After June 28, 1940,
the Soviet Union occupied the Romanian territories Bessarabia and Northern
Bucovina. The Soviet regime implemented a policy of repression against the
autochthonous Moldovan-Romanian population, characterized by deported people
because of ethnic motive, disapearance of whole localities, the change of
toponims of the Moldovan-Romanians localities, the change, by Russification and
Ukrainization, of the sir names of persons, the Russification and/or
Ukrainization of Moldovan schools, the distruction of the natural balance in
the zones where Moldovan-Romanian population leaves, the settlements of people
from Ukraine and other places within the occupied territories (especialty in
the districts incorporated by abuse into Ukraine: Ismail and Cetatea
Alba/„Belgorod-Dnestrovski”), the forced collectivization, the expropriations,
the brutal and forced industrialization by colonizing the towns, the organized by the authorities of the starvation in the conditions of drought. All thease ware methods of
repressions of the autochthonous Moldovan-Romanian population, of its
culture and identity, biological and cultural being, in the occupied
territories.
În pofida
eforturilor de înstrăinare a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru
începând cu 1812, când a fost anexat de Imperiul Rus, populaţia autohtonă a
rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor. Proclamarea la 2 decembrie
1917 a
Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul preconizatei Federaţii Ruse, apoi
proclamarea la 24 ianuarie 1918
a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi,
în sfârşit, votarea de către Sfatul Ţării, la 27 martie/9 aprilie 1918, a unirii Republicii
Moldoveneşti (Basarabia) cu România a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei (în acea perioadă România era, de
fapt, Moldova dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc
reunirea celor două părţi ale Moldovei – Moldova de la est de Prut s-a reunit
cu Moldova vestică, dintre Carpaţi şi Prut [1]). Unirea a fost recunoscută de
către Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, care au semnat, la 28
octombrie 1920, un tratat cu România, prin care au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei.
Dintre statele semnatare, doar
Japonia nu a ratificat tratatul, deoarece, printr-un acord secret, s-a
angajat să nu o facă, înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin [2].
Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei,
fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care
Departamentul de Stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis,
atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un
eventual consimţământ al diplomaţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” [3]. Reocuparea şi
reanexarea Basarabiei, între 28 iunie – 3 iulie 1940, de către URSS, a însemnat
reapariţia şi repunerea acestei probleme pe tapet.
La 23 august 1939
Germania şi URSS au semnat Tratatul de neagresiune, care mai este numit „Pactul
Molotov-Ribbentrop”. Acest document a stipulat împărţirea zonelor de influenţă
din Europa de Est între cele două state totalitare. În perioada 1939-1941, se
poate vorbi despre o convergenţă a
intereselor geopolitice germano-sovietice, care a avut consecinţe dramatice
asupra Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa. Germania a consimţit
ca URSS să ocupe şi să anexeze teritoriile
româneşti în cauză. După ce au preluat aceste teritorii, sovieticii au
declanşat acţiuni de represiune asupra populaţiei locale. „Concomitent cu
instaurarea regimului bolşevic, în teritoriul devenit sovietic începe comiterea
unor crime împotriva umanităţii: genocid, deportări, foamete. În perioada 28
iunie – 4 iulie 1940 numai în judeţele Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă şi
Bălţi au fost arestate 1.122 de persoane: foşti funcţionari ai statului român
sau cei suspecţi de colaborare cu acesta” [4]. Concomitent, peste 100 mii de
persoane s-au refugiat din Basarabia [5]. „La 14 iunie 1941 din R.S.S. Moldovenească au fost deportate în
GULAG-urile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk
şi din republicile Kazahă şi Komi 22.648 de persoane” [6].
În ultima perioadă
de timp au apărut mai multe studii cu privire la această problemă [7]. Crimele
comise de regimul sovietic în teritoriile moldoveneşti încă aşteaptă să fie
sistematizate, aduse în totalitatea lor la cunoştinţa opiniei publice şi să li
se dea o apreciere. „Invazia Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în 1940, se integrează
astfel cu totul în definiţiunea agresiunii
dată de procurorul britanic de la Nürnberg” [8]. Elena Siupiur, originară din
Basarabia, comuna
albaneză Caracurt, plasa Bolgrad, jud.
Ismail, refugiată
cu părinţii săi, la o vârstă fragedă, pe teritoriul României libere de trupele
sovietice, referindu-se la crimele regimului de ocupaţie, menţionează: „A fost,
cred, una dintre acţiunile cele mai imorale ale unui stat imperial din secolul
XX, care a ocupat şi anexat o bucată din teritoriul unui stat vecin. Şi este şi
mai imorală modalitatea prin care s-a reuşit această înlocuire de memorie: prin
acte criminale, neaduse, de altminteri, în faţa vreunui tribunal ca cel de la
Nürnberg” [9]. Întrucât până în prezent nu a avut loc un proces, asemenea celui
de la Nürnberg, la care să fie judecate acţiunile criminale ale regimului
sovietic, acestea trebuie scoase la iveală de către cercetători, pentru a li
se putea da apreciere. În prezentul articol sunt prezentate un şir de fapte,
mai puţin cunoscute, care se înscriu în noţiunea de „represiune” şi care
vizează, cu precădere, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei. Ca surse au fost
folosite mărturii – atât culese direct de pe teren, cât şi consemnate şi
publicate în presa din 1991, când a fost posibil să se scrie pentru prima oară despre
respectivele abuzuri, şi din studii publicare de cercetători din regiunea
Cernăuţi, mai puţin cunoscute publicului din Republica Moldova.
Este vorba despre
ilegalităţi şi abuzuri pe motiv etnic, înfăptuite de autorităţile sovietice atât
în teritoriul RSSM, cât şi, mai mult, în sudul şi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, încorporate
de regim în RSS Ucraineană. Aşa cum regimul nazist a desfăşurat o politică de
represiune împotriva poporului evreu şi a altor popoare din teritoriile ocupate
(mai cu seamă în Est), regimul sovietic a desfăşurat o politică de represiune
împotriva unui şir de popoare. Victime ale regimului de la Moscova au fost
tătarii din Crimeea, popoarele cecen, inguş, calmâc ş.a. O politică de represiune
a fost desfăşurată de regimul sovietic şi în teritoriile pe care le-a ocupat
în iunie 1940: Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Astfel, populaţia
românească din Cetatea Albă a fost deportată în Kazahstan: „În 1940, oraşul
este ocupat de Uniunea Sovietică, fiind
atribuit RSS Ucrainene; între 7 august şi 1 decembrie [1940] oraşul este
reşedinţa regiunii Ismail. Românii din oraş sunt deportaţi în Kazahstan”
[10].
După reinstaurarea
regimului sovietic (1944), în sudul Basarabiei au fost rase de pe faţa
pământului mai multe sate. „Frumuşica Veche (astăzi Staroselie) e unicul sat
moldovenesc care a supravieţuit genocidului cu nume «Poligonul din Tarutino».
Aici s-au adăpostit unii din locuitorii celor trei sate moldoveneşti din împrejurime
– Zurum-ul, Frumuşica Nouă şi Roşiori-i
(subl. A.L.),
obligaţi de autorităţile militare să-şi lase satele pradă tancurilor şi
tunurilor. Astăzi pe locul acestor sate omorâte am dat peste un macabru peisaj
lunar: mii de cratere formate de explozia obuzelor; în locul cimitirelor de
oameni – ţintirimul de tehnică militară, mormane de schije, muniţii
sfârtecate, salcâmi schilodiţi, zarzări despicaţi, gropi şi dâmburi pe locul
fostelor case” [11]. Pavel Pelin, originar din localitatea Satul Nou, raionul
Sărata, a reprodus mărturia lui moş Călin „Zurumeanul” (nume dat de consătenii
săi din Satul Nou pentru că fusese locuitor al satului Zurum, de unde se
refugiase în Satul Nou), paznic la grădinăria kolhozului, care locuia într-o
casă de la marginea dinspre Tatarbunar a Satului Nou: „«Uite colo, între
dărâmături, zace trupul bisericii din Frumuşica Nouă... Au venit soldaţii şi
le-au poruncit oamenilor să plece din sat. Aici va fi Poligon, au zis. Încă nu
toţi bărbaţii veniseră din război*. Când
s-au întors – ţipenie de om. Casele – una cu pământul. Biserica distrusă,
folosită de tunari drept ţintă de tragere... Obuzele răscoliseră ţintirimul,
amestecând osemintele morţilor. Urme de tancuri peste grădini date la
pământ...». Ţinându-se laolaltă, alungaţi din satele lor, moldovenii rătăceau
prin şes umăr la umăr, cu pruncii la piept... O parte s-a oprit în casele
părăsite ale coloniştilor germani. Alţii, ajungând la Cetatea Albă, urcau în
marfare şi porneau spre ţinutul Krasnodar. Alţii au intrat în satele din
lăsătura Sasâcului – Satul Nou, Borisăuca, Eschipolos. Alţii au luat-o spre
gurile Dunării, la confraţii lor din Cartal, Fântâna Zînelor, Anadol, Barta...”
[12]. „(...) pe la începutul anilor 50 drumurile de prin partea locului erau
pline de cerşetori. Mai toţi – din fostele sate înghiţite de Poligon” [13].
Poligonul a
afectat şi viaţa populaţiei din satele moldoveneşti care nu au fost rase de pe
faţa pământului atunci. Autorităţile militare îşi băteau joc de bărbaţii
populaţiei autohtone din sudul Basarabiei, umilindu-i: „Uneori, în toiul verii,
bărbaţii satului nostru [satul lui Pavel Pelin: Satul Nou – notă A.L.] erau urcaţi în camioane şi duşi
«la concentrare», spre pământurile Poligonului. Mamele rămâneau în colbul
uliţei în lacrimi. Plângeam şi noi, alături de ele. Ne temeam că nu vor mai
veni înapoi. Reveneau totuşi. N-au mai venit, însă, niciodată satele
moldoveneşti peste care căzuse năpasta viperei” [14]. Pavel Pelin încheie
articolul său astfel: „Între două vechi aşezări moldoveneşti – Ocniţa
[Frumuşica Veche/Staroselie] şi Satul Nou – Poligonul din Tatarbunar este fiara
care a înghiţit nu numai mii de hectare de glob. Poligonul s-a înfipt ca o
baionetă între nunţi şi naşteri, între iubri
şi datini. Peste el, în marile şi nedezlegatele înalturi cereşti, satele noastre omorâte (subl. A.L.) trăiesc în dreapta lui Dumnezeu,
pe locul hărăzit Chinuitului trup al fiului martir” [15].
Şi în nordul
Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (regiunea Cernăuţi) au fost rase
de pe faţa pământului – „omorâte”, cum s-a exprimat Pavel Pelin – mai multe
sate: Prisaca, Frunza, Albovăţ, Buci, I.G.
Duca, Ţânţeni, Proboteşti ş.a. De exemplu, satul I.G. Duca (judeţul Cernăuţi) „a fost distrus,
iar populaţia a fost strămutată în zonele sudice ale Ucrainei” [16]. Aceste
crime au fost comise atât în perioada 1940-1941, cât şi după război
(1944-1945). Constantin Ungureanu, citându-l pe Dumitru Covalciuc, notează că
„după încheierea războiului, autorităţile sovietice au distrus câteva
localităţi mai mici din Regiunea Cernăuţi, populate
de români. Astfel, locuitorii din colonia Buci de lângă Rarancea au fost
strămutaţi în regiunile Herson şi Zaporojie din sudul Ucrainei. A fost
distrusă şi colonia I.G. Duca de lângă Iurcăuţi. Satul Albovăţ, din preajma
Storojineţului, a fost distrus în scopul lărgirii unui poligon [sic!, notă A.L.]. Au fost şterse de pe faţa
pământului şi satele Frunza şi Prisaca, care au nimerit pe frontieră [1940]. De
asemenea, populaţia satului Ţânţeni, din zona Herţei, a fost ridicată şi
strămutată în sudul Ucrainei, dar cei care s-au întors au reuşit să renoveze satul. O soartă dramatică a avut-o şi satul
Proboteşti, de lângă Herţa, care a fost dezmembrat de noua frontieră.
În 1940, satul Proboteşti avea 2.416 locuitori, iar în 1947 – doar 780
persoane, parte din acest sat, cca 125-130 persoane, rămânând pe teritoriul
României” [17]. Ion Popescu, originar din satul Pătrăuţii de Jos, raionul
Storojineţ, regiunea Cernăuţi, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, de la Kiev,
consideră că românii din Ucraina trebuie „să fie recunoscuţi oficial în
calitate de populaţie care a fost expusă deportărilor pe motive etnice (aşa cum
au fost recunoscuţi tătarii din Crimeea, germanii, armenii, bulgarii, polonii
etc.)”, invocând, printre altele, aceste argumente: drept consecinţe ale
„Pactului Ribbentrop – Molotov” au avut loc „deportări masive din rândul
populaţiei paşnice, masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, dispariţia unor sate
întregi, Frunza, Albovăţ etc., schimbarea toponimelor şi denumirilor geografice
etc.” [18].
La 6 februarie 1941 cca 150 de persoane (după alte informaţii – 400) din
satele din stânga Prutului (Mahala, Buda, Cotul-Ostriţei şi Boian) au încercat să treacă graniţa în
apropiere de satul Lunca. „Acolo, însă, la cca 600 metri de linia de
demarcaţie, în lunca Prutului, au fost întâmpinaţi cu focuri de mitralieră de
grănicerii sovietici şi doar 56 dintre ei au reuşit să se salveze. 44 de
participanţi la această acţiune au fost arestaţi.
Dintre care 12 au fost condamnaţi la moarte, iar ceilalţi 32 – la 10 ani de
închisoare” [19]. La 1 aprilie 1941,
în Duminica Paştelui, aproximativ 2000 de locuitori din satele de pe valea
Siretului din nordul Bucovinei au încercat să se refugieze în România.
Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna
Albă (în zona Adâncata), unde cca 200 de oameni au fost împuşcaţi, mulţi au
fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi „represaţi”
(expresia aparţine lui Ion Popescu). „De
asemenea, la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de
locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă
graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţi” [20]. Regimul
sovietic nu s-a mulţumit doar cu pământurile româneşti ocupate (ca şi
„compensaţie” pentru cei 22 de ani în care Basarabia a făcut parte din
România), ci a vrut să stăpânească şi să exploateze populaţia de acolo: atât la
muncile agricole pe terenurile din reg. Cernăuţi, cât şi la munci extenuante
(„silnice”) în Carelia, la minele din Donbas, Ural, în Arhanghelsk, Republica
Komi, pe ţărmul lacului Onega, la Peciora, la Viatka, în lagărele de muncă din
Armenia [21], în Kazahstan sau în alte regiuni ale Rusiei, unde mai cu seamă românii
bucovineni au fost deportaţi.
Metodele de
represiune ale regimului sovietic au avut ceva în comun cu metodele regimului
nazist. Aşa cum regimul nazist, în timpul
celui de-al doilea război mondial, lua tineri din teritoriile ocupate în Est,
la munci de exterminare în Germania, la fel şi regimul sovietic, în
1940, ca şi după 1944, a
luat tineri din nordul Bucovinei şi din Basarabia la munci extenuante în
Carelia, la minele din Donbas ş.a. „După anexarea la Uniunea Sovietică, Moscova
trata Basarabia «ca o sursă de forţă de muncă ieftină pentru şantierele de
construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale ţării sovietice». La 9 august 1940,
Consiliul economic pe lângă C.C.P. al U.R.S.S. a adoptat hotărârea nr.39
privind «recrutarea, în localităţile rurale ale Basarabiei, a 20 mii de
muncitori». Executorul acestei decizii trebuie să fie conducerea R.S.S.
Moldoveneşti recent formată. Peste două săptămâni, C.C. al P.C.(b) M. al C.C.P.
al Moldovei Sovietice examinează, în şedinţă comună, chestiunea «Cu privire la
recrutarea muncitorilor pentru industria carboniferă a U.R.S.S.» (...) Aşa a
început realizarea politicii de smulgere a populaţiei băştinaşe din Basarabia
şi trimiterea ei prin toate colţurile Uniunii Sovietice. (...) la 28 august
1940 Moscova cere conducerii de la Chişinău să efectueze «recrutări
suplimentare în judeţele R.S.S. Moldoveneşti»” [22].
Toţi deportaţii
moldo-români în Kazahstan, Siberia şi în alte locuri din imperiul sovietic au
fost luaţi, de fapt, la munci extenuante.
Locuitoarea satului Ropcea, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, Maria a lui Onofrei
Bizian (născută la 21 ianuarie 1927), deportată
în iunie 1941 în Aktiubinsk, Kazahstan, mi-a povestit următoarele:
„Până la 28 iunie 1940, tata meu lucra în poliţie în
Storojineţ şî o mărs [s-a refugiat] în România. Mama
a rămas cu patru copchii. Aşa pe noi ne-o rîdicat. În luna lui iunie [13 iunie
1941], dimineaţa din zori, au venit un miliţian din Stotojineţ şi o evreică din
Ropcea – în Primărie ceva lucra – ştia româneşte. Aveam 13 ani şi jumătate.
“Îmbrăcaţî-vă frumos. Mergeţi la tata în România”, ne-o spus. Ne-o scos la
şosea. Căruţele veneau de la vale cu râdicaţii: Doscaliuc Dumitru (băieţii lui
erau duşi în România), Şubran, Nichiforciuc, Borcea Vasilică... La drumul cel
mare ne-o suit în căruţe. Ne-o dus în Storojineţ. Ne-au urcat în vagoane pentru
animale, ne-au închis. Ne-au ţînut o zî şî o noapte. A doua zî trenul a pornit cu noi spre Rusia. La Adâncata o mai legat încă
un tren cu rîdicaţi oameni. Şî o pus o locomotivă înainte şî una în urmă. Am mărs o săptămână. În
oraşe se oprea, ne dădea de mâncare pâne, supă.
Când am ajuns în Aktiubinsk, în Kazahstan, o venit o
maşînă, o căruţă cu boi. Aeşti cu copchii mai mnici [mici] i-o luat cu maşîna. Pe aceilalţi i-o luat în căruţe cu boi,
cămnili [cămile]. Ne-o dus într-un sovhoz, 15 km de la Aktiubinsk. Pe
ceilalţi i-o dus în tăti kolhozurile unde era nevoe. Ne-o scris în carantină.
Eram patru familii de români. Ne-o dat casî fără pod, dar cu acoperiş. Ne-o
bagat într-o casă – patru familii. Câte una în cele patru colţuri. A doua zî
ne-o dus la lucru. Eu eram mai mare
şî avém gripă. La lucru zmulgém. Îmi spuneau: “Diorgai”. Pe urmă ne dădeau sapă să prăşîm.
S-o îmbolnăvit mama de tifos. O scapat, n-o murit. Am
lucrat eu în locul ei. Mai erau ucraineni – duşi de Stalin, nu
ştiiau numic de copchiii lor, [mai erau] poleci. Au
mai adus germani de pe Volga. Mama a avut şî gălbănări. Ş-o scăpat şî de
gălbănări. Pe fratele, la trei ani de când ne-o adus acolo [născut în 1923;
deci în 1944, când l-au luat, avea 21 ani], l-o luat de lângă noi. L-o dus nu
ştim unde la o uzină. În ’44 în april, când încî nu era gătit războiu, ne-o
chemat la cantoră [oficiul administraţiei] să scriem în [la] Bucureşti că
sîntem în viaţă.
Mama mé, luni, 15 april, o murit.
Kazahii o săpat groapa. Am învălit-o pe mama într-o petecă şi am băgat-o în groapî. Avém 16 ani. O soră era din ’20 [avea 24 ani], fratele din ’23
[avea 21 ani], eu din ’27, astă mnică [mică] soră din ’37 [avea 7 ani]. Atunci
straşnic o fost foamete. Tot viné [era transportat] la front. 400 gr. de pâne
[primeam]. Şî mama o capatat un cap de cârlan de la magazîe. Am strâns schice
[spice] rămase peste iarnă pe câmp. Primăvara
am mărs ş-am strâns. Şî am râşnit. Mama ne-o făcut mâncare cu capul cela de
cârlan şi crupe în supa ceea o pus. Noi am mâncat şî am vărsat aceea. Mama n-o vărsat. Am căpătat dezinterie. Într-o
săptămână mama o murit. Doctor nu era nimeni.
Mergém, cumpăram de la Aktiubinsk coajă de
păsat [boabe gălbioare, pentru consum alimentar]. Am lucrat până în ’46. Ni
făcém mai mult de mâncat. Dar eram înflaţi, slăbghiţi. Aşa am mai stat. Toamna
prin ’46 am vinit acasă [la
Ropcea ]. Eu, sora cea mare şi cea mnică. Fratele [a revenit]
la vreo 2 ani di pi [după] noi (în ’48).
Stadoala [construcţie din lemn în care ţăranii bucovineni ţin vacile şi fânul -
paiele] era luată la kolhoz, iar casa era distrusă. Lumea fura, distrugé.
Oamenii o luat ferestre, uşi. Păreţîi erau. Aici am venit... era năcaz de
Doamne fereşte. Îmblau basarabenii (în Moldova o fost mai mare năcaz decât la
noi – secetă de n-o rodit nimica). Da [dădeau] un covor pe o strachină de grâu,
de ce îţi dădea omul. Veneau săracii şî mureu pe drum. O rudă de-a noastră,
Oltea Moraraş, o ţînut o copchilă din Basarabia ş-o crescut-o. Când s-o făcut
în Moldova pâne – o rodit câmpu – părinţîi o venit s-o luat-o înapoi.
Noi îmblam cu zîua pe la oameni la săpat barabule
[cartofi], sfeclă de zahăr, mergém la curăţît. Ş-o venit şî iarna. În casa
aceea n-am putut face la loc, da nici mâncare n-avém. Unde lucram, aculó
dormém. Pe urmă ne-o lipchit lâng-o femee – Maria Todoriuc.
În ’44, iar era refugiu (lumea atunci s-o dus o grămadă
la România pentru că s-o temut c-o să păţască cum ne-o rîdicat pe noi). În ’44
o luat bărbaţi de aici la lucru în Finlanda [Carelia]. Mulţi o murit acolo. S-o
dus familii întregi în ’44 [în România]. Barbatul [femeii „lângă care i-au
lipit” – în casa căreia li s-a permis să fie cazaţi] cu doi copchii s-o dus la
România, ea o rămas şi o furau [prădau], pe fereastră o împuşcat, i-o legat
mânile. Dormé ca o copchilă. Hoţii erau români tot din Ropcea. Ea ne-o spus să
venim să trăim în casa ei.
În ’47 a găsît pe cineva care o trecut-o graniţa la România (pe ascuns). Şî [după un timp] lumea o
aflat că-i plecată în România. O venit de la kolhoz – preşedintele,
primarul, o luat snopchi [snopi] de grâu. Lângă casă este un heleşteu (era mai
mare) cu crapchi [crapi]. Îi hrănea cu barabule [cartofi] flecuite [pisate]: le
punea pe scândură, peştii veneau şi mâncau. O luat toţi peştii, o dat drumul la
apă. Preşedintele de kolhoz o luat un dulap mare, frumos şî patru scaune cu
spate [speteze] – acasă şî-o luat. Casa ne-o lăsat-o nouă.
Pe urmă o venit de la Storojineţ şi ne-o pus să plătim casa: prima
dată 800 ruble, pe urmă mai încă 500 ruble,
prin anii ’70. Primăria o vindea pentru că ea [fosta proprietară] era
refugiată” [23].
Marcată de un
destin crunt, bucovineanca Maria Bizian, deşi a reuşit să se întoarcă în satul
natal, nu s-a mai căsătorit şi nu a avut copii, ajungând să trăiască în condiţii anevoiase, singură, la o
vârstă înaintată, atunci când am vizitat-o în casa sa din satul Ropcea
(la 2 martie 2011).
Regimul sovietic
elaborase planuri de deportare în mai multe etape. Recrutările forţate pentru
muncă în URSS din 1940 şi deportările
din 12/13 iunie 1941 au fost doar un preludiu. „Probabil că deportările aveau
să continue la infinit, dacă Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică. În timpul
retragerii din faţa armatelor română şi germană, N.K.V.D.–ul a evacuat o
parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţeană, unii fiind apoi înecaţi în
Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în
interiorul închisorilor din Cernăuţi, Hotin
şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful N.K.G.B.-ului
unional” [24]. Ion Popescu susţine că „în decurs de un an (28 iunie 1940 – 22
iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolşevice în teritoriile anexate de
sovietici (Bucovina, Basarabia şi plasa Herţa), s-ar ridica, potrivit unor
estimări, înre 67.000 – 89.500 de persoane” [25]. După război, regimul sovietic
a orchestrat foametea din 1946-1947. De asemenea, au continuat deportările din
teritoriile în cauză: 6-7 iulie 1949, 1 aprilie 1951 [26].
În implementarea
planului de deznaţionalizare a Basarabiei, regimul sovietic a mai comis o
ilegalitate, mai cu seamă în judeţele din sudul Basarabiei încorporate
Ucrainei. Administraţia regimului a colonizat teritoriile respective cu
populaţie din Ucraina (şi din alte zone ale imperiului sovietic): „Organele
sovietice de resort de la Moscova luaseră măsuri ca generaţiile ulterioare să
se convingă de faptul că dacă nu toată Basarabia, precum a fost declarat în
ultimatumul [nota] Guvernului Uniunii Sovietice Guvernului României din 26
iunie 1940, cel puţin teritoriile a trei foste judeţe ale provinciei dintre
Prut şi Nistru ar fi fost populate «în majoritate» de ucraineni. (...) spre
finele anului 1940 a
fost organizată strămutarea, în fostele judeţe basarabene, a circa 10 mii
familii din regiunile Ucrainei. Strămutarea ţăranilor ucraineni a fost
efectuată în baza hotărârii C.C.P. şi C.C. al P.C.(b) din toată Uniunea,
adoptată la 31 octombrie 1940 şi semnată de I.Stalin şi V.Molotov. Consiliul
Comisarilor Poporului şi Comitetul Central (bolşevic) din Uniunea Sovietică au
trimis pe fostele pământuri româneşti, de curând încorporate în componenţa
Ucrainei, 9.700 de familii, inclusiv din regiunile răsăritene ale R.S.S.U. – 6.000 de gospodării kolhoznice şi din
regiunile de vest ale R.S.S.U. – 3.700 gospodării ţărăneşti individuale.
În consecinţă, în Basarabia, deja în anii 1940-1941, erau obţinute modificări
etnice în direcţia trasată de Moscova” [27].
După 1945 politica
de represiune scade întrucâtva în intensitate (deşi s-au mai înregistrat câteva
valuri de deportări: 6-7 iulie 1949, 1 aprilie 1951). Totuşi, regimul sovietic
a pus în aplicare alte metode de influenţare a vieţii biologice, culturale şi
spirituale a populaţiei autohtone moldo-române din aceste teritorii. Aşa cum
RSSM a fost împânzită cu depozite de îngrăşăminte minerale pentru utilizarea
lor în agricultură – substanţe chimice care au poluat solul şi apele subterane,
şi în sudul Basarabiei intervenţia în echilibrul natural s-a soldat cu
consecinţe dramatice. La începutul anilor ’80 era lansată „victorios, vestea
unei refaceri «unicale pe plan mondial»: înlocuirea apei saline a lacului
[Sasâc] cu apă dulce, bună pentru irigaţie”. „Daunele provocate de «originala»
intervenţie în echilibrul natural al acestor locuri, legate de la facerea lumii
cu matca Mării Negre [«pe timpuri, Ghiolul, precum îi spun Sasâcului
băştinaşii, era parte nedespărţită a Mării Negre»], nu pot fi comparate decât
cu un adevărat cataclism, pus la cale de mintea nesocotită a omului...” [28],
sau cu mintea socotită a regimului sovietic.
„Macabra operă de izolare a Ghiolului de mare a fost dusă la capăt hoţeşte,
noaptea”. „Ultimii ani, înstrăinat de mare
printr-un dig, lacul a devenit o adevărată cloacă. Dispare peştele,
se împuţesc apele” [29]. Astfel, apele Sasâcului au devenit, după expresia lui
Pavel Pelin, „falsificate” sau „otrăvite”.
Rusificarea
şcolilor moldoveneşti (după 1991, şcolile ruseşti au fost transformate în şcoli
cu predarea în limba ucraineană şi se poate
vorbi despre ucrainizarea lor) a fost
un alt abuz comis de regimul
sovietic: „Dincolo de acest ţărm, tot mai jos de apele falsificate ale
lacului Sasâc, se află satul moldovenesc Eschipolos (astăzi Glubokoe) [raionul
Tatarbunar], şcoala naţională a căruia, prin gustul [vrerea, pofta] unui
brigadier venit aici din alte locuri, a fost desfiinţată şi înlocuită cu şcoală
rusă. Sătenii sunt nevoiţi să vorbească două limbi. Acasă – limba natală, la
şcoală – limba rusă... Acest nemaivăzut cancer moral la Tatarbunar se numeşte,
probabil, internaţionalism lingvistic” [30]. Şcoala moldovenească din
Eschipolos a fost transformată în şcoală cu predarea în limba rusă în 1963,
când din şcoală de 8 clase, a devenit şcoală
de 10 clase. Spre deosebire de alte şcoli care s-au aflat în aceeaşi
situaţie (şi care după 1991 au fost transformate în şcoli cu predarea în limba
ucraineană), şcoala din Eschipolos, până în prezent, este cu predarea în limba
rusă.
Pavel Pelin
descrie procesul rusificării şcolii din Eschipolos astfel: „Tragedia Sasâcului
a fost dublată de o altă tragedie – a satului moldovenesc de pe mal,
Eschipolos. La intervenţia ingrată a unui brigadier oploşit în sat şi care nu
putea admite ca fiică-sa, elevă, să parcurgă zilnic cu autobuzul drumul până la
şcoala rusă din Tatarbunar, şcoala moldovenească de aici a fost lichidată,
deschizîndu-se în locul ei şcoală rusă... Peste ani, la una din conferinţele
pedagogice din Ismail, o învăţătoare delegată de aici va avertiza: crima de la
Eschipolos să nu se mai repete nicăieri; rusificarea şcolii a dus la aceea că
ani de zile absolvenţii de aici nu reuşeau să intre la învăţătură în instituţii
superioare... Deplâns de o singură învăţătoare, satul Eschipolos este exemplul
viu al unei naţionalităţi lingvistic exterminate. Siliţi să vorbească o limbă
la şcoală şi alta acasă, destinul moldovenilor de aici poate fi asemuit doar cu
Ghiolul [lacul Sasâc], apele căruia au devenit cel mai mare cimitir acvatic din
Europa, otrăvind şi pământurile din jur. Opera diavolească de înlocuire a apei
a fost continuată sus, în satul de pe ţărm, prin înlocuirea limbii mele prin
limba lui” [31]. Acesta este doar un exemplu dintr-un şir lung al şcolilor
moldoveneşti transformate în şcoli ruseşti în sudul Basarabiei şi nordul
Bucovinei. După 1991, toate şcolile din regiunea Cernăuţi care anterior au fost
transformate în şcoli ruseşti, au devenit şcoli cu predarea în limba
ucraineană.
Deportările pe
motive etnice, dispariţia/distrugerea unor localităţi întregi, schimbarea
toponimelor localităţilor moldo-române, schimbarea numelor proprii ale
persoanelor prin ucrainizare şi rusificare, colonizarea teritoriilor ocupate
(mai cu seamă, judeţele încorporate în mod abuziv Ucrainei) cu populaţie din
Ucraina şi din alte regiuni, colectivizarea forţată, exproprierile,
industrializarea brutală şi forţată prin colonizarea oraşelor, foametea
organizată de autorităţi în condiţiile secetei (1946-1947), rusificarea şi/sau
ucrainizarea şcolilor moldoveneşti, distrugerea echilibrului natural în zone
unde convieţuieşte comunitatea moldovenească – au fost metode de represiune a
populaţiei autohtone moldo-române, a culturii şi identităţii sale.
Dacă pornim de la
ideea că o rezolvare a problemei Basarabiei ar trebui să însemne reunirea celor
două părţi ale vechiului Principat al Moldovei (a Moldovei de Est dintre Prut şi Nistru cu Moldova de Vest dintre Carpaţi şi Prut) într-un singur stat, adică
repararea ilegalităţii comise prin anexarea Basarabiei şi nordului Bucovinei în
1940, repetată în 1944, de către URSS, putem afirma că problema Basarabiei
(redeschisă în 1944) nu a fost rezolvată până în prezent. În 1940 şi apoi în
1944 regimul sovietic a înstrăinat o jumătate de Moldovă, a impus graniţa pe
Prut şi a instituit un regim de teroare şi represiune. Deşi la 27 august 1991
Republica Moldova şi-a proclamat
independenţa, în continuare rămân în afara graniţelor statului moldovenesc
judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, ţinutul Herţa, aproximativ 2/3 din ţinutul Hotin la nord, cea mai mare
parte a ţinuturilor
Ismail şi Cetatea Albă în sud. De asemenea, oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna, din estul
Basarabiei, se află până în prezent sub controlul (ocupaţia) armatei Federaţiei
Ruse şi a unui regim subordonat Moscovei.
Cu regret, în
prezent drama etnicilor moldo-români din sudul Basarabiei, precum şi a celor
din nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi din ţinutul Herţa este agravată de
atitudinea nepăsătoare din partea conducerii Republicii Moldova [32]. În
teritoriile înstrăinate, compatrioţii noştri aşteaptă de la statul Republica
Moldova ajutor. Neprimindu-l şi observând un dezinteres total faţă de zonele în
care compatrioţii noştri se identifică moldoveni
(mai ales, sudul Basarabiei şi raionul Noua Suliţă din regiunea Cernăuţi),
s-a ajuns la situaţia în care la recensământul din 2001 s-au înregistrat cu 21%
mai puţini moldoveni faţă de
indicatorul de la recensământul din 1989 (numărul românilor a crescut cu doar
12%) [33]. Rezultă că diferenţa de 9% este reprezentată
de persoane care au renunţat la identitatea moldo-română, adoptând (asumându-şi) o altă identitate.
Referinţe:
1.
Lavric A. 27 martie ar trebui să fie ziua
naţională a Moldovei – pe Portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena.md/?go=news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ziua_naţională_a_Moldovei,
6.12.2011.
2.
Şişcanu I. Basarabia în contextul relaţiilor
sovieto-române. 1940. - Chişinău: Civitas, 2007, p.93.
3.
Dobrinescu V.F. Bătălia pentru Basarabia. - Iaşi:
Junimea, 1991, p.23.
4.
Şişcanu I. Op. cit., p.264.
5.
Ibidem.
6.
Ibidem, p.265.
7.
Pasat V. RSS Moldovenească în epoca
stalinistă (1940-1953). - Chişinău: Cartier, 2011; Musteaţă S. Caşu I. (coordonatori).
Fără termen de prescripţie. - Chişinău: Cartier, 2011.
8.
Negre V. Basarabia. Pagini din istoria
răşluirii (răpirii). - Slobozia, 2009, p.146.
9.
Basarabia prin vocile ei. – București: Anima,
1992, p.60.
10.
Бугай Н.Ф. Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии
// Лагеря, принудительный труд и депортация,
Германия, Эссен.,1999, c.567-581 [Deportarea popoarelor din Ucraina, Bielorusia
şi Moldova. - Ed.: Dittmar Dahlmann şi Gerhard Hirschfeld, Essen, Germania,
1999, p.567-581], http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Alb%C4%83.
11.
Pelin P. Poligonul // Viaţa Satului, 1991,
nr.19 (4684), p.3.
12.
Pelin P. Op. cit.
13.
Bujor I. Amfora // Viaţa Satului, 1991, nr.19
(4684), p.1.
14.
Pelin P. Op. cit.
15.
Ibidem.
16.
Popescu I., Ungureanu C. Românii din Ucraina
între trecut şi viitor. - Oradea: Primus, 2010, p.178.
17.
Ibidem, p.165.
18.
Ibidem, p.336.
19.
Ibidem, p.161.
20.
Ibidem, p.162.
21.
Ibidem, p.206.
22.
Şişcanu I. Op. cit., p.265-266.
23.
Mărturie despre deportarea din 13 iunie 1941
în Aktiubinsk, Kazahstan, a Mariei a lui Onofrei Bizian, din satul Ropcea,
raionul Storojineț, regiunea Cernăuți (născută la 21 ianuarie 1927), http://aurelian-lavric.blogspot.com/2012/02/marturie-mariei-lui-onofrei-bizian-din.html
accesat: 25.02.2012.
24.
Popescu I., Ungureanu C. Op. cit., p.184.
25.
Ibidem.
26.
http://romania-rusia.info/Deportari.asp,
accesat 5.04.2002.
27.
Şişcanu I. Op. cit., p.267-268.
28.
Pelin P. Meduza // Viaţa Satului, 1991, nr.19
(4684), p.4.
29.
Bujor I. Amfora // Viaţa Satului, 1991,
nr.19 (4684), p.1.
30.
Pelin P. Op. cit.
31.
Ibidem.
32.
Lavric
A. De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM,
http://arena.md/?go= news&
n=4674&t=De_ce_este_necesar_un_Departament_al_conaţionalilor_din_afara_graniţelor_RM,
accesat 5.04.2012
33.
Cernov A. Limba română şi capcanele politice
din Ucraina // Glasul Bucovinei (Cernăuţi – Bucureşti), 2010, nr.3, p.93.
Articolul a fost publicat in Revista de Relatii Internationale și Știinte Politice (nr. 3/ 2012) editată de ISPRI, București – Academia Romana, p. 31-41. http://www.ispri.ro/wp-content/files/sumar-rom-3-2012.pdf, http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/31-41-Aurelian-Lavric.pdf
* Conform mărturiilor, poligonul a fost format în perioada
1944-1945.
