Semnificația zilei de 24 ianuarie 1918 în istoria Basarabiei

Există o polemică privind interpretările semnificațiilor datelor istorice referitoare la problema Basarabiei. Una dintre datele la care se referă polemica este 27 martie 1918, pe fundalul evenimentelor de la sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918. Se știe că la 2 decembrie 1917 Sfatul Țării – organul legislativ al Basarabiei – a proclamat Republica Democratică Moldovenească în cadrul viitoarei Federații Ruse. Din cauza situației tulburi din Rusia, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Deoarece nici un stat nu a recunoscut independența Republicii Moldovenești, iar Ucraina a înaintat pretenții teritoriale față de statul autoproclamat (teritoriu cunoscut și sub numele de Basarabia), la 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România. De fapt, în acel moment, România era Moldova de Vest – dintre Carpați și Prut, cu capitala la Iași (deoarece Valahia se afla sub ocupație germană). Astfel, a avut loc reîntregirea Moldovei: Moldova de Est, dintre Prut și Nistru, s-a reunit cu Moldova de Vest, dintre Carpați și Prut, fără cea de-a treia parte a Moldovei medievale – Bucovina (care s-a alipit la  statul reîntregit, la 28 noiembrie 1918). Indiscutabil, există mai multe aspecte pozitive al acelei uniri – s-a reunit populația de pe cele două maluri ale Prutului, care a fost despărțită abuziv în 1812. De asemenea, prin faptul unirii, Basarabia a scăpat de foametea din 1932-1933 și de represiunile bolșevice în masă din 1937-1938, din URSS (inclusiv din RASSM - care s-a aflat în cadrul republicii sovietice ucrainene). 

        Votul din 24 ianuarie 1918 - contestat

        Există însă și critici cu privire la respectiva (re)unire: „Ștafeta de deznaționalizare și dezetatizare a moldovenilor a fost preluată și promovată cu înverșunare din ianuarie 1918, de regimul românesc de ocupație a Republicii Democratice Moldovenești: moldovenii au fost declarați «români», limba moldovenească a fost rebotezată «românească». Chiar și titulatura de o scurtă folosință (de la 24.01.1918 pînă la 27.03.1918) Republica Democratică Moldovenească Independentă a fost falsificată în procesul îngăimării actelor așa-zisei «uniri». În urma tranzacțiilor politice cu Germania și Austro-Ungaria, apoi cu Franța și Marea Britanie, coruperii căpeteniei Sfatului Țării: «Ion Inculeț a ciupit 2 000 000 de lei prin Marghiloman (prim-ministrul României) ca să voteze în Sfatul Țării alipirea Basarabiei, banii i-au fost numărați la ««Hotel de Londra»», la Chișinău prin deputații Pilescu și Andrei Corteanu», «Primul ministru român, de la tribuna Sfatului Țării, în numele poporului Basarabiei (sic!) și al regelui Ferdinand I … proclamă (sic!) Basarabia (sic!) unită cu România»” [Stati V. Moldovenii din Ucraina. – Chișinău, 2007, p. 134-135]. Vasile Stati mai scrie: „Primul ministru român decretează «unirea» «Basarabiei» (sic!) cu România, nu a Republicii Democratice Moldovenești (cotropite de  divizii românești), dar «independente» anume în acest scop – al «unirii». România regală era conștientă că Moldova pruto-nistreană cu numele colonial de «Basarabia», din punctul de vedere al dreptului internațional, la acea dată – și mai târziu! – se află sub jurisdicția Rusiei” [Ibidem, p. 135].

Din aceste citate rezultă că autorul contestă votul Sfatului Țării din 24 ianuarie 1918 privind declararea independenței Republicii Democratice Moldovenești (RDM) și susține că RDM s-a aflat și mai târziu de 24 ianuarie 1918 sub jurisdicția Rusiei. Ne-am fi așteptat ca un istoric moldovean să se raporteze la idealul Neamului – independența statului moldovenesc, care s-a produs la 24 ianuarie 1918. Că nu a fost de acord cu unirea votată de Sfatul Țării la 27 martie 1918 este de înțeles (deși, acel act a însemnat reunirea a două părți ale vechii Moldove, la care mai târziu s-au alipit Bucovina, Transilvania, Crișana, Banatul și Maramureșul – din care în secolul XIV au venit cei care s-au constituit în elita noului stat – pe care ei l-au fondat [cnejii Dragoș și Bogdan] – Țara Moldovei). Autorul nu are nici o obiecție față de prezența Moldovei de Est (Basarabiei) în cadrul statului rus, dar obiectează categoric față de prezența Basarabiei în cadrul unui stat comun cu Moldova de Vest (dintre Carpați și Prut), iar apoi cu Bucovina, Maramureș, Transilvania, Banat etc. 
      Există și alți autori care s-au referit la evenimentul din 24 ianuarie 1918. Consemnând „ocuparea Chișinăului de către armatele române la 13 ianuarie 1918”, S. Nazaria și V. Stepaniuc opinează că „după 14 ianuarie 1918 Sfatul Țării era lipsit de orice legalitate”, respectiv „actul «unirii» din 27 martie 1918 este ilegal ab initio” [Nazaria S., Stepaniuc V. Problema basarabeană și interpretările ei în istoriografie: de la apariție la tratatele de la Paris (1917-1947). – Chișinău, 2010, p. 100]. Prin această viziune, autorii contestă votul Sfatului Țării din 24 ianuarie 1918, prin care a fost proclamată RDM independentă.

Dacă statele lumii ar fi recunoscut independența noului stat (RDM), proclamat la 24 ianuarie 1918, cu siguranță că alta ar fi fost aprecierea evenimentului respectiv. Așa însă, evenimentul din 24 ianuarie 1918 este judecat prin prisma actului unirii din 27 martie 1918. Totuși, trebuie luat în calcul contextul declarării independenței RDM, cu contingentele militare române aflate în Basarabia, la solicitarea Sfatului Țării, „pentru a restabili ordinea”, adică pentru a pune capăt jafului grupurilor de militari ruși bolșevizați, care se retrăgeau de pe front în Rusia și care – fiind străini în Basarabia, fără vreo legătură cu populația locală autohtonă – își permiteau să instituie pe teritoriul Basarabiei, fără să consulte populația locală, „puterea sovietică”, de fapt: puterea lor (a bandelor bolșevice) – impusă cu forța armelor. Cu referire la contextul istoric respectiv, Ștefan Ciobanu a arătat că în acea perioadă „Pentru a lupta cu anarhia și cu bolșevicii, care amenințau autodeterminarea în proces, aceste naționalități [reprezentanți ai diverselor popoare din Imperiul Rus, notă A.L.] recurg la ajutorul armatelor străine. Așa, de exemplu, statele baltice își constituie aparatele lor de guvernare sub scutul armatei germane, care ocupă aceste state și în unele cazuri introduc dictatura militară (Estonia). Belorusia, în lupta ei pentru autodeterminare, se folosește de armata germană, căreia președintele guvernului belorus Schirmunt îi aduce mulțumiri «pentru eliberarea de sub jugul bolșevic». Rada ucraineană, după ce încheie pace cu puterile centrale, cheamă în mod oficial armatele germane pentru a-și atinge scopurile naționale” [Ciobanu Ş. Unirea Basarabiei.– Chişinău: Universitas, 1993, p. 61]. S. Nazaria și V. Stepaniuc, în lucrarea citată, au însă o abordare diferită cu referire la Basarabia (căreia nu îi recunosc independența din cauza prezenței unor trupe române în teritoriu) în comparație cu celelalte state: „Cât privește «alte teritorii separate de Rusia» – oamenii  care au proclamat independența Finlandei, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei exprimau voința acestor popoare și după proclamarea independenței, aceste teritorii au devenit state independente veritabile” [op. cit., p. 112]. Ceea ce nu s-a întâmplat cu RDM. 

Declararea independenței în alte foste provincii țariste în 1918 

În alte foste colonii țariste data declarării independenței în 1918 este la mare cinste: de exemplu în Estonia ziua națională este sărbătorita până în prezent la 24 februarie, zi în care, în 1918, Estonia și-a declarat independența în urma retragerii bolșevicilor din țară, în Războiul Libertății (campania defensivă a armatei estoniene și a aliaților săi – Armata Rusă Albgardistă, Armata Letoniei și Armata Regatului Unit – împotriva ofensivei Frontului Sovietic de Vest). „În noiembrie 1917, la dezintegrarea Imperiului Rus, o dietă a Guvernământului Autonom al Estoniei, Adunării Provinciei estone, care a fost aleasă în primăvara acelui an, s-a proclamat cea mai mare autoritate în Estonia. Curând după aceea, bolșevicii au dizolvat Adunarea Provinciei estoniene și au forțat retragerea temporară a estonienilor pro-independență în ilegalitate în capitala Tallinn. Câteva luni mai târziu, folosind intervalul dintre retragerea Armatei Roșii și sosirea Armatei Imperiale germane, Comitetul Salvării al Consiliului Național al Estoniei Maapäev a emis Declarația de Independență a Estoniei la Tallinn, la 24 februarie 1918 și a format Guvernământul provizoriu al Estoniei. Această primă perioadă de independență a fost extrem de scurtă durată, deoarece trupele germane au intrat în Tallinn în zilele următoare. Autoritățile germane nu au recunoscut nici guvernul provizoriu, nici cererea sa pentru independența Estoniei, considerându-l ca un grup auto-proclamat, care a uzurpat drepturile suverane ale nobilimii Baltice” [http://en.wikipedia.org/wiki/Estonian_War_of_Independence]. Prezența armatei germane – care a sprijinit un guvern al nobilimii – a contribuit la consolidarea independenței Estoniei. La 2 februarie 1920 a fost semnată pacea de la Tartu, între Rusia și Estonia. La data de 20 august 1991 Estonia și-a recăpătat independența (față de Rusia). În Estonia actul din 1918 este considerat ca unul superior celui din 1991.

Practic, în acel context, independența noilor state, formate pe ruinele fostului Imperiu Rus, era imposibilă fără ajutor extern. De fapt, chiar și în perioada actuală de timp, independența unui nou stat este dificilă fără sprijin din exterior: de exemplu, Kosovo a devenit independentă cu concursul trupelor NATO (în primul rând, americane). Mai mult, independența oricărui stat eliberat de sub ocupație străină este posibilă, de regulă, cu ajutorul militar al unui sau al mai multor state, deoarece vechea metropolă luptă împotriva independenței fostei colonii care își dorește independența.

Pe de altă parte, alți istorici acordă o semnificație deosebită evenimentelor din anii 1917-1918 (de asemenea, Tratatului semnat la Paris, pe 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia cu România). Declararea independenței și proclamarea unirii RDM cu România este considerată de ei drept rezolvare a problemei Basarabiei: „Odată cu recunoașterea Unirii Basarabiei cu România de către principalele puteri aliate, precum Anglia, Franța, Italia, Japonia și România, problema Basarabiei a fost rezolvată” [Moraru A. Basarabia sub jugul colonial al Rusiei țariste. 1812-1917. – Chișinău: Labirint, 2012, p. 128]; „În rezultatul Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918, problema Basarabiei a fost rezolvată. La 28 octombrie 1920 la Paris a fost semnată Convenția cu privire la Basarabia, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România” [Ibidem, p. 128].

Sfatul Țării a trădat Basarabia?

Chiar dacă nuanțează poziția lor (prezentând-o ca diferită de cea a istoricilor sovietici), S. Nazaria și V. Stepaniuc apreciază, la fel ca și istoricii sovietici, că „așa-numita «unire» a avut loc contrar voinței majorității populației (…)” [op. cit, p. 25]. Dacă nu a avut loc un referendum, nu există vreun temei pentru a afirma că populația ar fi dorit sau nu respectiva unire (cu toate că au existat destule opinii sau mărturii, citate în studii istorice, împotriva unirii Basarabiei cu România).

Autorii consideră că „inițial după Revoluția din Octombrie [Sfatul Țării] tindea să consolideze pe teritoriul Moldovei Pruto-Nistrene ordinea burghezo-democratică” [p. 22], ei recunoscându-i legitimitatea [Sfatului Țării]. În opinia lor, situația s-a schimbat în ianuarie 1918: „(…) după 14 ianuarie 1918 Sfatul Țării era lipsit de orice legitimitate (…)” [p. 100]. După această dată, Sfatul Țării a adoptat, în opinia autorilor, o „poziție trădătoare” [p. 22]: „În concluzie, putem afirma că proclamarea Republicii Democratice Moldovenești a fost expresia doleanțelor poporului moldovenesc de restabilire a statalității sale seculare. Majoritatea absolută a concetățenilor noștri însă pledau pentru păstrarea Moldovei în componența Rusiei [?, notă A.L.] și erau categoric contra separării de ea [?, notă A.L.] și unirii cu România. Din cauza intensificării procesului de sovietizare și bolșevizare a Basarabiei însă, liderii mișcării naționale, situați pe poziții tranșant antisovietice și antibolșevice, evoluează ideologic spre naționalismul românesc și contrar voinței populației întreprind acțiuni subversive contra tânărului stat moldovenesc renăscut în rezultatul revoluției ruse. În mare taină de opinia publică, cel mai mult temându-se de propriul popor și fiind complet lipsiți de sprijinul lui, ei apelează la cercurile conducătoare românești, chemând în țară trupe intervenționiste străine. Sub paza acestora și la decizia oligarhiei semifeudale române, care la rândul său a primit acceptul prealabil al Antantei și Puterilor Centrale, a fost organizată «votarea» de operetă de la 27 martie (9 aprilie) 1918 din cadrul Sfatului Țării (la acel moment organ nelegitim și total nereprezentativ) prin care a fost proclamată «unirea» Basarabiei cu România. Acest act n-a avut nici o putere juridică atât din punct de vedere al principiului suveranității poporului, cât și al dreptului internațional. Menirea lui a constat excepțional în «legalizarea» anexării Basarabiei de către România regală. Marile Puteri occidentale și Germania au «stimulat» România, permițându-i să ocupe teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru, din motive anticomuniste, pentru a o atrage în lupta contra Rusiei Sovietice. Majoritatea populației ținutului nostru însă n-a acceptat dominarea străină și trăia cu speranța răsturnării ei” [p. 115].

Astfel, autorii au negat legitimitatea votului Unirii (Moldovei de Est sau Basarabiei cu Moldova de Vest – România, la 27 martie 1918), dar au recunoscut legitimitatea declarării de același organ a independenței (în carul viitoarei Federații Ruse, la 2 decembrie 1917). 
Se poate afirma că Sfatul Țării a fost expresia demnității populației moldovenești din Basarabia. Fără actele votate de Sfatul Țării, foarte posibil nu era creată în 1940 nici RSSM pe teritoriile preluate de URSS în urma implementării protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Basarabia putea fi inclusă în cadrul RSS Ucrainene: de altfel, în nota diplomatică sovietică remisă ministrului României la Moscova, la 23 iunie 1940, de către comisarul afacerilor externe al URSS, Veaceslav Molotov, se scria despre „populația majoritară ucraineană” a Basarabiei). S. Nazaria și V. Stepaniuc afirmă că „Începând cu anul 1917, realitatea național-statală – Republica Moldova redevine o constantă a relațiilor internaționale, a circuitului politic internațional”. Marea dramă a RDM a constat totuși în faptul că nici un stat din lume nu a recunoscut nou-înființatul stat, iar Ucraina a emis pretenții teritoriale cu privire la teritoriul dintre Prut și Nistru [Ciobanu Ş. Unirea Basarabiei.– Chişinău: Universitas, 1993, p. 48].

Sfatul Țării a salvat Basarabia de crimele care s-au comis în Ucraina

Nu trebuie trecut cu vederea scenariul, care nu a fost implementat, de integrare a Basarabiei în Rusia Sovietică în 1917 - 1918 (nu avem nici o garanție că i se păstra vreo autonomie, mai degrabă putea deveni o simplă regiune în componența Ucrainei Sovietice) și de comitere a tuturor crimelor pe care le-a comis regimul bolșevic în Ucraina: golodomor (1932-1933), colectivizare forțată, represiuni (execuții ale intelectualității și gospodarilor = „culacilor” din sate – „dușmanilor poporului”: 1937-1938), deportări, colonizări etc.. Istoricul și fostul președinte al RM, Petru Lucinschi, a exprimat această părere, pe care o împărtășesc pe deplin: „(…) la 1918 «răul mai mic», dintre Rusia sovietizată și România, pentru Moldova a fost România. Derutată și neajutorată ca un iepure în bătaia a două faruri, Basarabia a ales România, astfel salvîndu-se de dictatura teroristă și de foamete. De exemplu, în Ucraina și Kazahstan foametea din anii ’30 a secerat milioane de vieți omenești. Milioane de vieți au măcinat și închisorile, și lagărele de concentrare, și deportările. Măcar de asta ne-a ferit Dumnezeu” [Lucinschi P. Moldova și moldovenii. – Chișinău: Cartea Moldovei, 2007, p. 194]. Este o poziție rezonabilă, din punctul de vedere al paradigmei moldostataliste, pornind de la „respectul față de om ca valoare absolută” [Lucinschi, op. cit., p. 193]. S. Nazaria și V. Stepaniuc contestă viziunea lui Petru Lucinschi: „La pagina 194 autorul [Petru Lucinschi] îndreptățește «unirea» Moldovei cu România în calitate de «cel mai mic rău» în comparație cu teroarea de la mijlocul anilor ’30 din URSS, pe care moldovenii, evident, au evitat-o. Aceasta însă este o metodă absolut neistorică și complet neștiințifică. În primul rând, extrapolarea impactului unor evenimente mai târzii asupra unei perioade mai timpurii este inadmisibilă și antiștiințifică. Doar în 1918 teroarea stalinistă nu putea fi prevăzută de nimeni, iar teroarea românească era o realitate cotidiană. Dar chiar dacă admitem o așa «metodă», atunci ar trebui îndreptățite orice mârșăvenii și fărădelegi din perioadele istorice premergătoare, dacă aceasta ar putea preîntâmpina (cum ar putea unii crede peste un timp de decenii sau chiar secole) alte potlogării și crime. Admițând analogia, ar trebui, de exemplu, să ne bucurăm, dacă în rezultatul intervenției japonezii, să zicem, ar fi acaparat Extremul Orient, teritoriile din vestul și nord-vestul Rusiei, inclusiv Petrogradul, Ucraina și Belorusia deveneau posesiuni germane, iar Nordul, Crimeea, Caucazul și Asia Mijlocie erau transformate în colonii engleze și franceze. Urmând «logica» respectivă putem ajunge la absurd total. «Istoria virtuală» – este o distracție plăcută la un păhăruț de «cafea moldovenească», dar nu-i știință ” [p. 96]. Dincolo de faptul că nu este clar ce are „metoda” cu constatarea – garantatelor! – crime pe care le-ar fi comis regimul bolșevic în Basarabia, dacă Moldova de Est s-ar fi aflat în cadrul URSS în perioada interbelică, crime și atrocități care deja începuseră să fie comise în cadrul războiului civil, este util să nu comparăm Basarabia cu Extremul Orient, Nordul, Crimeea, Caucazul etc, căci astfel poate reieși că istoricii cu o asemenea abordare se raportează la Rusia (la interesele acelui stat – la interesul său de a nu fi dezintegrat), în timp ce viziunea moldostatalistă a lui Petru Lucinschi se reduce la omul din regiunea dintre Prut și Nistru – la populația Basarabiei (el este preocupat ca ea să nu fie umilită și distrusă).