Republica Moldova – o țară polarizată

             Expresia „Republica Moldova este o societate polarizată” nu este o exagerare. Un corespondent de pe o rețea de socializare s-a năpustit (verbal) asupra mea deoarece critic AIE. M-a întrebat: „Vreți să revină PCRM la guvernare?”. I-am spus că în sistemul democratic intelectualitatea are anumite funcții, printre care se înscrie și cea de critică a puterii – altfel zis, funcția de apărare a societății în fața abuzurilor și ticăloșiilor puterii. Nu putem să restrângem sistemul democratic în Republica Moldova numai pentru că în țara noastră există PCRM și pentru că cineva se teme că acel partid va reveni la putere. De altfel, acesta pare să fie punctul de referință atunci când e vorba de polarizare: se pare că guvernarea PCRM (2001-2009), cu toate isprăvile sale, pentru unii reprezintă acum o sperietoare, iar pentru alții – o binefacere. Deci, polarizarea este (cu toate acțiunile AIE de interzicere a simbolului comunist secera și ciocanul) contra și pro PCRM.

           Într-un talk show televizat, la care am participat împreună cu un consilier din partea PCRM, din consiliul municipal Chișinău, comunistul a învinuit pe toți comentatorii politici care critică partidul său, învinuindu-i că sunt plătiți de AIE pentru a participa la emisiuni televizate și pentru a susține AIE. M-am și mirat cum de mă mai invită două televiziuni la talk show-uri, dacă eu, personal, nu am fost plătit niciodată pentru participare la asemenea emisiuni și pentru promovarea intereselor vreunui partid (sau ale unei alianțe). Și mai ales, în condițiile în care am spus în mai multe rânduri că pe timpul guvernării PCRM lucrurile nu au mers bine și nici odată cu venirea AIE la guvernare lucrurile nu au intrat pe un făgaș normal. Dimpotrivă, se pare că AIE a preluat tot ce a fost mai rău în sistemul de guvernare al PCRM și a desăvârșit acele practici nocive.

Într-o altă emisiune, la un alt post TV, am participat împreună cu un deputat din partea PLDM. Când am criticat Guvernul Filat și AIE pentru modul în care gestionează treburile țării, parlamentarul m-a acuzat, spunând că „fac campanie electorală”. El a înțeles că, dacă am expus critici la adresa alianței de guvernare, înseamnă că fac campanie electorală pentru PCRM. Probabil, în mintea sa, a critica AIE echivalează cu a promova PCRM.

            Nu exclud faptul că printre comentatorii politici există unii care pot fi calificați drept părtinitori – criticile cărora se îndreaptă numai într-o direcție (indiferent de ceea ce face sau nu face partidul la care se referă), iar laudele – într-o altă singură direcție (indiferent de ceea ce face sau nu face partidul la care se referă comentatorul în „analizele” sale). Sunt tot mai rari cei care pornesc în analizele lor de la interesele societății și nu de la cele ale unui partid (indiferent că sunt sau nu plătiți de acel partid). Cert este însă că această abordare – dacă nu ești cu noi (indiferent dacă guvernăm onest și eficient sau nu), ești împotriva noastră – nu face bine țării. O asemenea abordare este un adăpost perfect pentru cei din AIE: indiferent dacă îndeplinesc programul de guvernare sau deraiază de la el, concentrându-se pe însușirea de averi personale și nu pe ridicarea nivelului de trai al societății, guvernanții pot să stea liniștiți – nu vor fi criticați. Iar atunci când sunt criticați, se găsesc unii (și nu cred că sunt agenți plătiți ai AIE) care să ceară socoteală jurnaliștilor și analiștilor: cum poți să faci asta (să critici AIE), vrei să revină PCRM la guvernare?

         Această stare nu reprezintă, de fapt, nimic altceva decât expresia perpetuării în societatea moldovenească de azi a mentalității regimului totalitar-comunist. Oare nu era utilizat în acea perioadă (a luptei de clasă!) principiul: cine nu e cu noi, e împotriva noastră? Oare nu erau etichetați cei care nu erau cu sistemul (de stat) – „dușmani ai poporului”? Polarizarea de azi din Republica Moldova este o reminiscență a sistemului totalitar, este expresia faptului că statul nostru încă nu a rupt-o cu mentalitatea de atunci (nici nu putea, din moment ce majoritatea societății – inclusiv oamenii politici de acum – s-a format, adică și-a format mentalitatea, în acel sistem). Atâta timp cât RM va fi o țară polarizată, aceasta va fi semnul că ea încă nu este democratică, chiar dacă în Constituția moldovenească va fi scris că Republica Moldova este cel mai democratic stat din toate timpurile.

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

Regionalizarea României: câteva considerente cu privire la Moldova [de Vest]

            Articol scris pentru Moldova.org:

 

Ministrul Dezvoltării al României, Liviu Dragnea, adeclarat, ieri, 29.01.2013, în legătură cu proiectul de regionalizare a României, că cel târziu în decembrie 2013 ar trebui să fie funcționale regiunile cu structurile de conducere deja alese. Este un proiect elaborat încă la sfârșitul anilor ’90, dar care nu a fost pus în aplicare nici până în prezent. Conform proiectului, România urmează să fie împărțită teritorial-administrativ în opt regiuni: Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Nord-Vest, Centru și București (județele vor fi desființate). Unul dintre obstacolele în calea implementării proiectului l-a constituit refuzul autorităților județene din Harghita și Covasna (cu populție majoritară maghiară) de a face parte din regiunea Centru. S-a opus și UDMR-ul. Nu am auzit până în prezent nici o obiecție din partea reprezentanților județelor Focșani și Galați din sudului Moldovei cu privire la includerea lor în regiunea Sud-Est, cu centrul la Constanța. Și totuși, câteva considerente cu privire la această temă aș dori să exprim.

Tot ieri „Ziarul de Iași” scria despre unele aspecte negative ale Unirii Principatelor (care „a făcut mai mult rău Iașului decât bine”. Autorul articolului nota că „Istoriografia comunistă practic a șters din manualele de istorie puternicele și violentele manifestații din Iași și din Moldova mai bogată împotriva Bucureștiului și a Munteniei”. Temerile ieșenilor s-au adeverit după Unire: „Impărțirea instituțiilor a fost negociată dur între Iași și București, primul oras fiind atunci mai mare ca locuitori”, scrie jurnalistul de la „Ziarul de Iași”. După cum se știe, Bucureștiul a devenit centrul politic, economic și cultural, iar Iașul – un oraș provincial.

Acum are loc o repetare a istoriei. Intuiesc că peste un timp cineva va scrie cu regret despre încorporarea celor două județe moldovenești – Focșani și Galați – în regiunea Sud-Est, ce reunește cele două județe dobrogene (Tulcea și Constanța) și alte două județe muntene: Brăila și Buzău. Diferența este că în prezent nu se mai observă manifestări ale unei conștiințe regionale moldovenești, purtătorii căreia ar cere includerea județelor moldovenești într-o regiune (Moldova) sau în două regiuni ale Moldovei (Moldova de Nord și Moldova de Sud). Spre exemplu, regiunea Vest cuprinde patru județe ale Banatului. (De altfel, cu toate că regiunea Vest se suprapune peste provincia istorică Banat, autorii proiectului nu au catadicsit să utilizeze toponimul istoric respectiv. Și în cazul regiunii Sud-Vest, observăm aceeași situație: deși se suprapune peste provincia istorică Oltenia, regiunea nu poartă acest nume. Așa s-a întâmplat cu denumirile tuturor regiunilor, cărora nu li s-au dat denumirile provinciilor istorice pe teritoriul cărora urmează să fie create).

Se crează impresia că proiectul a fost elaborat de minți formate în regimul totalitar comunist, ideologii căruia au avut preocupări legate de omogenizarea populației din teritoriile care au constituit statul român. (Preocupări de acest gen a avut și regimul autoritar al lui Ion Antonescu, în timpul celui de al doilea război mondial, dat administrația de atunci a ținut cont de tradițiile provinciilor istorice și nu a creat regiuni în care să intre, de exemplu, câteva județe muntene și alte câteva județe moldovenești). Ideologii care au elaborat prezentul proiect se pare că sunt aceiași care au vrut să șteargă din memoria colectivă a României – și în primul rând, a județelor moldovenești – orice informație cu privire la nemulțumirile moldovenilor față de felul în care s-a produs Unirea în 1859. Și e păcat. Provinciile istorice constituie o bogăție, o parte a tezaurului statului român. Intențiile de omogenizare, de ștergere a specificului regional, a moștenirii principatelor și provinciilor istorice, nu pot fi calificate altfel decât ca o crimă împotriva propriei istorii și împotriva propriului popor. Faptul că centrul („capitala”) regiunii Nord-Est (în care intră Iașul și Suceava) a fost stabilit să fie în municipiul Piatra-Neamț – și nu în una din cele două capitale ale Moldovei – (cu tot respectul față de nemțeni) se înscrie și el în suita de nesocotire a tradițiilor Moldovei.      

Germania sau Austria ar trebui să fie exemple în această privință pentru România. Repet: în ceea ce privește Moldova [de Vest], autoritățile României ar putea include toate cele opt județe într-o regiune – numită Moldova – sau ar putea crea regiunile Moldova de Nord și Moldova de Sud cu câte patru județe fiecare, ținând cont de faptul că în cazul regiunii Vest [Banat] s-a permis ca ea să fie constituită din patru județe (regiunea Vest este comparabilă ca suprafață cu fiecare din cele două posibile regiuni moldovenești: Moldova de Nord și Moldova de Sud (cu câte patru județe fiecare).  

Dincolo de nesocotirea moștenirii istorice, a tradițiilor provinciilor care constituie în prezent România, mai există un aspect care merită menționat. Autoritățile de la București nu ascund faptul că își doresc intensificarea relațiilor dintre Republica Moldova și România. Aceste relații vor fi intense atunci când se vor desfășura nu numai între autoritățile centrale, cât și între societățile celor două state (după principiul UE: “people to people”). În prezent există blocaje la nivelul unei părți a populației Republicii Moldova (din mai multe motive). Acele blocaje ar putea fi ușor depășite prin promovarea ideii legăturilor dintre Republica Moldova – Moldova de Est și Moldova de Vest (din România). Când cetățenii RM vor conștientiza că relațiile bilaterale vizează legături cu persoane cu care au o comunitate a trecutului istoric – cu moldovenii din România, legăturile dintre frați vor deveni mai intense și mai rodnice. Acum însă, Moldova de Vest (care cuprinde cele opt județe ale României de Est) figurează doar ca o unitate teritorială virtuală pe hărțile televiziunilor din Iași – mai ales la prezentarea prognozei meteo (fără să aibă un suport teritorial-administrativ). Ea este quasi inexistentă ca entitate – ca provincie cu un trecut și cu un specific aparte.

Cred că oameni raționali ar gândi așa: reîmpărțirea teritorial-administrativă a României este o oportunitate inclusiv pentru intensificarea relațiilor dintre Republica Moldova și România (Moldova de Vest) – pentru apropierea dintre populațiile celor două state. Dar nu văd asemenea oameni la conducerea României de azi.

P.S. Frica (dacă într-adevăr există) de a crea regiuni în limitele teritorial-administrative ale provinciilor istorice care constituie România de azi, cu denumirile istorice ale acelor provincii, nu constituie o dovadă a siguranței elitei politice românești cu privire la vitalitatea statului român. Ceea ce nu cred că înțeleg politicienii de pe malurile Dâmboviței (din rândul cărora fac parte mult mai puțini moldoveni decât valahi sau transilvăneni) este că instituționalizarea și punerea în valoare a Moldovei [de Vest] poate contracara românofobia care mai persistă la o parte considerabilă a populației Republicii Moldova.

Imitația la moldoveni

Sâmbăta trecută, care a fost o zi lucrătoare, un post TV a prezentat imagini de la „întâlnirile de lucru” ale premierului V. Filat din biroul său din clădirea Guvernului. După cum au comentat și jurnaliștii de la acea televiziune, filmatul și prezentatul imaginilor de la masa de lucru din biroul funcționarului de stat au amintit despre practica președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin. Nu a fost singura imitație a lui Putin din partea lui Filat.     

Acesta a fost un caz minor care a profilat o dată în plus o stare de lucruri care este o constantă în Republica Moldova: suntem o periferie. O periferie culturală, economică, pentru că suntem o periferie politică. Suntem o periferie pentru că nu suntem un centru politic, economic și cultural. Suntem o periferie pentru că nu oferim nimic notoriu statelor/popoarelor din jur. Cu timpul se accentuează tendința de creștere a volumului importurilor (importul de gaz și produse petroliere este inevitabil, dar acum se observă o creștere inclusiv a importurilor produselor alimentare!) în raport cu volumul exporturilor. Republica Moldova se constituie într-o periferie – un debușeu al economiilor altor state (inclusiv al Chinei).

Acest lucru se întâmplă deoarece Republica Moldova nu și-a găsit identitatea sa economică. Lucrurile se desfășoară din inerție. Nu există o gândire, o abordare startegică a celor aflați la guvernare. În Republica Moldova nu pot fi câștigați bani din economie, decât prin atacuri raider și prin furturi. Pentru ca să câștigi mai mulți bani, trebuie să pleci în străinătate. Faptul că agricultura (mai ales producția de vinuri) încă mai susține bugetul de stat, pare tot mai mult aleatoriu: tezaurul semincer se degradează – tot mai mulți producători agricoli (în goană după profituri rapide) procură semințe din Occident – organisme modificate genetic (OMG). De aceea, în scurt timp, roșiile sau merele de vată pe care le ignorăm (unii le cumpără pentru că arată frumos – sunt mari), nu vor mai fi de import, ci produse chiar în RM și vor invada tarabele piețelor.

Nici în domeniul cultural Republica Moldova nu este un furnizor de produse de calitate. Într-un interviu prezentat recent de un post TV din Chișinău, producătorul formației „Zdob și Zdub” spunea că trupei i-ar conveni să locuiască în Kiev sau București (care oricum cedează Moscovei). Numai datorită aflarării familiilor membrilor formației în Chișinău, care s-au obișnuit aici, formația este chișinăueană. Într-adevăr, se pare că cei care se află aici sunt sortiți provincialismului și primitivismului. „Zdob și Zdub” este excepția care confirmă regula. Eugen Doga, Emil Loteanu, Ion Druță ș.a. au reușit să producă valori culturale  importante numai atunci când au plecat – la Moscova sau în alte centre culturale. Sunt convins că dacă Paul Goma – cel pe care Uniunea Scriitorilor l-a înaintat pentru decernarea premiului Nobel – nu ar fi părăsit Basarabia, ci ar fi rămas aici (în ipoteza în care nu ar fi fost deportat sau nimicit de regimul de ocupație sovietică) – ar fi fost un anonim, un nerealizat în plan literar.         

De ce se întâmplă acestea? De ce Republica Moldova este un spațiu al letargiei economice și culturale? După umila mea părere, din cauza că țara este neașezată din punct de vedere politic. O țară care nu are o temelie politică, nu va avea nici economie, nici cultură de performanță. Va fi o țară care va lâncezi. Și când nu produce ceva original (al său), o asemenea țară va imita. O țară provincială este, de fapt, o imitație. Într-o asemenea țară imită toți, începând chiar cu primul ministru (care îl imită pe Putin), televiziunile (care imită formate ale altor posturi, sau prezentatoare gen Angela Gonța, care pronunță ca țăranii din Valahia, fiind sigure că așa e cool: j-i-ustiție, j-i-umătate, ș-i-ubred etc), fermierii (care îi imită pe colegii din Vest, utilizând OMG-uri), într-un cuvânt – mai toți.   

Vom putea oare scăpa vreodată de acest provincialism – căci a te afla la periferie înseamnă să ai provincialismul imprimat în conștiință, gândire și comportament? Deși este o sarcină greu de realizat, nu cunosc alta mai stringentă.

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]  

Solidaritatea națională în Republica Moldova

              Istoria omeniri ne învață că numai popoarele care au avut sau cele care au disciplină (în primul rând, a muncii) și o bună organizare (conducători înțelepți și dedicați cauzei poporului, binelui comun – nu binelui personal, adică îmbogățirii personale) au lăsat o urmă în istorie. Drept rezultat, într-o asemenea țară se manifestă o solidaritate, atât în rândul oamenilor simpli – celor mulți, cât și între conducători/guvernanți și popor. Formula, în toate cazurile, este una și aceeași – nu există excepții. Dacă treburile merg pe acest făgaș, poporul se dezvoltă și prosperă; dacă treburile merg în direcție opusă, atunci poporul respectiv este sortit dispariției.

         Republica Moldova încă se mai află la începuturile statalității sale, de aceea este un stat neașezat, necristalizat. Deși este un stat mic, în care pare mult mai ușor de făcut curățenie și pe care pare mai ușor să-l organizezi bine, din păcate, nu pot fi observate asemenea preocupări nici la conducători (cei din AIE), nici la cetățenii simpli. Majoritatea acționează după principiul: „După noi – potopul”. Într-o societate care se conduce de acest principiu, nu poate fi vorba de solidaritate. Cu o asemenea atitudine, din păcate, statul moldovenesc pare să aibă un viitor sumbru și în final pare sortit dispariției.    

        Este nevoie de schimbare de atitudine din partea tuturor: din partea conducerii, ca și din partea cetățenilor – celor care constituie societatea moldovenească. Solidaritatea națională ar trebui să fie dezideratul cel mai important în Republica Moldova. Deocamdată însă, observăm o dezbinare – atât în conducere (în interiorul AIE), între conducere (AIE) și popor, și în rândurile poporului – între cetățenii țării. Astăzi este la modă ca omul să fie un șmecher. De aceea, se vorbește despre guvernanți care au instituit monopoluri, ca rezultat al cărora cetățenii sunt obligați (pentru că nu au o alegere) să procure, de exemplu, medicamente de patru ori mai scumpe decât în Ucraina (de fapt, toate mărfurile sunt mai ieftine în Ucraina: comercianții moldoveni se aprovizionează de la piețele de la Odesa, Cernăuți ș.a., ca să vândă apoi marfa adusă în țară în piețele din Republica Moldova). Au fost date în vileag cazuri de trafic de persoane: cetățeni ai Republicii Moldova au vândut alți cetățeni ai țării, care sunt exploatați sexual sau la munci în străinătate. Ca să nu mai amintesc de faptul că azi moldoveanul trebuie să fie foarte atent când procură un apartament sau orice la piață: nu există nici o garanție că nu va fi tras pe sfoară, sau ca să nu  ai amintesc de cazurile de furturi, despre care se relatează tot mai des la știri.

Toate acestea ne demonstrează că nu există o solidaritate națională în statul mlodvenesc. Cauzele acestui fenomen țin, în primul rând, de degradarea morală a populației țării. Este vorba de consecințele celor 48 de ani de ocupație sovietică (și a 106 ani în care Basarabia s-a aflat în cadrul Imperiului Rus). Dar intelectuali români scriu despre lipsa solidarității între români, unii dintre care se conduc de principiul: „Să moară capra vecinului”: în timp ce în Germania și alte țări occidentale un cetățean se mobilizează când vede că vecinul său și-a modernizat casa sau și-a procurat o mașină mai bună (mai scumpă), unii români atunci când văd că le prosperă vecinii, devin invidioși și nervoși. Chiar dacă unii cetățeni ai RM țin cu tot dinadinsul să nu se identifice drept etnici români, după mentalitate și comportament se pare că, adesea, nu există nici o diferență între unii indivizi de pe ambele maluri ale Prutului. 

Practic, occidentalizarea Republicii Moldova înseamnă în primul rând realizarea solidarității naționale – a celor care constituie acest stat: societatea și guvernarea. Acesta (soldaritatea națională) este și criteriul după care ne putem da seama de viabilitatea unui stat – inclusiv a celui moldovenesc: dacă cetățenii țării vor conștientiza și manifesta solidaritatea între ei, țara are viitor.  

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

Conflictul din zona nistreană a Republicii Moldova: schimbarea cauzelor

Articol scris pentru Moldova.org: 

Anul acesta se vor împlini 24 de ani de la începutul conflictului din zona estică a Republicii Moldova (început cu grevele împotriva legii cu privire la limba de stat, din 31 august 1989). În această perioadă de timp au avut loc schimbări fundamentale cu privire la cauzele care au generat în 1989 conflictul; astăzi, altele sunt cauzele care îl mențin (ca și conflict înghețat). Cauzele s-au schimbat, dar se pare că oficialii moldoveni, observatorii și comentatori politici au păstrat stereotipurile din 1989-1992, prin care examinează conflictul în starea sa actuală… Am identificat 12 cauze (lista de departe nu este exhaustivă) a cauzelor conflictului la începuturile sale (1989-1992):

1. Forţe politice din Moscova (preşedintele parlamentului sovietic A. Lukianov ş.a.) au instigat şi au sprijinit impunerea structurilor regimului care a uzurpat puterea, ca un mijloc de şantaj asupra Chişinăului pentru a menţine Moldova în cadrul URSS (pentru ca autorităţile de la Chişinău să semneze noul tratat unional).

2. Un număr mare de coloniști făceau parte din organele de conducere de stat (raionale, orășenești) şi din administraţia întreprinderilor. Fiindu-le frică să-şi piardă posturile şi privilegiile, persoanele respective au procedat la crearea structurilor „RSSMN”. Ei nu au vrut să împartă profiturile întreprinderilor „de subordonare unională” cu bugetul Republicii Moldova.

3. Existenţa unei mari mase de colonişti ruși la Tiraspol, Bender, Râbniţa şi în celelalte oraşe nistrene, care nu doreau să facă parte din Republica Moldova, pornită pe calea obținerii independenței – desprinderii de Rusia.

4. Parlamentul de la Chişinău a adoptat legile despre funcţionarea limbilor, despre drapelul de stat – tricolorul – fără să ţină seama de realitatea din zona nistreană şi fără a lua în calcul reacţia de acolo. Deoarece în regiune se afla o importantă populaţie de colonişti rusofoni și de persoane rusificate, care nu a folosit limba română/moldovenească până în 1989, persoanele respective s-au speriat şi au început să ia măsuri de apărare care au condus la crearea RMN.

5. Populaţia autohtonă rurală moldovenească, şi nu numai aceasta, a fost apatică, derutată şi speriată (au fost doar câteva excepţii – satele în care s-a opus rezistenţă armată: Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea, Pârâta, Doroţcaia ş.a.). Apatia a fost consecinţa fricii inoculate de cazaci și „gardiști”.

6. Deoarece populaţia de pe malul stâng al Nistrului a fost victima terorii staliniste din 1917 până în 1953 (cu excepţia anilor 1941-1944), frica indusă atunci se resimțea încă în 1989-1992 – perioada destrămării URSS.

7. Datorită procesului de inducere a ideologiei sovietice – în conștiința populației de pe malul stâng al Nistrului – încă din 1917, unele persoane din zona nistreană erau mult mai sovietizare în mentalitate şi în 1989 îşi vedeau ameninţat modul de viaţă constituit de decenii, crezul ideologic, sistemul de organizare a vieţii. În 1989, o parte a populaţiei din zona nistreană încă nu era gata să conştientizeze necesitatea schimbărilor radicale ce se efectuau la Chişinău: renunţarea la sistemul politic monopartid şi la ideologia comunistă, apariţia germenilor economiei de piaţă, etc. (inclusiv, introducerea limbii moldoveneşti în instituţiile de stat şi în întreprinderi; până atunci era folosită limba rusă).

8. Regiunea din stânga Nistrului nu a făcut parte din statul român în perioada în care Basarabia a fost unită cu România (1918-1940). Respectiv, exista un decalaj privind conştiinţa naţională la populaţia basarabeană şi la cea transnistreană: în timp ce basarabenii se pronunţau hotărât pentru independenţă şi libertate, mulţi transnistreni, chiar moldoveni autohtoni, nici nu concepeau aşa ceva.

9. În perioada sovietică moldovenii din stânga Nistrului nu au beneficiat de suficiente grădiniţe şi şcoli cu predare în limba maternă, copiii fiind nevoiţi să fie instruiţi în limba rusă (mai ales în oraşe și în satele cu populaţie mixtă). Fiind rusificaţi, li s-a format o altă conştiinţă culturală (regională), decât cea a basarabenilor. Gradul de rusificare a moldovenilor a fost mult mai mare în stânga Nistrului și în Bender.

10. Autoritățile sovietice au exagerat prin propagandă şi manipulare abuzurile administraţiei româneşti din perioada 1941-1944 în Transnistria, care nu cedează prin anvergura lor crimelor staliniste de până atunci şi de după. Populaţiei transnistrene i s-a indus o ură şi o frică faţă de România (românofobie).

11. Armata a 14-a a URSS, staţionată până în prezent în zona nistreană, a participat la acţiunea de uzurpare a puterii şi de impunere a unui regim de ocupaţie militară rusească.

12. Cazacii de pe Don, mercenarii din Rusia, ofiţerii în rezervă ai armatei sovietice, care au primit locuinţe şi s-au stabilit în perioada anterioară conflictului în oraşele din zona nistreană a Moldovei, persoane din forţele de menţinere a ordinii din alte republici (în special cele baltice), care s-au aciuat, după puciul din august 1991, la Tiraspol, au înfăptuit uzurparea puterii şi impunerea regimului de ocupaţie militară rusească.

Consider că în prezent aceste cauze sunt de domeniul trecutului (istoriei). În prezent, nu acestea sunt principalele cauze care, în condițiile apartenenței formale a zonei nistrene la Republica Moldova, determină populația din zona respectivă să dorească să fie în afara RM. Cauzele care îi determină în prezent pe cei mai mulți dintre „nistreni” să dorească independența „RMN” sau integrarea în Federația Rusă vizează faptul că:

1. Republica Moldova nu reprezintă un model politic pentru zona nistreană: faptul că timp de doi ani și șase luni la Chișinău nu a putut fi ales președintele, iar după ce a fost ales el lipsește în momente importante în care ar trebui să-și îndeplinească atribuțiile, inclusiv pe cea de mediator între ramurile (instituțiile) puterii de stat și între componentele AIE, ca „garant al unității (…) țării” (art. 77, Constituția RM), este un impediment în eventuala opțiune a populației din zona nistreană de a fi parte a RM. Certurile (reglările de conturi) din AIE nu contribuie nici ele la atractivitatea RM pentru populația din zona nistreană.

2. Republica Moldova nu reprezintă un model social pentru populația din zona nistreană: pensiile acolo sunt mai mari, iar tarifele, prețurile la toate produsele și serviciile sunt mai mici. Deci oamenii de acolo (inclusiv cei care se gândesc la venitul pe care îl vor avea când vor ieși la pensie) nu au cum să dorească o (re)integrare într-un stat în care s-o ducă la bătrânețe mai rău decât o duc pensionarii de acum. În general, se crează impresia că administrația formațiunii teritorial-administrative a zonei nistrene este pentru populație, în timp ce în RM – populația țării este pentru îmbogățirea clanurilor economice.

3. Republica Moldova nu reprezintă un model economic pentru zona nistreană: monopolurile impuse de clanuri economice fac ca economia să se dezvolte anevoios (iar ca rezultat, prețurile la produse și servicii în RM sunt mai mari decât în zona nistreană). 

            Pe scurt, există o incompatibilitate între ceea ce reprezintă acum Republica Moldova (pe teritoriul aflat sub jurisdicția autorităților publice centrale de la Chișinău) și zona nistreană. Soluționarea conflictului la etapa actuală înseamnă compatibilizarea celor două sisteme prin creșterea nivelului de dezvoltare economică a RM, creșterea mărimii pensiilor, reducerea prețurilor, eficientizarea funcționării sistemului politic de stat (a instituțiilor statului). Până când nu vor fi realizate aceste deziderate – care din păcate nici măcar nu sunt luate în considerare de către responsabilii oficiali de soluționarea conflictului și de reprezentanți ai societății civile de la Chișinău, o soluționare prin (re)integrarea zonei nistrene în Republica Moldova, fără acceptul populației din zona nistreană, nu mi se pare plauzibilă, oricât și-ar dori acest lucru ministrul de externe de la Kiev Leonid Kojara sau alți oficiali străini.

            P.S. Mai recomand. 

Patimile din AIE

Articol scris pentru Moldova.org:

De ce relațiile în interiorul Alianței pentru Integrare Europeană (AIE) au ajuns atât de tensionate? De ce liderii celor trei partide care o formează au și declarat că AIE nu poate să mai existe în starea în care se află acum? De ce jurnalista Cornelia Cozonac mi-a scris pe o rețea de socializare, ca și comentariu la o postare: „Eu mă întreb dacă această Alianță a fost si în realitate”… Sunt mai multe răspunsuri la aceste întrebări. AIE pare acum ca o familie în divorț. Pe postul creștin de televiziune „Soiuz” din Ekaterinburg (Rusia), fondat de Înalt Preasfințitul Vichentie Moraru, originar din Republica Moldova (acum Mitropolit al Tașkentului și Asiei Centrale), într-o prelegere dedicată temei familiei, profesorul rus de Teologie Alexei Osipov, bazându-se pe scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii Creștin-Ortodoxe, a spus că toate divorțurile au o singură cauză: mândria soților. Atunci când o persoană se căsătorește pentru ca cealaltă s-o servească/fericească, și când ambii au această atitudine, o asemenea familie nu poate dura – se va termina cu un divorț. Cauza deznodământului pe nume divorț este, după A. Osipov, una – mândria: dacă ambii soți au patima numită mândrie, conviețuirea este imposibilă, deoarece fiecare va vrea ca celălalt/cealaltă să-i îndeplinească voia. Iar dacă nu i-o îndeplinește – apare furia, confruntarea, răzbunarea etc.

Și AIE este o familie, în care poate fi pace sau dezbinare, neînțelegeri. Cum, de regulă, persoanele care intră în politică sunt ambițioase și mândre (orgolioase), să te aștepți la altceva decât la un divorț – din partea reprezentanților, mai bine zis, finanțatorilor partidelor (mai ales ale celora ajunse la guvernare) nu e cazul. Prin activitatea lor de până acum, fiecare dintre cei trei (Filat, Ghimpu și Plahotniuc) a arătat că a ajuns acolo nu ca să slujească poporul țării (inclusiv pe ceilalți doi colegi investitori în celelalte partide), ci pentru ca să fie servit, pentru ca să i se îndeplinească dorințele și poftele, pentru ca să obțină posturi (în instituțiile statului) – pârghii. De aceea, din când în când, în alianță sar scântei. Când câteva mândrii se întâlnesc, nu se pot isca decât scântei.

Care este soluția? În principiu, o schimbare de atitudine ar rezolva problema. Îmi amintesc o scenă din filmul american „Doctor Jivago”, după romanul omonim al scriitorului rus Boris Paternac. Înainte de a se căsători, doctorul Jivago și cea care avea să-i devină soție au fost „instruiți” de binevoitorii fiecăruia dintre ei ca la intrarea în biserică (pentru efectuarea slujbei cununiei) – după o tradiție populară din Rusia – să pășească primul, pentru că cel care pășeșete primul în biserică – va conduce în (viitoarea) familie. În romanul lui Pasternac și în film, mai multe minute în șir cei doi însurăței nu au putut intra în biserică deoarece fiecare îi ceda celuilalt întâietatea. Până la urmă, ambii au pășit concomitent. Așa se întâmplă atunci când este dragoste – oferi totul celuilalt. Dar liderii din AIE, pot ei oare să-și schimbe atitudinea, să se schimbe în așa fel încât, dacă până acum apucau/înșfăcau/înhățau/puneau mâna pe „tot ce mișcă în țara asta” – adică pe tot ce aduce control, inflență și profit, – de acum încolo să ofere totul poporului acestei țări și colegilor de alianță? În principiu, aceasta pare unica soluție. Este ea realizabilă? Urmărind declarațiile celor trei, văzând calitatea lor umană, pare să fie vorba mai degrabă de o imposibilitate. Dar istoria cunoaște și „coaliții monstruoase” – în care partide incompatibile au conviețuit la guvernare pentru ca să-și asigure dividende politice, aducătoare de profituri materiale (financiare)…     

Semnificația zilei de 24 ianuarie 1918 în istoria Basarabiei

Există o polemică privind interpretările semnificațiilor datelor istorice referitoare la problema Basarabiei. Una dintre datele la care se referă polemica este 27 martie 1918, pe fundalul evenimentelor de la sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918. Se știe că la 2 decembrie 1917 Sfatul Țării – organul legislativ al Basarabiei – a proclamat Republica Democratică Moldovenească în cadrul viitoarei Federații Ruse. Din cauza situației tulburi din Rusia, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Deoarece nici un stat nu a recunoscut independența Republicii Moldovenești, iar Ucraina a înaintat pretenții teritoriale față de statul autoproclamat (teritoriu cunoscut și sub numele de Basarabia), la 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România. De fapt, în acel moment, România era Moldova de Vest – dintre Carpați și Prut, cu capitala la Iași (deoarece Valahia se afla sub ocupație germană). Astfel, a avut loc reîntregirea Moldovei: Moldova de Est, dintre Prut și Nistru, s-a reunit cu Moldova de Vest, dintre Carpați și Prut, fără cea de-a treia parte a Moldovei medievale – Bucovina (care s-a alipit la  statul reîntregit, la 28 noiembrie 1918). Indiscutabil, există mai multe aspecte pozitive al acelei uniri – s-a reunit populația de pe cele două maluri ale Prutului, care a fost despărțită abuziv în 1812. De asemenea, prin faptul unirii, Basarabia a scăpat de foametea din 1932-1933 și de represiunile bolșevice în masă din 1937-1938, din URSS (inclusiv din RASSM - care s-a aflat în cadrul republicii sovietice ucrainene). 

        Votul din 24 ianuarie 1918 - contestat

        Există însă și critici cu privire la respectiva (re)unire: „Ștafeta de deznaționalizare și dezetatizare a moldovenilor a fost preluată și promovată cu înverșunare din ianuarie 1918, de regimul românesc de ocupație a Republicii Democratice Moldovenești: moldovenii au fost declarați «români», limba moldovenească a fost rebotezată «românească». Chiar și titulatura de o scurtă folosință (de la 24.01.1918 pînă la 27.03.1918) Republica Democratică Moldovenească Independentă a fost falsificată în procesul îngăimării actelor așa-zisei «uniri». În urma tranzacțiilor politice cu Germania și Austro-Ungaria, apoi cu Franța și Marea Britanie, coruperii căpeteniei Sfatului Țării: «Ion Inculeț a ciupit 2 000 000 de lei prin Marghiloman (prim-ministrul României) ca să voteze în Sfatul Țării alipirea Basarabiei, banii i-au fost numărați la ««Hotel de Londra»», la Chișinău prin deputații Pilescu și Andrei Corteanu», «Primul ministru român, de la tribuna Sfatului Țării, în numele poporului Basarabiei (sic!) și al regelui Ferdinand I … proclamă (sic!) Basarabia (sic!) unită cu România»” [Stati V. Moldovenii din Ucraina. – Chișinău, 2007, p. 134-135]. Vasile Stati mai scrie: „Primul ministru român decretează «unirea» «Basarabiei» (sic!) cu România, nu a Republicii Democratice Moldovenești (cotropite de  divizii românești), dar «independente» anume în acest scop – al «unirii». România regală era conștientă că Moldova pruto-nistreană cu numele colonial de «Basarabia», din punctul de vedere al dreptului internațional, la acea dată – și mai târziu! – se află sub jurisdicția Rusiei” [Ibidem, p. 135].

Din aceste citate rezultă că autorul contestă votul Sfatului Țării din 24 ianuarie 1918 privind declararea independenței Republicii Democratice Moldovenești (RDM) și susține că RDM s-a aflat și mai târziu de 24 ianuarie 1918 sub jurisdicția Rusiei. Ne-am fi așteptat ca un istoric moldovean să se raporteze la idealul Neamului – independența statului moldovenesc, care s-a produs la 24 ianuarie 1918. Că nu a fost de acord cu unirea votată de Sfatul Țării la 27 martie 1918 este de înțeles (deși, acel act a însemnat reunirea a două părți ale vechii Moldove, la care mai târziu s-au alipit Bucovina, Transilvania, Crișana, Banatul și Maramureșul – din care în secolul XIV au venit cei care s-au constituit în elita noului stat – pe care ei l-au fondat [cnejii Dragoș și Bogdan] – Țara Moldovei). Autorul nu are nici o obiecție față de prezența Moldovei de Est (Basarabiei) în cadrul statului rus, dar obiectează categoric față de prezența Basarabiei în cadrul unui stat comun cu Moldova de Vest (dintre Carpați și Prut), iar apoi cu Bucovina, Maramureș, Transilvania, Banat etc. 
      Există și alți autori care s-au referit la evenimentul din 24 ianuarie 1918. Consemnând „ocuparea Chișinăului de către armatele române la 13 ianuarie 1918”, S. Nazaria și V. Stepaniuc opinează că „după 14 ianuarie 1918 Sfatul Țării era lipsit de orice legalitate”, respectiv „actul «unirii» din 27 martie 1918 este ilegal ab initio” [Nazaria S., Stepaniuc V. Problema basarabeană și interpretările ei în istoriografie: de la apariție la tratatele de la Paris (1917-1947). – Chișinău, 2010, p. 100]. Prin această viziune, autorii contestă votul Sfatului Țării din 24 ianuarie 1918, prin care a fost proclamată RDM independentă.

Dacă statele lumii ar fi recunoscut independența noului stat (RDM), proclamat la 24 ianuarie 1918, cu siguranță că alta ar fi fost aprecierea evenimentului respectiv. Așa însă, evenimentul din 24 ianuarie 1918 este judecat prin prisma actului unirii din 27 martie 1918. Totuși, trebuie luat în calcul contextul declarării independenței RDM, cu contingentele militare române aflate în Basarabia, la solicitarea Sfatului Țării, „pentru a restabili ordinea”, adică pentru a pune capăt jafului grupurilor de militari ruși bolșevizați, care se retrăgeau de pe front în Rusia și care – fiind străini în Basarabia, fără vreo legătură cu populația locală autohtonă – își permiteau să instituie pe teritoriul Basarabiei, fără să consulte populația locală, „puterea sovietică”, de fapt: puterea lor (a bandelor bolșevice) – impusă cu forța armelor. Cu referire la contextul istoric respectiv, Ștefan Ciobanu a arătat că în acea perioadă „Pentru a lupta cu anarhia și cu bolșevicii, care amenințau autodeterminarea în proces, aceste naționalități [reprezentanți ai diverselor popoare din Imperiul Rus, notă A.L.] recurg la ajutorul armatelor străine. Așa, de exemplu, statele baltice își constituie aparatele lor de guvernare sub scutul armatei germane, care ocupă aceste state și în unele cazuri introduc dictatura militară (Estonia). Belorusia, în lupta ei pentru autodeterminare, se folosește de armata germană, căreia președintele guvernului belorus Schirmunt îi aduce mulțumiri «pentru eliberarea de sub jugul bolșevic». Rada ucraineană, după ce încheie pace cu puterile centrale, cheamă în mod oficial armatele germane pentru a-și atinge scopurile naționale” [Ciobanu Ş. Unirea Basarabiei.– Chişinău: Universitas, 1993, p. 61]. S. Nazaria și V. Stepaniuc, în lucrarea citată, au însă o abordare diferită cu referire la Basarabia (căreia nu îi recunosc independența din cauza prezenței unor trupe române în teritoriu) în comparație cu celelalte state: „Cât privește «alte teritorii separate de Rusia» – oamenii  care au proclamat independența Finlandei, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei exprimau voința acestor popoare și după proclamarea independenței, aceste teritorii au devenit state independente veritabile” [op. cit., p. 112]. Ceea ce nu s-a întâmplat cu RDM. 

Declararea independenței în alte foste provincii țariste în 1918 

În alte foste colonii țariste data declarării independenței în 1918 este la mare cinste: de exemplu în Estonia ziua națională este sărbătorita până în prezent la 24 februarie, zi în care, în 1918, Estonia și-a declarat independența în urma retragerii bolșevicilor din țară, în Războiul Libertății (campania defensivă a armatei estoniene și a aliaților săi – Armata Rusă Albgardistă, Armata Letoniei și Armata Regatului Unit – împotriva ofensivei Frontului Sovietic de Vest). „În noiembrie 1917, la dezintegrarea Imperiului Rus, o dietă a Guvernământului Autonom al Estoniei, Adunării Provinciei estone, care a fost aleasă în primăvara acelui an, s-a proclamat cea mai mare autoritate în Estonia. Curând după aceea, bolșevicii au dizolvat Adunarea Provinciei estoniene și au forțat retragerea temporară a estonienilor pro-independență în ilegalitate în capitala Tallinn. Câteva luni mai târziu, folosind intervalul dintre retragerea Armatei Roșii și sosirea Armatei Imperiale germane, Comitetul Salvării al Consiliului Național al Estoniei Maapäev a emis Declarația de Independență a Estoniei la Tallinn, la 24 februarie 1918 și a format Guvernământul provizoriu al Estoniei. Această primă perioadă de independență a fost extrem de scurtă durată, deoarece trupele germane au intrat în Tallinn în zilele următoare. Autoritățile germane nu au recunoscut nici guvernul provizoriu, nici cererea sa pentru independența Estoniei, considerându-l ca un grup auto-proclamat, care a uzurpat drepturile suverane ale nobilimii Baltice” [http://en.wikipedia.org/wiki/Estonian_War_of_Independence]. Prezența armatei germane – care a sprijinit un guvern al nobilimii – a contribuit la consolidarea independenței Estoniei. La 2 februarie 1920 a fost semnată pacea de la Tartu, între Rusia și Estonia. La data de 20 august 1991 Estonia și-a recăpătat independența (față de Rusia). În Estonia actul din 1918 este considerat ca unul superior celui din 1991.

Practic, în acel context, independența noilor state, formate pe ruinele fostului Imperiu Rus, era imposibilă fără ajutor extern. De fapt, chiar și în perioada actuală de timp, independența unui nou stat este dificilă fără sprijin din exterior: de exemplu, Kosovo a devenit independentă cu concursul trupelor NATO (în primul rând, americane). Mai mult, independența oricărui stat eliberat de sub ocupație străină este posibilă, de regulă, cu ajutorul militar al unui sau al mai multor state, deoarece vechea metropolă luptă împotriva independenței fostei colonii care își dorește independența.

Pe de altă parte, alți istorici acordă o semnificație deosebită evenimentelor din anii 1917-1918 (de asemenea, Tratatului semnat la Paris, pe 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia cu România). Declararea independenței și proclamarea unirii RDM cu România este considerată de ei drept rezolvare a problemei Basarabiei: „Odată cu recunoașterea Unirii Basarabiei cu România de către principalele puteri aliate, precum Anglia, Franța, Italia, Japonia și România, problema Basarabiei a fost rezolvată” [Moraru A. Basarabia sub jugul colonial al Rusiei țariste. 1812-1917. – Chișinău: Labirint, 2012, p. 128]; „În rezultatul Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918, problema Basarabiei a fost rezolvată. La 28 octombrie 1920 la Paris a fost semnată Convenția cu privire la Basarabia, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România” [Ibidem, p. 128].

Sfatul Țării a trădat Basarabia?

Chiar dacă nuanțează poziția lor (prezentând-o ca diferită de cea a istoricilor sovietici), S. Nazaria și V. Stepaniuc apreciază, la fel ca și istoricii sovietici, că „așa-numita «unire» a avut loc contrar voinței majorității populației (…)” [op. cit, p. 25]. Dacă nu a avut loc un referendum, nu există vreun temei pentru a afirma că populația ar fi dorit sau nu respectiva unire (cu toate că au existat destule opinii sau mărturii, citate în studii istorice, împotriva unirii Basarabiei cu România).

Autorii consideră că „inițial după Revoluția din Octombrie [Sfatul Țării] tindea să consolideze pe teritoriul Moldovei Pruto-Nistrene ordinea burghezo-democratică” [p. 22], ei recunoscându-i legitimitatea [Sfatului Țării]. În opinia lor, situația s-a schimbat în ianuarie 1918: „(…) după 14 ianuarie 1918 Sfatul Țării era lipsit de orice legitimitate (…)” [p. 100]. După această dată, Sfatul Țării a adoptat, în opinia autorilor, o „poziție trădătoare” [p. 22]: „În concluzie, putem afirma că proclamarea Republicii Democratice Moldovenești a fost expresia doleanțelor poporului moldovenesc de restabilire a statalității sale seculare. Majoritatea absolută a concetățenilor noștri însă pledau pentru păstrarea Moldovei în componența Rusiei [?, notă A.L.] și erau categoric contra separării de ea [?, notă A.L.] și unirii cu România. Din cauza intensificării procesului de sovietizare și bolșevizare a Basarabiei însă, liderii mișcării naționale, situați pe poziții tranșant antisovietice și antibolșevice, evoluează ideologic spre naționalismul românesc și contrar voinței populației întreprind acțiuni subversive contra tânărului stat moldovenesc renăscut în rezultatul revoluției ruse. În mare taină de opinia publică, cel mai mult temându-se de propriul popor și fiind complet lipsiți de sprijinul lui, ei apelează la cercurile conducătoare românești, chemând în țară trupe intervenționiste străine. Sub paza acestora și la decizia oligarhiei semifeudale române, care la rândul său a primit acceptul prealabil al Antantei și Puterilor Centrale, a fost organizată «votarea» de operetă de la 27 martie (9 aprilie) 1918 din cadrul Sfatului Țării (la acel moment organ nelegitim și total nereprezentativ) prin care a fost proclamată «unirea» Basarabiei cu România. Acest act n-a avut nici o putere juridică atât din punct de vedere al principiului suveranității poporului, cât și al dreptului internațional. Menirea lui a constat excepțional în «legalizarea» anexării Basarabiei de către România regală. Marile Puteri occidentale și Germania au «stimulat» România, permițându-i să ocupe teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru, din motive anticomuniste, pentru a o atrage în lupta contra Rusiei Sovietice. Majoritatea populației ținutului nostru însă n-a acceptat dominarea străină și trăia cu speranța răsturnării ei” [p. 115].

Astfel, autorii au negat legitimitatea votului Unirii (Moldovei de Est sau Basarabiei cu Moldova de Vest – România, la 27 martie 1918), dar au recunoscut legitimitatea declarării de același organ a independenței (în carul viitoarei Federații Ruse, la 2 decembrie 1917). 
Se poate afirma că Sfatul Țării a fost expresia demnității populației moldovenești din Basarabia. Fără actele votate de Sfatul Țării, foarte posibil nu era creată în 1940 nici RSSM pe teritoriile preluate de URSS în urma implementării protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Basarabia putea fi inclusă în cadrul RSS Ucrainene: de altfel, în nota diplomatică sovietică remisă ministrului României la Moscova, la 23 iunie 1940, de către comisarul afacerilor externe al URSS, Veaceslav Molotov, se scria despre „populația majoritară ucraineană” a Basarabiei). S. Nazaria și V. Stepaniuc afirmă că „Începând cu anul 1917, realitatea național-statală – Republica Moldova redevine o constantă a relațiilor internaționale, a circuitului politic internațional”. Marea dramă a RDM a constat totuși în faptul că nici un stat din lume nu a recunoscut nou-înființatul stat, iar Ucraina a emis pretenții teritoriale cu privire la teritoriul dintre Prut și Nistru [Ciobanu Ş. Unirea Basarabiei.– Chişinău: Universitas, 1993, p. 48].

Sfatul Țării a salvat Basarabia de crimele care s-au comis în Ucraina

Nu trebuie trecut cu vederea scenariul, care nu a fost implementat, de integrare a Basarabiei în Rusia Sovietică în 1917 - 1918 (nu avem nici o garanție că i se păstra vreo autonomie, mai degrabă putea deveni o simplă regiune în componența Ucrainei Sovietice) și de comitere a tuturor crimelor pe care le-a comis regimul bolșevic în Ucraina: golodomor (1932-1933), colectivizare forțată, represiuni (execuții ale intelectualității și gospodarilor = „culacilor” din sate – „dușmanilor poporului”: 1937-1938), deportări, colonizări etc.. Istoricul și fostul președinte al RM, Petru Lucinschi, a exprimat această părere, pe care o împărtășesc pe deplin: „(…) la 1918 «răul mai mic», dintre Rusia sovietizată și România, pentru Moldova a fost România. Derutată și neajutorată ca un iepure în bătaia a două faruri, Basarabia a ales România, astfel salvîndu-se de dictatura teroristă și de foamete. De exemplu, în Ucraina și Kazahstan foametea din anii ’30 a secerat milioane de vieți omenești. Milioane de vieți au măcinat și închisorile, și lagărele de concentrare, și deportările. Măcar de asta ne-a ferit Dumnezeu” [Lucinschi P. Moldova și moldovenii. – Chișinău: Cartea Moldovei, 2007, p. 194]. Este o poziție rezonabilă, din punctul de vedere al paradigmei moldostataliste, pornind de la „respectul față de om ca valoare absolută” [Lucinschi, op. cit., p. 193]. S. Nazaria și V. Stepaniuc contestă viziunea lui Petru Lucinschi: „La pagina 194 autorul [Petru Lucinschi] îndreptățește «unirea» Moldovei cu România în calitate de «cel mai mic rău» în comparație cu teroarea de la mijlocul anilor ’30 din URSS, pe care moldovenii, evident, au evitat-o. Aceasta însă este o metodă absolut neistorică și complet neștiințifică. În primul rând, extrapolarea impactului unor evenimente mai târzii asupra unei perioade mai timpurii este inadmisibilă și antiștiințifică. Doar în 1918 teroarea stalinistă nu putea fi prevăzută de nimeni, iar teroarea românească era o realitate cotidiană. Dar chiar dacă admitem o așa «metodă», atunci ar trebui îndreptățite orice mârșăvenii și fărădelegi din perioadele istorice premergătoare, dacă aceasta ar putea preîntâmpina (cum ar putea unii crede peste un timp de decenii sau chiar secole) alte potlogării și crime. Admițând analogia, ar trebui, de exemplu, să ne bucurăm, dacă în rezultatul intervenției japonezii, să zicem, ar fi acaparat Extremul Orient, teritoriile din vestul și nord-vestul Rusiei, inclusiv Petrogradul, Ucraina și Belorusia deveneau posesiuni germane, iar Nordul, Crimeea, Caucazul și Asia Mijlocie erau transformate în colonii engleze și franceze. Urmând «logica» respectivă putem ajunge la absurd total. «Istoria virtuală» – este o distracție plăcută la un păhăruț de «cafea moldovenească», dar nu-i știință ” [p. 96]. Dincolo de faptul că nu este clar ce are „metoda” cu constatarea – garantatelor! – crime pe care le-ar fi comis regimul bolșevic în Basarabia, dacă Moldova de Est s-ar fi aflat în cadrul URSS în perioada interbelică, crime și atrocități care deja începuseră să fie comise în cadrul războiului civil, este util să nu comparăm Basarabia cu Extremul Orient, Nordul, Crimeea, Caucazul etc, căci astfel poate reieși că istoricii cu o asemenea abordare se raportează la Rusia (la interesele acelui stat – la interesul său de a nu fi dezintegrat), în timp ce viziunea moldostatalistă a lui Petru Lucinschi se reduce la omul din regiunea dintre Prut și Nistru – la populația Basarabiei (el este preocupat ca ea să nu fie umilită și distrusă).

Republica Moldova – ușor de absorbit de UE?

Sau ceva despre mitologia moldovenească actuală

Am mai scris despre miturile contemporane legate de Republica Moldova. Printre acestea pot fi evidențiate câteva:

1. Republica Moldova – „istorie de succes” a Parteneriatului Estic: în condițiile în care țara Moldovei este cel mai sărac, respectiv cel mai corupt stat din Europa, din care o mare parte a populației apte de muncă deja a emigrat pentru a-și găsi de lucru peste hotare, deci pentru a scăpa din/de istoria de succes, a vorbi despre „RM ca istorie de succes” pare deplasat.

2. Republica Moldova poate adera la UE după precedentul Ciprului – fără zona nistreană [controlată de armata rusă, nota mea, A.L.]. Mesajul că Ciprul nu este un precedent pentru RM – adică faptul că țara noastră nu poate adera cu un conflict teritorial nesoluționat [cu Rusia!, nota mea, A.L.] – a fost transmis în mai multe rânduri de la Bruxelles. Cu toate acestea, am mai auzit comentatori politici care utilizează mitul în cauză.

3. Este posibilă reintegrarea zonei nistrene în Republica Moldova la etapa contemporană (eventual, în urma retragerii armatei ruse din zonă). Se știe că actualmente pensiile din zona nistreană sunt mai mari decât în teritoriul aflat sub jurisdicția autorităților publice centrale de la Chișinău, iar tarifele și prețurile la toate tipurile de produse – mai mici. Populația din zona respectivă, indiferent de apartenența etnică, nu dorește și nu poate să dorească – dacă acceptăm ideea că acolo locuiesc persoane raționale, nu imbecili – să se integreze într-un spațiu în care pensiile, alocațiile pentru copii, ajutoarele de la stat sunt mai mici. Până când statul Republica Moldova nu își va îmbunătăți indicatorii privind nivelul de trai, eficiența funcționării instituțiilor statului (incapacitatea alegerii șefului statului timp de 2 ani și jumătate a fost o lovitură aplicată imaginii țării: populația din zona nistrană nu vrea să facă parte dintr-un stat de care râde, legat de alegerea, prestația și credibilitatea actualului președinte), reintegrarea nu este posibilă. Cred că ministrul E. Carpov și colegii săi, inclusiv ceilalți negociatori în formatul 5+2, își dau bine seama de aceasta și „se prefac” că negociază – că se află în treabă, fără să creadă în rezultatul pozitiv al negocierilor – reintegrarea zonei nistrene în RM.

4.  Un alt mit, care este utilizat mai rar în talk show-rile televizate – dar prezent în spațiul public informațional moldovenesc – este cel cu privire la faptul că Republica Moldova, datorită dimensiunilor sale mici, ar fi mai ușor de absorbit de UE, de aceea se poate integra mai ușor în spațiul comunitar european – poate adera mai ușor la respectiva uniune de state. Într-adevăr, bugerul RM este mai mic decât bugetele celor mai titrate echipe de fotbal din statele UE. Iată de ce logic ar fi ca un stat ca RM să nu aibă nici o problemă în demersul său de integrare europeană, în condițiile în care Bruxelles-ul își dorește stabilitate în sectorul sud-estic al granițelor sale. Dar realitatea cruntă din RM a arătat deja că din cauza mentalității populației, respectiv din cauza calității (atât morale, cât și profesionale a) personelor însărcinate de popor cu efectuarea actului guvernării – țara se află într-o cădere liberă, într-un proces avansat de degradare. Populația nu mai are încredere în instituțiile statului (inclusiv în justiție), deoarece instituțiile statului, în urma acordului AIE de departajare a funcțiilor, au fost capturate: nu servesc poporul – societatea țării, ci partidele de la guvernare, mai exact – pe șefii (sau finanțatorii) acelor partide. Iar în aceste condiții au loc lupte intestine virulente între cele trei entități politice (chiar dacă din când în când câte două se unesc împotriva celei de-a treia).   

În aceste condiții, pe acest fundal (al atâtor mituri vehiculate la Chișinău), din păcate apare o întrebare: nu este oare Republica Moldova un mit, care din cauza degradării sale ce pare inevitabilă, se apropie de momentul adevărului – trezirea la crunta realitate?... 

[Articol scris pentru portalul Moldova.org:]

Lipsa controlului societății civile asupra guvernării – cauza crizei din Republica Moldova

Ieri în cadrul ședinței extraordinare a Parlamentului deputata PLDM Maria Ciobanu a făcut o declarație care trădează dublele standarde de care se conduce și faptul că este extrem de selectivă: „M-am convins că se poate să sfidezi o lume, să crezi că bogăția pe care o ai îți permite să controlezi «tot ce mișcă-n țara asta»... Domnule Plahotniuc, vă cunosc bine părinții, îi respect sincer. Nu îmi este ușor azi să vă îndemn, dar am să o spun: lăsați politica, pentru început coborâți din prezidiul Parlamentului, iar apoi căutați-vă de afacerile dvs. Lipsa de reguli și principialitate sunt inadmisibile în politică!”, a declarat deputata PLDM. Pertinent apel către unul dintre oligarhi. Dar în politicul moldovenesc sunt mai mulți, unul dintre ei este chiar șeful de partid al deputatei. Ne putem întreba de ce nu a adresat apelul respectiv și premierului Filat (probabil, pentru că nu îi cunoaște și nu îi respectă părinții). Alte cauze nu se prea văd. La fel ca și V. Plahotniuc, V. Filat este unul dintre cei mai bogați cetățeni ai RM – și bogăția sa nu vine din salariul de prim-ministru, ci din profitul firmelor sale, de activitatea cărora se ocupă în timp ce ar trebui să se ocupe de treburile țării. Oare V. Filat nu are tendința – la fel ca și colegii săi din PL și PLDM – să controleze „tot ce mișcă-n țara asta”: în conformitate cu acordul AIE de partajare a funcțiilor în stat? Deputata are un fel de ochelari care o fac să vadă într-o singură culoare: faptul că persoane fidele lui Vlad Plahotniuc au ajuns în funcțiile revenite PD-ului e de rău, faptul că persoane fidele lui Vlad Filat și Mihai Ghimpu au ajuns în funcțiile revenite PLDM-ului și PL-ului e de bine (or, ei așa au împărțit și au pus mâna pe „tot ce mișcă-n țara asta”).

Observatorii politicului din Republica Moldova văd clar că țara a ajuns într-un impas. Iar șmechere ca Maria Ciobanu vor să scoată dividende din situația creată pentru oligarhul lor. Altele sunt însă măsurile (decât plecarea doar a lui Vlad Plahotniuc) care pot duce la asanarea situației din țară. După părerea mea, cauza principală a faptului că s-a ajuns în criza actuală este lipsa controlului societății civile asupra oamenilor politici de la putere. Câteva măsuri care ar duce la ameliorarea situației ar fi: tot profitul tuturor firmelor oamenilor politici aflați la guvernare și ale rudelor lor să fie transferat în bugetul de stat (pe durata serviciului în acele funcții). Oamenii politici să fie obligați să trăiască din salarii – iar dacă nu vor putea justifica cheltuielile care depășesc veniturile salariale – să fie înlăturați din funcții și în urma unor anchete – să dea explicaii în fața CNI și a instanțelor judiciare. Probabil, aceste măsuri vor face ca oamenii de afaceri să nu mai vrea să ajungă în Parlament și în Guvern pentru a obține profituri tot mai mari ale firmelor lor. Or, actualul sistem îi determină pe business meni să intre în politică pentru a-și apăra și spori bogăția.

Consiliul Național de Integritate (CNI) ar trebui să fie alcătuit exclusiv din personalități ale societății civile (de asemenea, CCA). Centrul Anticorupție ar trebui să fie subordonat CNI: directorul său – să fie numit de CNI. Membrii CNI și CCA ar constitui un Sfat al Înțelepților, care s-ar reuni periodic pentru a elabora și prezenta rapoarte societății cu privire la felul în care monitorizează politicienii de la putere, cum/cât de bine acei politicieni își fac treaba. Printre cei care ar putea intra în acest Sfat al Înțelepților văd personalități cu o reputație/autoritate neștirbită – reprezentanți ai diferitelor domenii de activitate: de ex. Eugen Doga, Ion Druță, Ion Paulenco, Î.P. Vladimir, Î.P. Petru, istoricul Andrei Eșanu, directorul Institutului de Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM Victor Moraru, ș.a.. Fiecare domeniu ar putea să-și desemneze personalitatea care să intre în CNI și CCA, fără implicarea politicienilor – partidelor.

Îmi dau seama că un Mihai Ghimpu, cel care cu o satisfacție nedisimulată jubila atunci când partidul său a reușit să bareze calea unui reprezentant al societății civile în CNI – Galina Bostan – nici nu va lua în considerare aceste propuneri (ca și alți colegi de-ai săi din AIE): ei au obținut puterea pentru a controla tot ce mișcă, pentru a folosi tot ce mișcă, ca și pârghii, pentru sporirea profiturilor firmelor lor. Totuși, ar fi bine să se știe că există soluții pentru situația gravă în care ne-am pomenit. Poate că în acest demers ne va ajuta chiar Vlad Plahotniuc, cel care pe 18 ianuarie curent a propus ca funcțiile de șefi ai PG, CC şi CEC să revină opoziției. Poate următorul său pas ar putea fi sprijinirea propunerilor din acest articol?…             

http://politicom.moldova.org/news/lipsa-controlului-societaii-civile-asupra-guvernarii-cauza-crizei-din-republica-moldova-opinie-235007-rom.html

P.S. Conform unei viziuni filosofico-religioase din India, omul poate fi reprezentat simbolic ca o caretă în mers: caii care o duc sunt simțurile, vizitiul care conduce caii este mintea, iar sufletul este stăpânul – cel care stă în caretă. Problema omului este că vizitiul nu mai ține cont de stăpânul din caretă: în loc să-l servească, în loc să îndeplinească ordinele stăpânului (sufletului), vizitiul (mintea) se crede ca fiind el stăpânul, spun maeștrii indieni. Această viziune este perfect valabilă și în cazul unei țări ca Republica Moldova. Guvernarea (Executivul și Legislativul) sunt vizitiul, care a uzurpat statutul stăpânului – suveranului țării: poporul. Acum vizitiul se crede stăpân și în loc să servească stăpânul adevărat (sufletul acestei țări) – poporul, îl disprețuiește… Cum să reintre sufletul – stăpânul – suveranul în drepturile sale, despre aceasta este prezentul articol.   

Republica Moldova după Bizanț?

            Imperiul Bizantin a fost înfrânt definitiv de către turci o dată cu căderea Constantinopolului în 1453. Sfârșitul tragic al unuia dintre cele mai strălucite imperii din istoria omenirii a fost determinat de moravurile care se impusese acolo: din cauza degradării morale acel stat slăbise și a dispărut (se pare că aceasta este o axiomă: toate statele și popoarele care au dispărut, au avut ca și cauză principală degradarea morală – din cauza ei, ca și cum Dumnezeu și-a întors fața de la acele state). Într-un articol intitulat „Simptome de bizantinism”, Mihai Eminescu se referea la „pasiunea meschină” (Mihai Eminescu, „Publicistică”, Chișinău, Ed. „Cartea Moldovenească”, 1990, pag. 198) – cu limbajul teologic contemporan: patimile – celora care jucau rolul de „oameni politici” și „bărbați de stat” în timpul vieții sale. În același articol, Eminescu nota, cu referire la realitățile din timpul său: „Între capi iar sunt o mulțime – de o necontestată inteligență, n-o negăm – dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-și mai reîmprospăta averile” (pag. 199). Într-un alt articol, Eminescu arăta explicit: „Decăderea averii publice și descreșterea e totdeauna rezultatul unei decăderi morale” (Ibidem, pag. 331). Atunci când oamenii de stat se află la guvernare nu pentru a servi poporul țării, ci pentru a-și spori averile personale, se poate vorbi de o decădere morală în acea țară.

            În unul din manuscrisele sale, Eminescu se referea la stat ca la un organism: „Într-adevăr, statul e ca un organism, ca orișicare altul, ca statul albinelor și-al furnicilor și ca corpul de esemplu. (…). Asemenea dacă un organ al societății de ex. judecătorii nu funcționează după legi ci după natura inerției lor, adică după natura omului particular, cauza este că corpul întreg se află într-o nesănătoasă reacțiune contra puterilor naturei, corpul întreg al statului e bolnav (Mihai Eminescu, „Fragmentarium”, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc. 1981, pag. 230). Într-un asemenea stat, după Eminescu, „partida” care se află la putere „își apără cu orice mijloace starea ei la putere (…)”. Eminescu a fost un geniu pentru că reflecțiile sale, scrise în sec. XIX, în mod uimitor sunt actuale în sec. XXI – cu referire la Republica Moldova. Organismul statului nostru este bolnav – probabil, nu trebuie să fii Eminescu pentru ca să înțelegi aceasta. Este interesant că reieșind din viziunea lui Eminescu, nici o reformă sectorială – de exemplu, cea în domeniul Justiției – nu se va solda cu succes, deoarece unii judecători, care nu judecă după legi, ci după natura lor particulară – adică în funcție de mita primită – procedează așa deoarece „corpul întreg al statului e bolnav”. Și sursa bolii o constituie „oamenii de stat” ajunși acolo pentru a-și spori propria bogăție, nu pentru a servi poporul, așa încât să sporească averea publică și averea tuturor (prin munca fiecăruia).

            La noi însă există unii (ca să nu-i mai amintim pe oficialii UE) care cer însănătoșirea organismului statal de la cei care sunt însăși sursa bolii. Despre sfârșitul Bizanțului Eminescu a scris: „Atunci, pe cînd turcii împresurau Bizanțul, înăuntru se discutau și se certau asupra unor subtilități teologice” (Mihai Eminescu, „Basarabia”, Ed „Verba”, Chișinău, 1991, pag. 83). Și la noi există tendința de a se discuta despre orice, numai nu despre chestiunea esențială (puține sunt mass-media independente, nesubordonate politic). Acum, de exemplu, se discută despre demisia procurorului general V. Zubco. Uneori mă gândesc că este o minune a lui Dumnezeu faptul că statul Republica Moldova mai există.

Partea sa estică a fost deja înstrăinată (de Rusia), după toate probabilitățile – irevocabil, deoarece oamenii de acolo nu vor să facă parte dintr-un stat de care râd pentru că nu și-a putut alege (de fapt, aceiași oameni de stat – cei din Parlament) președintele timp de 2 ani și șase luni, în care prețurile la toate produsele (inclusiv tarifele) sunt mai mari, iar pensiile, alocațiile și ajutoarele materiale de la stat – mai mici. Într-o altă perioadă istorică, un stat ca Republica Moldova demult dispărea. Iată de ce, statul Republica Moldova într-adevăr este o minune. De aceea, viața cetățenilor moldoveni este minunată: unde se mai poate vedea așa ceva în direct, pe viu? E drept că a fi martor ocular la colapsul unui stat este inconfortabil – îți solicită sacrificii, deoarece impune majoritatea cetățenilor țării să trăiască în sărăcie, de aceea mulți nu rezistă să fie spectatori ai acestui spectacol (prețul biletului e prea scump pentru ei) și pleacă să trăiască și să muncească peste hotare. Se pare că Republica Moldova ar putea atrage o mulțime de turiști străini – căci nu oricând, nu în orice timp, poți vedea un stat prăbușindu-se, dispărând și nici măcar dându-și seama ce i se întâmplă, cât de gravă este situația sa. Desigur, Republica Moldova nu Bizanțul. Dar semnele sau simptomele sunt aceleași.        

Raportul OSCE: „nistrizarea” școlilor cu predare în grafia latină din Estul Republicii Moldova?

            Articol scris pentru Moldova.org: 

            

            Într-un articol anterior m-am referit la terminologia și toponimele folosite în Raportul OSCE privind școlile cu predare în grafia latină (elaborat de Misiunea OSCE în Republica Moldova, noiembrie 2012). În ceea ce privește conținutul Raportului, mai ales un aspect atrage incontestabil atenția celor care iau cunoștință de el. Încă în „Sumarul executiv”, de la începutul Raportului (text de 70 de pagini), autorii notează că „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a depus eforturi începând cu anul 1993 în a facilita obţinerea unor soluţii provizorii (subl. A.L.) pragmatice privind statutul, activitatea educaţională şi funcţionarea şcolilor din Transnistria, administrate de autorităţile moldoveneşti, cu predare în grafia latină („şcolile cu predare în grafia latină”)”. Așadar, încă de la începutul studiului, autorii „analizei complete” de la OSCE au dat un semnal privind intențiile reale – care s-au regăsit la sfârșit – în compartimentul „Recomandări”. Ei au specificat: „Acesta [Raportul] de asemenea conţine recomandări (subl. A.L.), menite să asigure funcţionarea şcolilor până va fi posibilă atingerea acordului asupra unei soluţii durabile în disputa privind şcolile, în baza unei soluţionări multilaterale a conflictului”.

Până la „recomandări”, tot în „Sumarul executiv”, referindu-se la istoricul problemei celor opt școli, autorii notează: „Astfel, în afara soluţionării chestiunilor sus-menţionate importante pentru şcoli şi autorităţile moldoveneşti, procesul ce a fost iniţiat în 2005/2006 de a defini statutul şcolilor în baza legislaţiei de facto transnistrene, va fi cel mai probabil continuat şi posibil chiar finalizat. De asemenea, ar putea fi posibilă obţinerea soluţiilor pentru alte chestiuni sus-menţionate de ordin mai tehnic”. Soluțiile sunt prezentate în compartimentul „Recomandări”, de la sfârșitul Raportului. Printre alte „soluții”, autorii propun: „Asemenea soluţii temporare dar stabile vor include înregistrarea şi licenţierea şcolilor moldoveneşti administrate de Republica Moldova de către autorităţile de facto transnistrene în calitate de «instituţii de învăţământ generale nestatale» (şcoli private) fără atestarea şi acreditarea acestora”. Totuși, „licențierea” nu se deosebește cu nimic de o atestare și acreditare, deoarece ea prevede: „ Angajamentul scris al ambelor Părţi de a participa într-un grup de studiu şi a efectua analize comune ale programelor de învăţământ şi ale manualelor fiecărei părţi” (pag. 67).

Aceste recomandări nu înseamnă nimic altceva decât reducerea la zero a rezistenței părinților și profesorilor din cele opt școli moldovenești din zona estică. Este evident că „partea” nistreană nu va accepta disciplinele școlare „Limba română”, „Literatura română” sau „Istoria Românilor”, care se regăsesc în curricula Ministerului Educației din Republica Moldova, elaborată pentru școlile din partea liberă a statului nostru. Cum a fost posibil acest Raport? Au fost oare consultate autoritățile moldovenești înainte să fie făcute publice recomandările OSCE? Înseamnă ele oare o abandonare a Guvernului de la Chișinău a școlilor din zona nistreană? Sau acest Raport este o diversiune la adresa Republicii Moldova?

Autoritățile de la Chișinău urmează să răspundă la aceste întrebări. Dar din ceea ce poate fi observat, partea moldovenească este deosebit de slabă în negocierile în formatul 5+2. În loc să ceară restabilirea jurisdicției Republicii Moldova cel puțin asupra școlilor din satele moldovenești din zona nistreană – care sunt în plin proces de degradare din cauza lipsei de material didactic, manuale și profesori bine pregătiți – Guvernul Filat s-a tot referit doar la problema celor opt școli cu predarea în grafie latină, menționând mereu „progresele” în negocieri. Ca urmare a unui asemenea tratament din partea Republicii Moldova, statului nostru i -a fost aplicată această lovitură: a fost anunțat procesul de „nistrizare” a celor opt școli. Desigur, nu Filat și Plahotniuc vor resimți efectele – durerea acestei lovituri, ci concetățenii noștri din zona estică și compatrioții din Republica Moldova liberă, care suferă pentru umilirea conaționalilor noștri din zona nistreană. Cum din noiembrie 2012 până în prezent Lupu (Plahotniuc), Ghimpu și Filat nu au luat nici o atitudine, nu au avut vreo reacție până în prezent – e clar că nu le pasă. Probabil, au altceva mai important: vânători, contrabandă cu țigări, atacuri raider etc.  

P.S. Recomand și acest material.