Auzim
des aceeași imputare autorităților de la
Chi șinău: care este planul (propunerile) guvernului moldovean
privind soluționarea conflictului din zona nistreană? Un asemenea plan nu
există. A fost exprimată doar dorința guvernelor care s-au perindat prin
clădirea din Piața Marii Adunări Naționale nr.1 privind reintegrarea zonei
nistrene – adică privind extinderea jurisdicției guvernului de la Chi șinău asupra zonei
respective. Un asemenea plan – elaborat de autoritățile de la Chi șinău, nu există din
simplul motiv că este rezultatul a ceva, nu se poate lua din vânt, sau din
nimic. Un plan (de acțiuni) rezultă din tactică, tactica rezultă din strategie,
strategia rezultă din politică, politica rezultă din viziune, viziunea rezultă
din misiune. Cum autoritățile Republicii Moldova niciodată nu au elaborat
misiunea statului, nici nu le putem pretinde un plan (de acțiuni) cu privire la
soluționarea conflictului din zona nistreană.
Atunci când activitatea autorităților moldovenești nu poate
fi calificată decât drept amatorism, alți actori internaționali au propus
planuri de soluționare a conflictului din Republica Moldova. Astfel, în 2002
OSCE a propus la Kiev
un prim asemenea plan. În 2003 Rusia a propus documentul care a fost denumit
„Planul Kozak”. În fine, în 2005 Ucraina a propus documentul care a fost
denumit de presă „Planul Iușcenko”. Nu există până în prezent un plan al
autorităților Republicii Moldova. Cum un plan vizează un document acceptat de
părțile în conflict, Legea din 22 iulie 2005 „cu privire la prevederile de bază
ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului
(Transnistria)” nu constituie un asemenea plan, ci un impas.
Mărturisesc că viziunea mea cu privire la soluționarea
conflictului a evoluat în timp. Într-o primă etapă am considerat că modelul din
Kraina (Croația) – retragerea trupelor sârbe în 1992 din Kraina, care a
reprezentat soluționarea conflictului din acea regiune – putea constitui un precedent
pentru soluționarea conflictului din zona nistreană, prin retragerea trupelor
rusești. Apoi am considerat că o soluție ar fi utilizarea câtorva precedente
din dreptul internațional cu privire la un schimb de localități între două
state. Astfel, în 1993 Cehia și Slovacia au agreat un schimb de localități. În
1924 România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor au efectuat un schimb
de localități. În 1919 România și Cehoslovacia a efectuat un schimb de
localități în Maramureș. Chiar dacă Republica Moldova a recunoscut granița
impusă de regimul sovietic de ocupație, la 4 noiembrie 1940, am crezut că
autotirățile Republicii Moldova ar putea propune Ucrainei restituirea
localităților populate de etnici ucraineni și rusofoni din Transistria
moldovenească, în schimbul unor localități populate de moldo-români din sudul
și nordul Basarabiei, ținutul Herța și nordul Bucovinei.
În fine, în ultima perioadă de timp, tot mai mult mă
conving că soluționarea conflictului din zona nistreană ține de ceva foarte concret
și clar: ridicarea nivelului de trai din teritoriul aflat sub jurisdicția
guvernului de la Chi șinău.
Pentru ca să spere la o reintegrare a zonei nistrene, autoritățile de la Chi șinău trebuie să facă
Republica Moldova atractivă pentru zona nistreană. Atâta timp cât în zona
nistreană pensiile sunt mai mari, iar tarifele, prețurile în supermarket-uri și
la piațe sunt mai mici decât în teritoriul aflat sub jurisdicția RM, o condiție
inalienabilă a reintegrării este ridicarea nivelului de trai al populației
statului moldonenesc. Nu e condiție obligatorie. Putem presupune că dacă se va
ajunge la situația când nivelul de trai din Republica Moldova liberă va fi
peste nivelul de trai din zona nistreană, comunitatea etnicilor ruși și cea a
etnicilor ucraineni ar putea fi oricum împotriva reintegrării cu Moldova. Dar
acum împotriva reintegrării (deoarece nivelul de trai în Republica Moldova este
inferior celui in zona nistreană) este și comunitatea moldovenilor din zona
nistreană…
[Articol scris pentru portalul Moldova.org]