanu scrie că „Unul din evenimentele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Prut, l-a constituit dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al U.R.S.S., efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti” [13]. Ion Şişcanu arată ilegalitatea hotărârii legislativului U.R.S.S. din 2 august 1940 privind deposedarea RSSM de judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, deoarece Timofei Constantinov, preşedintele CCP al RASSM, fără ştirea Comitetului regional al partidului comunist, cerîndu-i-se să facă o declaraţie „de înţelegere cu Ucraina”, a declarat că în Republica Moldovenească unională nu trebuiau incluse „aşa raioane ale Basarabiei precum Hotin, Akkerman şi Ismail”. În al doilea rând, „conform Constituţiei R.A.S.S. Moldoveneşti, teritoriul ei nu putea fi modificat fără consimţământul acesteia. Cum însă un referendum nu avusese loc sau nu a existat o hotărâre prealabilă a Sovietului Suprem al R.A.S.S.M., dezmembrarea ei teritorială a fost ilegală. În al treilea rând, C.C.P. al R.A.S.S.M. nu era organul reprezentativ al Basarabiei, pentru ca preşedintele ei să poată lua cuvântul în numele populaţiei dintre Prut şi Nistru, iar persoanele care plecase la Moscova în calitate de „delegaţie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord” nu erau reprezentanţi ai poporului, ci nişte oameni recrutaţi în grabă, fără împuterniciri să decisă soarta Basarabiei şi a R.A.S.S.M.” [14]. Printre cauzele dezmembrării teritoriilor istorice moldoveneşti, Ion Şişcanu menţionează: „Moscova a considerat mai oportun, pentru ea, să dezmembreze această regiune, aproape similar împărţirii ei de către turci în aşa-numitele raiale în perioada suzeranităţii triseculare asupra Principatelor Române. La fel ca în timpul supremaţiei turceşti, judeţul nordic Hotin şi cele sudice – Akkerman şi Ismail – au fost rupte de restul Basarabiei” [15]. Un alt istoric, Mihail Bruhis, consideră că „în acest fel era mai uşor ca Rusia să păstreze importantele raioane startegice ale Basarabiei, inclusiv ieşirea la gurile Dunării, chiar în cazul în care ruşii aveau să fie siliţi să accepte unele cedări teritoriale în această zonă” [16]. Ion Şişcanu concluzionează că „prin amputarea judeţelor de sud ale Basarabiei şi transmiterea lor Ucrainei, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la gurile Dunării şi la limanul Nistrului, adică a fost înlăturată de la Marea Neagră. Astăzi, Republica Moldova resimte consecinţele trunchierii Basarabiei”. Dar în aceeaşi măsură aceste consecinţe nefaste le resimte şi zona din sudul Basarabiei, care se află în prezent în componenţa Ucrainei: dacă în perioada sovietică graniţa ucraineano-moldovenească era una formală, iar traficul mărfurilor agenţilor economici din RSSM spre portul Reni era unul intens, în prezent agenţii economici moldoveni folosesc portul Giurgiuleşti, pe care Republica Moldova l-a construit după ce a efectuat un schimb de teritorii cu Ucraina în 1999 (oferind în schimbul celor 430 m primiţi pe malul Dunării o porţiune de 7,7 km din şoseaua Odesa – Reni în satul Palanca, de pe malul Nistrului). Portul Reni a fost construit în vederea deţinerii unor capacităţi care să permită servirea traficului de mărfuri din RSSM, de aceea în prezent acest port, respectiv localitatea Reni, se confruntă cu o lipsă de dezvoltare. Capacităţile portului depăşesc volumul de producţie ce poate fi exportat din zonă (sudul Basarabiei care aparţine Ucrainei), iar agenţii economici din stânga Nistrului (regiunea Odesa) recurg la serviciile porturilor de la Iliciovsk (din stânga Nistrului) şi Odesa.

În ciuda tuturor crimelor comise împotriva autohtonilor români de pe teritoriiile ocupate de armata sovietică, totuşi în prezent comunitatea etnică românească din Ucraina este a treia etnie ca număr, după comunitatea ucraineană şi după cea rusească. La ultimul recensământ, din 2001, numărul etnicilor români a fost de aproximativ 410 000 persoane. Neoficial, numărul conaţionalilor noştri poate fi estimat la 500 000, luând în considerare faptul că s-a observat o scădere cu 27%, faţă de cum arăta pronosticul mediu (în raport cu datele recensământului din 1989), a românilor care se identifică drept moldoveni. Acest lucru se întâmplă din varii motive: asimilarea lingvistică – „dorinţa de a se naturaliza” (aceştia declarându-se de etnie ucraineană), instruirea copiilor în limba etniei dominante, tendinţa de a-şi schimba statutul social; micşorarea sporului natural [17]. Principalele regiuni în care convieţuiesc românii în Ucraina sunt: Odesa: 123 751 moldoveni şi 724 români; Cernăuţi: 114 555 români şi 67 225 moldoveni şi Transcarpatică: 32 152 români [18].

            După aderarea României la NATO şi UE, după recunoaşterea de către România a graniţei ucraineano-române, cu regret, România cu greu mai poate pune problema rertocedării teritoriilor sale istorice. Statutul de membru al NATO şi UE îi impune să nu recurgă la acţiuni care nu ar fi aprobate în prealabil de toate statele membre ale acestor două organizaţii. Şi îmi vine greu să cred că aceste state membre se pot pătrunde de gravitatea problemelor cu care se confruntă neamul românesc. Ceea ce poate şi trebuie să facă România este să ceară respectarea drepturilor românilor din Ucraina: realizarea dreptului constituţional la învăţământul superior în limba maternă (română) prin crearea cel puţin a unei universităţi româneşti, statutul de limbă oficială al limbii române în localităţile din zona compactă de convieţuire a comunităţii româneşti ş. a..

Ce se poate face pentru reducerea consecinţelor nefaste ale ilegalităţii comise la 2 august 1940 privind trasarea graniţei ucraineano-moldoveneşti? Consider că în contextul găsirii unei soluţii viabile conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova, un schimb de teritorii între Ucraina şi Mooldova, care ar face ca graniţa politică să se suprapună pe cât posibil pe graniţa etnică, ar putea rezolva măcar parţial această problemă. La originea conflictului de pe Nistru din 1992 se află modificările graniţei moldo-ucrainene efectuate în 1940 de autorităţile sovietice, care, deşi s-au făcut sub pretextul ajustării graniţelor la structura etnică din teren, au lăsat totuşi numeroase localităţi populate compact de ucraineni, pe malul stâng al Nistrului, în componenţa Moldovei şi numeroase localităţi populate compact de români, în componenţa regiunilor Cernăuţi şi Odesa ale Ucrainei. Studierea hărţii etnice a regiunii ne arată concludent acest lucru. Compoziţia etnică denotă faptul că încă în 1940 au fost alipite la RSS Moldovenească zone din stânga Nistrului cu localităţi unde etnicii ucraineni locuiesc compact. Generalul Ion Costaş, ministru de Interne, iar apoi al Apărării din perioada conflictuli de pe Nistru, relatează faptul că pe 25 august 1991 la Tiraspol a fost proclamată independenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene (RMN), iar Igor Smirnov a plecat la Kiev, cu o adresare privind solicitarea de a fi acceptată RMN în cadrul statului ucrainean [19]. Desigur, situaţia s-a schimbat în mare măsură de atunci. Astăzi, poate, cetăţeanul rus Igor Smirnov ar prefera ca autointitulata RMN să aparţină Rusiei şi nu Ucrainei. Totuşi, cred că dacă în cadrul negocierilor cu participarea Ucraieni, UE, SUA şi Rusiei ar fi acceptată posibilitatea anulării cauzei conflictului, adică posibilitatea reparării pe cât se poate a ilegalităţii comise la 4 noiembrie 1940 împotriva popoarelor ucrainean şi moldovenesc, când printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la trasarea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească nu s-a ţinut cont pe deplin de componenţa etnică a populaţiei din teritoriile care au fost date la schimb de către regimul de la Moscova, ar putea fi găsită o soluţie viabilă conflictului, ceea ce ar conduce la asigurarea securităţii în zonă.

”O rectificare de graniţă la etapa actuală, între Ucraina şi Republica Moldova, în urma căreia majoritatea localităţilor populate de moldoveni din stânga Nistrului (din cadrul aşa-zisei RMN) ar reveni sub jurisdicţia Chişinăului, iar cele locuite de ucraineni, ca şi localităţi unde etnicii ruşi sunt numeroşi, dar care se orientează (gravitează geografic şi economic) mai mult spre Odesa (ca oraşul Tiraspol) ar trece la Ucraina, iar în schimbul acestui teritoriu de la Ucraina ar reveni o suprafaţă cu exact aceeaşi mărime de teritoriu pe care se află localităţi locuite din vechime de o populaţie ce se identifică drept moldovenească (raionul Noua Suliţă) sau românească (raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ) ar fi o soluţie dezirabilă şi durabilă. În urma schimbului respectiv urmează ca suprafaţa teritoriului Ucrainei să rămână neschimbată: 603 700 km pătraţi” [20]. De asemenea, în urma implementării acestei idei ar dispărea şi starea de incertitudine şi tensiune din autonomia găgăuzească, liderii căreia au declarat în mai multe rânduri că aşteaptă federalizarea RM şi acceptarea unităţii teritoriale autonome în cauză ca subiect în cadrul noii formule statale moldoveneşti – adică în cadrul unei federaţii.

Există mai multe precedente în istoria dreptului internaţional, care ne permit să afirmăm că acest scenariu este realizabil. În afara schimbului recent (1999) de teritorii între RM şi Ucraina (Giurgiuleşti - Palanca), există cazurile cunoscute de după primul război mondial, când România a efectuat un schimb de teritorii cu Cehoslovacia (în regiunea Maramureş) şi cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (în regiunea Banat).

În ceea ce priveşte stabilirea graniţei româno-cehoslovace, „la 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului său cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontieră care ar urma sa fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovacă. Ca urmare, Legatia cehoslovacă din România era anunaţată la 18 aprilie 1920 de hotărârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în condiţiile geografice respective presupunea obţinerea căilor de acces spre aceste teritorii. Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenţa Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia” [21].

În timpul Primului Război Mondial, Serbia și România au ajuns la un acord de împărțire a Banatului istoric, în caz de victorie asupra Germaniei și Austro-Ungariei, pe principiul de 1/3 pentru Serbia și 2/3 pentru România (cu schimbul de minorități între cele două state). Frontiera ce a tăiat Banatul în două părți a fost trasată la sfârșitul anului 1918 de o comisie internațională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne și confirmată prin Tratatul de la Trianon din 1920, lăsând o mică parte din Banat Ungariei (în apropiere de orașul Szeged), 1/3 Regatului Iugoslaviei și 2/3 României. La 24 noiembrie 1923, România și Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru o rectificare de frontieră. România a cedat Iugoslaviei satele Meda (Međa, Párdány), Modoș (Jaša Tomic), Șurian (Šurjan), Căptălan (Busenje), Crivobara (Markovićevo) și Gaiu Mare (Veliki Gaj, Nagy Gaj), în timp ce Regatul Iugoslaviei a cedat României satele Beba Veche (Stara Beba, Óbéba), Cherestur (Krstur, Pusztakeresztúr), Ciortea (Csorda) și Iam (Jám) și orașul Jimbolia (Žombolj, Zsombolya). Rectificarea efectivă a avut loc la 10 aprilie 1924 [22].

De asemenea, în 1993, când Cehoslovacia s-a destrămat, Cehia şi Slovacia au efectuat un schimb de teritorii. Pe 28 septembrie 2011 Franz-Lothar Altman, profesor german, a susţinut la sediul OSCE din Chişinău o conferinţă cu tema „Kosovo, un stat nefinisat: Status-quoul şi unele lecţii învăţate”. Referindu-se la criza din nordul regiunii kosovare, populat compact de sârbi (zona oraşului Mitrovitza), Altman a spus că una dintre posibilele variante de soluţionare avute în vedere este un schimb de teritorii între Kosovo şi Serbia: Belgradul capătă zona de la nord de Mitrovitza, iar părţi ale celor trei comunităţi albaneze din Serbia (valea Preşevo) se unesc cu Kosovo. Deşi, a menţionat Altman, această vale are pentru Serbia o importanţă geopolitică – fiind o cale de acces, de aceea Belgradul nu se grăbeşte să îmbrăţişeze această idee.

În luna septembrie 2011 Palestina a depus o cerere de aderare la ONU. O problemă în calea acestei aderări a constituit-o faptul că Israelul nu este de acord să accepte graniţele Palestinei din 1967, conform cărora West Bank (malul vestic al Iordanului sau Cisiordania) să aparţină în întregime Palestinei. Israelul are numeroase colonii în acel teritoriu. Ca o solţie a acestei probleme, ministrul israelian de externe a propus un schimb de teritorii între Israel şi Palestina.  

Desigur, schimbul de teritorii poate fi avut în vedere ca o soluţie echitabilă a unui conflict. Dar el nu este o soluţie universal aplicabilă. Dacă am examina ipotetic varianta unor schimburi de teritorii în unele regiuni populate de minorităţi etnice din Europa occidentală, vom vedea că soluţia în cauză nu poate fi aplicată. De exemplu, regiunea Tirolului de Sud, cu o populaţie austro-germană, aflată în cadrul Italiei, nu poate fi retrocedată Austriei pentru că această ţară (Austria) nu poate oferi în schimb o regiune cu aceeaşi suprafaţă, populată de italieni, aflată acum în interiorul graniţelor sale. Insulele Aland populate de suedezi, din cadrul Finlandei, nu pot fi date la schimb pentru un teritoriu de aceeaşi mărime, populat de finlandezi, din cadrul Suediei. În cazul Republicii Moldova şi a Ucrainei soluţia în cauză poate fi aplicată. Totuşi, ea poate fi aplicată cu două condiţii:

1.                           La conducerea Republicii Moldova să ajungă o echipă de patrioţi, cu conştiinţa naţională trează, care să aibă memoria neamului şi care să dorească să repare, pe cale paşnică, împreună cu Ucraina, nedreptatea – ilegalitatea comisă în 1940.

2.                           La conducerea Republicii Moldova să ajungă o echipă de profesionişti, care prin reformele implementate să ridice nivelul de trai în ţară (inclusiv prin eliminarea sau reducerea substanţială a corupţiei), deoarece atâta timp cât condiţiile de trai din Ucraina sunt mai bune decât cele din Republica Moldova, atâta timp cât Republica Moldova nu este atrăgătoare pentru conaţionalii de peste graniţă, fiind cea mai săracă ţară din Europa, românii din teritoriile istorice româneşti aflate în prezent în Ucraina nu se vor grăbi să accepte (iar în condiţiile democraţiei aceasta se face prin referendum) ca acele teritorii să fie încorporate Republicii Moldova. În timp ce populaţia din localităţile ucraineanofone şi rusofone de pe malul stâng al Nistrului poate accepta ca teritoriul respectiv să fie reîncorporat în Ucraina. 

Note:

1. Şişcanu Ion, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Civitas, Chişinău, 2007, pag. 8.
2. Lavric Aurelian, Palanca – aisbergul problemelor teritoriale ucraineano-moldoveneşti, 3.07.2011, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2011/07/palanca-aisbergul-problemelor.html, 26.07.2011.
3. Lavric Aurelian, În Nordul Bucovinei procesul de ukrainizare a şcolilor româneşti ia amploare, 19.02.2011, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2013/07/in-nordul-bucovinei-procesul-de.html, 2.07.2013.
4. Cozonac Cornelia, Manole Viorica, Moldoveani Alina, Milioanele sindicatelor IV. Sanatoriile moldoveneşti din Ucraina încă nerecunoscute, http://investigatii.md/index.php?art=521&cat=6&editie=, 13.11.2011.
5. Lavric Aurelian, De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM, 19.04.2011,  http://aurelian-lavric.blogspot.com/2013/07/de-ce-este-necesar-un-departament-al.html, 2.07.2013.
6. Aitmatov, Cinghiz, I dolişe veka dlitsea deni, „Kîrgâzstan”, Frunze, 1988, pag. 110.
7. Covalciuc Dumitru, Triste aniversări ale martirajului bucovinean, în „Îara Fagilor” (XX), Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2011, pag. 137.
8. Lavric Aurelian, Problema teritoriilor istorice moldoveneşti din componenţa actualului stat ucrainean, în ”Studia Universitatis”, Nr. 10 (20), 2008, Chişinău, pag. 25-28.
9. The Pact Molotov – Ribbentrop and its consequences for Bessarabia, Universitas, Chişinău, 1991, pag.  113.
10. Dr. George Enache, NKVD-ul covietic şi preoţii din sudul Basarabiei, 27.06.2011, http://personalitatibasarabene.info/nkvd-ul-sovietic-si-preotii-din-sudul-basarabiei_06_2011.html, 13.11.2011.
11. Popescu Ion, Ungureanu Constantin, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, Editura „Primus”, Oradea, 2010, pag. 447-448.
12. Ibidem, pag. 448.
13. Şişcanu Ion, Împotmoliţi în tranziţie, Editura „Civitas”, Chişinău, 1999, pag.33.
14. Ibidem, pag. 34.
15. Ibidem, pag. 35.
16. Ibidem, pag. 35.
17. Vezi Popescu Ion, Ungureanu Constantin, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, Editura „Primus”, Oradea, 2010, pag. 42, 61.
18. Ibidem, pag. 48.
19. Costaş Ion, Dni zatmeniia. Hronika neobiavlennoi voinî, Editura „Universul”, Chişinău, 2010, pag. 266.
20. Lavric Aurelian, Rolul Ucrainei în consolidarea statului moldovenesc şi în soluţionarea conflictului nistrean, în Identitatea civică şi integrarea europeană – factori ai consolidării statalităţii moldoveneşti, CEP USM, Chişinău, 2011, pag. 59-63; http://ava.md/projects/history/012973-rolul-ucrainei-n-consolidarea-statului-moldovenesc-i-n-solu-ionarea-conflictului-nistrean.html , 14.11.2011.
21. http://www.viseudesus.ro/maramuresul-istoric/36-maramures/50-cumsaunit , 10. 06.2011.
22. http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Serbia , 10. 06.2011.

Comunicare prezentată la Simpozionul internaţional cu genericul „Românii din afara graniţelor ţării”, 10 noiembrie 2011, Cahul, organizat de Universitatea de Stat „B.P.Hasdeu” din Cahul şi Asociaţia „Astra”, România.

Publicat în HISTORY & POLITICS, Chișinău, 2011, An. IV, Nr. 2 (8), p. 123 - 135: 
http://ulim.md/digilib/assets/files/Reviste%202/istorie_politica/H&P,%202,%202011.pdf 

http://ulim.md/digilib/publicatii/istorie/revista-de-istorie-si-politica-an.-iv-nr.-2