FACTORUL POLITICII RUSEŞTI ÎN EVOLUŢIA ISTORICĂ ŞI CONTEMPORANĂ A MOLDOVEI

1.   Istoricul influenţei ruseşti în Moldova 

De la începuturile existenţei sale, din 1359, statul moldovenesc a fost marcat de relaţii cu state vecine mai puternice: Ungaria, Polonia, Hanatul Crimeei, Turcia, care au atentat la siguranţa tânărului stat. Dar cel mai nefast efect asupra destinului ţării noastre l-a avut relaţia cu vecinul de la răsărit – Rusia. Facem o distincţie clară între poporul rus, care a suferit, la rândul său, de pe urma conducătorilor care s-au perindat pe la Moscova (la Kremlin) şi la Sankt Petersburg, şi politica rusească (sau a Rusiei, sub diversele sale regimuri politice – Imperiu ţarist, Uniune Sovietică, Federaţie Rusă). Cu părere de rău, din 1792, când Rusia a ocupat teritoriul dintre Nistru şi Bug, ajungând la graniţa de atunci a Moldovei, şi până astăzi factorul politicii ruseşti este fundamental în determinarea stării Moldovei. De fapt, toată istoria ţării noastre este marcată de fluxurile şi refluxurile, altfel zis, expansiunile şi retragerile (retragerile impuse de puterile occidentale) Rusiei din spaţiul geopolitic din care face parte Moldova. Ultimul reflux al Rusiei a avut loc în 1991 (când a fost înfrântă în războiul rece), când s-a prăbuşit aşa-numita Uniune Sovietică, iar în fapt Rusia a pierdut teritoriile pe care le ocupase anterior şi pe care le menţinea sub stăpânire militară. Totuşi, regimul de la Moscova a păstrat sub ocupaţie o porţiune a regiunii central-estice din teritoriul Republicii Moldova: cea mai mare parte a teritoriului din stânga Nistrului (o parte din aşa-zisa Transnistrie, fără comunele: Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Doroţcaia, Pârâta, Pohrebea) şi o parte, mai mică, din teritoriul Cisnistriei, sau Basarabiei (oraşul Bender şi cinci sate: Chiţcani, Gâsca, Proteagailovca, Cremenciug şi o parte a satului Mereneşti). Istoria de până acum a relaţiilor din spaţiul în care se află Moldova ne învaţă că mai devreme sau mai târziu Rusia va reveni, va efectua o nouă expansiune. Evenimentele din august 2008 din Georgia au fost un semnal cu privire la începerea unei noi expansiuni ruseşti. În acest sens, prezenţa pe teritoriul ţării noastre a unei zone de ocupaţie rusească face ca statul moldovenesc să fie o victimă sigură şi neajutorată, o entitate vulnerabilă în faţa unei noi expansiuni a Rusiei.

Eforturile diplomaţiei moldoveneşti la etapa actuală trebuie îndreptate în primul rând spre asigurarea securităţii ţării noastre, reducerea vulnerabilităţii sale în faţa acestui pericol iminent. În acest context, se impune o abordare realistă a prevederii constituţionale vizând neutralitatea ţării noastre: câtă vreme zona central-estică a ţării se află sub ocupaţie militară rusească nu poate fi vorba despre neutralitate la modul serios. În astfel de condiţii, un asemenea statut nu poate fi decât o ficţiune. De fapt, în negocierile ruso-moldoveneşti autorităţile ar trebui să condiţioneze posibilitatea unei neutralităţi a Republicii Moldova exclusiv de reglementarea diferendului teritorial ruso-moldovenesc privind zona central-estică a Republicii Moldova. Iar statutul de neutralitate ar putea fi adoptat în urma retrocedării de către Rusia a zonei respective către Republica Moldova, aşa cum în 1856, în urma războiului Crimeei – când Rusia a fost învinsă – ea a retrocedat Moldovei districtele Bolgrad, Ismail şi Chilia. Retrocedarea s-a produs astfel: steagul rusesc a fost coborât de pe catarg în cazarmele armatei de ocupaţie rusească, armata şi persoanele din administraţie care au dorit au plecat în Rusia, iar în cazarme au intrat formaţiuni ale armatei moldoveneşti, a fost arborat drapelul Moldovei, a fost formată o administraţie din autohtoni.

Intervenţia Rusiei în spaţiul nostru a început în primăvara lui 1711, când armatele lui Petru cel Mare au trecut Nistrul, în urma convenţiei secrete semnate la Luţk de către domnitorul Dimitrie Cantemir şi ţar. Bătălia decisivă s-a dat pe Prut, pe cursul său inferior, la Stănileşti, iar armata ţarului (35 000 de ruşi), ajutată de un contingent militar moldovenesc (Cantemir nu a reuşit să strângă cei 10 000 de soldaţi promişi), a fost înfrântă de armata sultanului (200 000 turci). Petru cel Mare a scăpat de prizonierat datorită faptului că Marta Skavronskaia, viitoarea – a doua – sa soţie (în 1714, când devine împărăteasă Ecaterina I), i-a plătit pe turci cu bijuteriile sale, pentru ca ei să-l lase să se retragă. Campania de la Prut a fost „cea dintâi dintre multele războaie ruso-turce purtate mai apoi pe teritoriul Moldovei” [1]. În general, este recunoscut de majoritatea istoricilor, care s-au ocupat de aceste aspecte, faptul că anume „campania de la Prut a marcat începutul ofensivei expansioniste ruseşti către Constantinopol” [2]. Este clar că Moldova niciodată nu a reprezentat un obiectiv final al expansiunii ruseşti, ci doar o punte spre un alt obiectiv – Constantinopolul, dar şi spre regiunea din sud-estul Europei – peninsula Balcanică, acolo unde cei care promovau şi înfăptuiau politica externă rusească şi-au arogat prerogativa de „a-i elibera” pe „fraţii slavi şi ortodocşi” (bulgari, sârbi, dar şi greci) de dominaţia turcească. Iar „eliberare”, după cum se ştie, pentru conducerea rusească nu a însemnat şi, poate, nu mai înseamnă (luând în calcul expansiunea din 2008 în Osetia de Sud, care s-a soldat cu instalarea de baze militare ruseşti în Osetia de Sud şi Abhazia) nimic altceva decât ocupaţie militară rusească. Aşadar, întrucât se afla în imediata apropiere a Rusiei extinse până la Nistru, Moldova adesea a fost victima Rusiei, nimerind sub ocupaţia ei. Aceasta deoarece atunci când strategii ruşi de la Sankt Petersburg erau înfrânţi în drumul lor spre Constantinopol, ei „se mulţumeau” să îşi păstreze controlul militar asupra Moldovei, ca o compensaţie pentru eşecurile militare suferite în faţa turcilor peste Dunăre. De altfel, şi în prezent conducerea Federaţiei Ruse nu se sinchiseşte să declare că staţionarea trupelor sale în estul Republicii Moldova este în dependenţă de felul în care statele occidentale îşi vor îndeplini obligaţiunile prevăzute de Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (FACE). Reiese că Republica Moldova este ca şi cum o parte a Occidentului, iar Rusia se răzbună pe Occident refuzând să-şi retragă trupele de ocupaţie de pe teritoriul RM, întrucât Occidentul nu respectă anumite obligaţiuni asumate faţă de Rusia.

Mai multe războaie ruso-turce au afectat Moldova. Aceste războaie, care „s-au desfăşurat în spaţiul teritorial şi etnic al naţiunii române” [3], au constituit subiectul unei cărţi a lui A.D. Xenopol [4]. „Din 1711 – bătălia de la Stănileşti, pe Prut, unde ruşii erau înfrânţi de turci – până la 1877-1878, s-au purtat 9 asemenea războaie” [5], menţionează Apostol Stan în introducerea la lucrarea în cauză. „Acestea, ca timp de desfăşurare, cumulează câteva decenii. În atari împrejurări, Moldova şi Ţara Românească au fost folosite atât ca teatru de înfruntări militare, cât şi ca sursă de aprovizionare cu alimente, furaje, forţă de muncă şi ostaşi pentru diferiţi beligeranţi, îndeosebi pentru Rusia”, notează Apostol Stan [6]. Totuşi, cele mai dureroase pierderi suferite de Moldova au fost anexiunile teritoriale: a Bucovinei, acaparate în 1775 de Austria (în urma războiului din 1768-1774) şi a Basarabiei (după războiul din 1806-1812), anexate în 1812 la Rusia. Pe parcursul acestor războaie din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în care Rusia îşi învăluia expansionismul sub mantia ortodoxiei, Moldova în repetate rânduri, chiar şi după anexarea Basarabiei, a fost ocupată de Rusia: „Temerile românilor faţă de o efectivă încorporare de către Rusia se accentuau îndeosebi după 1829, când Moldova şi Ţara Românească erau supuse de către St. Petersburg unui control efectiv, în vederea anexării” [7].

Un important moment în această succesiune a fost Congresul de pace de la Paris din 1856, care a avut loc după încheierea, în 1855, a Războiului Crimeei, care a fost declanşat după o nouă ocupaţie a celor două principate (Moldova şi Valahia) de către Rusia. În acel război, alături de Turcia, împotriva Rusiei, pe care au învins-o, au luptat Franţa, Marea Britanie şi Sardinia. Una dintre hotărârile Congresului de la Paris a stipulat retrocedarea de către Rusia către Principatul Moldovenesc a districtelor Bolgrad, Ismail şi Chilia, teritoriu pe care Rusia îl răpise de la Moldova prima oară în 1812. Totuşi, la Congresul de la Berlin, din 1878, care a urmat războiului din 1877-1878, Rusia a recuperat acea parte din sudul Basarabiei. În cartea lui Xenopol poate fi observată o îngrijorare a istoricului: „căci, aflată la porţile României, Rusia putea deveni oricând un pericol prin dezlănţuirea demonului cuceritor ce o stăpânea, ori de câte ori nu avea în cale un obstacol de temut” [8]. Soluţia, în opinia lui Apostol Stan, este „anume de a se îndepărta politic şi militar cât mai mult de această mare putere, orientându-se hotărât spre Occident, „lipindu-se” chiar de acesta”, prin procesul de integrare euro-atlantică. România a reuşit. Republica Moldova pare că încă nici nu îşi dă seama de respectivul pericol şi de atitudinea pe care trebuie s-o adopte, deci şi de paşii pe care trebuie să-i întreprindă.

Din 1991-1992 Republica Moldova se confruntă cu Rusia pentru partea sa central-estică, de pe ambele maluri ale Nistrului, pe care Rusia nu doreşte să o retrocedeze statului moldovenesc după ce a ocupat-o în 1940, respectiv în 1944 (partea de pe malul stâng al Nistrului a fost ocupată de Rusia în 1792, respectiv în 1944). La ora actuală, principala cauză a nesoluţionării conflictului din zona nistreană o reprezintă formatul 5+2, care necesită o modificare urgentă, întrucât nu corespunde esenţei conflictului din estul Republicii Moldova.

2. Aplicarea standardelor şi experienţei internaţionale în soluţionarea conflictului
din estul Republicii Moldova. Rolul ONU                                                                                                                                               

Atunci când purcedem la abordarea conflictului din estul Republicii Moldova, este foarte important să ne raportăm la standardele şi experienţa internaţionale în materie de soluţionare a conflictelor. Primul pas în soluţionarea conflictelor este înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea lor. În acest context, trebuie identificate unele „recurenţe şi similarităţi în datele istorice”, precum şi elaboraţi „indicatori care să permită prognoza crizelor şi a evoluţiei lor” [9]. Propriu-zis, este vorba despre necesitatea unei „cartografieri” a conflictului, care are drept scop identificarea elementelor constitutive şi a particulari­tăţilor acestuia. „Cartografierea”se realizează prin analiză de documente. Aşadar, „pentru a soluţiona un conflict, este necesară înţelegerea istoricului, contextului şi dinamicii de desfăşurare a acestuia, chestiunile discutate, precum şi cunoaşterea actorilor implicaţi” [10]. Într-un cuvânt, este necesar să stabilim esenţa conflictului. În 1992 ONU a emis un raport – „O agendă pentru pace” – în care, printre altele, se face referinţă la elementele prezentate mai sus. Adică, după cum notează autorii, „înainte de a decide ce acţiuni specifice trebuie întreprinse, sunt necesare identificarea contextului în care se desfăşoară respectivul conflict, precum şi natura, cauzele şi dinamica ce îl caracterizează. De asemenea, trebuie create mecanisme de monitorizare a indicatorilor de criză, astfel încât să poată fi identificate la timp orice modificări semnificative în situaţia conflictuală în cauză [11]. Cu părere de rău, autorităţile Republicii Moldova au dificultăţi „în a stabili însăşi natura conflictului” [12] din zona nistreană.

Aşadar, prima confuzie a autorităţilor de la Chişinău este legată de înţelegerea greşită – aşa cum transpare şi în formatul „5 + 2” (al unor negocieri quasiinexistente), agreat de autorităţile moldoveneşti – a actorilor implicaţi în conflictul din estul Republicii Moldova. Deşi Memorandumul privind reglementarea conflictului (care, de fapt, a fost un acord de încetare a focului), din 21 iulie 1992, a fost semnat exclusiv de preşedintele Moldovei M.Snegur şi al Rusiei B.Elţin (deci, acestea sunt cele două părţi în conflict, întrucât trupele armatei regulate ruse şi formaţiuni paramilitare de cazaci ruşi au luptat împotriva poliţiei, apoi nou-formatei armate a statului moldovenesc), astăzi Rusia figurează în formatul menţionat mai sus ca mediator (ce fel de „mediator neutru” [13], poate fi ea?) între Republica Moldova şi o parte a sa în care se află un regim de ocupaţie militară rusească, condus de cetăţeni ruşi: unul – I.Smirnov, născut la Habarovsk şi sosit la Tiraspol cu câţiva ani înainte de declanşarea conflictului (1987), iar un altul – V.Antiufeev, născut la Novosibirsk şi sosit pe Nistru în toamna lui 1991, după puciul nereuşit de la Riga din august al aceluiaşi an (înfrânt de forţele democratice!), în cadrul căruia el s-a manifestat, fiind o unealtă a puciştilor. Într-o emisiune din 21 septembrie 2007 de la postul de televiziune „NIT”, preşedintele V.Voronin a declarat că din 1997, în urma Memorandumului semnat de preşedintele P.Lucinschi şi de I.Smirnov, „Pridnestrovie” [Nistria] a fost recunoscută ca parte în conflict. Dar, după ultimul „referendum” (în 2006) din „Nistrenia” (aşa cum este denumită regiunea aflată sub ocupaţie militară rusească la postul oficial de radio din Tiraspol) cu privire la independenţă şi alipirea la Rusia, mass-media au informat că „Sovietul Suprem” de la Tiraspol a anulat toate înţelegerile (actele semnate) cu autorităţile de la Chişinău.

„Pacea poate fi stabilită dacă două sau mai multe părţi care îşi recunosc identitatea renunţă la unele pretenţii importante şi acceptă să se conformeze unor reguli comune, create împreună şi moral juste” [4]. În cazul în care autorităţile de la Chişinău se decid să respecte Constituţia Republicii Moldova, în care se stipulează că actele emise de organizaţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte prevalează asupra oricărei legi interne, chiar asupra Constituţiei, Moldova trebuie să denunţe actualul format „5 + 2” şi să solicite ONU să medieze negocierile între Rusia şi Republica Moldova (cei doi actori reali, implicaţi în conflict), în virtutea deciziei CEDO în dosarul Ilaşcu (2004), decizie care a recunoscut Rusia ca parte în diferend. Conflictul din estul Republicii Moldova a fost rezultatul încălcării de către Rusia a punctului 4 din articolul 2 al Cartei ONU, document fundamental pentru dreptul internaţional public: „Toţii membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunul stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” [15]. Este regretabil faptul că până astăzi nu există o implicare a ONU în gestionarea şi soluţionarea conflictului – care nu este nicidecum unul „moldo-transnistrean”, ci „ruso-moldovenesc”, în condiţiile în care „Consiliul de Securitate este cel care, actualmente, trebuie să identifice cazurile de ameninţare împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune, precum şi să decidă ce acţiuni se impun” (Carta ONU, articolul 39) [16].

Este într-adevăr o chestiune fundamentală pentru autorităţile de la Chişinău să se decidă (deşi, după cum am arătat, decizia CEDO nu le lasă posibilitatea unei alternative): este conflictul din estul Moldovei unul internaţional, între doi subiecţi, Rusia şi Republica Moldova, sau este unul intern, separatist? Şi atunci s-ar aplica punctul 7 din articolul 2 al Cartei ONU: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat, şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII” [17]. Dacă Moldova ar avea curajul să recunoască şi să afirme adevărul, ea ar putea apela la Curtea Internaţională de Justiţie, principalul organism judiciar al ONU, care judecă dispute între state. În orice caz, „cel mai important actor în domeniul reglementării şi gestionării crizelor şi conflictelor internaţionale rămâne ONU” [18], care nu este angajată în soluţionarea conflictului din estul Moldovei numai pentru că autorităţile de la Chişinău nu înţeleg sau nu recunosc natura reală a conflictului.

Atunci când cetăţenii moldoveni din stânga Nistrului, din satul Corjova, nu au putut să-şi desfăşoare alegerile locale din 2007 şi toate scrutinele ulterioare, blocate de fiecare dată de miliţia regimului rusesc de ocupaţie, autorităţile de la Chişinău ar fi trebuit să facă apel la doctrina „responsabilităţii de a proteja”, potrivit căreia comunitatea internaţională are datoria morală de a interveni în cazurile în care statele nu sunt capabile să-şi protejeze cetăţenii de catastrofe evitabile [19, p.244, a se vedea International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001]: „Atunci când statele nu vor sau nu îşi pot proteja cetăţenii, comunitatea internaţională are datoria de a interveni” [20], ONU rămânând cel mai potrivit actor internaţional care poate autoriza anumite acţiuni în asemenea contexte. Printre instrumentele comunităţii internaţionale se numără sancţiuni economice, întreruperea relaţiilor diplomatice, sau măsuri mai radicale [21]. Chiar dacă Rusia este membru al Consiliului de Securitate, pentru ea este important să aibă o imagine bună în lume, să fie membru al grupului G 8, să fie admisă în Organizaţia Mondială a Comerţului şi să nu apară ca un stat agresor (aşa cum este, în virtutea deciziei CEDO, în cazul Ilaşcu). Este o greşeală strategică, dincolo de nesocotirea adevărului, plasarea de către autorităţile de la Chişinău a conflictului de pe Nistru pe lista conflictelor separatiste (care vizează conflictele din Abhazia, Osetia de Sud şi Karabahul de Munte), listă supusă înainte de 2007 discuţiei la ONU. După cum am arătat, conflictul din estul Republicii Moldova nu este unul separatist.

Unul dintre precedentele la care se poate raporta Moldova în tentativa de a soluţiona conflictul este criza algeriană din 1958, când, ordonând retragerea armatei şi a coloniştilor francezi din Algeria, preşedintele Charles de Gaulle declara: „Este vorba despre faptul de a determina, coincid oare interesele supreme ale Franţei cu interesele coloniştilor francezi din Algeria” [22]. Din 1792 Transnistria şi din 1812 Basarabia (din care Rusia mai deţine la ora actuală cinci localităţi: municipiul Bender şi satele Chiţcani, Gâsca, Proteagailovca, Cremenciug şi o parte a satului Mereneşti) au devenit colonii ruseşti. După destrămarea în 1991 a URSS, Rusia nu doreşte să restituie statului moldovenesc teritoriile respective: o parte din Cisnistria (malul drept) şi o parte din Transnistria (malul stâng). După cum se ştie, militarii francezi din Algeria au întreprins în 1958 aşa-numita „rebeliune a generalilor”, înfrântă de armata fidelă preşedintelui francez Charles de Gaulle. Totuşi, ar fi fost imposibil ca autorităţile algeriene să-i fi declarat pe generalii rebeli francezi drept separatişti algerieni. Într-un context similar, autorităţile de la Chişinău i-au etichetat, greşit, pe Smirnov, Antiufeev şi compania de la Tiraspol „separatişti”.

Un alt precedent pentru conflictul din Moldova îl reprezintă retragerea efectuată în 2005 de premierul israelian Ariel Sharon a coloniştilor evrei din sectorul Gaza. Desigur, autorităţile palestiniene nu i-ar fi declarat pe coloniştii evrei, care nu doreau să-şi părăsească casele, drept „separatişti”. Numai în Moldova, preşedinţii Snegur, Lucinschii, Voronin, Ghimpu, Lupu îi denumesc cu nonşalanţă pe liderii regimului de la Tiraspol drept „separatişti”, respectiv regimul impus în estul Moldovei drept unul „separatist”, aducând prin aceasta cel mai mare ajutor posibil regimului de ocupaţie rusească, întrucât prin aceasta – fiind denumit separatist – el este legitimat. Căci evenimentele recente din Timorul de Est (1999), Kosovo (2008) şi din Sudanul de Sud (2011) au arătat că, în anumite situaţii, comunitatea internaţională se sensibilizează şi susţine unele regiuni şi regimuri separatiste, recunoscându-le independenţa.

Un al treilea precedent ce poate fi utilizat în găsirea unei soluţii pentru conflictul ruso-moldovenesc de pe Nistru este conflictul ruso-chinez din Extremul Orient. Au fost două zone de conflict. Prima este cea din dreptul oraşului Vladivostok şi vizează insula Damansk (de 20000 metri pătraţi) de pe râul Ussuri. Deşi formal (de iure) era un teritoriu chinez, după încheierea războiului al doilea mondial armata şi autorităţile sovietice nu l-au părăsit. În 1964 conducerea chineză a ridicat problema, declarând că insula respectivă este teritoriu chinez. Iar în martie 1969 au avut loc ciocniri între armata chineză şi armata sovietică de ocupaţie. De menţionat faptul că autorităţile chineze nu i-au declarat pe militarii ruşi de pe insulă separatişti. În urma unor negocieri ruso-chineze, în 1991 Secretarul general al PCUS Mihail Gorbaciov a semnat un acord cu conducerea chineză, prin care a restituit/retrocedat teritoriul respectiv Chinei. De asemenea, ca urmare a unui acord semnat de preşedintele Elţin cu conducerea chineză, Rusia a retrocedat Chinei o peninsulă şi două insule în dreptul oraşului Habarovsk, pe râul Amur, la 1 ianuarie 2007, în timpul preşedinţiei lui Vladimir Putin. Într-un comentariu din emisiunea „Post Scriptum” pe postul rusesc de televiziune TVCI, de la Moscova, se menţiona că au fost părăsite cazarmele armatei ruseşti, iar numeroşi locuitori ai Habarovskului („habarovceane”) şi-au pierdut casele de vacanţă cu loturi agricole („dachnye uchastki”). Guvernul Chinei a declarat că va construi în teritoriile redobândite, vis-à-vis de Habarovsk, un oraş în care va locui un milion de cetăţeni chinezi. De menţionat că Guvernul de la Beijin nu i-a declarat pe militarii ruşi din zona de ocupaţie de pe râul Amur şi pe deţinătorii de case de vacanţă originari din oraşul Habarovsk drept separatişti, aşa cum astăzi oficialii de la Chişinău îl numesc pe originarul din Habarovsk („habarovceanin”) Igor Smirnov – „separatist”.

3. Separatism sau ocupaţie străină?

Scrisoarea din 12 noiembrie 2010 a Preşedintelui interimar din acel timp al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, în adresa Secretarului General al Alianţei Nord-Atlantice, Anders Rasmussen, în legătură cu subiectul „retragerii trupelor ruse de pe teritoriul statului nostru” [23] ridică unele semne de întrebare. „Trupele ruse pe teritoriul statului nostru nu sunt doar o sursă permanentă de pericol la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi de alimentare a separatismului transnistrean (s. A.L.), dat fiind faptul că liderii separatişti de la Tiraspol (s. A,L.) văd în prezenţa trupelor ruse, dislocate în regiune, un suport moral, politic şi material al acţiunilor lor”, nota Mihai Ghimpu. În primul rând, în ceea ce priveşte „separatismul”. Probabil, nu este un secret pentru nimeni faptul că Republica Moldova este un stat separatist, care s-a separat de Rusia, sub a cărei ocupaţie s-a aflat, ultima dată, din 1944 până la 27 august 1991. Ca stat separatist, Republica Moldova ar trebui să sprijine separatismul din simplul motiv că, datorită separatismului, noi am obţinut libertatea. Totuşi, să fie oare Igor Smirnov, născut la Habarovsk şi sosit la Tiraspol în 1987, sau Vladimir Antiufeev, născut la Novosibirsk şi sosit aici după puciul din august 1991 de la Riga, „lideri separaţi”? Cunosc numeroşi localnici din zona respectivă care abia aşteaptă să scape de regimul rusesc al lui Smirnov şi Antiufeev. Dacă autorităţile de la Chişinău vor stărui, inclusiv pe plan internaţional, în ideea că există un „separatism” transnistrean în Moldova, aceasta nu va face decât să atragă simpatia opiniei publice internaţionale pentru regimul de la Tiraspol, care, rezultă, luptă pentru libertate, aşa cum Republica Moldova a luptat pentru libertatea sa în 1989-1991, atunci când şi-a atras, de rând cu republicile baltice, Gruzia şi alte republici sovietice, simpatia statelor lumii. Să ne înţelegem totuşi: dacă cele şase milioane de turci din Germania, cu sprijinul armatei turce, vor declara la un moment dat că au constituit, de exemplu, o republică germană riniană – de la denumirea râului Rin – cu limba turcă utilizată de administraţie şi în spaţiul public, nimeni nu-i va numi separatişti. Dacă cele opt milioane de imigranţi din Magreb de pe teritoriul Franţei, cu sprijinul armatei algeriene, vor declara republica franceza luareză (de la râul Luara), cu limba arabă drept limbă oficială, nimeni nu-i va numi separatişti. Regret faptul că dl Ghimpu l-a indus în eroare pe Secretarul General al NATO privind existenţa unui separatism în Moldova, acolo unde nu este vorba decât despre o zonă de ocupaţie rusească în care acţionează un regim rusesc de ocupaţie şi o armată de ocupaţie.

În al doilea rând, ce înseamnă separatism „transnistrean”? Zona Republicii Moldova necontrolată de autorităţile de la Chişinău cuprinde cea mai mare parte a regiunii din stânga Nistrului (fără comunele Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea, Doroţcaia, Pârâta) şi o parte din Cisnistria sau Basarabia (oraşul Bender, satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Cuciurgan şi o parte a satului Mereneşti). Atunci de ce doar „transnistrean”? Cineva care scrie în limba română ar trebui să folosească acele cuvinte care exprimă realitatea din teren. M.Ghimpu a mai scris despre „aflarea lor (trupelor, n. A.L.) în Transnistria”. Pentru cine nu ştie, trupe ruseşti se află şi pe teritoriul Basarabiei (Cisnistriei), la Bender, unde pot fi văzute cazarme cu drapelul Rusiei arborat. Este o deosebire importantă între conflictul de pe teritoriul Republicii Moldova şi alte conflicte cu adevărat separatiste din lume (Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud): zona de conflict de la noi nu are o denumire. Zona de conflict de la noi este o parte din aşa-zisa Transnistrie şi o parte din Cisnistria (Basarabia). De fapt, este o parte a Republicii Moldova – partea sa estică – aflată sub ocupaţie militară rusească.

În al treilea rând, în legătură cu o altă idee a lui M. Ghimpu din scrisoarea către Anders Rasmussen: „Îmi exprim speranţa că în cadrul negocierilor actuale privind regimul de control al armamentelor, poziţia Republicii Moldova privind prezenţa ilegală a trupelor ruse pe teritoriul său, şi anume – retragerea imediată, ordonată şi completă a trupelor ruse (s. A.L.) de pe teritoriul Republicii Moldova – va fi auzită şi luată în samă”... Cred că retragerea trupelor ruse ar putea însemna blocarea definitivă a problemei. Medvedev ar fi putut să-l telefoneze pe dl Ghimpu şi să-i spună că în cinci minute, în care cei doi vorbesc la telefon, trupele ruseşti se retrag. La sfârşitul convorbirii ar fi putut să-l îndemne să meargă să verifice dacă mai găseşte în zona respectivă vreo unitate cu drapelul rus arborat. Desigur, nu i-ar fi permis să pătrundă pe teritoriul respectiv serviciile care efectuează controlul la intrarea în zonă (în primul rând grănicerii). Dar Medvedev ar fi putut să-l ajute şi cu aceasta – să intervină ca să i se permită lui Ghimpu să inspecteze unităţile militare şi să constate că nu mai există nici un drapel rus arborat sau militari cu epoleţi ruseşti. În cele cinci minute ale discuţiei telefonice militarii ruşi îşi vor fi înlocuit epoleţii ruseşti cu cei ai „republicii” de pe Nistru. Deci, este posibilă o situaţie în care în zona de ocupaţie rusească militarii ruşi să-şi înlocuiască epoleţii, totul rămânând însă pe vechi, adică trupele ruseşti rămânând în continuare acolo, sub comanda Moscovei, dar, chipurile, ca armată a „republicii moldoveneşti nistrene”. Deşi M. Ghimpu se arăta „ferm convins că retragerea completă a trupelor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premisele necesare pentru reglementarea conflictului transnistrean pe cale paşnică şi va contribui, inclusiv, la consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiune”, cred că singura soluţie a acestui conflict este cererea exprimată de Republica Moldova ca Rusia să retrocedeze zona sa de ocupaţie de pe teritoriul ţării noastre. Retrocedare înseamnă înlocuirea armatei de ocupaţie cu armata ţării noastre (sau cu trupe internaţionale), preluarea teritoriului de către organele de menţinere a ordinii publice (poate fi şi o poliţie internaţională), de către serviciile de securitate şi înlocuirea regimului de ocupaţie – a administraţiei. Organizarea unor alegeri libere. Locuitorii din Corjova şi din celelalte sate, care, în majoritatea lor, sunt locuite de etnici moldoveni, să aibă dreptul şi posibilitatea de a-şi alege autorităţile locale, iar aleşii lor să fie la adăpost de orice ameninţări, intimidări şi persecuţii din partea unor forţe paramilitare – cazaci sau colonişti. Fără acestea, problema asigurării securităţii Republicii Moldova pe întreg teritoriul său, desigur, nu va fi rezolvată.

Din păcate, fostul preşedintele Ghimpu a reuşit să menţină o stare de confuzie în ceea ce priveşte datele conflictului ruso-moldovenesc din partea estică a Republicii Moldova. Într-o ştire din 9 decembrie 2010 („Secretarul General al NATO i-a răspuns lui Ghimpu”), publicată de portalul de ştiri „Moldova azi” [24], dar şi de alte portaluri de ştiri [25], este citat un comunicat de presă al Preşedinţiei, în care se arată că Secretarul General al NATO Anders Fogs Rasmussen, în răspunsul său adresat preşedintelui Ghimpu, men­ţionează că NATO acordă atenţie „conflictului prelungit din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. În al doilea rând, întrucât Ghimpu recunoştea, ca şi ceilalţi predecesori ai săi, „Pridnestrovie”/Nistria ca entitate şi, respectiv, ca subiect în conflict şi în negocieri, dl Rasmussen salută angajamentul consistent şi plenar al autorităţilor de la Chişinău de a soluţiona pe cale paşnică „diferendul transnistrean”, precizând că negocierile internaţionale în formatul 5+2, purtate cu asistenţa OSCE, sunt un cadru legal şi corect pentru continuarea discuţiilor. Ghimpu a repetat aceleaşi neadevăruri, rostite şi de ceilalţi conducători ai ţării, în loc să explice Secretarului General al NATO că este vorba despre un conflict internaţional ruso-moldovenesc, că Moldova, care s-a aflat sub ocupaţie sovietică (aşa cum este stipulat în decretul prezidenţial din 24 iunie 2010 privind comemorarea zilei de 28 iunie 1940 ca zi a ocupaţiei sovietice) în 1991 s-a separat de Rusia, însă armatele ocupante nu au părăsit întreg teritoriul ţării noastre, ci au menţinut şi menţin o parte a sa sub ocupaţie militară până în prezent. Noi, Republica Moldova, suntem separatişti pentru că am fost ocupaţi cu forţa în 1944, iar în 1992 am luptat pentru libertate (veteranii războiului de pe Nistru sunt numiţi oficial participanţi la „războiul pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale”). Suntem singura republică fost sovietică ce a luptat pentru independenţa şi suveranitatea întregului său teritoriu. De aceea, declaraţia făcută în două rânduri de fostul preşedinte al Republicii Moldova V.Voronin (la şedinţa festivă de la Palatul Naţional, în 2006, privind sărbătorirea aniversării a 15-a a proclamării independenţei şi într-o ediţie a emisiunii „Rezonans” din acelaşi an de pe postul de televiziune NIT), cum că noi am fi primit independenţa „ca şi cadou”, este cel puţin ciudată. Am luptat pentru separarea de Rusia şi, în fapt, noi şi acum suntem separatişti: vrem să ne separăm de Rusia cu teritoriul din estul ţării, rămas sub ocupaţie rusească. Culmea este ca guvernanţii noştri (atât foştii, aflaţi acum în opoziţie, cât şi actualii) îi numesc „separatişti” pe ocupanţi. Este timpul ca cei de la conducerea Republicii Moldova să conştientizeze şi să promoveze adevărul, să nu mai fie ostatecii stereotipurilor impuse prin manipulare de către propagandiştii de la Moscova, care au fost preluate şi tirajate de politicieni şi formatori ai opiniei publice din Moldova, fie din trădare (corupţie), fie din incompetenţă/inconştienţă. Cred că fără recunoaşterea şi promovarea adevărului nu există şanse pentru recuperarea teritoriului din estul Republicii Moldova. Este important să fie pusă corect problema, căci numai cu condiţia formulării corecte ea poate fi soluţionată.

Până când chestiunile fundamentale privind conflictul nu vor fi înţelese şi afirmate – cine sunt actorii, care este natura/esenţa conflictului, ce precedente internaţionale pot fi aplicate – măsuri (de încredere) ca cele transmise la 13 decembrie 2007 de către autorităţile moldoveneşti regimului de la Tiraspol, cu privire la construcţia de poduri şi şosele, gestionarea în comun a căii ferate şi înfiinţarea unui post de televiziune comun etc., evident că nu au nici un rost, nu vor avea sorţi de izbândă, întrucât asemenea măsuri de reconstrucţie socioeconomică şi dezvoltare se referă la „consolidarea procesului de pace” [26]. Or, încă nu a avut loc o reconciliere în conflictul ruso-moldovenesc, de aceea măsurile respective sunt premature şi sunt expresia lipsei unei capacităţi de înţelegere şi a unei viziuni a autorităţilor de la Chişinău asupra a ceea ce trebuie întreprins. Deoarece asemenea acţiuni nu fac decât să întărească regimul de la Tiraspol. De exemplu, reinstituirea în toamna lui 2010 a cursei de tren personal pe ruta Chişinău – Odesa, via Bender şi Tiraspol, cu care s-a lăudat guvernul primei Alianţe pentru Integrare Europeană, formată în urma alegerilor parlamentare din 29 iulie 2009, nu face decât să întărească regimul rusesc de ocupaţie din estul Republicii Moldova şi nu a contribuit cu nimic la o eventuală reglementare a conflictului.

Referinţe:

1.    Van Meurs, Wilhelm Petrus. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. – Chişinău: ARC, 1996, p.350.

2.    Ibidem, p.351.

3.    Iorga Nicolae. Dezvoltarea imperialismului contemporan. - Bucureşti: Albatros, 1997, p.VII.

4.    Ibidem.

5.    Ibidem.

6.    Ibidem, p.VIII.

7.    Ibidem, p.XIV.

8.    Ibidem, p.XVI.

9.    Ghica L., Zulean M. (coordonatori). Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese. - Iaşi: Polirom, 2007, p.213.

10.  Ibidem, p.214.

11.  Ibidem, p.222.

12.  Ibidem, p.253.

13.  Ibidem, p.252.

14.  Ibidem, p.228.

15.  Ibidem, p.227.

16.  Ibidem, p.228.

17.  Ibidem, p.227.

18.  Ibidem, p.244.

19.  Ibidem. A se vedea International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001.

20.  Ibidem, p.243.

21.  Ibidem, p.228.

22.  Мальро А. Зеркало лимба. - Москва: Прогресс, 1989, p.376.

23.  Textul integral al scrisorii a fost publicat pe mai multe portaluri de ştiri: http://www.azi.md/ro/story/14666, http://unimedia.md/?mod=news&id=25989, http://www.arena.md/?go=news&n=1513&t=Mihai_Ghimpu_cere_ajutorul_NATO, 12.11.2010.

24.  http://www.azi.md/ro/story/15258, 9.12.2010.

25.  http://unimedia.md/?mod=news&id=27168, http://www.arena.md/?go=news&n=2067&t=Răspunsul_NATO_la_scrisoarea_lui_Mihai_Ghimpu, 9.12.2010.

26.  Мальро А. Зеркало лимба. - Москва: Прогресс, 1989, p.244.