Prin promulgarea luni, 25 septembrie, a legii privind
utilizarea limbii ucrainene în școlile în care s-a predat până acum în limbile
minorităților naționale, de către președintele Petro Poroșenko, statul
ucrainean, în persoana puterii de la Kiev:
1.
A
validat anexarea de către Rusia a Crimeii: a) minoritatea rusă s-a încredințat
o dată în plus că alegerea pe care a făcut-o la referendum a fost una corectă; b)
minoritatea tătarilor crimeeni a obținut
un argument solid în a-și schimba atitudinea față de puterea de la Kiev și față
de actul comis în 2014 de către puterea de la Moscova;
2.
A
oferit o justificare solidă comunității din regiunile Lugansk și Donețk de a
continua lupta împotriva regimului de la Kiev, care se arată intolerant față de
minorități (în cele două regiuni populația covârșitor majoritară este cea
rusofonă).
3.
A
dat un semnal clar că se află în proces de edificare a unui stat etnocratic
ucrainean, ceea ce înseamnă că, comunitățile etnice autohtone moldo-română,
maghiară, poloneză ș.a.., care de secole conviețuiesc pe teritoriile lor
istorice, încorporate în mod abuziv de statul sovietic în Ucraina, fie vor fi
asimilate, fie vor trebui să solicite intervenția comunității internaționale în
vederea prezervării drepturilor garantate de legislația Consiliului Europei – a
limbii și culturii naționale proprii.
4.
A
împins România, Ungaria și Polonia către o alianță cu Rusia în vederea
conjugării eforturilor privind apărarea drepturilor comunităților minorităților
naționale din Ucraina.
Dar mai presus de orice, acțiunea
șefului de stat de la Kiev, care a validat actul Legislativului ucrainean, a
denotat o problemă nerezolvată în momentul destrămării URSS, care, iată, are
repercusiuni până în prezent asupra securității regionale. Se știe că
frontierele între fostele republici unionale au fost stabilite de regimul
sovietic de la Moscova în mod arbitrar, fără să se țină cont de componența
etnică a populației de diferitele regiuni. De exemplu, prin decizia Prezidiului
Sovietului Suprem de la Moscova, din 4 noiembrie 1940, fără să le fi întrebat
părerea, autoritățile staliniste de la Moscova au încorporat în republica
ucraineană raioane cu populație prevalent moldo-română: Storojoneț, Adâncata,
Herța, Noua Suliță, Reni și localități din alte raioane din sudul Basarabiei.
În același timp, în cadrul republicii moldovenești au fost încadrate raioane cu
populație prevalent ucraineană: Camenca, Râbnița, localități ucrainene în celelalte
raioane transnistrene ale RSSM. Părea logic ca în 1991, la destrămarea URSS,
republicile sovietice care și-au dobândit independența să procedeze la
corectarea frontierelor – la corectarea crimelor comise intenționat sau fără
intenție de către regimul totalitar sovietic. De altfel, așa au procedat alte
două republici, cu o cultură politică mai avansată: Cehia și Slovacia. Ele s-au
despărțit în 1993, iar în 1994 au efectuat un schimb de localități de la
graniță – localitățile slovace din Cehia au trecut la Slovacia, iar
localitățile cehe din Slovacia au trecut la Cehia. Autorităților Republicii Moldova
și ale Ucrainei nu le-ajuns înțelepciunea politică să procedeze în acest fel.
Eu cred că nu e timpul pierdut
nici acum, oricum problema frontierelor din spațiul post-sovietic va mai fi
discutată de actorii geopolitici importanți. Dar Rusia va avea sorți de izbândă în a i
se recunoaște la nivel internațional încorporarea Crimeii numai dacă va generaliza problema, dacă va
condamna regimul sovietic pentru toate crimele, inclusiv pentru trasarea
arbitrară a granițelor dintre republicile sovietice, devenite independente în
1991.
