Sâmbătă, 18.02.2012, la Chişinău a avut loc seminarul internaţional „Securitatea regională şi conflictele îngheţate: analiză comparativă”. Reprezentanţi din Georgia, Azerbaidjan, Republica Moldova şi Serbia au prezentat conflictele din ţările lor şi au discutat modalităţi de soluţionare. Printre participanţi s-au numărat şi doi reprezentanţi ai Universităţii din Tiraspol. Am remarcat două chestiuni în luarea de cuvânt a lui Ilia Galinski, profesor, decan la Universitatea T. Şevcenko din Tiraspol. Referindu-se la modelul Aland (câteva insule populate de suedezi, aparţinând Finlandei) de soluţionare a unui conflict, el a spus că dacă Moldova ar fi atrăgătoare (dacă Moldova ar fi Finlanda), cu un înalt nivel de dezvoltare, poate că Nistrenia (Pridnestrovie) ar dori să se integreze cu ea într-un stat comun. Pe de altă parte, el a menţionat că la 2 august 1940 nu fâşia transnistreană a fost alipită la Basarabia, ci [o parte din] Basarabia a fost alipită la RASSM şi astfel s-a format RSSM. La această aserţiune, Kerim Kerimli, reprezentant al unui ONG din Baku, a opinat că dacă aceasta este cea mai mare neînţelegere între părţi – cine la cine a fost alipit – conflictul în Republica Moldova i se pare uşor de rezolvat, prin alipirea teritoriului aflat sub jurisdicţia guvernului de la Chişinău la teritoriul aflat sub jurisdicţia administraţiei de la Tiraspol şi recrearea statului comun.
Am remarcat la toţi cei care au prezentat conflictele cu care se confruntă ţările lor (Abhazia şi Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Nistrenia şi Kosovo) o idee comună: conflictele îngheţate în cauză nu pot fi rezolvate la etapa actuală şi trebuie să aşteptăm până va apărea o nouă conjunctură internaţională (cu excepţia celui din Kosovo, care pare să fi fost reglementat şi a celui din Nistrenia, care este „mai uşor de rezolvat”, au remarcat unii dintre vorbitori). Deşi s-a creat imaginea unui conflict „uşor de rezolvat” pentru conflictul nistrean (într-adevăr, la noi nu există ura dintre armeni şi azeri, sârbi şi albanezi sau georgieni şi abhazieni, osetini şi ruşi), acest calificativ e departe de a corespunde realităţii. Conflictul nistrean nu poate fi soluţionat în primul rând deoarece autorităţile de la Chişinău nu ştiu cum să-l rezolve, adică nu au un model (sau mai multe) de soluţionare a acestuia. După înterevederea de la Odesa, din 27.01.2012, a premierului RM Vlad Filat şi a preşedintelui nerecunoscutei RMN Evghenii Şevciuk, invitatul emisiunii „Fabrica” de pe postul „Publika TV”, ediţie moderată în acea zi a de Alexei Lungu, a fost prim-viceprim-ministrul, ministrul reinegrării, Eugen Carpov (care a participat şi el la întâlnirea de la Odesa). Moderatorul i-a adresat de mai multe ori întrebarea: „Care este modelul de soluţionare propus de Guvernul Republicii Moldova?”. Într-un final, ministrul a răspuns că participanţii în formatul 5+2 sunt cei care urmează să găsească acest model. Prin răpunsul său, ministrul a arătat că guvernul de la Chişinău nu are nici un model de soluţionare a conflictului. Se pare că Guvernul aşteaptă ca cineva să vină să-i rezolve conflictul. Iar atunci când Rusia, prin Dmitrii Kozak, sau Ucraina propune modele de reglementare, iar Chişinăul le respinge (în ultimul moment) sau le ignoră, nu cred că putem să ne aşteptăm ca altcineva să manifeste interes în a propune asemenea modele. S-a creat un cerc vicios: pe de o parte, autorităţile de la Chişinău nu văd cum poate fi soluţionat conflictul de o manieră realistă şi acceptabilă, ci aşteaptă ca ceilalţi să vină cu o viziune, pe de altă parte, participanţii în formatul 5+2 aşteaptă de la guvernul moldovean o limpezire a poziţiei sale în această privinţă. Cu regret, în aceste circumstanţe, responsabilii din guvernul de la Chişinău nu apelează la societatea civilă şi la comunitatea ştiinţifică (de experţi) pentru a fi elaborate în comun nu unul, ci mai multe modele de soluţionare. Iar în asemenea condiţii, vorba lui William Shakespeare din piesa „Regele Lear” (el a citat un vechi dicton latin): din nimic nu iese decât nimic.
