Hotărârea Curții
Constituționale (CC) din 5 decembrie cu privire la două sesizări privind
interpretarea art. 13 din Constituție, care au fost conexate într-un singur
dosar la inițiativa Curții, a stârnit mai multe întrebări. De aceea societatea
așteaptă partea motivantă a hotărârii, care încă nu a fost publicată. În textul
hotărârii, dat citirii de președintele CC, se spune: „1. În sensul preambulului
Constituției, Declarația de Independență a R. Moldova face corp comun cu
Constituția. 2. În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de
Independență și textul Constituției, textul primar al Declarației de Independență
prevalează”. Deși în textul citit în fața jurnaliștilor nu s-a făcut referire la Art. 13 – „Limba de stat,
funcționarea celorlalte limbi” – prin formularea CC s-a avut în vedere faptul
că de acum înainte glotonimul „limbă română”, din Declarația de Independență,
va prevala asupra glotonimului „limbă moldovenească” – cu referire la denumirea
limbii de stat. Nu este clar de ce judecătorii au făcut referire la preambulul
Constituției câtă vreme în preambul nu se face referire la Declara ția de Independență
din 27 august 1991.
Printre obiecțiile de ordin
juridic la hotărârea în cauză este și aceea că Declarația de Independență este
o lege organică. CC, prin statutul său, trebuie să interpreteze legile în baza
prevederilor din Constituție – Legea fundamentală. Or, Curtea: 1. a echivalat o
lege organică cu Constituția; 2. a stabilit că legea organică respectivă
prevalează asupra Constituției.
Dincolo de interpretările și
obiecțiile de ordin juridic, situația poate fi evaluată și din perspectivă
politică. Până în prezent în RM s-a desfășurat o competiție între promotorii câtorva
modele statale. Primul a fost exprimat prin sintagma „cele două state
românești” – modelul celor două Germanii (unificate) sau al celor două Corei
(divizate), în ambele cazuri existând o identitate etnică a popoarelor german
și coreean, asumată de cele două popoare. O altă parte a politicului și a
societății moldovenești a văzut proiectul statal moldovenesc asemănător
cazurilor Bulgaria – Macedonia (limba oficială: macedoneana, identică cu
bulgara), mai recent: Serbia – Muntenegru (limba oficială: muntenegreana,
identică cu sârba) și chiar Finlanda – Estonia („Limba
estonă sau estoniană este o limbă fino-ugrică vorbită în
Estonia, o republică baltică europeană. Limba este foarte similară cu
Finlandeza, și are aproximativ 1.100.000 vorbitori. Similaritatea cu finlandeza
se trage de la o similaritate culturală cu Finlanda”. Wikipedia).
Există și un al treilea model
– cel al Austriei, în care formal limba oficială se numește germană, dar
austriecii o numesc „limba germană austriacă”. Aceasta „este o varietate
națională standard a limbii germane vorbite în Austria și în Tirolul
de Sud. Forma standard a limbii germane austriece pentru textele oficiale este
definită de dicționarul austriac (Österreichisches Wörterbuch), publicat sub
autoritatea ministerului educației, artelor și culturii. Aparține de germana de
sus care este un dialect al limbii germane”. – Wikipedia. Și în SUA poate
fi observată o situație asemănătoare: deși formal limba oficială în majoritatea
statelor este engleza, în mod curent se folosește sintagma „engleza
americană sau engleza nord-americană” care „este un termen larg
folosit pentru a distinge forma limbii engleze utilizată în Canada și
Statele Unite ale Americii comparativ cu engleza britanică, cea vorbită în
Regatul Unit, respectiv cea utilizată în general în Insulele Britanice” –
Wikipedia. Chiar dacă nu reprezintă un stat, entitatea Flandra din statul
federal Belgia este un caz asemănător modelului al treilea. Limba vorbită de
locuitorii provinciei, deși este identică cu neerlandeza (unii o mai numesc
olandeza), tradițional se numește flamandă. În Wikipedia găsim următoarea
explicație: „Limba flamandă este denumirea
tradițională a limbii neerlandeze vorbită de flamanzi în Belgia (cu
referire în mod special la dialectele din Flandra și Brabant). Din
anul 1973 în Constituția Regatului Belgiei denumirea de limbă
flamandă a fost oficial înlocuită cu cea de limbă neerlandeză”.
Așadar, acestea sunt cele trei
modele – precedente din lume – dintre care poate fi ales unul aplicabil în RM.
Desigur, în acest context trebuie avut în vedere specificul statului
moldovenesc, anume conștiința etnică, identitatea – identificarea majorității
populației. Datorită unor factori istorici, în conformitate cu datele Biroul
Naţional de Statistică al Republicii Moldova la recensământul din 2004 s-au
declarat moldoveni 75,8% din totalul populaţiei, iar români – 2,2%. Totodată, potrivit
datelor finale ale recensământului din 2004, 2 029 847 (60%) au
declarat ca limbă maternă „limba moldovenească”, în timp ce 558 508
(16,5%) din cei 3 383 332 de locuitori ai Republicii Moldova (fără
regiunea nistreană) au declarat limba română ca limbă maternă. În același timp,
la capitolul limba vorbită de obicei dintre cele 2 milioane 564 de
mii de persoane care se declară etnici moldoveni, aproape 2 milioane (58,8%)
declară că vorbesc, zilnic, „limba moldovenească”. Alte 475 de mii afirmă că
vorbesc româna. Acestora li se adaugă și aproximativ 70 de mii de cetățeni care
se consideră etnici români, ridicând totalul celor care declară că vorbesc
româna la peste jumătate de milion (16,4%), dar totuși de aproape 4 ori mai
puțin decât numărul celor ce declară că vorbesc de obicei „moldoveneasca”.
În pofida acestor date, CC a doptat pentru RM modelul „celor două state
românești”.
Curtea Constituțională are
menirea să servească statul moldovenesc. Hotărârile CC ar trebui să sprijine
consolidarea statalității moldovenești și nu să o slăbească. În hotărârea sa
din 20 aprilie CC a interpretat în spiritul Constituției și al legislației
europene, fără temei pentru dubii, că „Prim-ministrul unui Guvern demis prin
moţiune de cenzură pentru suspiciuni de corupţie este incompatibil cu
exercitarea funcţiei şi se află în imposibilitate definitivă de a continua
exercitarea mandatului”. Însă hotărârea CC din 5 decembrie vine în contradicție
atât cu realitatea etnopolitică din RM cât și cu modele europene recunoscute – în
care o limbă este denumită în două state, conform tradiției, cu glotonime
diferite. Cea mai gravă consecință a hotărârii respective a CC vizează îndepărtarea
posibilității unei soluționări a conflictului privind zona nistreană, prin
reintegrarea fâșiei cu pricina, luând în considerare faptul că la recensământul
din 2004 31.99% (177,635) din totalul de 555,347 locuitori nistreni s-au
declarat moldoveni. În zona nistreană glotonimul folosit pentru desemnarea
limbii lor este „limba moldovenească”. Întrucât una dintre cauzele divergențelor
dintre cele două maluri a fost, încă din 1990, „românizarea” desfășurată în
regiunea dintre Prut și Nistru – cu care popualția din stânga Nistrului nu a
fost de acord, prin hotărârea sa din 5 decembrie, indirect, Curtea
Constituțională a legitimat „Republica Moldovenească Nistreană”, în care este
recunoscută identitatea etnică moldovenească și glotonimul limbă moldovenească.
Astfel, conaționalii noștri din cele șase sate din regiunea Kirovograd, din
raioanele Ananiev, Kotovsk, Noua Suliță, Reni ș.a. din regiunea Odesa – în care
ei se identifică moldoveni și își numesc limba – moldovenească, se pare că vor
vedea de acum încolo RMN drept patrie mamă și vor căuta sprijin la Tiraspol în păstrarea
identității și a denumirii tradiționale a limbii materne. Întrucât „În viziunea
Preşedintelui Republicii Moldova, naţiunea română este organizată în două state
româneşti: România şi Republica Moldova”, se poate admite că și cele 75,8% din
populația RM, care la recensământul din 2004 s-au declarat moldoveni, ar urma
să se orienteze către RMN, în care le este recunoscut dreptul la
autoidentificare și la denumirea tradițională a limbii, căci Republica Moldova
a devenit un stat în care sunt respectate drepturile a 2,2% din populație – a
celor care se identifică români și a acelor 16,4% care au declarat că vorbesc
limba română, interesele majorității fiind sfidate de putere.
Un stat este creat și
funcționează pentru servirea intereselor unei comunități. Puterea actuală sfidează
dreptul majorității (stabilită conform datelor ultimului recensământ)
cetățenilor la autoidentificare și la denumirea limbii. În aceste condiții
poate fi pusă întrebarea: dacă dreptuirle celor care se identifică moldoveni și
care își denumesc limba moldovenească nu sunt respectate, cui mai trebuie
statul moldovenesc? Prin hotărârea lor membrii Curții Constituționale au dorit
să pună sub semnul întrebării rațiunea de a fi a Republicii Moldova? Dacă da,
se pare că au reușit.
[Articol scris pentru portalul Moldova.org]
