joi, 17 octombrie 2013

ROLUL UCRAINEI ÎN CONSOLIDAREA STATULUI MOLDOVENESC ŞI ÎN SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI NISTREAN

Un articol mai vechi, pe care vreau să-l am și pe blog:

Printre documentele publicate recent de site-ul Wikileaks referitoare la Republica Moldova se numără câteva note diplomatice ale ambasadei SUA de la Kiev.

Pe 28 martie 2011 portalul de ştiri Unimedia, cu referire la Hotnews.ro, a publicat ştirea intitulată“Wikileaks: România şi Moldova - unite sub numele «Romanova»”[1]. "Ucrainenii au constatat că politicienii din Republica Moldova, promovând o politica pro-europeană, susțineau tacit intrarea Moldovei în UE prin România, cu posibilitatea ca Moldova de la dreapta Nistrului să se unească, eventual, cu România, iar stânga Nistrului (Transnistria) să revină la Ucraina", se arată într-o telegramă a Ambasadei de la Kiev datând din 2007, clasificată confidențial. Subiectul telegramei era: "Ucraina/Moldova: Transnistria și cauze de iritare bilaterală". Potrivit Hotnews.ro, "în loc să fie absorbită de România, Moldova de la dreapta Nistrului s-ar putea uni cu România într-o structură supra-națională, «Romanova»" [Roma Nouă, notă A.L.]. În telegramă se notează că Andrei Veselovsky, adjunct al ministrului de Externe din Ucraina, "și-a exprimat îngrijorările față de relațiile Moldovei cu România, o preocupare care, a notat el, era împărtășită de adjunctul sefului Secretariatului Prezidențial, Oleksandr Ceali (pe atunci, un candidat important pentru funcția de ministru de Externe), care fusese Ambasadorul Ucrainei în România". Telegrama continuă cu suspiciunile ucrainene privind formarea structurii "Romanova". Într-o altă telegramă, citată în aceeaşi ştire, a Ambasadei de la Kiev, clasificată confidențial și intitulată "Relațiile România-Ucraina: summituri anulate și expulzări de atașați", datând din 2009 [2], se arată ca Bogdan Iaremenko, adjunctul șefului secției de politică externă a Secretariatului Prezidențial, "ne-a spus că Guvernul Ucrainei este preocupat că actualul guvern din România încearcă să promoveze o politică a "României Mari" care ar include părți din Ucraina, Ungaria (sic?, n. A.L.) și Moldova. El a concluzionat că relațiile încordate cu România reprezentau o problemă serioasă și a spus că Guvernul Ucrainei "analiza opțiunile" avute pentru a aborda înrăutățirea relațiilor". În aceeaşi ştire mai este citată o altă telegramă, clasificată confidențial, datând din 2010 și intitulată "<> amenințare de securitate a Ucrainei - România"[3], în care se arată că una din probleme este "nevralgia ucraineană față de intențiile României în privința Moldovei. Orice mișcare spre absorbția Moldovei sau reunificarea acesteia cu România ar fi primită rău la Kiev, unde ar fi văzută, între altele, drept o deschidere a apetitului României pentru pretenții teritoriale conexe împotriva Ucrainei (subl. A.L.). Candidatul prezidențial ucrainean Tihipko a declarat în timpul campaniei sale că "menținerea Moldovei ca stat independent este un interes strategic al Ucrainei (subl. A.L.). Nimeni nu este interesat mai mult decât noi de acest lucru". Nu este, probabil, o exagerare prea mare sugestia că ucrainenii percep o analogie între atitudinea României față de Moldova și atitudinea Rusiei față de Ucraina", se arată în documentul Ambasadei SUA.
Într-o altă ştire a Unimedia, intitulată „Wikileaks 2010: Ucraina îi separă intenționat pe «moldoveni» și «români»” [4],  se spune: „Din punctul de vedere al Kievului, relaţiile bilaterale româno-ucrainene sunt surprinzător de tensionate, având o varietate largă de factori iritanți, atât mari cât şi mici. Una din problemele nevralgice ale oficialilor ucraineni sunt intenţiile României faţă de Republica Moldova. Despre aceasta se vorbește într-un document din 2010 desecretizat de Wikileaks. Potrivit unei note diplomatice a Ambasadei americane de la Kiev, orice acțiune a oficialilor de la București legată de Republica Moldova [privind absorbţia sau reunificarea acesteia]⃰ cu România va fi văzută cu ochi răi la Kiev. Astfel de acțiuni vor fi calificate drept pretenții teritoriale și faţă de Ucraina. Un politician ucrainean, Tihipko, a declarat că "interesul strategic al Ucrainei constă în menţinerea Republicii Moldova în calitate de stat independent" (sic!, notă A.L.). În mințile ucrainenilor s-a înrădăcinat o analogie potrivit căreia "pretențiile României faţă de Republica Moldova sunt asemănătoare cu atitudinea Rusiei faţă de Ucraina". În aceeași ordine de idei, trebuie de remarcat faptul că Ucraina, în diferențierea minorităţilor sale naţionale, menţine o distincţie strictă între "români" şi "moldoveni". Potrivit unui oficial de la Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei, Sirenko, oficialii de la Kiev deliberat resping eforturile României de a califica aceste două grupuri etnice drept aceleași [unul şi acelaşi, notă A.L.]. Potrivit unui alt document desecretizat de Wikileaks, citat în aceeaşi ştire şi care atinge aceiași temă, la nivel politic şi academic, România insistă ca Ucraina să reclasifice grupurile minoritare român și moldovean în unul singur și anume cel "vorbitor de limbă română". Potrivit analistului Natalia Bilostir, acum în Ucraina locuiesc circa 250 de mii de moldoveni şi doar 100 de mii de români⃰⃰ ⃰. Combinând cele două grupuri etnice în cel românesc, minoritatea nou formată ar deveni a doua cea mai numeroasă din Ucraina după ruşi. Potrivit şefului adjunct al Secretariatului prezidenţial, Bohdan Iaremenko, guvernul ucrainean consideră că oficialii români încearcă să urmeze politica de refacere a "României Mari", care ar include părţi din Ucraina, Ungaria (sic?, notă A.L.) şi Republica Moldova. El a mai spus că relaţiile tensionate între Ucraina și România sunt o problemă gravă”, se arată în documentul citat.
Aceste informaţii ne confirmă interesul Ucrainei pentru menţinerea statului moldovenesc. Cu toate acestea, unele acţiuni de până acum ale Ucrainei au părut îndreptate împotriva statului moldovenesc. Actualul ambasador al Moldovei la Paris, Oleg Serebrian, scrie: „În pofida aparentei neutralităţi, Kievul a contribuit la menţinerea conflictului nu doar prin „non-ingerinţă”. Frontiera dintre Ucraina şi „Republica moldovenească nistreană”a fost destul de penetrabilă şi a permis fără nici o dificultate conexiunea Tiraspolului cu Rusia, iar în timpul conflictului armat din 1992 Ucraina a fost un veritabil „spate al frontului” pentru regimul separatist”[5]. De asemenea, este cunoscut faptul că în războiul din 1992 au participat ultranaţionalişti ucraineni din organizaţia paramilitară U.N.A. – U.N.S.O.. Ion Popescu şi Constantn Ungureanu notează că „La deschiderea lucrărilor congresului [românilor din regiunea Cernăuţi, din 7 iunie 1992, notă A.L.], un grup de ultranaţionalişti ucraineni din organizaţia paramilitară U.N.A. – U.N.S.O. (25-30 de tineri cu înfăţişare de sportivi, în poziţie de karate), în frunte cu Oleg Vitovici (viitor parlamentar din 1994), care se întorceau din Transnistria, unde participaseră la război de partea separatiştilor⃰, au ocupat scena, intrând pe uşa din spate, cerând anularea congresului şi «exprimarea doar în ucraineană»”[6]. Mărturii ale participării naţionaliştilor ucraineni în răzoiul din 1992 de pe Nistru, de partea regimului care a uzurpat puterea în estul Moldovei, dau martorii oculari locuitori din zonă.
În 2005 Ucraina a propus un Plan (denumit Planul Iuşcenko) al reglementării conflictului din zona nistreană a RM. Printre altele, planul prevedea „asigurarea dreptului locuitorilor Nistriei⃰ ⃰ (Pridnestrovie) la autodeterminare exclusiv în cazul pierderii de către Republica Moldova a suveranităţii şi independenţei”. Deoarece autorii documentului nu precizează în ce caz poate avea loc pierderea de către RM a suveranităţii şi independenţei, ne putem întreba cum, în cazul unei agresiuni din partea altui stat, cu scopul de a ocupa şi subjuga Moldova, o parte din cetăţenii săi (vorbitorii de limbă rusă, aflaţi în estul ţării) vor putea să se eschiveze de la ocupaţie şi subjugare. Putem presupune că autorii ucraineni au fost victime ale mitului privind unirea Republicii Moldova cu România – scenariu nediscutat în cercurile guvernamentale moldoveneşti şi române – caz în care, se presupune, s-ar ajunge la pierderea statalităţii moldoveneşti. Este bine totuşi ca autorii ucraineni să realizeze cine, ce grup de oameni are dreptul la autodeterminare. Dacă populaţia RMN (cele 30% de ucraineni şi cele 30% de ruşi; este absurd să presupui că cele 40% de moldoveni se vor ralia acestui demers) are dreptul la autodeterminare, de ce nu au acest drept moldovenii şi românii de pe teritoriile istorice moldoveneşti care în 1940 au fost incluse în componenţa Ucrainei (mă refer aici la locuitorii din localităţile basarabene ale raionului Noua-Suliţă, la cei din localităţile aflate în raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ). Această formulare din Planul ucrainean denotă interesul Kiev-ului ca statul RM să se menţină în viitor, să nu aibă loc o unire a RM cu România, căci dacă ea ar avea loc, noul stat ar putea revendica teritoriile sale istorice – ţinutul Herţa, nordul Bucovinei, nordul şi sudul Basarabiei – ajunse în urma unei decizii criminale a autorităţilor de la Moscova în 1940 în graniţele RSS Ucrainene.
Planul ucrainean mai vizează crearea unui sistem pe mai multe nivele al garanţiilor internaţionale şi interne, pe care autorii le detaliază când scriu despre prima etapă a implementării planului. În legea RM privind prevederile de bază ale statutului regiunii nistrene ar trebui să se prevadă să fie adoptat un sistem de garanţii, care, printre altele, să includă următoarele: 1) Nistria dispune de dreptul ieşirii din componenţa RM în cazul luării deciziei de unire a RM cu un alt stat şi (sau) în cazul pierderii de către RM a statutului de subiect al dreptului internaţional (autorii nu iau în calcul cazul când un alt stat s-ar uni cu Moldova, pierzându-şi statutul de subiect al dreptului internaţional, iar Moldova păstrându-şi-l); 2) Ieşirea Nistriei din componenţa RM se înfăptuieşte cu o monitorizare internaţională pe baza deciziilor adoptate la un referendum în Nistria de către majoritatea locuitorilor din cei înregistraţi în teritoriu. Referendumul se stabileşte în conformitate cu legislaţia în vigoare exclusiv dacă există un temei pentru o asemenea ieşire. Ca şi alegerile în Sovietul Suprem de la Tiraspol, el are loc sub controlul UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA, Rusiei, Ucrainei ş.a. state democratice. Evident, o asemenea prevedere nu poate contribui la consolidarea statului moldovenesc. Consider că planul Ucrainei a avut drept scop promovarea interesor ucrainene în zonă. Iar aceste interese, după cum rezultă, cu părere de rău nu au în vedere neapărat o soluţionare definitivă a conflictului şi consolidarea statalităţii moldoveneşti.
Aşadar, putem observa un paradox: pe de o parte, Ucraina este interesată în existenţa statului moldovenesc, pe de altă parte, prin sprijinul acordat regimului de la Tiraspol în timpul războiului din 1992 (inclusiv cu luptători), prin propunerile sale din Planul cu privire la soluţionarea conflictului din estul RM, ea a făcut şi face ca Moldova să rămână un stat instabil, calificat de cercetători occidentali drept falimentar. Cred că acum, când Ucraina şi Moldova s-au apropiat ca niciodată de UE, având şanse de aderare, iar una din condiţii este existenţa unor graniţe controlate de autorităţile statelor care urmează să adere şi lipsa oricăror teritorii necontrolate de autorităţile legale, aflate în afara jurisdicţiei subiecţilor de drept internaţional, a sosit momentul adevărului pentru Ucraina: este ea în favoarea unui stat moldovenesc stabil, consolidat, funcţional şi viabil sau este pentru un stat moldovenesc falimentar, populaţia căruia mai devreme sau mai târziu va opta pentru unirea cu România pentru a scăpa de sărăcie, insecuritate şi instabilitate. Chiar dacă poate părea straniu, Ucrainei îi revine în acest sens un rol foarte mare. Cred că a sosit timpul ca autorităţile ucrainene să-şi schimbe percepţia privind rolul zonei nistrene necontrolate de autorităţile Republicii Moldova. Cu părere de rău, Kievul consideră RMN ca o garanţie a existenţei RM. În realitate, existenţa formaţiunii nistrene este un factor destabilizator, care conduce la şubrezirea poziţiilor RM şi, în ultimă instanţă, la înrădăcinarea tot mai adâncă a ideii unirii Moldovei cu România. Numai un stat moldovenesc stabil, controlat de autorităţile din Chişinău, poate avea un viitor.  
Consider că Ucraina poate contribui la menţinerea şi consolidarea statului moldovenesc prin acceptarea, în cadrul eforturilor de reglementare a conflictului nistrean, a unui schimb de teritorii cu Republica Moldova. La originea conflictului de pe Nistru se află modificările graniţei moldo-ucrainene efectuate în 1940 de autorităţile sovietice, care, deşi s-au făcut sub pretextul ajustării graniţelor la situaţia etnică din teren, au lăsat totuşi numeroase localităţi populate compact de ucraineni, pe malul stâng al Nistrului, în componenţa Moldovei şi numeroase localităţi populate compact de moldoveni, în componenţa regiunilor Cernăuţi şi Odesa ale Ucrainei. Studierea hărţii etnice a regiunii ne arată concludent acest lucru. Compoziţia etnică denotă faptul că încă în 1940 au fost alipite la RSS Moldovenească zone din stânga Nistrului cu localităţi unde etnicii ucraineni locuiesc compact. Generalul Ion Costaş relatează faptul că pe 25 august 1991 la Tiraspol a fost proclamată independenţa RMN, iar Igor Smirvov a plecat la Kiev, cu o adresare privind solicitarea de a fi acceptată RMN în cadrul statului ucrainean[7]. Desigur, situaţia s-a schimbat în mare măsură de atunci. Astăzi, poate, cetăţeanul rus Igor Smirnov ar prefera ca autointitulata RMN să aparţină Rusiei şi nu Ucrainei. Totuşi, cred că dacă în cadrul negocierilor cu participarea Ucraieni, UE, SUA şi Rusiei ar fi acceptată posibilitatea anulării cauzei conflictului, adică posibilitatea reparării pe cât se poate a crimei comise în toamna anului 1940 împotriva popoarelor ucrainean şi moldovenesc, când printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la trasarea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească nu s-a ţinut cont pe deplin de componenţa etnică a populaţiei din teritoriile care au fost schimbate de către regimul de la Moscova, ar putea fi găsită o soluţie viabilă conflictului, ceea ce ar conduce la asigurarea securităţii în zonă.
Originea confictului (sau războiului, cum preferă să-l numească generalul Ion Costaş) din 1990-1992 se află în delimitarea graniţei făcută în 1940, în urma căreia sudul şi nordul Basarabiei (de asemenea, ţinutul Herţa şi localităţile româneşti nord-bucovinene din raioanele Storojineţ şi Adâncata – care secole la rând au aparţinut Principatului Moldovei) au fost acordate de conducerea de la Moscova Ucrainei, iar Moldovei în schimb i s-a oferit o fâşie de pe malul stâng al Nistrului. Este adevărat că pe teritoriul respectiv, din stânga Nistrului, se aflau şi se află mai multe localităţi locuite de moldoveni, dar în cadrul schimbului de teritorii în componenţa RSSM au ajuns şi localităţi cu populaţie compactă ucraineană, aşa cum dincolo de graniţa moldo – ucraineană din stânga Niistrului au rămas sate moldoveşti: Handrabura, Valea Hoţului, Tocileva ş.a.. O rectificare de graniţă la etapa actuală, între Ucraina şi Republica Moldova, în urma căreia majoritatea localităţilor populate de moldoveni de peste Nistru (din cadrul aşa-zisei RMN) ar reveni sub jurisdicţia Chişinăului, iar cele locuite de ucraineni, ca şi localităţi unde etnicii ruşi sunt numeroşi, dar care se orientează (gravitează geografic şi economic) mai mult spre Odesa (ca oraşul Tiraspol) ar trece la Ucraina, iar în schimbul acestui teritoriu de la Ucraina ar reveni o suprafaţă cu exact aceeaşi mărime de teritoriu pe care se află localităţi locuite din vechime de o populaţie ce se identifică drept moldovenească (raionul Noua Suliţă) sau românească (raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ) ar fi o soluţie durabilă. În urma schimbului respectiv urmează ca suprafaţa teritoriului Ucrainei să rămână neschimbată: 603 700 km pătraţi. De asemenea, în urma implementării acestei idei ar dispare şi starea de incertitudine şi tensiune din autonomia găgăuzească, liderii căreia au declarat în mai multe rânduri că aşteaptă federalizarea RM şi acceptarea unităţii teritoriale autonome în cauză ca subiect în cadrul noii formule statale moldoveneşti – adică în cadrul unei federaţii.
Există mai multe precedente în istoria dreptului internaţional, care ne permit să afirmăm că acest scenariu este realizabil. În afara schimbului recent (1999) de teritorii între RM şi Ucraina (Giurgiuleşti - Palanca), există cazurile cunoscute de după primul război mondial, când România a efectuat un schimb de teritorii cu Cehoslovacia (în regiunea Maramureş) şi cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (în regiunea Banat).
În ceea ce priveşte stabilirea graniţei româno-cehoslovace, „la 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontieră care ar urma sa fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovacă. Ca urmare, Legatia cehoslovacă din România era anunaţată la 18 aprilie 1920 de hotărârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în condiţiile geografice respective presupunea obţinerea căilor de acces spre aceste teritorii. Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenţa Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia”[8].
În timpul Primului Război Mondial, Serbia și România au ajuns la un acord de împărțire a Banatului istoric, în caz de victorie asupra Germaniei și Austro-Ungariei, pe principiul de 1/3 pentru Serbia și 2/3 pentru România (cu schimbul de minorități între cele două state). Frontiera ce a tăiat Banatul în două părți a fost trasată la sfârșitul anului 1918 de o comisie internațională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne și confirmată prin Tratatul de la Trianon din 1920, lăsând o mică parte din Banat Ungariei (în apropiere de orașul Szeged), 1/3 Regatului Iugoslaviei și 2/3 României. La 24 noiembrie 1923, România și Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru o rectificare de frontieră. România a cedat Iugoslaviei satele Meda (Međa, Párdány), Modoș (Jaša Tomic), Șurian (Šurjan),Căptălan (Busenje), Crivobara (Markovićevo) și Gaiu Mare (Veliki Gaj, Nagy Gaj), în timp ce Regatul Iugoslaviei a cedat României satele Beba Veche (Stara Beba, Óbéba), Cherestur (Krstur, Pusztakeresztúr), Ciortea (Csorda) și Iam (Jám) și orașul Jimbolia (Žombolj, Zsombolya). Rectificarea efectivă a avut loc la 10 aprilie 1924 [9].
De asemenea, în 1993, când Cehoslovacia s-a destrămat, Cehia şi Slovacia au efectuat un schimb de teritorii. Pe 28 septembrie 2011 Franz-Lothar Altman, profesor german, a susţinut la sediul OSCE din Chişinău o conferinţă cu tema „Kosovo, un stat nefinisat: Status-quoul şi unele lecţii învăţate”. Referindu-se la criza din nordul regiunii kosovare, populat compact de sârbi (zona oraşului Mitrovitza), Altman a spus că una dintre posibilele variante de soluţionare avute în vedere este un schimb de teritorii între Kosovo şi Serbia: Belgradul capătă zona de la nord de Mitrovitza, iar părţi ale celor trei comunităţi albaneze din Serbia (valea Preşevo) se unesc cu Kosovo. Deşi, a menţionat Altman, această vale are pentru Serbia o importanţă geopolitică – şiind o cale de acces, de aceea Belgradul nu se grăbeşte să îmbrăţişeze această idee.
În luna septembrie 2011 Palestina a depus o ceree de aderare la ONU. O problemă în calea acestei aderări a constituit-o faltul că Israelul nu este de acord să accepte graniţele Palestinei din 1968, conform cărora West Bank (malul vestic al Iordanului) ar aparţine Palestinei. Israelul are numeroase colonii în acel teritoriu. Ca o solţie a acestei probleme, Guvernul israelian a propus un schimb de teritorii între Israel şi Palestina.   
Desigur, schimbul de teritorii poate fi avut în vedere ca o soluţie echitabilă a unui conflict. Dar schimbul de teritorii nu este o soluţie universal aplicabilă. Dacă am examina ipotetic varianta unor schimburi de teritorii în unele regiuni populate de minorităţi etnice în care nu s-au înregistrat conflicte, vom vedea că soluţia schimbului de teritorii nu poate fi aplicată. De exemplu, regiunea Tirolului de Sud, cu o populaţie austro-germană, aflată în cadrul Italiei, nu poate fi retrocedată Austriei pentru că această ţară (Austria) nu poate oferi în schimb o regiune cu aceeaşi suprafaţă, populată de italieni, aflată acum în interiorul graniţelor sale. Insulele Aland populate de suedezi, din cadrul Finlandei, nu pot fi schimbate cu un teritoriu de aceeaşi mărime, populat de finlandezi, din cadrul Suediei. 
În urma unei asemenea soluţii, aplicată în rezolvarea conflictului nistrean,Ucraina ar avea de câştigat. În primul rând, ar fi eliminată posibilitatea recunoaşterii de către Rusia a independenţei RMN, ceea ce ar fi un precedent şi stimulent pentru acţiuni de autodeterminare în Crimeea şi, în general, în Novorosia – regiunea litoralului nordic al Mării Negre, unde serviciile speciale ruseşti ar putea crea o republică după scenariul utilizat în estul Moldovei. De asemenea, Ucraina ar avea alături un stat moldovenesc consolidat, cu o populaţie care se identifică drept moldovenească, se identifică cu statul moldovenesc, deci un stat stabil. În al treilea rând, va fi eliminată temerea privind unele pretenţii teritoriale din partea României, temere suprinsă în note diplomatice ale funcţionarilor ambasadei americane la Kiev. Pe scurt, un asemenea schimb va conduce atât la consolidarea statului moldovenesc, cât şi la consolidarea statului ucrainean, lui revenindu-i teritorii cu o populaţie ucraineană şi rusofonă – orientată spre Ucraina.
În ceea ce priveşte Rusia, ea de asemenea ar avea de câştigat în urma unei asemenea soluţii a conflictului nistrean. Rusia este pe aceeaşi poziţie cu Ucraina în ceea ce priveşte interesul pentru menţinerea statului Republica Moldova. Practic, interesele Rusiei coincid cu interesele Ucrainei: ambele sunt împotriva unei apropieri, cu atât mai mult, împotriva unei asocieri între Moldova şi România. Interesele Rusiei se desprind dintr-un document publicat de Wikileaks, referitor la o vizită a lui Marian Lupu la Moscova în august 2009. În ştirea portalului de ştiri Unimenia intitulată “(doc) Wikileaks, UNIMEDIA şi secretul lui Marian Lupu din 2009”[10] este reprodusă o declaraţie a lui M. Lupu privind o întâlnire secretă cu oficiali ruşi: “Potrivit spuselor lui Lupu către Ambasadorul SUA, întâlnirea a semănat cu un examen psihologic detaliat. I-au fost puse o serie de întrebări despre relaţiile cu România, declaraţiile despre neutralitate, despre partenerii de coaliţie, dacă va oferi imunitate familiei Voronin, fapt confirmat de acesta”. Aşadar, Rusia doreşte ca Moldova să nu se reunească cu România, să se menţină ca stat, să-şi păstreze statutul său de neutralitate – care pentru Rusia înseamnă că Moldova nu aderă la NATO. Evident, în cazul unei uniri a Moldovei cu România, trupele alianţei nord-atlantice ar ajunge pe Nistru. De asemenea, Rusia ar scăpa de gaura neagră din bugetul său, pe care o constrituie Nistria. Este ştiut că datoria RMN faţă de Rusia pentru gazul consumat se ridică la 2, 9 miliarde $. Moscova oferă un sprijin financiar consistent – o parte din volumul pensiilor persoanelor din RMN este achitată de Rusia. Cred că o încetare a acestor acte de caritate ar ajuta Rusia să-şi rezolve problemele sale interne. Pe de altă parte, sunt de acord cu cercetători care susţin că „Transnistria nu reprezintă pentru ruşi un interes politic, strategic sau economic (...). Lipsa unei ieşiri la mare sau a frontierei comune cu Rusia, deci incapacitatea ruşilor de a ajunge în Transnistria fără a trece pe teritoriul „inamic” al Ucrainei sau al Republicii Moldova, invalidează orice teorii legate de valoarea geopolitică sau geostrategică a regiunii transnistrene”[11]. Cred că, în schimbul unor avantaje din partea UE şi SUA, Rusia îşi va îndeplini obligaţiunile asumate la summitul OSCE de la Istanbul, în 1999 – îşi va retrage armamentul şi muniţiile, de asemenea, militarii care vor dori să plece. Sperietoarea unirii Moldovei (care cuprinde RMN) cu România va dispărea complet: teritoriile locuite de ucraineni şi rusofoni vor aparţine Ucrainei şi nu va mai exista nici un pericol, oricât de ipotetic, ca un asemenea scenariu să-i vizeze pe locuitorii de la Tiraspol sau Rîbniţa.
Interesele altor actori influenţi din zonă sunt cunoscute: UE şi SUA doresc securizarea regiunii şi a frontierelor, ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor moldoveni, pentru a se evita o emigrare masivă a acestora în ţările UE, doresc cel puţin un stat prieten, democratic, şi stabil în vecinătatea UE dacă nu un stat membru al UE în etapa imediat următoare. Soluţia propusă în această lucrare poate contribui la realizarea acestor interese ale UE şi SUA.
Un aspect interesant în această abordare este legat de acceptarea de către populaţia ucraineană şi rusofonă din RMN ca localităţile lor să treacă la Ucraina, iar localităţile moldoveneşti din RMN şi din regiunea Cernăuţi (poate şi din sudul Basarabiei – raionul Reni, regiunea Odesa) să treacă la Moldova. Nu există cercetări sociologice privind atitudinea populaţiei respective faţă de o asemenea soluţie. Nu cred că locuitorii din satele ucrainene din RMN nu vor dori să facă parte din Ucraina, ca şi populaţia rusofonă a Tiraspolului sau Rîbniţei, orientată spre Odesa. Pare neclară atitudinea moldovenilor din regiunile Cernăuţi şi Odesa. La 14 mai 2011 am fost prezent la Bălţi la manifestările prilejuite de marcarea zilei Europei. Printre oaspeţi s-au aflat cel puţin 3 persoane din oraşul Noua Suliţă – inclusiv două angajate ale Direcţiei raionale de cultură. La întrebarea mea dacă populaţia moldovenească din raionul Noua-Suliţă ar accepta o asemenea evoluţie, unul dintre oaspeţii de la nordul Basarabiei, fiind total surprins de întrebare, mi-a răspuns că oamenii de acolo „nu pot fi revoluţionari. Pentru ca să fii revoluţionar, ai nevoie munţi în care să te poţi ascunde. Stăpânirile străine vin şi pleacă, dar oamenii rămân legaţi de pământul lor şi se numesc moldoveni”. Când am mers la festivalul Mărţişor, organizat pe 1 martie 2011 în casa de cultură din oraşul Noua Suliţă, am întrebat-o pe vecina de banchetă din microbus, o locuitoare dintr-un sat moldovenesc din raionul Noua-Suliţă, dacă ar fi de acord cu o asemenea evoluţie. Ea mi-a răspuns că aude pentru a doua oară despre aceasta. A mai auzit această idee de la preot, la biserica din sat. El a spus, cu referire la Biblie, că la sfărşitul vremurilor cei de un neam se vor întoarce la neamul lor. Cum moldovenii nord basarabeni se află pe teritoriul lor, interlocutoarea mea vedea întoarcerea în Moldova a moldovenilor din raionul Noua Suliţă cu tot cu teritoriul unde îşi au casele şi gospodăriile. Probabil, dacă moldovenii de acolo ştiu sau vor afla că este voia lui Dumnezeu ca cei de un neam să trăiască împreună, într-un stat, vor accepta acest lucru, chiar dacă Ucraina până acum a oferit un nivel de trai mai înalt cetăţenilor săi.
Nu ştiu dacă este aproape sfârşitul vremurilor, dar cred că soluţia propusă aici privind aplanarea conflictului de pe Nistru ar putea însemna o rezolvare definitivă a acestuia şi eliminarea unui punct fierbinte de pe harta Europei, iar Ucraina – prin acceptarea acestui scenariu – poate contribui fundamental la consolidarea statului moldovenesc, la rezolvarea conflictului şi la secutizarea acestei părţi a Europei, ceea ce va contribui la bunul parcurs european al Ucrainei, eventual în tandem cu Republica Moldova.
[2] Idem.
[3] Idem.
⃰ Cuvinte care rezultă din context. În textul ştirii lipsesc, notă A.L..
⃰  ⃰ La ultimul recensământ, din 2001, numărul etnicilor moldo – români a fost de aproximativ 410 000 persoane. Neoficial, numărul conaţionalilor noştri poate fi estimat la 500 000, luând în considerare faptul că s-a observat o scădere cu 27%, faţă de cum arăta pronosticul mediu, a românilor care se identifică drept moldoveni. Datele exacte la recensământul din 2001 sunt: 258.619 moldoveni şi 150.989 români. În total 409.608. Vezi Popescu Ion, Ungureanu Constantin, „Românii din Ucraina între trecut şi viitor”, Editura Primus, 2010, Oradea, pag. 42.
[5] Serebrian Oleg, „Geopolitica spaţiului pontic”, Editura Cartier, Chişinău, 2006, pag. 194-195.
[6] Popescu Ion, Ungureanu Constantin, „Românii din Ucraina între trecut şi viitor”, Editura Primus, 2010, Oradea, pag. 259.
⃰ Într-o corespondenţă pe E-mail i-am explicat lui Ion Popescu că nu este vorba de separatism în estul Republicii Moldova. Dacă teritoriul respectiv ar fi fost controlat de Chişinău şi ar fi vrut să se desprindă de Moldova, s-ar fi putut vorbi destre separatosm. Însă armata rusă nu a părăsit teritoriul respectiv niciodată, RMN a fost prclamată la 2 septembrie 1990, de aceea se poate spune că RM  - care este un stat separatist, nu s-a separat cu întreg teritoriul de Moscova, metropola respectivă păstrându-şi o redută pe pământul Moldovei.
⃰⃰ ⃰ Termenul Transnistria este greşit deoarece Republica Moldova are în jurisdicţia sa 6 comune pe malul stâng al Nistrului, în aşa-zisa Transnistrie (teritoriul dintre Nistru şi Bug), în timp ce regimul de la Tiraspol are în jurisdicţia sa 6 localităţi (un oraş şi 5 sate) din Cisnistria sau aşazisa Basarabie. Zona respectivă poate fi numită Nistria, pornind de la denumirea folosită la Tiraspol – republica moldovenească nistreană.
[7] Costaş Ion, Dni zatmeniia. Hronika neobiavlennoi voiny, Editura „Universul”, Chişinău, 2010, pag. 266.
[8] http://www.viseudesus.ro/maramuresul-istoric/36-maramures/50-cumsaunit, 10. 06.2011.
[9] http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Serbia, 10. 06.2011.
[11] Serebrian, Oleg, „Despre geopolitică”, Editura Cartier, Chişinău, 2009, pag. 138-139.
Bibliografie:
  1. Costaş Ion, Dni zatmeniia. Hronika neobiavlennoi voiny, Editura „Universul”, Chişinău, 2010.
  2. Popescu Ion, Ungureanu Constantin, „Românii din Ucraina între trecut şi viitor”, Editura Primus, 2010, Oradea.
  3. Serebrian Oleg, „Geopolitica spaţiului pontic”, Editura Cartier, Chişinău, 2006.
  4. Serebrian, Oleg, „Despre geopolitică”, Editura Cartier, Chişinău, 2009.
  5. Wikileaks.org
Comunicare prezentată la conferința științifică internațională „Identitatea civică şi integrarea europeană – factori ai consolidării statalității moldovenești”, organizată de către Asociația Istoricilor şi Politologilor „Pro-Moldova”, Portalul analitic ava.md, Centrul de analiză strategică şi prognoză „EST – VEST” şi Asociația pentru politică externă şi colaborare internațională şi desfășurată între 5-6 octombrie 2011 la Chișinău.
Etichete: , Autor: на

Postări populare