Comunicare susținută la simpozionul științific „Republica Moldova în contextul proceselor de europenizare și democratizare”, Chișinău, 23 iunie 2014, Catedra Relații Internaționale, USM.
Rezumat:
Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea
supremă politică și judiciară a unei națiuni, prin persoane alese în acest
scop, pe un teritoriu. Tema beneficiilor și costurilor cedării suveranității în
contextul proceselor de integrare este actuală pentru Republica Moldova, aflată
în procesul integrării europene. Beneficiile ce rezultă din cedarea unei părți
a suveranității, pe exemplul UE, sunt asigurarea mai eficientă a bunăstării și
securității într-un cadru comun. Cei pentru care securitatea și bunăstarea sunt
obiectivele supreme sunt în prezent cei mai fervenți promotori ai conceptului
de Europă federală. Este reducerea suveranității un cost acceptabil în raport cu
obținerea unor beneficii vizând asigurarea unei bunăstări mai ridicate și a
unei securități mai trainice? Evoluţia Europei postbelice arată că oamenii tind
să recepteze problemele economice și de securitate ca fiind suficient de
importante încât să justifice delegarea unei părți semnificative din
suveranitate către un organism interstatal (sau suprastatal). Pe de altă parte,
oamenii tind să accepte anumite costuri doar atunci când se simt în mod direct
legați de ele, fie individual, fie prin intermediul comunității cu care se
identifică; oamenii nu sunt dispuși să accepte costuri care provin din avantaje
ori probleme care îi privesc doar pe alții.
Introducere
Europa de Est, din care face parte Republica Moldova, se află într-o
perioadă de transformări radicale. Academicianul Sergiu Ion Chircă, membru al
AȘM, menționa în una din ultimele sale cărți: „Desigur, soarta Basarabiei mai
depinde și de poziția puterilor mari, cu atât mai mult cu cât actualmente
Republica Moldova face parte dintr-un spațiu geopolitic (subl. A.L.)
unde se confruntă interesele Rusiei neoimperiale cu interesele UE, SUA și NATO.
Dacă până în 2003 Occidentul a fost mai mult indiferent față de R. Moldova,
apoi odată cu aderarea României la
NATO (2004) și UE (2007), Europa, SUA și NATO sunt mai
active, mai ales după venirea la putere a Alianței pentru Integrare Europeană,
în urma alegerilor din 29 iulie 2009” [2, 21]. Republica Moldova este situată
la granița între două spații geopolitice: al UE – NATO versus cel al Uniunii
Eurasiatice – OASC [ОДКБ]), într-o regiune de hotar (sau periferie) pe care
cele două complexe geopolitice și-o dispută. Conceptul „spațiu geopolitic” este
unul cheie în cadrul Geopoliticii. Conform unei tălmăciri a cercetătorului din
acest domeniu, Ilie Bădescu, Geopolitica „este ştiinţa relaţiilor dintre organizarea
etnică a spaţiului («patriile») şi organizările economice, politice, culturale,
religioase (orice spaţiu dispune de locuri sacre), imprimate în structuri şi
sisteme spaţiale, teritoriale” [4].
Pornind de la
statutul Republicii Moldova de membru al CSI, precum și pornind de la opțiunea
declarată și asumată a autorităților RM privind integrarea europeană, putem
afirma că în prezent are loc o tranziție a statului moldovenesc dintr-un spațiu
geopolitic: „vecinătatea imediată” [3, 155], spațiul post-sovietic controlat de
Rusia, în altul: spațiul geopolitic al UE. Are loc deplasarea graniței
geopolitice: de pe râul Prut ea este mutată pe linia administrativă care separă
Republica Moldova de Nistrenia (în funcție de evoluția situației din estul Ucrainei,
este posibil ca granița geopolitică dintre UE și Rusia să devină frontiera
ucraineano-rusă, iar zona nistreană să devină o enclavă în interiorul spațiului
geopolitic al UE).
Aflându-se în
zona de graniță dintre două spații geopolitice, se poate afirma că Republica
Moldova se află în fața unei dileme geopolitice: Vest (UE) – Est (Uniunea
Eurasiatică). Unii intelectuali atenționează asupra riscului proiectării asupra
unui spațiu geopolitic a unei imagini a binelui absolut, iar asupra altui
spațiu geopolitic – a imaginii răului absolut: „Acum statul RM stă la o
răscruce. Trebuie să ia decizii, trebuie să-și asume o direcție. E bine să facă
asta. Însă modul în care privește într-o direcție sau alta mi se pare greșit.
Oare chiar pe de o parte avem răul absolut, iar pe de altă parte binele
absolut? Poate oare exista o astfel de dihotomie radicală? Oare chiar tot răul
este în afara noastră? Răul e mereu celălalt? Și oare chiar salvarea trebuie să
vină mereu din afara noastră? Dacă așa stau lucrurile atunci noi ce rol politic
mai avem? Dacă nu noi sîntem sursa centrală a răului nostru politic, iar
salvarea nu vine în primul rînd din corpul nostru politic atunci despre ce țară
vorbim? Poate ar trebui să ne asumăm că noi sîntrem sursa centrală a binelui și
răului politic, fără a ignora, firește, și rolul celor mai puternici” [5].
În pofida unei
viziuni conciliante, promovată de unii cercetători, conform căreia statul
moldovenesc trebuie să aibă legături instituționalizate de aceeași factură cu
ambele spații geopolitice (atât cu UE cât și cu Uniunea Vamală), acest lucru
este dificil de realizat. Rezolvarea acestei dileme poate fi încercată în
cadrul unei analize din perspectivă istorică: de unde am pornit, cum am
evoluat, respectiv către ce tindem (cărui spațiu aparținem din punct de vedere
istoric). O altă direcție de cercetare vizează evaluarea standardelor
civilizaționale ale celor două spații geopolitice din proximitate, în vederea
optării pentru cele care ni se potrivesc. De asemenea, nu în ultimul rând, o
altă direcție de cercetare vizează evaluarea atât a oportunităților cât și a
riscurilor sau pericolelor care emană atât dintr-un spațiu geopolitic, cât și
din celălalt. În cercetările geopolitice din prezent este dezvăluit contextul
actual al evoluției spațiilor geopolitice cu care se mărginește și
interacționează Republica Moldova, aflată într-o zonă pentru care se desfășoară
o competiție între Federația Rusă și UE.
Suveranitatea – abordări conceptuale și practice
Cu referire la
evoluția spațiilor geopolitice la etapa contemporană, există mai multe valențe
conceptuale ale dezvoltării statului moldovenesc în acest context regional și
internațional. Un aspect teoretic de importanță cardinală pentru evoluția
statului moldovenesc vizează examinarea suveranității poporului țării în contextul
proceselor de integrare. „Dicționar[-ul] de geopolitică” tâlcuiește suveranitatea drept „Independența
deplină a unui stat în raport cu
alte state în politica externă și
deplina lui libertate în promovarea politicii
interne. Statutul ONU stipulează respectul față de suveranitatea statelor,
acesta fiind principiul fundamental al dreptului internațional. Sub aspect
geopolitic, suveranitatea este privită frecvent ca o noțiune ideală și
declarată, statele mici avînd deseori o suveranitate limitată sau chiar falsă.
Un fenomen la care asistăm în ultimii ani este cel al concesionării benevole a
unei părți a suveranității în favoarea unei instituții supranaționale, Uniunea
Europeană fiind un exemplu concludent în acest sens” [6, 272-273].
Așadar, în contextul fenomenelor de evoluție a spațiilor geopolitice
limitrofe statului moldovenesc, ne putem întreba: cum reușesc autoritățile
Republicii Moldova să păstreze (dacă își propun acest scop) cât mai mult din suveranitatea
țării, în contextul integrării într-un spațiu geopolitic? Sunt conștiente
autoritățile de la Chi șinău
de necesitatea asumării și realizării dezideratului privind păstrarea
suveranității? Sunt conștiente autoritățile moldovenești de pericolele care
stau în fața statului din acest punct de vedere?
Conceptul suveranitate este strâns legat de cel al
intereselor naționale. „Dicționar[-ul]
de geopolitică” definește interesele naționale astfel: „În relațiile
internaționale orice stat urmărește
anumite scopuri proprii, are interese naționale și doar unele dintre acestea
sunt considerate ca fiind vitale – cele care vizează menținerea integrității teritoriale, a suveranității
și stabilității statului. Interesul vital poate fi de natură economică (de
exemplu, asigurarea resurselor energetice sau asigurarea piețelor de desfacere,
în cazul unor țări hiperdependente de exporturi precum Germania și Japonia) sau
politică (de exemplu, împiedicarea expansiunii regimurilor comuniste în
emisfera vestică era un interes vital al Washingtonului în perioada Războiului Rece)” [6, 135]. Se poate afirma că
interesele naționale vitale, pentru fiecare stat, se reduc în esență la două:
asigurarea securității și asigurarea bunăstării. Acestea două sunt indisolubil
legate întrucât numai un stat care și-a asigurat bunăstarea – izvorâtă din
dezvoltarea economică – este capabil să-și asigure securitatea (cheltuielile
necesare pentru asigurarea capacităților militare), tot așa cum numai un stat
care poate să-și asigure securitatea se poate bucura, în condiții de pace și
stabilitate, de o dezvoltare economică ce se concretizează prin asigurarea bunăstăruii
cetățenilor țării (a celor mulți, nu a unui grup oligarhic). În vederea
realizării acestor interese vitale, un stat poate opta pentru integrarea în
organizațiile unui spațiu geopolitic, înscriindu-se în structurile sale
economice, politice și – în cazul în care nu și-a asumat statutul de
neutralitate – în structurile sale politico-militare (de securitate colectivă).
În acest context,
se profilează următorul aspect: asigurarea bunăstării și securității, într-un
spațiu geopolitic instituționalizat, poate solicita transferul de suveranitate
către instituțiile comunitare. Acest lucru este evident în exemplul Uniunii
Europene și NATO: în condițiile integrării unei formațiuni statale în
organizațiile respective (una: politico-economică, alta: politico-militară)
statele își asumă delegarea unei părți a propriei suveranități structurilor de
conducere a respectivelor organizații. Aceasta înseamnă că deciziile luate de Bruxelles
– atât cele ale UE, cât și cele ale NATO – sunt obligatorii pentru statele
membre. A devenit celebră o expresie a cercetătorului german Carl Schmitt:
„suveran este cel care decide asupra stării de excepție“.
De fapt, chiar și statutul de stat membru al ONU presupune cedarea unei părți
din suveranitate, căci în cazul adoptării unor decizii de către Consiliul de
Securitate al organizației (de exemplu, privind aplicarea unor sancțiuni față
de un stat), acea decizie este obligatorie pentru toate statele membre.
În principiu,
suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă
politică (legislativă, executivă) și judiciară a unei națiuni, prin persoanele
alese (sau desemnate) în acest scop, pe un teritoriu. Cu referire la
necesitatea delegării unei părți din suveranitate, de către statele care devin
membre ale unor organizații ce reprezintă instituționalizarea unor spații
geopolitice, în cercetările științifice este abordată și examinată întrebarea:
merită să fie asigurate bunăstarea și securitatea prin reducerea suveranității
statului? Este reducerea suveranității (sau renunțarea la ea, de exemplu în
cazul creării Statelor Unite al Europei) un cost acceptabil în raport cu
obținerea unor beneficii vizând asigurarea unei bunăstări mai ridicate și a
unei securități mai trainice? Evoluţia Europei postbelice arată că oamenii tind
să recepteze problemele economice și de securitate ca fiind suficient de
importante încât să justifice delegarea unei părți semnificative din
suveranitate către un organism interstatal (sau suprastatal).
În orice caz, cei
pentru care securitatea și bunăstarea sunt obiectivele (ca să nu spunem:
valorile) supreme sunt în prezent cei mai fervenți promotori ai conceptului de
Europă federală. Este clar că o Europă federală reprezintă expresia renunțării
într-o măsură mai mare la suveranitate de către statele care devin subiecți ai
federației. Însă evenimente neașteptate – ca, de exemplu, crizele economice –
îi fac brusc pe oameni să reflecteze mai profund și mai amplu asupra costurilor
implicate de creşterea economică, siguranţa locului de munca ori stabilitatea
monetară într-un spațiu supranațional, care poate suferi din cauza problemelor
într-un stat membru (a se vedea cazul Greciei, care a afectat întreaga UE la
mai mulți indicatori). Evoluţia constantă într-un spațiu comunitar
supranațional poate fi brusc periclitată, iar cetățenii unui anumit stat tind
să conștientizeze că a face politica unei entitati străine poate sa implice, pe
lângă beneficii, și costuri nebănuite. Mai concret, în situaţii de criză,
obligațiile derivate din apartenența la
UE (sau NATO) ale unui stat îl determină să se confrunte cu
probleme și riscuri generate de un anumit aliat și pe care întregul grup și le
asumă, susținând un actor în dificultate. Tocmai de aceea atâta timp cât un
stat ca Republica Moldova nu își va rezolva problemele fundamentale – sărăcia,
datorată corupției în sistemul administrativ și judecătoresc, de asemenea – insecuritatea
datorată conflictului nerezolvat privind zona nistreană, el nu poate conta pe
acceptarea de către statele membre ale UE a aderării sale la comunitate, oricât
s-ar declara despre intenția de a adera la structurile comunitare.
În cadrul UE tendințele
de transferare a unei părți tot mai mari a suveranității către structurile de
conducere comunitare pot conduce, după unele aprecieri, în viitorul mai mult
sau mai puțin îndepărtat, la constituirea unei Europe federale. Iar în
condițiile pierderii tot mai mari a suveranității de către popoarele statelor
membre, nu poate fi exclusă situația când unii dintre europeni vor ajunge să
regrete că și-au delegat în mod permanent către instituțiile Uniunii dreptul de
a decide asupra unor chestiuni fundamentale care vizează statul lor. Ei pot
ajunge să se întrebe de ce trebuie să suporte riscurile și costurile unor iniţiative
care nu doar că nu îi vor privi în mod direct, dar nici măcar nu vor fi luate
prin consultarea lor. Susținerea de către structurile comunitare a unor
războaie precum cel din Irak (în Spania acest pas – susținerea intervenției
militare – s-a soldat, printre altele, și cu schimbarea guvernului) poate
conduce la schimbarea atitudinii unor europeni cu privire la susţinerea ideii
Europei federale. Oamenii tind să accepte anumite costuri doar atunci când se
simt în mod direct legați de ele, fie individual, fie prin intermediul
comunității cu care se identifică; oamenii nu sunt dispuși să accepte costuri
care provin din avantaje ori probleme care îi privesc doar pe alții.
Un posibil
exemplu în această ordine de idei îl poate constitui Franța în relația sa cu
NATO. În mai 1965 președintele Charles de Gaulle, după o vizită efectuată la Moscova , a anunțat că
Franța se retrage din NATO. În februarie 1966 Franța și-a pierdut statutul de
stat membru al Alianței, iar cartierul general al organizației a fost mutat de la Paris la Bruxelles.
Președintele francez nu a dorit ca Franța să ia parte la un război între SUA
(NATO) și URSS (Tratatul de la Var șovia),
care nu implica interesele Franței în situația internațională tensionată din
acea perioadă. Franța a rămas în structurile politice ale NATO, nu și în cele
militare. Acțiunile Franței din perioada evocată pot fi un argument pentru
factorii politici din Republica Moldova care în prezent promovează menținerea
și întărirea (recunoașterea internațională a) statutului de neutralitate a
țării, în condițiile unei tensionări a relațiilor între cei doi actori
geopolitici: SUA și Federația Rusă.
Neoimperialismul în raport cu imperialismul clasic
Un alt termen
folosit în contextul cercetării temei beneficiilor și costurilor legate de
reducerea suveranității în contextul proceselor de integrare este conceptul de neoimperialism, utilizat, printre alții,
de cercătătorul în domeniul Geopoliticii Ilie Bădescu ș.a.. În studiul colectiv
„Geopolitica noului imperialism” Bădescu susține că lumea va evolua spre câteva
tipuri de neoimperialism, el evocând două: „ideocratice
și plutocratice”. Autorul
explică: „Noul imperialism decurge din tendința unor metropole de a obține
controlul asupra marilor spații (atlantist, continentalist sau eurasiatic,
central-european, pacific, mediteranean, cu nordul Africii cu tot, evident);
din tendința spre hegemonie în cadrul unui «mare spațiu» (Grossraum, cu termenul lui Smith, ori panidee, cu termenul lui K. Haushofer); din jocul de interesele al
marilor corporații supranaționale și
transnaționale etc. Supremația poate fi dobândită și prin tendința
dominatoare a unor curente culturale și ideologice, tendință izvorâtă din
năzuința de a dobândi controlul spațiului mintal la scară globală. Exemplul cel
mai cunoscut de imperiu ideologic a fost acela al Imperiului Marxist susținut de rețeaua Internaționalelor comuniste,
care, finalmente, au reușit să preia controlul Imperiului Rus deviindu-l de la
linia lui originară, adică înlocuind orientarea slavofiană și creștină din
imperiul țarilor cu una anticreștină și internaționalist-antinațională. [1,
15]. În timp imperialismul ideocratic izvorăște din suprematismul unei
ideologii, care rostogolește pe scena lumii teribile ideocrații ce au
propovăduit exterminarea de masă și de clasă în numele și la adăpostul unei
ideologii, imperialismul plutocratic reprezintă „acele forme de imperialism
derivate din puterea banilor, din care se hrănesc plutarhiile (oligarhii
banilor și ai băncilor)” [1, 15]. Comparând cele două tipuri de imperii –
clasice și noi – autorul remarcă: „ Imperialismul generic acoperă formele de
exprimare a pretenției unei puteri de a comanda la scara lumii, ori a unui
spațiu care aspiră, la rândul său, spre o poziție hegemonică în lume.
Noul imperialism,
spre deosebire de imperialismele clasice cunoscute, nu mai derivă dintr-o
dominație administrativ-militară, precum s-a precizat, ci poate să decurgă și
din manifestarea altor forțe, formațiuni și protostructuri, precum ar fi cele
derivate din puterea banilor, ori din puterea conferită de marile corporații,
fixându-și rădăcinile, însă, și în puterea discursivă a unei ideologii
dominante, precum a fost doctrina bolșevică ori doctrina neoliberală a
fundamentalismului pieței, care-i grupează pe cei ce-și întemeiază gândirea și
afacerile pe teoria piețelor eficiente
accentuaând fundamentalismul pieței” [1, 15]. Cu toate că diferă, cele două
tipuri de neoimperialism au ceva în comun: „Cele două tipuri de formațiuni neoimperialiste dintre cele
amintite, și anume cea de tip plutocratic
și cea de tip ideocratic, au o
caracteristică comună: deficitul, spre absență, al sensibilității față de
problemele și suferințele colectivităților omenești și lipsa oricărui
devotament față de formele de afirmare identitară a popoarelor. Neo-imperialismul plutocratic se
fondează pe nulitatea sentimentelor
sociale, pe un deficit structural propriu relației bănești, a banului. […].
Când tipul acesta de indiferență denumită ban (indiferența reciprocă este
miezul relației bănești) devine principiul emergenței suprastatului și deci a
unei subordonări a popoarelor față de puterea banului (o subordine zidită din
materia numită insensibilitate și deci din fizionomia singurătății) vorbim
despre un neoimperialism plutocratic,
despre o plutocrație mondială. A doua trăsătură a neomperialismului este
tendința elitelor locale spre „subalternizare” (Grosfoguel) față de o elită
dominantă din care-și fac scut amăgitor în fața multiplelor amenințări care vin
de la cei săraci, de la cei umiliți, de la dezordini, adică dinspre curentul
anarhic. De aceea, noii președinți din societățile sau statele periferiale
ale sistemului neomperialist nu mai au, nici pentru ei, nici pentru popoarele
lor, suveranitate; ei sunt complet
obedienți, subalternizați față de marile metropole și față de cei puternici din
statele metropolitane, ori din clasa funcționarilor marii finanțe, ori în fața
șefilor din umbră ai marilor corporații, deopotrivă economice și ideologice”
[1, 16].
Cum rezultă din
expunerea lui Bădescu, elementul comun al celor două tipuri de neoimperialism
ține de faptul că ele au fost puse în aplicare de „exponenții
revoluționarismului, un curent care a pus stăpânire pe mentalul veacului al XIX
[cu toate că cele două revoluții care au dat tonul s-au produs la sfârșitul
secolului XVIII: cea americană în 1776 (soldată cu declararea independenței),
iar cea franceză în 1789, notă A.L.] redefinind ideile de libertate, dreptate,
în afară și fără de Dumnezeu, fără tradiții, fără de «vechile amintiri». Noul imperialism
s-a născut într-un asemenea mediu
spiritual (devenindu-i principalul vehicul) fiindcă cei fără de memorie,
cei fără de credința în Dumnezeu, cei fără de conștiința istoriei lor pot fi
supuși, dominați, subalternizați fără dificultate” [1, 19]. Ambele tipuri de
neoimperialism poartă un caracter antropocentric, opus teocentrismului omului
tradițional. De fapt, tranziția de la societățile tradiționale la cele moderne
– produsă în cele două tipuri de societăți – a însemnat diminuarea
religiozității, iar cu aceasta – și diminuarea moralității, ceea ce a produs
corupție și alte manifestări degradante. Concluzionând, Bădescu a definit
conceptul abordat astfel: „neoimperialismul
este acea formă de putere globală care-și extrage forța din decapitalizarea economică,
intelectuală (culturală) și strategică a popoarelor, în speță a statelor
naționale. Neo-imperiile sunt puternice acolo unde popoarele sunt slăbite
(citește: decapitalizate) cultural/spiritual, economic și strategic” [1,
30].
În ceea ce
privește tipologia neoimperialismelor, Bădescu mai propune clasificarea:
neoimperialism politic și neoimperialism economic. Se poate deduce că
neoimperialismul politic este strâns legat de cel ideologic, pe când
neoimperialismul economic este strâns legat de cel plutocratic. Totuși, chiar
și imperialismul plutocratic sau economic are bine dezvoltată componenta
ideologică, concretizată în așa-zisa corectitudine politică: un set de norme pe
care imperiile tind să le impună statelor asupra cărora vor să domine și care pot
intra în conflict cu cutumele – tradițiile din acele state (de exemplu,
afișarea orientării sexuae netradiționale, acceptarea căsătoriilor dintre
perosane de același sex și permisiunea de a adopta copii). Totuși, întrucât
neoimperialismul de tip ideologic (clasic – adică marxist) pare să fi suferit o
înfrângere clară prin dispariția URSS (China este în prezent un stat cu vocație
mai degrabă naționalistă decât cu una imperialistă de tip ideologic), rezultă
că neoimperialismul de tip plutocratic (sau economic) este cel care
proliferează în perioada actuală. „Puterile
economice neoimperialiste sunt cele care au reușit să acumuleze capitaluri
strategice (metale prețioase, acțiuni, obligațiuni, titluri asupra unor
proprietăți ale solului și ale sunsolului etc.). Neoimperialismul economic, adică neoimperialismul de fază terțiară, s-a născut odată cu apariția piețelor capitalurilor strategice.
Războaiele noi sunt legate de lupta marilor puteri pentru acapararea
controlului pe piețele capitalurilor strategice: controlul pieței fondurilor de investiții suverane (fonduri
de avuție suverane)” [1, 31].
Așadar, se poate
afirma că un stat care formal este suveran (și este prezent ca atare pe harta
politică a lumii), poate constitui o colonie a unor coprorații transnaționale,
cu sediul central într-o metropolă neoimperială, în condițiile în care și-a pierdut
controlul asupra fondului suveran de avuție (în cazul unui stat cu o economie
ca cea a Republicii Moldova acest fond vizează: sistemul bancar, aeroporturi și
căi ferate, pământurile arabile, întreprinderi cu producție competitivă, deci
exportatoare, cum sunt cele vinicole: Cricova, Mileștii Mici ș.a.).
Neoimperialismul constă tocmai în încercarea de a intra în posesia activelor fondurilor suverane de avuție (sovereign
wealth fund) sau
de investiție, cum sună traducerea în română, în acest sens purtându-se bătălii
între principalele corporații transnaționale, dar care își au sediul central
într-o metropolă (există corporații americane, germane, rusești ș.a.). Acele
state care și-au pierdut controlul asupra bogățiilor sale (de exemplu, țări din
Africa: controlul asupra bogățiilor subsolului), și-au pierdut „orice șansă de
a se afla pe piețele strategice și astfel a început lungul proces de
periferializare” [1, 32].
Nu în ultimul
rând trebuie menționat că în condițiile proliferării unui neoimperialism
plutocratic de către corporațiile transnaționale cu sediul în state
occidentale, de rând cu promovarea intereselor sale economice prin cumpărarea
de active (bănci, întreprinderi) în statele din spațiul ex-sovietic, Federația
Rusă recurge și la metode ale imperialismului clasic, care părea de domeniul
exclusiv al trecutului. Doctrina „lumii ruse”, respectiv a „adunării
teritoriilor” este discutată de unii cercetărori din comunitatea științifică
rusă și internațională, mai ales în contextul anexării în martie 2014 de către
Rusia a Crimeii și în contextul luptelor din estul Ucrainei (regiunile Lugansk
și Donețk, care constituie regiunea denumită Donbas). Evenimentele din
1990-1992 din zona nistreană a Republicii Moldova capătă o valoare deosebită,
căci în Donbas pare să fie repetat scenariul din zona nistreană. În lumina
acțiunilor Federației Ruse se poate conchide că în prezent pot fi observate două
tipuri de imperialism:
1) clasic – practicat de Rusia;
2) plutocratic – practicat de Occident (în primul rând de SUA).
1) clasic – practicat de Rusia;
2) plutocratic – practicat de Occident (în primul rând de SUA).
Concluzii
Există mai
concepte cu valențe (însușiri, posibilități de dezvoltare) de importanță
deosebită legate de tema beneficiilor și costurilor cedării suveranității în
contextul proceselor de integrare, pe fundalul evoluției spațiilor geopolitice
la etapa contemporană: interese naționale, imperii noi, neoimperialism, fond
suveran de avuție ș.a.. Examinând toate aceste concepte din perspectiva
acțiunilor din prezent ale Republicii Moldova în contextul evoluției spațiilor
geopolitice, respectiv ale integrării sale europene, se poate concluziona: 1.
integrarea statului moldovenesc într-un spațiu geopolitic trebuie să se facă de
către autorități prin păstrarea fondului
suveran de avuție (sistemul bancar, pământurile arabile, aeroporturile și
căile ferate, întreprinderile de distribuție și de tranzitare a gazului și a
energiei electrice, întreprinderile exportatoare de vinuri, ș.a.) – fie în
proprietatea statului (de ex., rețelele de transportare a gazului care
tranzitează spre Balcani), fie în proprietatea unor agenți economici privați cu
statut de persoane juridice autohtone, respectiv cu capital majoritar din
Republica Moldova; 2. autoritățile moldovenești trebuie să acționeze, în
contextul proceselor de integrare, în vederea păstrării și sporirii fondului
suveran de avuție – acesta trebuie să fie criteriul bunei integrări (creșterea PIB-ul,
o balanță de plăți pozitivă); autoritățile trebuie să opteze pentru acel grad
de integrare care va servi acest scop; 3. integrarea(în cazul Republicii
Moldova: europeană) nici într-un caz nu trebuie făcută cu prețul pierderii de
către stat (sau agenții economici autohtoni) a activelor fondului suveran de
avuție în favoarea corporațiilor (sau „investitorilor”) dintr-un spațiu geopolitic
sau din celălalt. Statutul de independență al unui stat este real atunci când
un stat dispune de fondul său de avuție (pentru aceasta este nevoie: 1) să
existe un asemenea fond, 2) statul, agenții economici autohtoni – să-l
controleze, iar cadrul legislativ în materie de impozitare să canalizeze o parte
cât mai mare din profituri în bugetul de stat, din care să poată fi oferite
salarii decente bugetarilor și venituri decente diferitelor categorii sociale:
pensionari, mame cu copii mici, șomeri ș.a.). Altminteri, independența unui
stat este iluzorie, în ciuda faptului că formal un asemenea stat figurează pe
harta politică a lumii.
Bibliografie:
- Bădescu I., Dumitrescu L., Dumitrașcu V. Geopolitica noului
imperialism. – București: Mica Valahie, 2010. 414 p.
- Chircă S.I. Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut. –
Chișinău: Arc, 2012. 228p.
- Cioroianu A. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine
mondială. – Bucureşti: Curtea Veche, 2009. 392 p.
- Geopolitica – teorii, concepte, specific. Ce este geopolitica?http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/489-Geopolitica-teorii-concepte-specific-Ce-este-geopolitica , accesat: 4.06.2014.
- Despre suveranitate, artificialitate şi alte întrebări. În dialog cu Vasile Ernu, http://platzforma.md/?p=1217 , accesat: 4.06.2014.
- Serebrian O. Dicționar de Geopolitică. – Iași: Polirom, 2006. 342 p.
