THE EUROPEAN INTEGRATION OF
THE REPUBLIC OF MOLDOVA: ACHIEVEMENTS AND OBSTACLES
Within the process of the European
integration of the Republic
of Moldova, in the public
space of the country a few myths are used. Though all the former Moldovan
presidents or prime-ministers claim merits for progresses in the European
integration, the Republic
of Moldova is out of the
European Union and still far away of becoming a member. In the last period of
time the Republic
of Moldova is called “a success story” of the Eastern Partnership.
Never the less the economic achievements and other results of the reforms are
not so good. A myth is that the Republic of Moldova can be recieved in the EU
with the unsolved Nistrian conflict. However, Cyprus can not serve as a precedent.
There are many messages from Brussels that never an other state with an
unsolved territorial conflict will be accepted as a member of the EU. The
administration from Tiraspol is an Russian tool of preasure on the Government
from Chisinau in order to change the direction from West to East. The Russian
factor is yet important in the process of the approaching of the RM to the EU, also
because the Republic of Moldova depends on the Russian gas and market.
Keywords: European integration, European
Neighbourhood Policy, Eastern Partnership, Partnership and Cooperation
Agreements, European Union, NATO.
Introducere
De la iniţierea de către
autorităţile Republicii Moldova (RM) a primelor demersuri în vederea integrării
europene, eforturile acestora
au fost apreciate de către statele Uniunii Europene, care aşteptau totuşi paşi
consecvenţi. Aceşti paşi s-au văzut mai cu seamă de la venirea la guvernare a
Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) în 2009, când s-a trecut efectiv de
la declaraţii la fapte, respectiv la iniţierea reformelor pe care adoptarea
parcursului european le presupune. Aceste prime eforturi ale AIE nu au scăpat
neobservate, iar numărul statelor membre ale UE care au decis să sprijine
concret Republica Moldova pe acest drum a crescut exponenţial. Toate aceste
ţări, democraţii vechi sau mai noi, au în comun adeziunea la un proiect
geopolitic – proiectul european – capabil să ofere soluţii la numeroasele
probleme cu care se confruntă continentul nostru. Republica Moldova s-a arătat
hotărâtă să îmbrăţişeze acest proiect geopolitic.
Conducerea Republicii Moldova întreţine relaţii
sistematice cu structurile UE şi ale statelor membre. În cadrul acestui dialog
în prezent sunt abordate progresele şi insuccesele Guvernului de la Chişinău în implementarea
Planului de acţiuni privind
liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni, pregătirile
pentru lansarea negocierilor moldo-comunitare privind crearea Zonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător. De asemenea, se efectuează schimburi de opinii asupra obiectivelor
propuse de Parteneriatul Estic, program din care Moldova face
parte, și asupra soluționării conflictului nistrean.
Raporturile Uniunii Europene
cu Republica Moldova au loc în cadrul implementării mai multor documente semnate. În acest context, o importanţă
majoră au avut Acordurile de Parteneriat
şi Cooperare (APC)/ Partnership and Cooperation
Agreements (PCAs), pe care UE a început să le semneze începând din 1994. Cu
excepţia Republicii Belarus, acordurile au fost ratificate de toate statele şi
au intrat în vigoare. APC reflectă interesul occidental pentru
dezvoltarea unui cadru de cooperare economic şi politic pe baze democratice şi
înglobează 3 direcţii majore de acţiune: 1) dialogul politic regulat; 2)
îmbunătăţirea relaţiilor economice; 3) intensificarea cooperării culturale. APC
dintre UE şi Moldova a fost semnat la 28
noiembrie 1994 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1998. Concepţia politicii externe a
Republicii Moldova, elaborată în 1995, interpreta APC-ul ca fiind un prim pas
pe calea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
„Ideea integrării europene” şi-a croit drum în
mediul politic moldovenesc cam în această perioadă: „Situaţia a început să se
schimbe după alegerile parlamentare din 1998 şi, chiar dacă la nivel de acţiuni
n-am mers prea departe, cel puţin la nivel de idee „calea europeană” a ocupat
un loc de frunte”. Deşi Republica Moldova nu
numai că nu a devenit până în prezent membru al UE, dar nici măcar nu a
încheiat un acord de asociere (cu toate că se afla în aceleaşi condiţii ca şi
republicile baltice în momentul destrămării URSS, în 1991), forţele care s-au perindat
la putere în Chişinău nu încetează să îşi aroge merite privind „integrarea
europeană” a ţării. Acesta este unul
dintre miturile promovate de politicieni din RM: deşi ţara este departe de
o aderare la UE,
aceştia se laudă cu o contribuţie esenţială la integrarea europeană. În
„Memoriile” sale, Mircea Snegur a dat o replică fostului prim ministru Mircea
Druc: „În mod deosebit, îi place [lui M. Druc] să afirme că în Republica
Moldova au existat două opţiuni: «Druc – pro-europeană» şi «Snegur – pro-C.S.I.».
Să afirmi aşa ceva, după atîţia ani, cînd toată lumea cunoaşte cine a
întreprins paşi reali pentru integrarea europeană – pare cel puţin ridicol”.
Totuşi, pe timpul preşedinţiei lui Mircea Snegur (1990-1996), RM nu a progresat
în adeziunea sa la UE,
ci, prin semnătura sa la reuniunea din Alma Ata (21.12.1991) a șefilor de stat
din republicile post-sovietice, unde s-a constituit CSI, Moldova a devenit
membru al comunităţii.
În unul din spoturile publicitare televizate în
campania pentru alegerile prezidenţiale din 1996, a fost utulizat un fragment
dintr-un discurs al lui Petru Lucinschi în limba franceză într-o şedinţă a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în calitatea sa de preşedinte al
Parlamentului RM. Prin scoaterea în evidenţă a acelor imagini, candidatul în
cursa prezidenţială (împreună cu echipa sa) transmitea un mesaj pro integrare europeană şi a convins
alegătorii, obţinând mai multe voturi decât preşedintele în exerciţiu de atunci,
Mircea Snegur. Cu regret, nici în timpul preşedinţiei lui P. Lucinschi (1996-2001)
RM nu a întreprins acţiuni hotărâte privind integrareaa europeană.
Respingând memorandumul Kozak (după ce iniţial a
parafat varianta textului care urma să fie semnat la Chişinău de preşedintele rus
V. Putin), în 2003, preşedintele Vladimir Voronin (care controla guvernul PCRM)
şi-a întors faţa spre UE. Deşi în perioada guvernării comuniste s-au semnat mai
multe documente inportante privind cooperarea dintre UE şi RM, laitmotivul
echipei comuniste a fost: „Să construim mai întâi Europa [Uniunea Europeană] la
noi şi apoi să aderăm la UE”.
Desigur, conducerea RM era și este incapabilă să creeze în țară un nivel de
trai ca cel din UE. Statele aderă la
UE pentru a obține asistență și ajutor în realizarea unor condiții
de trai ca cele din UE. Cineva care se deplasează cu căruța nu poate să-l
ajungă pe cineva care se deplasează cu un automobil decât dacă cel din
automobil îl va lua cu el în mașină, îl va ajuta să-și procure un automobil.
PCRM-ul reprezintă un fenomen interesant. Deşi de
la începutul înfiinţării sale (în 1993) liderul acestui partid, Vladimir
Voronin, şi-a declarat în mai multe rânduri regretul cu privire la dispariţia
URSS şi dorinţa de a vedea Republica Moldova în calitate de stat membru al Uniunii Rusia – Belarus (pe care o vedea
extinsă cu alte state), ajuns la guvernare în 2001, după incidentul legat de
Planul Kozak de soluţionare a conflictului nistrean, el s-a orientat spre UE (acesată
orientare s-a accentuat după ce PCRM a obţinut din nou majoritatea la alegerile
din 2005 şi când Vladimir Voronin a fost votat în funcția de președinte de
opoziţie în schimbul adeziunii la
UE). Cum a
fost posibil ca UE şi SUA să susţină guvernul comunist de la Chişinău? “Paradoxala
susţinere acordată de americani lui Vladimir Voronin trebuie văzută prin prisma
presiunilor exercitate asupra Republicii Moldova de Rusia lui Putin pentru
reglementarea conflictului transnistrean într-o formulă care ar fi permis
staţionarea trupelor ruse în Transnistria vreme de 20 de ani şi transformarea
spaţiului dintre Prut şi Nistru într-o anexă federativă a Tiraspolului. Planul
american de instalare a bazelor militare din Bulgaria şi România nu s-a împăcat
niciodată cu menţinerea prezenţei militare ruse în Transnistria. Gestul lui
Vladimir Voronin din 2003 de respingere a Memorandumului Kozak (inspirat de
puterile occidentale) a fost considerat de Vladimir Putin drept un afront
personal, iar liderul comuniştilor de la Chişinău s-a trezit cu uşa Kremlinului trântită
în nas. Voronin a fost silit (subl.
A.L.) să se îndrepte spre Uniunea Europeană cu care a semnat Planul de acţiuni
Moldova-UE”. Din această perspectivă,
opţiunea pro-europeană a PCRM ne apare ca un
mit care, de altfel, a şi fost spulberat. Vladimir Voronin şi-a dat arama
pe faţă pe 5 octombrie 2011, când a declarat că PCRM-ul se pronunţă pentru aderarea
RM la Uniunea
vamală Euroasiatică. Evident, statutul de membru
în această uniune, pe care Federaţia Rusă o vrea drept o nouă URSS, este
incompatibil cu statutul de membru al UE.
În principiu, ridică unele semne de întrebare
expresia “integrare europeană”, utilizată în mass-media din RM şi, în general,
în spaţiul public din ţară. Chiar Alianţa guvernamentală constituită în 2009 se
numeşte “Pentru Integrare Europeană”. Stricto
sensu se poate vorbi de o integrare a unui stat într-o cumunitate de state
din momentul aderării statului respectiv la respectiva comunitate. După ce au
aderat la 1 ianuarie 2007 la UE,
România şi Bulgaria se află în proces de integrare în uniune. Se poate afirma
că RM se integrează în comunitatea internaţională din 27 august 1991, când şi-a
declarat independenţa, dar mai ales din 2 martie 1992, de când a devenit membru
al ONU. RM însă nu se poate integra în UE atâta timp cât nu a aderat la uniune,
tot aşa cum un imigrant nu se poate integra în societatea unui stat înainte de
a fi imigrat în acel stat. RM preia valori, practici din UE, îşi ajustează
legislaţia sa la cea din UE, îşi intensifică schimburile comerciale şi
contactele economice cu statele din spaţiul UE. Dar RM nu se poate integra în
prezent în UE pentru că nu este parte integrantă a UE. Prin utilizarea foarte
deasă a expresiei “integrare europeană” şi prin acordarea unui sens prea larg
acestei expresii, se crează falsa impresie că lucrurile sunt în regulă, deşi RM
nu a devenit membru și nici măcar stat asociat al UE. Apare astfel pericolul
substituirii sensului noţiunii “aderare” cu sensul noţiunii “integrare”. A
vorbi despre integrarea RM în UE înainte de aderare este, într-o oarecare
măsură, impropriu. Verbul “a se integra”, conform DEX-ului, înseamnă “a (se)
include, a (se) încorpora, a (se) armoniza într-un tot”. Dar expresia a intrat
în uz în Republica Moldova cu sensul de “armonizarea cadrului legislativ, intensificarea
interacţiunii, cooperării RM cu UE”.
Republica Moldova în contextul Politicii Europene de
Vecinătate (PEV)
În 2004 Comisia Europeană a
lansat Politica Europeană de Vecinătate
(PEV) – European Neighbourhood Policy (ENP). PEV a reprezentat o schimbare de comportament al
Uniunii Europene faţă de ţările vecine. Obiectivele acestei politici declarate
în 2004 au fost de a stabili la hotarul UE „o centură de ţări prietenoase”, la
care, împreună cu vecinii din Europa de Est – Ucraina, Belarus şi Moldova – s-a
mai adăugat un grup mare de ţări din Africa de Nord – ţările din sudul
Mediteranei.
PEV vizează proiecte în domeniul mediului,
energiei, transportului, privind asistenţa financiară ş.a. Obiectivul acesteia
este de a pune accentul pe promovarea stabilitatăţii, securitatăţii şi
dezvoltării economice. Scopul final al PEV este crearea în viitorul apropiat a
unei zone de liber schimb şi a integrării economice cu UE („a stake in the UE
market”), însă fără perspectiva
integrării politice (aderarea la UE nu este încă luată în calcul;
a aparţine Europei ≠ a se asocia Europei).
Prin PEV abordarea UE faţă de vecinătatea sa de Est pendulează între cele două capete ale spectrului asociere – acces, fiind
actualmente mai aproape de o strategie bazată pe asociere („relaţia
privilegiată, specială”, Art.8 din Tratatul de la Lisabona). „O integrare
economică profundă între statele vecine şi UE este esenţială pentru succesul şi
credibilitatea PEV”, se menţiona într-un raport al Comisiei Europeane din 2004,
când a fost adoptată de către Comisia Europeană
o strategie în acest sens: „European
Neighbourhood Policy Strategy Paper”.
În februarie 2005 Republica
Moldova a semnat cu Uniunea Europeană Planul
de Acţiune (Action Plan) UE
– Moldova din
cadrul PEV, document reînnoit în
2008. Acesta prevedea:
Domeniul Prioritar 1: Susţinere în dezvoltarea democratică şi în buna
guvernare;
Domeniul Prioritar 2: Susţinere în reforma sistemului judiciar şi crearea
capacităţii administrative;
Domeniul Prioritar 3: Susţinere în reducerea nivelului sărăciei şi în
creşterea nivelului economic.
Deşi unele ţări vizate în cadrul PEV îşi doresc
aderarea la UE (mă
refer la cele din spaţiul Europei de Est), putem observa că Bruxelles-ul
utilizează PEV pentru a tempera elanul acestora. Deşi oficialii UE au statuat
că participarea statelor vecine în PEV nu implică aderarea, politica în cauză
are darul de a crea impresia înşelătoare că prin PEV ele sunt angajate pe calea
aderării.
Aşadar, actualmente, PEV cuprinde două dimensiuni
multilaterale:
1) Parteneriatul Estic (mai 2009);
2) Uniunea pentru Mediterană (iulie 2007).
Este semnificativ faptul că
spațiul geografic al Africii de Nord a făcut parte din Imperiul Roman – ”un
precursor” îndepărtat al UE – în timp ce Europa de Est nu a fost parte a acelui
imperiu (poate cu excepția sudului Republicii Moldova și al sudului Basarabiei,
care a fost încorporat prin abuz Ucrainei, după ocuparea Basarabiei de către
URSS în 1940).
Republica Moldova în contextul Parteneriatului Estic
Uniunea Europeană a inclus în programul „Parteneriatul Estic” („Eastern Partnership”)
şase state ex-sovietice – Belarus, Ucraina, Moldova, Armenia, Georgia şi
Azerbaidjan, aceste ţări bucurându-se de o deosebită atenţie şi sprijin.
„Comisia Europeană [CE] a anunţat că politica „Parteneriatului de Est” nu este
un preludiu pentru o următoare extindere, dar urmăreşte scopul de a semna
„acorduri de asociere” cu Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi
Azerbaidjan în următorii ani. Acestea sunt menite să atragă cele şase ţări mai
aproape de UE prin intermediul comerţului liber şi vize gratuite, precum şi
întâlniri regulate la nivel de ministere de externe. Totodată, reprezentanţii
CE subliniază că aceste acorduri ar trebui să tempereze Rusia în ambiţiile sale
din est”. „La etapa actuală, nu suntem în poziţia de a
oferi perspective de aderare”, – a
declarat preşedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso. „Noi putem să
mergem doar pe un drum mai lung, până la statutul de asociere. Consider că o
relaţie de asociere contează mult. Aceste relaţii de asociere sunt maxim ce
putem face fără a da startul unui proces de aderare la UE”, – a mai menţionat Barosso.
Opiniile privind eficienţa Parteneriatului Estic
sunt diferite. „Cea mai mare problemă pentru „Parteneriatului Estic” este ca
acest program să nu rămână doar pe hârtie. Atât Bruxellesul, cât şi
Washingtonul, nu reuşesc să soluţioneze simultan câteva probleme majore de
politică externă. Al doilea summit al Parteneriatului Estic, care trebuia să
aibă loc în mai [2011 – n. A.L.], a
fost amânat până-n toamnă [a avut loc la 29-30 septembrie 2011, la Varşovia, n. A.L.]. Cel mai probabil, ca motiv a
fost lipsa de interes în organizarea unei reuniuni a liderilor europeni.
Aceştia nu doresc să participe la summit-ul Parteneriatului de Est, din cauza
crizei financiare, dar şi din cauza evoluţiilor din Africa de Nord”, – scria
Thomas de Waal într-un articol în The
National Interest, citat de portalul de ştiri Unimedia pe 13 aprilie 2011. Potrivit
autorului, „dacă catalizatorul pentru crearea Parteneriatului Estic a fost
războiul din Georgia din august 2008, atunci „primăvara arabă” [din 2011, n. A.L.] a suflat o nouă viaţă într-un
nou proiect de parteneriat, de data aceasta sudic, numit Uniunea
Mediterană". Thomas de Waal opinează că „această atitudine este una
ineficientă. Ţările din Africa de Nord au nevoie de UE, dar au nevoie şi
vecinii din Est. O mare parte a populaţiei
din aceste ţări este în favoarea apropierii de Europa, într-o măsură mai mare
decât guvernele lor. În aceste ţări există încă sărăcie, iar în patru dintre
ele mocnesc conflicte „îngheţate”. Iar Bruxellesul poate oferi mai multe pentru
a le rezolva decât Washingtonul”. Editorialistul de la „The National Interest”
notează că „primele au fost încurajate Republica Moldova, Ucraina şi Georgia,
prin posibilitatea obţinerii unui regim liberalizat de vize. Aceasta este o
felie gustoasă a turtei, deoarece în primul rând va beneficia populaţia ţării.
Analizând mai profund situaţia, descoperim surprinzător că liderul în negocierile
cu Bruxellesul este Republica Moldova, care a lăsat în urmă Ucraina, Georgia şi
Armenia. Cea mai săracă ţară din „Parteneriatul Estic”, Republica Moldova, are
în prezent cel mai pro-european guvern. Prim-ministrul Vlad Filat este în
prezent favoritul Bruxellesului, chiar dacă cuvintele sale încă nu sunt acoperite
de multe acţiuni. „Parteneriatul Estic” are nevoie de o poveste de succes (s. A.L.). Anul acesta [2011, n. A.L.] se aşteaptă multe vizite ale
oficialilor europeni. Aceştia chiar pot face aluzii utilizând încă mult timp
înainte noţiunea de „posibilă aderare la
UE”. „Se mai cere de menţionat că Republica Moldova este o
ţară mică şi, prin urmare, mai uşor de absorbit pentru UE”, – se conchide în
articol.
Este oare într-adevăr Republica Moldova o peveste de succes în cadrul
Parteneriatului Estic?
Concurenţa dintre Republica Moldova şi Ucraina în contextul procesului de integrare eurpeană: RM – o
poveste de succes a Parteneriatului Estic?
Deşi cele şase ţări participante în programul
Parteneriatului Estic au un statut egal în Politica Europeană de Vecinătate,
ele se poziţionează diferit faţă de Uniunea Europeană (UE). Din cauza
problemelor la capitolul democraţie şi respectarea drepturilor omului, Belarus-ul se află în relaţii tensionate
cu UE – uniune de state promotoare ale principiilor democratice, inclusiv a
respectării drepturilor omului. Din cauza poziţiei geografice şi a altor
factori, Armenia şi Azerbaidjanul – deşi se află în relaţii
bune cu Bruxelles-ul – nu şi-au declarat intenţia de aderare la UE şi respectiv de integrare
europeană. Acelaşi dezavantaj – poziţia geografică defavorabilă – este valabil
şi în exemplul Georgiei, în cazul
căreia se mai adaogă problemele nerezolvate de securitate cu Federaţia Rusă.
Deşi Georgia şi-a declarat explicit intenţia de aderare la UE, prioritară pentru ea rămâne
aderarea la NATO
şi relaţia cu SUA. Doar Republica Moldova
şi Ucraina sunt avantajate atât de
poziţia geografică (au frontiere comune cu state membre ale UE), de stadiul de
dezvoltare politică şi economică, de sprijinul populaţiei pentru ideea aderării
la UE, cât şi de
existenţa unor forţe politice, aflate la putere, promotoare ale integrării
europene.
Există şi diferenţe între Republica Moldova şi
Ucraina. În timp ce Chişinăul se mai confruntă cu un conflict – chiar dacă
îngheţat – în zona central-estică a ţării (de unde încă nu au fost retrase
rămăşiţele armatei a 14-cea a Federaţiei Ruse), Ucraina se pare că a reuşit să
atenueze mişcarea separatistă a populaţiei rusofone din Crimeea, care mai ales
în anii ‘90 cerea anularea deciziei Sovietului Suprem al URSS de la Moscova din 19 februarie
1954 cu privire la transferul Crimeii de la Rusia la Ucraina (atunci populaţia peninsulei nu
a fost întrebată dacă este de acord cu încorporarea în Ucraina). Totuşi,
prezenţa flotei ruse în Sevastopol şi Feodosia (până în 2042, conform ultimului
acord ruso-ucrainean din 21 aprilie 2010), nu este un element care ajută
Ucraina în demersul său de apropiere de structurile europene. Autorităţile
ucrainene (inclusiv SBU – serviciul
de securitate al Ucrainei) şi unele ONG-uri ucrainene de factură naționalistă sunt
îngrijorate în prezent în legătură cu patru zone în care ar exista tendinţe sau
potenţial de separatism şi unde situaţia este monitorizată riguros: regiunile
rusofone Lugansk, Doneţk ş.a. din estul ţării, Crimeea (atât separatismul rus
cât şi cel al tătarilor), regiunea Transcarpatică (separatismul rusinilor) şi
regiunea Cernăuţi (nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi nordul Basarabiei: un
eventual separatism al comunităţii moldo-române).
În ceea ce priveşte potenţialul economic, datorită
dimensiunilor sale mari (respectiv, datorită pieţei sale interne destul de
mari), Ucraina este mai atractivă pentru UE în comparaţie cu Republica Moldova.
Pe de altă parte, datorită dimensiunilor sale mici, RM poate fi absorbită mai
uşor de UE (bugetul de stat al RM este mai mic decât bugetele unora dintre cele
mai titrate echipe de fotbal din Europa).
În ultima perioadă de timp, mai ales din 2009,
când la putere în RM a ajuns Alianţa pentru Integrare Europeană, Chişinăul a
intensificat acţiunile sale privind integrarea europeană. Guvernarea
precedentă, comunistă, a întreprins unele acţiuni concrete privind apropierea
de Bruxelles. Totuşi, adesea, în perioada guvernării comuniste, integrarea
europeană era prezentă mai mult în discursul politic decât în acţiunea
politică. Deşi autorităţile UE aveau anumite îndoieli în privinţa continuării
procesului de integrare europeană a Ucrainei după ce în urma rezultatelor
alegerilor din februarie 2010 preşedinte al Ucrainei a devenit Victor
Ianukovici, Bruxelles-ul a înţeles că Executivul de la Kiev este consecvent şi
continuă programele de apropiere a Ucrainei de UE. Atât RM cât şi Ucraina
conştientizează importanţa pieţei UE şi a relaţiilor economice cu statele sale
membre. Din această cauză, nici Kievul, nici Chişinăul nu au îmbrăţişat
proiectul propus de Moscova privind Uniunea vamală euroasiatică, implementat cu
începere de la 1 ianuarie 2012, prin crearea spaţiului vamal comun (din care
fac parte în prezent, deocamdată, Federaţia Rusă, Belarus şi Kazahstan).
Reflectând procesele de integrare europeană,
mass-media din RM şi Ucraina pun în valoare elementele favorabile, succesele
repurtate de autorităţile centrale de la Chişinău şi Kiev. În acest context, presa de la Chişinău utilizează
frecvent în ultimii ani noţiunea de „poveste de succes” („success story”) cu
referire la Moldova,
în contextul integrării europene. Se pare că expresia „poveste de succes” a
apărut datorită faptului că UE avea şi are nevoie de un exemplu pozitiv cu
privire la
Parteneriatul Estic. „Politica de vecinătate a Uniunii
Europene are nevoie de poveşti de succes [“success stories”], şi cooperarea cu
Moldova poate fi privită ca una, a declarat Ministrul de Stat pentru Afaceri
Externe Zsolt Németh după reuniunea Consiliului de Cooperare UE – Moldova din 6
mai [2011], în Bruxelles”, când Ungaria deţinea preşedinţia UE.
Mass-media de la Chişinău adesea compară
situaţia din Moldova cu cea din Ucraina. „Foştii parteneri de pe Maidan
Neizalejnosti, Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko, au fost împreună până au
început să împartă …proprietatea. Anume scandaluri legate de privatizări şi
controlul întreprinderilor de stat i-au despărţit pe cei doi aliaţi ai
«revoluţiei portocalii» şi i-au transformat în duşmani. [...]”.
În opinia autorului comentariului, din
păcate, în Moldova se repetă cele ce s-au întâmplat în Ucraina, referindu-se la
divergenţele din cadrul AIE (inclusiv în privinţa împărţirii/partajării
proprietăţilor statului). De asemenea, presa de la Kiev compară parcursul celor
două ţări în vederea apropierii lor de UE. Publicația „Kommersant.ua” din
Ucraina s-a arătat indignată de progresul autorităților ucrainene legat de
integrarea europeană, după ce un studiu a arătat că Moldova a devenit lider în
privința implementării reformelor UE. La Forumul Societăţii
Civile al Parteneriatului Estic (PaE), desfăşurat pe 30 noiembrie 2011 în
orașul polonez Poznan, a fost făcut public clasamentul ratingului integrării
europene al țărilor din PaE. „Rezultatele studiului au devenit o senzație.
Ucraina, care a fost considerată liderul regional în acest domeniu, a ajuns pe
locul trei, oferind primul loc Republicii Moldova, în timp ce pe locul doi s-a
plasat Georgia. Ca urmare, din acest moment Chişinăul a primit posibilități mai
mari de a accesa fonduri suplimentare din bugetul UE", scrie
Kommersant.ua. „Nivelul de integrare europeană a fost evaluat după 300 de
parametri, divizați în trei secţiuni: relaţia țărilor din PaE cu Uniunea
Europeană, armonizarea cadrului juridic cu cel european, calitatea guvernării. Republica Moldova
a fost desemnată lider la primele două secțiuni, în timp ce Georgia la secțiunea a treia.
Ucraina a reușit să ocupe doar poziția a doua privind relația sa cu UE și a
treia în celelalte două secțiuni. Când a fost creat
Parteneriatul Estic, Ucraina era văzută drept o «locomotivă» a organizației, un
exemplu demn de urmat”. Potrivit experților, în ultimii doi ani situaţia s-a schimbat enorm. "În ultimii doi ani, în
Ucraina, unii indicatori s-au înrăutăţit. Însă, cel mai important este faptul
că rezultatele Republicii Moldova
în aceeaşi perioadă în mai multe privințe s-au îmbunătățit", consideră
directorul programului european "Vidrodjennya", Irina Solonenko.
„Republica Moldova poate fi considerată o poveste
de succes în cadrul Parteneriatului Estic pentru că a folosit într-un mod
foarte eficient instrumentele oferite de acesta”, a declarat şeful Delegaţiei
Uniunii Europene la Chişinău,
Dirk Schubel. El a subliniat că este vorba, în principal, de acţiunile
Chişinăului din ultimii doi ani şi jumătate: “Alianţa pentru Integrare
Europeană a reuşit să formeze o întreagă reţea de contacte la Bruxelles şi în
numeroase capitale europene, care au ajutat ţara să implementeze o serie de
măsuri prefigurate de Parteneriatul Estic. Aş dori să menţionez lansarea negocierilor
pentru acordul de asociere, care ar fi fost imposibilă fără sprijinul tuturor
celor 27 de state membre, iar acum ne pregătim de lansarea oficială a
discuţiilor despre o zonă de liber schimb aprofundat şi cuprinzător. Am reuşit,
de asemenea, să ajungem, într-un timp record, după doar două runde de
negocieri, la un acord privind spaţiul aerian comun, am lansat şi dialogul
privind liberalizarea regimului de vize şi am făcut progrese importante. În toate
aceste domenii Republica Moldova
a fost foarte bine pregătită, ceea ce este extraordinar”. Dirk Schubel a atras, însă, atenţia, că
este foarte importantă menţinerea ritmului şi continuarea acestui process
întrucât “nimic nu este stabilit până când totul este stabilit”.
Neparafarea, la sfârşitul lui 2011, respectiv
nesemnarea, la începutul lui 2012 (cum fusese preconizat în urma rezoluţiei
Parlamentului European din 1.12.2011 privind Acordul de asociere a Ucrainei cu UE) – inclusiv din cauza cazului
Iulia Timoşenko – a slăbit întrucâtva poziţia Kievului în privinţa integrării
europene, dar nu a redus şansele Ucrainei.
În procesul de implementare a reformelor, Ucraina
şi RM se confruntă adesea cu probleme de acelaşi gen. Într-un top al corupţiei la
nivel global pe 2010, publicat de Transparency International, în care prezintă
amploarea fenomenului în 178 de ţări la nivelul institutiilor publice, Ucraina
se situa pe locul al 2-lea, iar RM pe locul 5 (Rusia pe primul loc, Belarus pe
locul al 3-lea). Problema sărăcirii
populaţiei din cele două ţări este o altă asemenea problemă.
Concurenţa dintre RM şi Ucraina în contextul
procesului de integrare europeană este benefică. În acelaşi timp, colaborarea
dintre cele două ţări, concretizată inclusiv în preluarea de către o ţară a
experienţei celeilalte, nerepetarea de către o ţară a greşelilor comise de
cealaltă, poate contribui la un mai bun parcurs pe calea integrării europene a
amândurora.
În ceea ce priveşte formula RM – poveste de succes a vecinătăţii estice (a Parteneriatului
Estic), atâta timp cât în țară se observă un nivel de trai scăzut (venituri –
salarii și pensii – mici), o economie de piață nefuncțională, un mediu de
afaceri cu monopoluri, o rată a şomajului ce determină populaţia activă să
plece în străinătate pentru a-şi asigura condiţii minime pentru o viaţă
decentă, o corupţie (inclusiv trafic de influenţă, nepotism) în justiție și administraţia
de stat ce face aceste sisteme ineficiente (stare accentuată în perioada în
care partidele din AIE nu au fost în stare să aleagă un preşedinte timp de 917
zile), o calitate slabă (degradată) a sistemului
asistenţei medicale și a sistemului de învăţământ – toate acestea fac ca
Republica Moldova să fie departe de criteriile de aderare la UE.
Factorul rusesc în contextul apropierii RM de UE
Vecinătatea estică este un măr al discordiei între
cei doi actori geopolitici regionali, UE şi Rusia. Cu regret, Rusia are o
influenţă în ceea ce priveşte procesul apropierii statelor din vecinătatea
estică de UE. Interesul declarat al Moscovei este neadmiterea extinderii NATO
în spațiul post-sovietic: „Les relations entre la Russie et les PECO [Pays de
l’Europe Centrale et Orientale, n. A.L.]
sont dominés par l’opposition rusee à l’elargisment de l’ OTAN vers ces pays
celui ci revêt des aspects particuliers avec certains d’entre eux”
(autoarea s-a referit în principal la cele trei republici baltice). Poziția
oficialilor de la Moscova
este exprimată astfel: ”il n’y a pas de menace militaire justifiant une
extension de l’OTAN à l’Est”
Deși Kremlinul nu are obiecții, la modul declarativ, cu privire la UE (UE este principalul
importator al gazelor și petrolului din Rusia, deci contribuie din plin la
formarea bugetului statulului rus), este clar că în legătură cu Republica Moldova și Ucraina, între statutul
de membru al UE și al Uniunii vamale Euroasiatice al acestora, Moscova ar
prefera prezența lor în uniunea estică. Kremlinul exercită presiuni asupra
Kievului și Chișinăului, ca și asupra tuturor statelor din ”vecinătatea apropiată”
(„blijnee zarubeji’ie” este un termin folosit în Rusia, care desemnează statele
succesoare ale URSS, altele decât Federația Rusă, și are o semnificație mai
mult politică decât geografică).
Antoaneta Dimitrova şi Rilka Dragneva consideră că
pot fi constatate tendinţe după care interdependenţa dintre Rusia şi statele
din dimensiunea de est a PEV devine mai scăzută în domeniul comerţului [probabil,
cu excepția Belarus-ului, n. A.L.],
medie în politica externă şi mare în sectorul energetic. Comparând instrumentele
de influență ale celor doi actori, cei doi cercetători propun următoarea schemă:
Puterea dură a Rusiei vs. cea a UE în
domeniile economic şi energetic
Rusia
|
UE
|
Preluări de infrastructură
(Belarus, Ucraina, Moldova şi Armenia)
|
Sancţiuni inteligente: încetarea
demersurilor de cooperare, neacordare de vize
|
Preţuri diferenţiate la energie (exemplul
Ucrainei)
|
Reducerea asistenţei financiare
|
Embargouri de gaz şi petrol
|
Evaluare critică prin Planurile de
Acţiune
|
Blocade comerciale (vin, legume, carne etc.)
ale Moldovei şi Georgiei
|
|
De fapt, Republica Moldova este o victimă a
Federației Ruse la toate capitolele din tabel. Fără identificarea unor piețe
noi (altele decât cea tradițională rusească) pentru producția moldovenească și
fără găsirea unor surse alternative de gaz și carburanți, Rusia va avea și în
continuare o influență mare asupra politicii Guvernului de la Chișinău și va încerca să
determine cursul acesteia spre Est.
Un alt mit vehiculat uneori la Chișinău este cel privind faptul
că Ciprul reprezintă un precedent pentru RM – în ceea ce privește posibilitatea
aderării țării la UE
cu un conflict teritorial nerezolvat. Pe 26.11.2011 în cadrul unei prelegeri publice
susţinută la sediul OSCE din Chișinău, Hansjörg Brey, director executiv al
Asociaţiei sud-est europene din München, Germania, pe tema “Conflictul din
Cipru: geneză şi şanse pentru o soluţie”, a specificat că lecțiile învățate de
pe urma admiterii Ciprului au condus la concluzia că „Nici o țară divizată nu
va [mai] fi admisă în UE”. Este clar că fără soluţionarea conflictului din zona
nistreană, nu va avea loc o aderare a RM la UE. Moscova folosește
conflictul nistrean, pe care îl păstrează ”înghețat”, ca mijloc de presiune
asupra Moldovei în temperarea avântului său pro-european.
Administrația de la Tiraspol este folosită de
Moscova ca un instrument de exercitare a unor presiuni asupra Chișinăului
pentru ca RM să adere la Uniunea
Euroasiatică. Liderul de la Tiraspol,
Evgheni Şevciuk, s-a arătat disponibil de a coopera cu forţele politice din
Republica Moldova,
care promovează integrarea în Uniunea Eurasiatică. Potrivit liderului de la Tiraspol,
colaborarea este posibilă doar dacă "proiectul eurasiatic" pentru
politicienii moldoveni nu va rămâne doar un slogan înaintea alegerilor.
Declarațiile au fost făcute de Şevciuk în cadrul unui interviu acordat pentru
agenția rusească de presă ITAR-TASS în ajunul reuniunii în formatul 5+2 privind
reglementarea conflictului nistrean, din 28-29 februarie 2012, de la Dublin. "Potrivit ultimilor
sondaje, majoritatea populației din Republica Moldova este dezamăgită de procesul
de integrare europeană, preferând cooperarea cu Federația Rusă şi Uniunea
Eurasiatică. Această atitudine este similară cu cea a oamenilor din
Transnistria [Pridnestrovie, n. A.L.].
Astfel, putem vorbi despre apropierea societăţii moldoveneşti de a noastră.
Consider că aceste procese sunt pozitive şi cine ştie, poate în viitor, vom
discuta despre unificarea economică a Republicii Moldova cu Transnistria
[Pridnestrovie], în baza unor noi forme de participare. De exemplu, în cadrul
unor noi proiecte de integrare cu Uniunea vamală şi partenerii noştri din
est", a declarat Evgheni
Şevciuk. Desigur, aceste declarații exprimă poziția Rusiei privind înglobarea
RM în Uniunea Euroasiatică, iar administrația RMN este folosită ca un
instrument în acest sens.
Concluzii
În legătură cu aderarea RM la UE și integrarea europeană a
țării sunt vehiculate mai multe mituri în spațiul informațional moldovenesc. Republica
Moldova se află totuși într-un proces de cooperare strânsă cu instituţiile
Uniunii Europene în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (implicit, în
cadrul Parteneriatului Estic). Deşi situaţia economică din ţară, atât conform
rapoartelor instituţiilor oficiale de monitorizare, precum și ale expeţilor,
dar şi după cum este percepută de populaţie, nu s-a îmbunătăţit, ci,
dimpotrivă, s-a înrăutăţit în ultima perioadă de timp, rezultatele bune în
negocierile dintre RM şi UE sunt îmbucurătoate. Totuşi, lipsa unei perspective
clare pentru RM de a deveni membru al UE reprezintă un impediment în calea
dezvoltării unor relații mai profunde între RM și UE. Fiind conştienţi de
faptul că după aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană,
la 1 ianuarie 2007, rezerva faţă de continuarea procesului de extindere a luat
amploare în statele membre ale uniunii, precum şi ţinând cont de fapul că
Republica Moldova nu a trimis deocamdată la Bruxelles o cerere de
aderare la UE,
putem vorbi totuşi de premise ale aderării RM la UE:
1.
De la
sfârşitul anului 2009, Republica Moldova a înregistrat progrese în domeniul
democratizării şi reformelor (mai sunt problme în ceea ce priveşte reforma
justiţiei, eradicarea corupţiei, asigurarea unui mediu de afaceri funcțional
ș.a.).
2.
Din grupul celor şase state din Parteneriatul Estic,
Republica Moldova are atitudinea cea mai favorabilă faţă de UE.
3.
Din
grupul celor şase state din Parteneriatul Estic, Republica Moldova are economia
cea mai orientată către Uniune. Cum circa jumătate din comerţul exterior total
al Moldovei se realizează cu UE, conform rapoartelor de presă ale Comisiei
Europeane, se poate afirma că Moldova a atins deja un nivel înalt de ”integrare
comercială” cu UE şi această tendinţă, conform estimărilor, se va menţine şi în
viitor.
4.
Fiind
o ţară mică, Republica Moldova poate fi absorbită mai uşor de Uniunea
Europeană.
Toate acestea ne permit să sperăm că aderarea la UE şi integrarea europeană este
o perspectivă reală pentru Republica Moldova. Dar totul depinde de:
1. Seriozitatea
autorităților moldovene în implementarea reformelor (asigurarea unui nivel de
trai mai înalt pentru populația țării, eradicarea corupției din sistemul de
justiție și din administrația de stat) și armonizarea legislației naționale cu cea a UE,
2. O conjunctură favorabilă în cadrul UE,
3. Soluționarea conflictului nistrean.
Bibliografie:
2. Dimitrova Antoaneta şi Dragneva Rilka. Constraining external governance:
interdependence with Russia and the CIS as
limits to the EU's rule transfer in the Ukraine // Journal of European Public Policy, Volume 16, Issue 6, 2009.
3. Petrică Bogdana, Le dialogue politique entre l’Union Européenne et
les Pays de l’Europe Centrale et Orientale 1992-1997, Editura Petrion, București, 2001.
4. Serebrean Oleg. Politică şi geopolitică. -
Chişinău: Cartier, 2004..
5. Snegur Mircea, Labirintul destinului. Memorii, volumul II, Chişinău, 2008.
