Comunicare susținută la conferința cu genericul „Mișcarea populară pentru formarea
Republicii Moldovenești: Congresul ostașilor moldoveni (20-27 octombrie 1917)”,
20.10.2017, Casa Armatei, Chișinău.
Trăim pe un petec de moșie vitregit
de imperii care s-au perindat de-a lungul istoriei în această parte a Europei. El
a fost un obiect, o monedă de schimb între acele imperii. Un punct de început
îl constituie Tratatul Ruso-Turc
de la 16 mai 1812 privind alipirea (присоединение)
interfluviului Pruto-nistrean – partea de est a Moldovei – la Rusia. Nimenila Ia și, nimeni nu a întrebat
populația teritoriului în cauză. Pentru Moldova atunci a apărut problema
teritoriului respectiv, pe care Rusia l-a denumit Basarabia.
Problema Basarabiei a fost
rezolvată în 1917-1918, când în condițiile prăbușirii Imperiului Rus populația
autohtonă din ținut, realizând visul de un veac și ceva de eliberare de sub
dominația străină, a proclamat și înființat Republicii Democratică Moldovenească
pe teritoriul Moldovei
de Est. Astfel s-a văzut că populația majoritară a interfluviului Pruto-nistrean
a păstrat de-a lungul timpului de după momentul 1812 conștiința care
exista în sânul comunității respective în momentul anexării sau alipirii
teritoriului est-moldovenesc la Imperiul
Rus.
De altfel, același
fenomen a putut fi observat și în Moldova de Nord-Vest, pe care austriecii au anexat-o
în 1774-1775 și pe care au denumit-o Bucovina. În lucrarea sa „Istoria
Bucovinei” Ion Nistor a arătat clar că în documentele cancelariei de la Viena , cu privire la
populația autohtonă și majoritară a provinciei respective erau folosite
sintagmele Moldauische Nation – națiune moldovenească și Moldauische Sprache –
limbă moldovenească. Abia mai târziu, după unirea Moldovei cu Valahia în 1859
(când a fost format statul Principatele Unite), și mai ales după 1862 – când a fost
adoptată denumirea România (de altfel, la acea vreme se discutau mai multe
variante de denumiri – inclusiv Dacia), deci când în România a fost adoptat
etnonimul „român” și glotonimul „limbă română”, autoritățile imperiale
austriece au adoptat și ele, în provinciile cu populație vorbitoare de aceeași
limbă, pe care le stăpânea (Transilvania și Bucovina), aceleași etnonim și
glotonim. Până atunci în Transilvania populația majoritară se identifica drept
„valahă” – să ne amintim de pildă de Supplex
Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor
din Transilvania – este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii
valahe din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu
Roman, în 1791 și 1792), iar în Bucovina, după cum reiese din documentele
citate de Ion Nistor, populația se identifica drept moldovenească la 1775.
În Imperiul Țarist nu a
fost desfășurat acest demers (de românizare, cum l-a numit Lucian Boia) prin
administrație, sistemul școlar, biserică și presă. De aceea până în momentul
istoric 1917-1918 (destrămarea Imperiului Rus) în Basarabia au fost păstrate etnonimul
și glotonimul din vechime: binomul moldovean
– limbă moldovenească. De exemplu, referindu-se la niște cursuri
pentru profesori basarabeni – în iunie 1917, Onisifor Ghibu scria: „Părintele
Mateevici a vorbit lung, vreo treizeci-patruzeci de minute, fel de fel de
lucruri curioase, vorbirea a fost un fel de lecție de istorie a literaturii,
plină însă de greșeli. Spunea că noi vom învăța aici limba noastră
moldovenească, bisericească, nu limba franțuzită de peste Prut, nici limba
gazetelor de la Bucure ști,
din care nu înțelegi nimic, «parcă ar fi tătărească». Literatura noastră
trebuie să rămână în strânsă legătură cu literatura rusească, căci numai așa va
putea înainta. Limba moldovenească e destul de bogată, încât în ea se pot
traduce toate scrierile rusești. Ca argument, citește până la plictiseală,
traduceri făcute de el din rusește! Încheie cu o poezie originală a lui: Limba noastră” (Onisifor Ghibu, În vîltoarea revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917, Buc. 1993, p. 164). Întrucât
Onisifor Ghibu a arătat contextul în care Alexei Mateevici și-a prezentat
poezia – actualul imn al Republicii Moldova – nu încape îndoială cărei limbi –
cărui glotonim a fost ea dedicată.
În anul 1917, când Rusia
a fost cuprinsă de revoluție, când popoarele de pe întreg cuprinsul imperiului
au început să se deștepte din punct de vedere etnocultural și să-și afirme
individualitatea și drepturile la existența în propriul stat – independent – reprezentanții
populației Basarabiei s-au înscris în procesul de renaștere etnică și de eliberare națională. Documentele de epocă arată clar
că atât Congresul Ostașilor moldoveni (20-27 octombrie 1917), Sfatul Țării,
convocat la 21 noiembrie 1917, au afirmat conștiința etnică păstrată din 1812 a
majorității populației Basarabiei. Sfatul Țării a proclamat la 2 decembrie 1917
Republica Democratică Moldovenească în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice.
Prin aceasta s-a arătat că în cei 105 ani (1917-1812) de stăpânire a
administrației rusești nu s-a constituit o comunitate cu o conștiință etnică distinctă
de cea moldovenească, care a existat până în 1812. Ceea ce a ieșit la suprafață
a fost conștiința moldovenească, idealul de un secol și ceva al libertății
moldovenilor dintre Prut și Nistru în cadrul propriului stat.
Poate fi făcută o paralelă, cu specificitățile de rigoare, între
evenimentele din 1917 – destrămarea Imperiului Rus și cele din 1991 –
destrămarea URSS. Se poate afirma că evenimentul din 2 decembrie 1917
(proclamarea RDM în cadrul viitoarei Federații Ruse democratice) este ceva
asemănător cu proclamarea suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova
în cadrul URSS, la 23 iunie 1990. Declararea independenței RDM la 24 ianuarie
1918 este similară cu declararea independenței Republicii Moldova la 27 august
1991 (cu deosebirea că în 1918 nimeni nu a recunoscut independența RDM).
Congresul ostașilor moldoveni (20-27 octombrie 1917) poate fi asemuit
Congreselor Uniunii Scriitorilor din Moldova, care au început în 1987. Se poate
remarca faptul că dacă în 1917 forța motrice a luptei pentru eliberarea
națională au fost militarii – ofițerii și ostașii – la sfârșitul anilor 80 ai
sec. XX forța motrice a fost intelectualitatea: scriitorii, profesorii etc..
Prin Congresul ostașilor,
proclamarea RDM de către Sfatul Țării, înaintașii noștri au afirmarea continuitatea
statalității moldovenești de-a lungul istoriei în
spațiul dintre Prut și Nistru.
Chiar și în actul unirii
Basarabiei cu România, votat de Sfatul Țării la 27 martie 1918, s-a avut în
vedere păstrarea caracterul particular al statalității moldovenești din
interfluviul Pruto-nistrean, prin cele 11 condiții:
1. Sfatul
Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie
acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2. Basarabia avea să
rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul
Țării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul
Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile
zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației
locale;
4. Recrutările aveau să
fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile locale și
forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților
locali;
6. Drepturile
minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi reprezentanți ai
Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia urma să
trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația
regiunii;
9. Toate alegerile aveau
să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct,
egal, secret și universal;
10. Noua Constituție urma
să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Urma să fie
proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni
politice în timpul revoluției.
Marea dramă a Republicii
Democratice Moldovenești a fost faptul că marile puteri nu i-au recunoscut
independența, așa cum s-a procedat, de pildă cu republicile baltice. În acest
sens, balticii cinstesc în mod deosebit amintirea evenimentelor din 1917-1918.
Astfel, letonii sărbătoresc Ziua Independenței pe 18
noiembrie, aniversând independența fată de Rusia Sovietică din 1918. (În 4 mai
1990, după căderea imperiului sovietic, Letonia și-a declarat independența față
de URSS, obținută de facto pe 21 august 1991). Și lituanienii aniversează tot
declararea independenței fată de Rusia Sovietică din 1918, ca zi a
independenței, pe 16 februarie. Cu toate că Lituania și-a recâștigat
independența fată de Uniunea Sovietică pe 11 martie 1990). La fel ca și
celelalte două state baltice, Ziua Independenței pentru estonieni marchează
data de 24 februarie 1918, când Estonia și-a declarat independența fată de
Rusia Sovietică. (Pe 20 august 1991, Estonia și-a recăpătat independența fată
de Uniunea Sovietică. Acea primă perioadă de independență a fost
extrem de scurtă durată, deoarece trupele germane au
intrat în Tallinn în zilele următoare. Cu toate acestea,
importanța acelor evenimente a fost valorificată plenar la sf. anilor '80 –
începutul anilor '90 de către națiunea estoniană: declarația de independență a
fost adoptată la 20 august 1991, reconstituind statul de dinainte de 1940.
Practic, cele trei națiuni baltice și-au reconstituit/reactivat în 1991 statele
lor. În Lituania, Letonia și Estonia actele de proclamare a independenței din
1918 sunt considerate ca fiind superioare celor din 1991.
Cu
toate că situația din RDM a fost diferită de cea din republicile baltice, evenimentele din 1917-1918 din Basarabia au
dat dovada păstrării și renașterii tradiției statale moldovenești, a
sentimentului unității etnoculturale, moștenit din perioada medievală. Iată de
ce statul independent Republica Moldova, proclamat la 27 august 1991, este
moștenitorul statului Republica Democratică Moldovenească proclamat la 2
decembrie 1917, respectiv la 24 ianuarie 1918, care la rândul său și-a arătat
descendența, pe care nimeni nu i-o poate contesta și de care nimeni nu îl poate
lipsi, din statul medieval Principatul Moldova. Schematic, această continuitate
poate fi prezentată astfel: Statul
medieval Principatul Moldova (de la 1359; la 2 februarie 1365 regele
Ungariei a recunoscut independența statului, care de la început s-a numit Moldovlahia) – Republica Democratică Moldovenească (24 ianuarie 1918) – Republica Moldova (27 august 1991). Acestea
sunt cele trei repere ale
continuității statalității moldovenești.
În
toată această perioadă istorică au existat momente în care statul moldovenesc
dispărea în interfluviul Pruto-nistrean (este vorba de perioada Imperiului
Țarist, de cea sovietică, dar și de stăpânirea turcească în raialele Chilia,
Akkerman, Bender și Hotin), dar elemente ale statalității moldovenești nu au
dispărut niciodată (vezi statutul de autonomiei al oblastiei Basarabia în
Imperiul Rus și RSSM în cadrul URSS). În 1991 idealul independenței statului
moldovenesc a devenit realitate și de atunci suntem chemați să-l slujim cu
demnitate, să contribuim la prosperarea sa, așa încât să fie respectat pe arena
internațională, iar noi să fim mândri de el. Această slujire presupune și
cinstirea înaintașilor, care au muncit și s-au jertfit pentru acest ideal.
Din perspectiva
actualului stat Republica Moldova se poate afirma că problema Basarabiei a fost
rezolvată la 2 decembrie 1917, respectiv la 24 ianuarie 1918, prin reafirmarea și
reanimarea ideii statului moldovenesc. În 1917-1918 populația majoritară a
Basarabiei s-a afirmat ca un actor statal independent, și-a exprimat voința de
a fi luată în considerare ca atare de comunitatea internațională, a arătat că
Basarabia nu este un obiect, ci un subiect geopolitic.
Iată de ce sărbătorirea
centenarului evenimentelor din 1917-1918 este un prilej de a ne arăta pietatea
față de înaintașii noștri, este o dovadă că cetățenii de astăzi ai Republicii
Moldova – succesoare de drept a Republicii Democratice Moldovenești din
1917-1918 – sunt demni de moștenirea ce le-a fost lăsată de precursori.
