Joi, 30 iunie 2011, Chișinăul și Kievul au semnat Actul privind determinarea şi stabilirea hotarelor sectorului de autostradă Odesa – Reni în regiunea localităţii Palanca a Republicii Moldova, precum şi a sectorului de teren prin care trece acesta, transmise în proprietatea Ucrainei, amplasate pe teritoriul ţării noastre. Republica Moldova şi Ucraina au semnat Tratatul cu privire la frontiera de stat la 18 august 1999, iar la 18 noiembrie 2001 Parlamentul de la Chişinău a ratificat Protocolul adițional la tratat privind transmiterea de jure în proprietatea Ucrainei a 18 ha de pământ, inclusiv 7,7 kilometri din autostrada Odesa – Reni de lângă satul Palanca. În schimb, Republica Moldova s-a ales cu 800 km pătrați în zona satului Giurgiuleşti, inclusiv 430 de metri din malul Dunării, pe care s-a construit Portul Giurgiulesti. Actul de transmitere de către Moldova în proprietatea Ucrainei a autostrăzii Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a fost semnat şi transmis la 11 februarie 2002, pe vremea guvernării PCRM. Astfel, urmează a fi transpuse în teren însemnele de graniţă. Grupul de experti din Republica Moldova şi Ucraina pentru transpunerea în teren a liniei frontierei a demarat joi [30 iunie 2011] lucrările de amplasare a semnelor de frontieră în apropierea satului Palanca.
Localnicii din Palanca s-au arătat revoltaţi de acest fapt, întrucât ei cred că vor fi împiedicaţi să treacă uşor, ca înainte, la terenurile lor agricole (peste 900 hectare de teren), amplasate pe teritoriul Republicii Moldova de cealaltă parte a acestei autostrăzi, fiind nevoiţi să piardă timpul, ca şi cei din alte localităţi ale RM, la cozile de la punctul vamal. (De altfel, se pare că vameşii şi grănicerii de la frontiera moldo-ucraineană au o plăcere sadică să ţină călătorii mult timp în vamă: atât la vama Criva – Mămăliga la nord, cât şi la Palanca la sud – mai ales în timpul sezonului estival aici se poate sta ore în şir la coadă). De asemenea, piaţa din preajma autostrăzii a fost închisă, iar comerţul în zona şoselei interzis de autorităţile ucrainene. "Noi l-am votat pe Leancă și partidul său. Vrem ca dl Filat de la Guvern , dl Leancă și dl Lupu să vină și să explice de ce vând pământul moldovenesc. Avem nevoie de conducători, nu de vânzători", spun oamenii din regiune.
Şi răspunsurile au venit: ,,Nimeni nu ne poate acuza de netransparenţă şi de lipsă de informare. Este angajamentul nostru, iar ceea ce a fost semnat nu mai este negociabil. Nu există alt fel de a proceda”, a declarat Iurie Leancă la întâlnirea cu locuitorii satului de sâmbătă, pe 2 iulie. Oficialii ucraineni au lăsat să se înţeleagă că dacă procedura va fi tergiversată, vor cere persoanelor care traversează frontiera să facă dovada deţinerii a 1200 de euro sau echivalentul acestei sume pentru întreţinere pe perioada aflării pe teritoriul ucrainean. „Pe cine va lovi decizia de a prezenta 1200 de euro la frontieră, în cazul în care această decizie ar putea fi una funcţională? Sigur că în moldoveni, pentru că noi mergem masiv la ei, dar nu ei vin la noi”, a adăugat Iurie Leancă. Probabil, oficialii de la Kiev au râs cu poftă de faptul că l-au făcut să creadă pe inocentul (sau interesatul?) ministru Iu. Leancă, că Ucraina, cu toate că e un stat mai bogat decât RM, ar fi mai puțin interesată decât noi de oferirea serviciilor turistice pe litoralul ucrainean cetățenilor moldoveni, care prin plata acelor servicii contribuie la sporirea bugetelor locale și la sporirea bugetului național al statului ucrainean. Pentru ca să câștige competiția cu România sau Bulgaria (unde prețurile sunt tot mai accesibile și serviciile de tot mai bună calitate), mai ales în actualele condiții ale crizei mondiale, Ucraina probabil era gata să-i plătească ea, la intrare, pe cetățenii moldoveni, numai ca aceștia să meargă în vacanță acolo și nu spre Vest. Și totuși, ministrul Leancă, cu puterea sa de discernământ, s-a lăsat șantajat de nebulosul „avertisment” al „partenerilor” ucraineni. Preşedintele interimar Marian Lupu a declarat că „Acordul moldo-ucrainean care vizează cedarea de către Moldova a segmentului de autostradă Odesa-Reni de lângă Palanca a fost ratificat cu 10 ani în urmă, iar autorităților de acum nu le-au rămas decât detaliile tehnice”.
Locuitorii satului Palanca şi-au apărat în permanenţă, cum au putut, pământul strămoşesc. Îmi amintesc că în 2001, când Parlamentul ratifica protocolul adiţional la tratat privind transmiterea în proprietatea Ucrainei a sectorului respectiv de autostradă, un grup de pălănceni a venit să protesteze în faţa Legislativului de la Chişinău. Preşedintele Comisiei de politică externă de atunci, comunistul Andrei Neguţă, actualmente ambasador al Republicii Moldova la Moscova , le-a spus protestatarilor – recurgând la un sofism – că nu au nici un temei să protesteze pentru că Republica Moldova nu cedează nimic, întrucât până în acel moment nu exista o delimitare a frontierei. Rezulta, din raționamentul comunistului, că atunci, întrucât nu erau amplasare semnele de frontieră, Republicii Moldova nu-i aparţinea nimic din teritoriul său, ci totul, prezumtiv, aparţinea Ucrainei. Cineva se putea întreba: de ce guvernanţii de atunci nu gândeau că, întrucât nu exista o delimitare a graniţei, tot sudul Basarabiei aparţine Moldovei, aşa cum a aparţinut de secole?
În seara zilei de 15 noiembrie 2010, autorităţile ucrainene au întreprins acţiuni unilaterale privind demontarea semnelor de frontieră de stat moldo-ucraineană din partea ucraineană, aflate în preajma satului Palanca, şi deplasarea acestora în interiorul teritoriului moldovenesc. Mîhailo Harîșîn, însărcinat cu afaceri a.i. al Ambasadei Ucrainei în Republica Moldova, a fost convocat, în dimineaţa zilei de 16 noiembrie, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE), unde i s-au solicitat explicaţii în legătură cu faptul respectiv. ”MAEIE şi-a exprimat îngrijorarea profundă faţă de acest pas întreprins fără coordonarea preventivă cu autorităţile Republicii Moldova. O astfel de abordare nu este de natură să contribuie la continuarea dialogului pragmatic şi constructiv pe problematica demarcării frontierei de stat moldo-ucrainene, stabilit între părţi pe parcursul anului curent”, se arăta într-un comunicat al MAEIE. Pe data de 6 mai 2011 Ucraina a cerut („потребовала”) de la guvernul Filat «возврата Украине ее земли в районе села Паланка» (“retrocedarea Ucrainei teritoriului său din sectorul satului Palanca”), transmitea agenţia Regnum. “В противном случае Киев оставляет за собой право в одностороннем порядке заморозить торгово-экономические отношения [ale Moldovei, n.n.] с Украиной”. De altfel, titlul ştirii respective era „Украина поставила ультиматум Молдавии”. Iar în lead se spunea: „Украина потребовала от правительства Филата до 5 июня решить вопрос (...)”.
Din toate aceste informaţii deducem că asupra diplomaţilor moldoveni s-au exercitat presiuni, s-a operat un şantaj, iar grănicerii moldoveni din teren au fost pur şi simplu umiliţi, la fel ca şi autorităţile centrale. De ce s-a ajuns la această situaţie dramatică în care Moldova, după ce a fost deposedată, în toamna lui 1940, în mod abuziv, fără să-i fie întrebată populaţia, de teritoriile sale istorice – nordul şi sudul Basarabiei (precum şi ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei) – care niciodată nu au aparţinut Ucrainei, acum este deposedată de o altă parte a teritoriului său, despre care, în mod impertinent, autorităţile ucrainene afirmă că trebuie să-i fie „retrocedată”? Acest fapt a fost posibil deoarece încă imediat după 27 august 1991 conducerea Republicii Moldova independente nu a avut curajul să pună problema raptului teritorial din ’40 – a includerii teritoriilor istorice moldoveneşti în componenţa Ucrainei – şi a retrocedării acestora, de către Ucraina, Republicii Moldova. La mitingurile Frontului Popular din acea perioadă această cerere a fost formulată, ca şi în multe articole de presă. Autorităţile moldoveneşti însă nu au ridicat la modul serios problema. Şi astăzi, se pare că autorităţile ucrainene reies din ideea cum că este adevărat ceea ce scrie în protocolul adiţional al tratatului Molotov – Ribbentrop din 23.08.1939, în care URSS cere României să retrocedeze Basarabia pentru că majoritatea populaţiei basarabene este de etnie ucraineană. Să considere oare autorităţile ucrainene întreg teritoriul basarabean ca fiind ucrainean, iar, în aceste condiţii, cedarea sectorului de şosea din Palanca – drept „retrocedare”?
La 21 ianuarie 1999 preşedintele ucrainean Leonid Kucima a dat decretul nr. 42, prin care, în ziua de 22 ianuarie, se marchează “Sobornosti”, ziua unităţii naţionale a poporului ucrainean. Deputatul ucrainean Rostislav Novojeneţ, reprezentantul Blocului Iulia Timoşenko a declarat pe 24 ianuarie 2011, la un miting de la Liov dedicat zilei „Sobornosti”, că "în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina, Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie - care au trecut la Polonia ; Beresteişcina, Gomelşcina - care au trecut la Belarus ; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria, Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru", a declarat el. Şi se pare că autorităţile ucrainene tind şi acţionează în acest sens...
Există analişti care consideră că datorită apariţiei conflictului teritorial ruso-moldovenesc din zona nistreană a ţării, care de atunci nu se mai află sub jurisdicţia Chişinăului, autorităţile moldovene nu au ridicat în 1991 problema retrocedării nordului şi sudului Basarabiei de către Ucraina. Este interesant că în februarie 2010 premierul Filat a efectuat o vizită în Ucraina, unde a semnat un protocol cu premierul Iulia Timoşenko cu privire la introducerea de modificări la Acordul interguvernamental privind recunoaşterea dreptului de proprietate, semnat în 1994, prin care Moldova ceda inclusiv 20 de hectare din teritoriul său din satul Naslavcea, pentru folosinţa hodrocentralei de la Novodnestrovsk. Una dintre raţiunile deciziei lui Filat a fost, după cum a spus-o acesta într-un interviu, rolul important pe care îl joacă Ucraina în procesul de reglementare a conflictului nistrean. Adică, Timoşenko îi va fi promis ceva în acest sens lui Filat. Numai că peste câteva zile guvernul Timoşenko a căzut şi de promisiunile respective, desigur, s-a ales praful. În privinţa poziţiei Ucrainei în conflictul nistrean autorităţile moldoveneşti au o poziţie ambiguă: în timp ce premierul Filat se încrede într-un ajutor al Ucrainei în rezolvarea conflictului, ambasadorul Republicii Moldova la Paris , Oleg Serebrian, ajuns acolo, e drept, pe filiera Partidului Democrat, susţine că „de pe urma conflictului transnistrean Kievul profită nu mai puţin decât ruşii şi dacă Moscova a fost cea care a provocat acest litigiu, Kievul a fost cel care a avut grijă de menţinerea lui; or, conflictul din segmentul transnistrean este în directă legătură cu problemele româno-moldo-ucrainene din segmentele bucovinean şi basarabean. Ucraina este sigură că atâta timp cât Chişinăul e preocupat de problema diferendului transnistrean, pretenţiile sale asupra nordului şi sudului Basarabiei vor fi «platonice». În pofida aparentei neutralităţi, Kievul a contribuit la menţinerea conflictului nu doar prin «non-ingerinţă». Frontiera dintre Ucraina şi «Republica moldovenească nistreană” a fost destul de penetrabilă şi a permis fără nici o dificultate conexiunea Tiraspolului cu Rusia, iar în timpul conflictului armat din 1992 Ucraina a fost un veritabil «spate al frontului» pentru regimul separatist” (Oleg Serebrian, Geopolitica spaţiului pontic, Cartier, Chişinău, 2006, p. 194-195). Între viziunea inocentă a premierului Filat şi analiza diplomatului Serebrian, parcă înclin să împărtăşesc punctul de vedere al ultumului: Ucraina, orice promisiuni ar face, nu va periclita status quo-ul din regiune, pentru că acesta îi convine. Ucraina poate contribui, dar liberă şi nesilită de nimeni nu o va face.
În tevatura legată de segmentul de şosea de la Palanca remarcăm, în ciuda declaraţiei lui Leancă privind respingerea acuzaţiilor de netransparenţă şi de lipsă de informare, faptul că oamenii nu înţeleg ce şi de ce se întâmplă (de aceea au şi cerut ca Filat, Leancă și Lupu „să vină și să explice de ce vând pământul moldovenesc”). Agenţia Regnum, în ştirea citată mai sus, menţionează, citând un ziar chişinăuian, că o trăsătură caracteristică a diplomaţiei moldoveneşti este secretizarea şi discuţiile în culoare ("засекреченность и кулуарность многих вопросов внешней политики. (...).О многих из уже подписанных договорённостей, в частности с Украиной, молдавская общественность узнаёт из киевских СМИ”). Societatea civilă moldovenească nu înţelege de ce pentru 430 metri s-au dat 7,7 km, chiar dacă e vorba de 430 metri din malul Dunării. Unul dintre protagoniştii problemei în cauză, ex-preşedintele Petru Lucinschi, acela care a semnat tratatul ucraineano-moldovenesc de frontieră, declara anul trecut, referindu-se la subiectul în cauză, la un post de televiziune, că Moldova ar mai fi primit un sector de teren la Basarabeasca. S-a mai invocat argumentul că rezolvarea problemei sectorului de la Palanca va contribui la rezolvarea problemei statutului juridic al celor 130 staţiuni de pe litoralul Mării Negre care acum aparţine Ucrainei. Dar nu se observă vreo schimbare în acest sens. Cred că valoarea sectorului şoselii de la Palanca este mult mai mare decât cei 430 de metri de la Dunăre şi decât sectorul de la Basarabeasca luate împreună, fie şi pentru că cetăţenilor moldoveni de la Palanca li s-au creat impedimente. Dacă statul Republica Moldova ar fi fost, în viziunea conducătorilor săi din ultimele două decenii, pentru cetăţenii moldoveni, nu s-ar fi ajuns la situaţia de astăzi. Concepţia autorităţilor de la Chişinău a fost şi este alta: cetăţenii sunt pentru stat. Iar dacă acestora nu le place ceea ce fac autorităţile – sunt liberi să plece peste hotarele ţării, nimeni din Parlament sau din Guvern nu se va simţi prost, nu va avea remuşcări de conştiinţă. Cui îi pasă de neliniştea şi suferinţele unor pălănceni, când la Chişinău se dau bătălii pentru „Franzeluţa”, „Moldtelecom”, „Metal feros”ş.a..
În 1997, preşedintele României Emil Constantinescu, după unii analişti – cel mai incompetent dintre toţi – a semnat tratatul de bază ucraineano-român, care reglementa inclusiv frontiera, pentru că era mânat de iluzia că dacă va semna, România va fi acceptată la summitul NATO de la Madrid din 1999 în organizaţia nord-atlantică. Se ştie, Constantinescu a păţit ceea ce Filat a obţinut în relaţia cu Timoşenko: NATO nici de gând nu avea să admită România în rândurile sale. Iar în 2004, când România a aderat la organizaţie, a făcut-o fără să aibă un tratat de bază, inclusiv privind recunoaşterea frontierei comune, cu Republica Moldova. Deci se putea şi fără asemenea tratate... . În 1997 România condusă de Constantinescu, pentru prima dată în istorie, renunţa de bună voie la teritoriile sale în favoarea Ucrainei, aşa cum în 1999 Moldova condusă de Lucinschi pentru prima dată renunţa de bună voie la teritoriile istorice moldoveneşti (în 1940 nimeni nici nu ne-a cerut părerea). Este interesant dacă aceşti foşti demnitari îşi dau seama de marele prejudiciu pe care l-au adus, de marea trădare pe care au comis-o. Într-o ediţie din primăvara lui 2011 a emisiunii „Profesioniştii” de pe TVR1, invitatul realizatoarei Eugenia Vodă a fost Emil Consrantinescu. La întrebarea dacă regretă ceva din ceea ce a făcut în calitate de preşedinte al României, Constantinescu s-a referit la decizia privind intervenţia împotriva minerilor conduşi de sindicalistul Miron Cosma. Nici nu i-a venit în gând tratatul ucraineano-român. Nici foștii șefi de la Chi șinău nu par să aibă remușcări. Se crează impresia că cei de la conducerea Republicii Moldova, din 1991 şi până în prezent, sunt adevăraţi mancurţi: li s-a spus că Moldova este ţara din graniţele din 1940 şi ei au luat de bună această situaţie, fără să-şi pună şi să pună întrebări, deşi sistematic depun flori la statuia domnitorului Ştefan cel Mare. Nu au totuşi nici un fel de incomoditate interioară legată de faptul că teritoriul pentru care s-a jertfit marele voievod este înstrăinat. Din 1940 până în prezent.
Aşadar, problemele teritoriale ucraineano-moldoveneşti depăşesc cadrul sectorului şoselii de la Palanca. Consider că a venit timpul, în contextul găsirii unei soluţii viabile pentru conflictul teritorial din partea estică a Republicii Moldova, ca autoităţile de la Chişinău să ridice în faţa comunităţii internaţionale problema teritoriilor istorice moldoveneşti trecute în mod arbitrar de către autorităţile ocupante de la Moscova în 1940 în componenţa Ucrainei. Căci originea conflictului de pe Nistru este în 1940, când Moscova a admis pretenţiile Kievului de a deposeda Basarabia de nordul şi sudul său, oferind, în schimb, o parte din artificiala RASSM de peste Nistru. O soluţie viabilă a conflictului nistrean ar fi revenirea, pe cât posibil, la situaţia dinainte de 2 augist 1940: un schimb de teritorii între Ucraina şi Republica Moldova, în urma căruia localităţile din stânga Nistrului populate de ucraineni să treacă înapoi la Ucraina (cele moldoveneşti să rămână în componența Republicii Moldova), iar în schimbul acestui teritoriu Moldovei să-i fie retrocedate localităţi din Basarabia, ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, unde convieţuiesc compact compatrioţii noştri. Să fie un schimb egal de teritoriru, în urma căruia suprafaţa celor două state să rămână nemodificată. În practica internațională au existat asemenea precedente: după Primul Război Mondial, deci după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, România a efectuat un schimb de teritorii cu Cehoslovacia (în regiunea Maramureş) şi cu Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (în regiunea Banat). În timpul Primului Război Mondial, Serbia și România au ajuns la un acord de împărțire a Banatului istoric, în caz de victorie asupra Germaniei și Austro-Ungariei, pe principiul de 1/3 pentru Serbia și 2/3 pentru România (cu schimbul de minorități între cele două state). Frontiera ce a tăiat Banatul în două părți a fost trasată la sfârșitul anului 1918 de o comisie internațională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne și confirmată prin Tratatul de la Trianon din 1920, lăsând o mică parte din Banat Ungariei (în apropiere de orașul Szeged), 1/3 Regatului Iugoslaviei și 2/3 României. La 24 noiembrie 1923, România și Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru rectificare de frontieră. România a cedat Iugoslaviei satele Meda, Modo, Șurian, Căptălan, Crivobora și Gaiu Mare, în timp ce Regatul Iugoslaviei a cedat României satele Beba Veche, Cherestur, Ciortea și Iam și orașul Jimbolia. Rectificarea efectivă a avut loc la 10 aprilie 1924.
De asemenea, în ceea ce privește stabilirea graniței româno-cehoslovace, „la 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului său cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodată partea română de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontieră care ar urma sa fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovacă. Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunţată la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat să regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatică să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte, se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obţinerea căilor de acces spre aceste teritorii. Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenţa Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia ”.
Aşadar, putem afirma că o soluţie vizând un schimb echitabil de teritorii este în spiritul practicii internaţionale și europene, şi poate conduce la soluţionarea definitivă a conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova şi dintre Ucraina şi Moldova. Cineva ar putea spune: în cazul unui asemenea schimb, reciproc avantajos, moldo-ucrainean, va cădea necesitatea de elaborare a tot felul de planuri de reglementare, care să vizeze federalizarea Republicii Moldova, iar conducătorii autonomiei găgăuzeşti nu vor mai putea declara că speră să obţină dreptul de subiect al federației. S-ar putea ca acest cineva să aibă dreptate...
3.07.2011
