Proiectul unui „Memorandum privind reglementarea
conflictului transnistrean şi principiile fundamentale de organizare a statului
Republica Moldova”, prezentat pe 12
decembrie 2012 de un grup din societatea civilă (pe foaia de titlu au scris:
„Elaborat de reprezentanţi ai societăţii civile din Republica Moldova”),
coordonat de Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale IDIS Viitorul,
a fost un eveniment al săptămânii care a trecut. Valoarea
incontestabilă a elaborării rezidă în faptul că este o
primă elaborare de acest fel, care nu vine din străinătate, ci din interiorul
țării și nu de la structurile de stat abilitate (există un Birou al
Reintegrării în cadrul Guvernului și un prim-viceprim ministru care ar trebui
să se ocupe de aceasta), ci de la angajați ai unor ONG-uri, finanțate, totuși, din
străinătate.
Proiectul
conține un preambul, cinci capitole cu 35 de articole – un text pe 15 pagini. Autorii
văd memorandumul ca pe un document ce urmează să fie semnat de „Republica
Moldova și administrația de la
Tiraspol , în prezența și sub garanțiile OSCE, Federației
Ruse, Ucrainei, Uniunii Europene și Statelor Unite ale Americii”.
Chiar la începutul textului, autorii au introdus idei
controversate, confuze, gen: „Constatând că întreaga omenire parcurge una
dintre cele mai mari transformări din istoria contemporană, care determină
remodelarea paradigmelor naţionale de dezvoltare, (…)”. Paradigma națională –
în sensul edificării unei societăți/națiuni civice nu suportă nici o transformare,
deoarece este cea care și-a demonstrat eficiența: într-un stat democratic
reprezentanții tuturor etniilor se bucură de aceleași drepturi. Ceea ce încă
mai „parcurge” în prezent omenirea este revenirea la valorile etnice: s-au
înregistrat cazuri când comunități etnice autohtone și-au obținut dreptul de a
se bucura de propriul stat – a se vedea cazurile: Timorului de Est (la 29
noiembrie 1975 și-a proclamat independența, dar trupele indoneziene au invadat
țara la 7 decembrie; în 1999, cu sprijinul trupelor ONU, teritoriul și-a
recăpătat independența față de Indonezia), Kosovo (și-a proclamat independența în 1991, dar a fost recunoscut de mai multe state după ce și-a proclamat încă o dată independența la 17 februarie 2008), Sudanului de Sud (și-a căpătat
independența față de Sudan la 9 iulie 2011).
Autorii mai notează în preambul: „Conștiente [cele două
părți] de importanţa soluţionării definitive a conflictului transnistrean
pentru bunăstarea cetăţenilor moldoveni şi securitatea întregului continent
european (…)”. Ținând cont de faptul că nu toți locuitorii din zona estică a RM
sunt cetățeni moldoveni și de faptul că acelor locuitori nu le pasă de
„securitatea întregului continent” atâta timp cât nu le este asigurată propria
securitate, asemenea expresii denotă o abordare superficială a celor care au elaborat
proiectul memorandumului. De asemenea, găsim în preambul această idee: „Convinse
că doar un stat integrat Republica Moldova, demn conectat la procesele integraţioniste
contemporane, poate asigura un viitor decent cetăţenilor de pe ambele maluri
ale Nistrului (…)”. Ar fi interesant de aflat de unde au luat „reprezentanții
societății civile” că populația din zona estică leagă asigurarea unui viitor
demn de „un stat integrat Republica Moldova”. Conflictul tocmai rezidă în faptul
că populația din zona respectivă nu vrea să facă parte din statul Republica
Moldova, deci memorandumul tocmai trebuie să găsească o soluție la această
problemă și nu să stipuleze în preambul ceea ce nu există (să prezinte dorința
drept realitate). În fine, tot din preambul am aflat că autorii au mers pe
aceeași cale ca și Dmitrii Kozak sau autorii altor planuri de reglementare a
conflictului, care au mai fost propuse până acum. Autorii memorandumului au scris: „[Părțile] convin cu
privire la următoarele etape de reglementare a conflictului transnistrean din regiunea
transnistreană (sic! tautologie în originalul textului) şi principii fundamentale
de organizare a statului Republica Moldova” (subl. A.L.). În loc să se
ocupe de propuneri privind reglementarea conflictului, cei care își asumă
elaborarea unor planuri de reglementare să ocupă de „organizarea statului
RM”.
În articolul 2 al Capitolului 1 „Principii de bază ale
reglementării”, autorii scriu: „Reglementarea politică a conflictului
transnistrean presupune realizarea integrităţii teritoriale şi securităţii
statului unitar Republica Moldova, în care regiunea transnistreană
(Transnistria) va beneficia de un statut special adoptat prin lege organică şi
consolidat în Legea fundamentală a statului”. Prin această „stipulare” autorii
au făcut ca documentul elaborat de ei să fie respins din start de administrația
de la Tiraspol
și de societatea civilă din zona estică, deoarece populația de acolo nu acceptă
în principiu conceptul de stat unitar. Există în lume state care nu se numesc
nici federale, nici unitare, dar care sunt funcționale în condițiile existenței
în interiorul lor a unei sau unor autonomii largi. Să te cramponezi de noțiunea
„stat unitar”, cu referire la RM,
în condițiile situației de astăzi, înseamnă să excluzi orice posibilitate de
negociere asupra unui proiect de document în care ai inclus această noțiune. În
articolul 3 al aceluiași capitol 1 se stipulează: „(2) Pe întreg teritoriul
ţării trebuie să fie asigurată (…) supremaţia legii, funcţionarea unei economii
de piaţă (…)”. În condițiile în care RM este unul dintre statele cu cele mai
multe cauze pierdute la CEDO ,
populația nu are încredere în sistemul de justiție (considerându-l corupt), de
asemenea în condițiile existenței unor monopoluri care fac ca prețurile la
unele produse în RM să fie cu mult mai mari decât cele din statele vecine – la
medicamente, la produse alimentare etc (nu numai decât cele din Ucraina și
România, ci și decât prețurile din zona estică) – va fi greu să convingi
populația de acolo (care știe ceea ce se întâmplă în RM) să accepte această
că stipulare nu este o una ipocrită. În articolul 4 al primului capitol autorii au
stipulat: „(3) Soluţionarea politică a conflictului transnistrean trebuie să
consolideze opţiunea strategică de integrare europeană a Republicii Moldova”.
În condițiile în care se știe că majoritatea covârșitoare a populației zonei
estice se pronunță pentru integrarea în spațiul eurasiatic, o asemenea stipulare
este o sfidare care nu poate face factorii de decizie de la Tiraspol decât să ignore
memorandumul propus de societatea civilă.
În capitolul 2 „Structura, forma de guvernământ și
funcționalitatea statului Republica Moldova”, autorii și-au intitulat
subcapitolul 2.2: „Statutul juridic special al localităţilor din stânga
Nistrului (Transnistriei)”. După cum se știe, zona estică, aflată sub
jurisdicția administrației de la
Tiraspol , cuprinde localități de pe malul stâng al Nistrului
(transnistrene) – fără satele Molovata Nouă, Cocieri, Coșnița, Pârâta,
Doroțcaia și Pohrebea, și șapte localități de pe malul drept al Nistrului:
orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug
și Zahorna. Deci, denumirea „Transnistria” nu are legătură cu zona estică
respectivă, la fel ca și expresia „localitățile din stânga Nistrului”. E
ciudată prevederea din articolul 7 al capitolului 2: „(3) Hotarele
administrative ale Transnistriei vor fi consfinţite prin lege organică şi vor
putea fi modificate de către Parlamentul Republicii Moldova doar după
consultarea autorităţilor centrale şi celor din Transnistria”. Nu este clar de
ce statul democratic Republica Moldova nu poate permite
locuitorilor fiecărei localități să decidă dacă vor să facă parte din „unitatea
teritorial-administrativă autonomă cu statut juridic special”, știut
fiind faptul că locuitorii satului Corjova, raionul Dubăsari, nu doresc să facă
parte din „Transnistria”.
Sunt conștient de faptul că pevederea din capitolul 3 „Competențele
Transnistriei și reprezentarea în administrația publică centrală a Republicii Moldova”
și anume că „(3) În Transnistria în calitate de limbi oficiale vor fi: limba
moldovenească (română), în baza grafiei latine, limba rusă şi ucraineană. (4)
În Transnistria, lucrările de secretariat şi corespondenţa cu autorităţile
publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, cu organizaţiile şi cu
instituţiile situate în afara Transnistriei se ţin în limba moldovenească
(română), în baza grafiei latine, şi în limba rusă” ar stârni reacții negative
dacă responsabili de la
Tiraspol ar supune examinării proiectul de memorandum.
Personal, susțin formula autorilor: „limba moldovenească (română)”. Dar
problema este că în prezent încă nu a fost explicată populației RM identitatea
celor două glotonime, iar un partid din alianța aflată acum la guvernare
solicită adoptarea în Constituție a formulei glotonimului „limba română” sau
excluderea oricărui glotonim din textul viitoarei Constituții. În aceste condiții, populația din zona estică va
respinge categoric această formulă în memorandum, ca și în alte acte.
Este controversată și prevederea din art. 14 al capitolului
3:„ (6) Transnistria asigură activitatea liberă şi independentă a mass-media pe
teritoriul său în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, legislaţia
naţională şi regională”. În condițiile în care Consiliul Coordonator al Audiovizualului
a fost în mai multe rânduri acuzat de corupție, iar membrii săi – după cum
recunosc funcționari publici de la
Chi șinău – sunt reprezentanți ai partidelor de la putere, așa
încât instituția este subordonată politic, mass-media din zona estică nu pot avea nici o garanție că CCA-ul le va trata corect și imparțial.
Stipularea din articolul 15 (capitolul 3) privind „a)
reprezentarea, din oficiu, a Transnistriei în Parlamentul Republicii Moldova, de
către 1 deputat, alegerea căruia va avea loc concomitent cu desfăşurarea
alegerilor parlamentare naţionale” şi „Transnistria va fi reprezentată în Parlamentul
Republicii Moldova şi de către deputaţii transnistreni aleşi pe listele
partidelor parlamentare” nu suportă nici o critică, părând mai mult o bătaie de
joc la adresa bunului simț și la adresa locuitorilor din zona estică.
Prevederea din articolul 20 al capitolului 4 „Securitate și
garanții”: „(1) Odată cu intrarea în vigoare a prezentului Memorandum, se reia
evacuarea şi/sau lichidarea muniţiilor din depozitele existente în regiunea
transnistreană, lichidarea muniţiilor învechite din dotarea Forţelor Armate ale
Republicii Moldova şi asigurarea securităţii cetăţenilor din teritoriile adiacente,
proces care se încheie până la sfârşitul anului 2014”, de asemenea înseamnă a
pune carul înaintea boilor. Reprezentanții administrației de la Tiraspol , dar și cei ai Federațiai
Ruse, au declarat clar în mai multe rânduri că retragerea armatei și a
munițiilor va avea loc după reglementarea conflictului. De fapt, aceasta și
este problema care trebuie rezolvată prin memorandum. Or, prin stipularea
citată, autorii din nou prezintă dorința lor drept realitate. Realitatea este
însă departe de a corespunde dorințelor reprezentanților societății civile.
În articolul 20 (capitolul 4), autorii și-au etalat
cunoștințele reduse cu privire la situația de pe teren, scriind: „(2) Salutând
rolul pe care l-a avut contingentul militar al Federaţiei Ruse în cele două
decenii de la încheierea fazei militare a conflictului, în prevenirea reluării
ostilităţilor militare şi a controlului asupra armamentului, realizarea
prevederilor prezentului Memorandum presupune încetarea activităţii Grupului
Operativ al Trupelor Ruse din Transnistria până la sfârşitul anului 2015”. Or,
se știe că contingentul militar al Federației Ruse (Grupului Operativ al
Trupelor Ruse) nu a avut nici un rol „în cele două decenii de la încheierea
fazei militare a conflictului, în prevenirea reluării ostilităţilor militare” –
acest rol l-au avut Forțele Mixte de Menținere a Păcii, formate din militari ai
Federației Ruse, Republicii Moldova și ai zonei nistrene. De asemenea, Grupului
Operativ al Trupelor Ruse nu a avut nici un rol, în cei 20 de ani de după
conflict, în „controlul asupra armamentului”, pentru că nimeni niciodată nu a
atentat la depozitele de muniții ale rămășițelor fostei Armate a 14-a a
Federației Ruse pe teritoriul RM.
Autorii mai surprind prin faptul că arogă Republicii
Moldova (își arogă) un rol în „promovarea reluării negocierilor privind
armamentul convenţional în contextul articulării unei noi arhitecturi de
securitate în Europa” (art. 21, cap. 4). Poate că persoanele care își asumă
elaborarea unui asemenea memorandum ar fi bine să fie caracterizate prin
modestie, pentru ca textul proiectului să fie realist.
Întrucât în textul proiectului memorandumului se prevede
faptul că „Transnistria este o unitate teritorială autonomă cu un
statut special” care „îşi creează, adoptă şi gestionează propriul buget”, va fi inacceptabilă
stipularea din articolul 27: „(2) Paza frontierei, regimul de intrare şi ieşire
din ţară şi administrarea vamală sunt prerogativa exclusivă a Poliţiei de
Frontieră şi a Serviciului Vamal al Republicii Moldova”, știut fiind că vama
este cea care contribuie plenar la alcătuirea bugetului zonei estice.
Este fantezistă și prevederea din articolul 29: „(2) După
semnarea actualului Memorandum, în cazul în care soluţionarea definitivă şi
durabilă a conflictului transnistrean nu are loc în conformitate cu prevederile
prezentului document sau una dintre Părţile formatului ”5+2” nu-şi onorează
integral obligaţiunile conform Memorandumului, Republica Moldova poate renunţa
la statutul său de neutralitate şi să-şi regândească strategia de securitate”. Această formulare, care pare o amenințare la
adresa Rusiei, nu are nici un suport: de ce ar respecta părțile din formarul de
negocieri 5+2, anume Federația Rusă, memorandumul, dacă ea nu îl semnează (în
textul analizat, ca semnatari apar reprezentantul Republicii Moldova și
reprezentantul administrației de la
Tiraspol ). De altfel, este clar că doar printr-un acord
semnat între conducerea Federației Ruse și a Republicii Moldova poate fi
soluționat conflictul din zona estică a RM.
Cu toate că proiectul conține multe prevederi
controversate, textul memorandum-ului propus de reprezentanți ai societății
civile este binevenit și anumite elemente ale sale pot fi utilizate la elaborarea
unui document final. Proiectul memorandum-ului analizat este cu atât mai
interesant, cu cât el nu a fost elaborat de specialiști în domeniu: nici un
cercetăror de la catedrele de Relații Internaționale nu a fost cooptat sau nu i
s-au cerut consultații privind elaborarea unui astfel de document. De aceea,
erorile inerente sunt explicabile. Totuși, în condițiile în care autoritățile
Republicii Moldova nu prezintă asemenea planuri (proiecte de documente),
inițiativa grupului din cadrul societății civile este lăudabilă.
