Termenul
„federalizare” nu a fost utilizat des în istoria gândirii politice a spațiului
cultural moldovenesc. Spre comparație, în Statele Unite încă în 1787-1788 a
fost publicată o serie de optzeci și cinci de articole și eseuri scrise de
Alexander Hamilton, James Madison și John Jay de promovare a ratificării Constituției Statelor
Unite (adoptată la 17 septembrie 1787). Șaptezeci și șapte au fost publicate într-o
altă serie în revistele The Independent
Journal și în The New York
Pachet între octombrie 1787 și august 1788. O compilație a acestora și a
altor opt, cu titlul seriei: Federalistul,
a fost publicată în două volume în 1788 de către J. și A. McLean [1].
Cu
toate că în Moldova sfârșitului secolului XVIII asemenea dezbateri intelectuale
nu erau purtate, conținutul noțiunii federalizare nu era unul străin
demnitarilor statului moldovenesc și intelectualilor din țară. Fostul domn al
Moldovei, Dimitrie Cantemir devenise membru al Academiei de la Berlin la sfârșitul anului
1711, după câteva luni de aflare în Rusia. La cererea acesteia el a scris lucrarea
„Descrierea Moldovei”, înainte de 1714. În capitolul al XVI-lea, intitulat „Despre
ceilalți locuitori ai Moldovei”, printre
altele, Cantemir enumeră minoritățile etnice conlocuitoare: „În afară de
moldoveni, ai căror strămoși s-au întors din Maramureș, locuiesc în Moldova
mulți greci, albanezi, sîrbi, bulgari, poloni, cazaci, ruși, unguri, nemți,
armeni, evrei și țigani” [2, 64]. Autorul a descris starea lucrătorilor
pământului țării și oferă apoi o informație ce prezintă interes în contextul
temei noastre: „Cele ce am spus despre supușii Moldovei nu trebuie să se aplice
țăranilor din trei ținuturi ale Moldovei, care, este drept, nu sunt nobili,
totuși nu ascultă de nici un boier și alcătuiesc [fiecare dintre cele trei zone,
notă A.L.] un fel de republică
(subl. A.L.). Primul este Câmpulungul în ținutul Sucevei, încins de un lanț
neîntrerupt de munți foarte înalți. Cuprinde cam cincisprezece state, care
toate își au legi și judecători proprii. Uneori primesc și doi vornici trimiși
de domn, dar nu rareori, dacă aceștia jignesc pe țărani, îi izgonesc,
bizuindu-se pe alte mijloace de apărare pe care li le-a dat natura. Ei nu știu
să sape ogoare, care în munții lor nici nu sunt, și toată munca lor stă în
îngrijirea oilor. Plătesc un bir anual, nu cît vrea domnul, ci cît făgăduiseră
ei domnitorului mai înainte, și această învoială o reînnoiesc prin trimișii lor
de câte ori Moldova capătă un domn nou” [2, 67-68].
Pe
celelalte două „republici” Cantemir le-a descris astfel: „A doua republică în
Moldova, mai mică însă, este Vrancea în ținutul Putnei, aproape de hotarul cu
Valahia, înconjurată pretutindeni de munți sălbatici. Are douăsprezece sate,
numără două mii de gospodării și, la fel ca și Cîmpulungul, mulțumindu-se numai
cu păstoritul oilor, nu cunoaște plugul. Tot așa, locuitorii plătesc domnului
în fiecare an un anumit bir hotărît, dar altminteri se conduc după legile lor
și nu primesc nicicum porunci sau judecători de la domn. A treia este Tigheciul
în ținutul Fălciului, un codru la hotarul cu tătarii din Bugeac. Cel mai
puternic parapet al întregii Moldove dintre apele Prutului și Basarabia.
Locuitorii plătesc în fiecare an domnului un bir mic; toți sunt călărași.
Odinioară erau opt mii, astăzi cu greu scot la luptă două mii; altminteri
întrec pe toți locuitorii Moldovei în vitejie, astfel încît se spune într-un
proverb binecunoscut: cinci tătari crîmleni fac mai mult decât zece tătari
bugeceni, cinci moldoveni întrec zece crîmleni, dar cinci codreni, căci acesta
este numele care se dă obișnuit tighecenilor în Moldova, bat zece moldoveni” [2,
68].
Așadar, vedem
că în perioada medievală în Moldova a existat o organizare statală care a
permis existența unor unități teritorial-administrative „cu statut special” – trei
zone care beneficiau de autonomie, atât în ceea ce privește relațiile finaciare
(birul diferit de al celorlalte ținuturi),
juridice (se conduceau după legile lor). Un specific al celor trei zone
viza activitățile economice ale populației – localnicii se ocupau cu oieritul. Cantemir
nu a dat informații cu privire la apartenența etnică a populaițiilor celor trei
„republici”, dar e de admis că dacă populațiile respective ar fi aparținut unui
alt neam decât cel moldovenesc, el ar fi precizat acest fapt.
Astfel
se poate menționa că în istoria Moldovei au existat elemente ale construcției „federale”
a statului, fără ca termenul juridic respectiv să fi fost folosit de savantul
Dimitrie Cantemir sau de alți intelectuali moldoveni (de exemplu de cronicari).
Tradițiile „federalismului” în istoria Moldovei au câteva caracteristici: cele trei
„republici” constituiau autonomii în baza unor acorduri încheiate cu puterea
centrală (privind impozitele, legile proprii, proprii judecători/cârmuitori
locali, privind neamestecul puterii centrale în toate aspectele vieții în
zonele respective); autonomiile respective nu erau constituite pe principii etnice;
în consecință, cu terminologie modernă, se poate afirma că sistemul respectiv
de organizare statală se prezenta ca „o federație asimetrică”.
În ultima
perioadă de timp discuțiile cu privire la adoptarea federalizării ca o soluție
a conflictului privind zona nistreană devin tot mai dese în spațiul public
moldovenesc. Există argumente pro și contra. În principiu, discutarea
conceptului, din perspectivă științifică, este un fapt firesc într-o societate
democratică orientată spre modelul civilizațional european, acolo unde există
mai multe state federale. De-a lungul anilor au fost propuse câteva planuri de
reglementare a conflictului în baza principiului federalizării. O primă
inițiativă oficială în acest sens a fost făcută de OSCE în 2002. În anii
următori Rusia (2003) și Ucraina (2005) au propus fiecare planul său de
reglementare, în baza principiului federalizării.
Federaţia
Rusă a propus planul „de unire a Moldovei şi Nistreniei” în 2003. Acesta mai
este numit „Planul Kozak”, deoarece a fost elaborat cu participarea lui Dmitrii
Kozak, reprezentantul special al preşedintelui Rusiei Vladimir Putin. Planul se
conţine într-un „Memorandum privind principiile de bază ale sistemului politic
al statului unit”, care a fost parafat de preşedintele RM V. Voronin şi de
„preşedintele RMN” I. Smirnov. După parafare, preşedintele Voronin a denunţat
documentul, care nu a mai fost semnat, declarând că între textul parafat şi cel
care urma să fie semnat existau diferenţe, în sensul că textul fusese modificat
fără acordul părţii moldoveneşti. D. Kozak a respins aceste acuzaţii. Textul
elaborat de Rusia prevedea ca „părţile” – Republica
Moldova şi Nistrenia, urmau să
convină că reglementarea definitivă a problemei zonei nistrene trebuie să se
realizeze pe calea „transformării sistemului politic al RM” cu scopul
construcţiei unui stat independent, democratic, comun, bazat pe principiile federaliste, determinat în
graniţele teritoriului RSSM de la 1 ianuarie 1990 – Republica Federală Moldova
(RFM).
La
alineatul 3.8. al Memorandumului se prevedea că „Republica Moldovenească
Nistreană este Subiect al Federaţiei, o formaţiune statală [?!] în componenţa
Federaţiei”. Prin această prevedere, Rusia dorea ca Republica Moldova să
recunoască „RMN” în calitate de stat. Mai mult, textul mai prevedea că „formaţiunea
teritorială autonomă Găgăuzia” este şi ea „un Subiect al Federaţiei”. Nu era clar
de ce într-un memorandum consacrat soluţionării problemei privind zona
nistreană a RM, în care părţile sunt RM şi Nistrenia, autorii ruşi au implicat
și zona găgăuză a ţării, în care nu există vreun conflict și care nu este parte
în conflictul de pe Nistru.
Autorii
ruşi mai stipulau că „În afara teritoriilor subiecţilor Federaţiei [în afara
Nistreniei şi Autonomiei găgăuze] toate prerogativele puterii legislative,
executive şi judecătoreşti de competenţa Subiecţilor Federaţiei sunt exercitate
direct de către Preşedintele
federal, Parlamentul federal, Guvernul federal şi de către judecătoriile
federale, iar în cazuri determinate de legi – de către administraţia publică
locală”. Înţelegem din această prevedere că, în viziunea autorilor
memorandumului, era vorba de o federaţie asimetrică.
Adică se prevedea să existe un teritoriu federal şi teritoriile a doi subiecţi
ai Federaţiei: RMN (Nistrenia) şi formaţiunea teritorială autonomă găgăuză.
Conform
alineatului 17 se prevedea că „Părţile se adresează Federaţiei Ruse, Ucrainei,
OSCE şi UE cu propunerea privind oferirea de garanţii politice şi economice
pentru asigurarea respectării condiţiilor prevăzute de acest Memorandum ale
reunificării şi integrităţii teritoriale a RFM”. În acest scop pe teritoriul Părţilor putea fi plasaţi observatori.
Părţile se adresau de asemenea cu o propunere către Federaţia Rusă, Ucraina şi
OSCE privind acordarea unor astfel de garanţii, încât în cazul încălcării
condiţiilor îndeplinirii Memorandumului de către una din Părţi, Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE să asigure
îndeplinirea dispoziţiilor sale cu privire la cealaltă Parte (inclusiv faţă de
alte organizaţii internaţionale şi alte state străine), de asemenea să ia
măsuri pentru restabilirea regimului de executare a acestuia de către toţi
participanţii la memorandum. În alineatul 18 se prevedea că „Părţile se
adresează către Feredaţia Rusă cu propunerea de a fi oferite garanţii de
securitate, ale condiţiilor reunificării şi ale integrităţii teritoriale a RFM,
în temeiul prezentului Memorandum. În acest scop, cu acceptarea
consimţământului Federaţiei Ruse, până la numirea referendumului pentru
adoptarea Constituţiei, RFM semnează şi ratifică un Acord cu Federaţia Rusă
privind desfăşurarea pe teritoriul viitoarei Federaţii în perioada de tranziţie
până la demilitarizarea totală a statului, dar nu mai târziu de anul 2020, a
unor forţe de stabilizare şi de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse de nu mai
mult de 2000 persoane, fără tehnică militară grea şi armament greu. Acordul
intră în vigoare în acelaşi timp cu adoptarea Constituţiei Federaţiei. În caz
de neîndeplinire a obligaţiilor în condiţiile prezentului alineat, acest
Memorandum îşi va pierde valabilitatea”. În alineatul 19 se preciza că „După
intrarea în vigoare a Acordului menţionat în alineatul 18 al acestui
Memorandum, la el se pot alătura în calitate de garanţi UE, OSCE şi Ucraina în
condiţiile convenite de către părţile Acordului”. Putem admite că unele dintre scopurile
memorandumului Kozak au fost legiferarea prezenţei forţelor militare ruseşti în
estul Republicii Moldova şi recunoaşterea de către RM, ca „state”, a RMN şi a
autonomiei găgăuze. Chişinăul nu a acceptat până la urmă acest plan, iar
replica Rusiei a fost una drastică: creșterea preţului la gaz, embargoul
vinurilor şi a altor produse agricole moldoveneşti.
Planul
ucrainean a fost propus de preşedintele Victor Iuşcenko în mai 2005. La
capitolul „Obiective”, planul viza reintegrarea RM pe baza integrităţii
teritoriului şi a puterii de stat, a unui sistem politic democratic, cu
păstrarea regimului constituţional al RM şi determinarea unui statut juridic
special al Nistreniei ca parte integrantă a RM. Planul prevedea „asigurarea
dreptului locuitorilor Nistreniei la autodeterminare exclusiv în cazul
pierderii de către Republica Moldova a suveranităţii şi independenţei”. Acest
drept rezulta dintr-un sistem de garanţii internaţionale şi interne pe mai
multe niveluri: 1) Nistrenia dispune de dreptul ieşirii din componenţa RM în
cazul adoptării unei deciziei de a unire a RM cu un alt stat şi (sau) în cazul
pierderii de către RM a statutului de subiect al dreptului internaţional; 2)
Ieşirea Nistreniei din componenţa RM se înfăptuieşte sub o monitorizare
internaţională pe baza deciziilor adoptate la un referendum în Nistrenia de
către majoritatea locuitorilor din cei înregistraţi în teritoriu. Referendumul
se stabileşte în conformitate cu legislaţia în vigoare exclusiv dacă există un
temei pentru o asemenea ieşire. Ca şi alegerile în Sovietul Suprem de la Tiraspol , el are loc sub
controlul UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA, Rusiei, Ucrainei ş.a. state
democratice.
Expunând
cele trei etape ale planului, autorii arată că în prima etapă urma să aibă loc
stabilirea juridică a prevederilor de bază ale statutului Nistreniei în cadrul
Republicii Moldova. Este vorba de o lege privind statutul regiunii şi care să
confirme acordurile realizate anterior. În viziunea autorilor ucraineni,
singurul subiect al dreptului internaţional este RM. Nistrenia în componenţa RM
urma să fie o unitate teritorial-administrativă specială sub formă de
„republică”. Nistrenia ar fi luat parte la realizarea politicii externe a RM în
problemele care ating interesele sale, într-o modalitate convenită de părţi.
În
etapa a doua urma să aibă loc repartizarea competenţelor şi prerogativelor
între instituţiile de stat centrale şi organele puterii din Nistrenia,
adoptarea legii RM privind statutul juridic al regiunii nistrene a RM de către
Sovietul Suprem nou-ales al Nistreniei. Sovietul Suprem al Nistreniei delega
deputaţi împuterniciţi în componenţa Comisiei parlamentare a RM care să elaboreze
proiectul legii privind statutul juridic al regiunii.
La
etapa a treia se prevedea reglementarea definitivă a problemei zonei nistrene,
asigurarea juridică a statutului special al Nistreniei în componenţa RM.
Părţile elaborau în acelaşi timp, împreună cu viitoarele state garante – Rusia,
Ucraina, de asemenea OSCE, cu concursul SUA şi UE, „Acordul dintre RM, Rusia,
Ucraina, OSCE privind garanţiile respectării de către RM a Legii privind
statutul juridic special al regiunii nistrene a RM”.
După
adoptarea de către Parlamentul RM a Acordului în cauză intra în vigoare Legea
RM privind statutul juridic special al Nistreniei. Sovietul Suprem al
Nistreniei adopta Constituţia Nistreniei. În scopul acţionării în comun în
vederea depăşirii unor posibile dezacorduri pe chestiuni legate de
implementarea sau interpretarea de către părţi a prevederilor Legii RM privind
statutul juridic special al Nistreniei se prevedea să fie creat un Comitet de
Conciliere, în componenţa căruia intrau câte doi reprezentanţi ai RM şi
Nistreniei, de asemenea câte unul din partea Ucrainei, Rusiei şi OSCE. La lucrările
comitetului în cauză puteau lua parte reprezentanţii SUA şi UE.
Planul
Ucrainei a ținut cont de obiecțiile care au fost aduse planului Rusiei, dar, până
la urmă, nu a fost acceptat nici el de guvernarea de la Chi șinău.
Un plan recent, ce merită
atenția societății moldovenești, este cel elaborat de PSRM: „Concepția principiilor de bază ale
Moldovei Federale” [3]. El propune crearea
unei federații care să fie compusă din trei subiecți: „Republica Moldova,
Transnistria și Unitatea teritorială Autonomă Găgăuzia”. Federația va fi
condusă de un președinte federal, ales de întreg poporul și de un Guvern
federal. Proiectul mai presupune existența unui Parlament bicameral – cu un Senat
și o Cameră a Reprezentanților.
Pot
fi făcute mai multe remarci cu privire la planul expus. Se știe că în Europa
există țări care conțin unități teritorial-administrative autonome, fără să
poarte titulatura de state „federale”. Exemple la îndemână sunt state
eminamente „federale”, cum sunt Republica Finlanda (cu provincia autonomă
insulele Aland), Republica Italiană (cu regiunea autonomă Trentino – Tirolul de
Sud), ca să nu mai amintit de Regatul Belgiei, Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord, Regatul Spaniei (este adevărat că toate aceste trei țări sunt
monarhii), care nu au în denumirea lor noțiunea „federal”.
În
cazul Republicii Moldova temerea legată de recunoașterea statutului de
„republică” – în cadrul unei federații – pentru zona nistreană și autonomia
găgăuză este legată de faptul că pasul următor al celor două unități
teritorial-administrative, după ce vor fi recunoscute ca republici (subiecți ai
federației) ar putea fi declararea despre ieșirea din componența „federației”
moldovenești. Aceasta cu atât mai mult cu cât și administrația zonei nistrene,
și cea a autonomiei găgăuze au declarat că se orientează spre integrarea cu
Rusia, în Uniunea Vamală, deci sunt împotriva vectorului european al guvernării
de la Chi șinău. De
altfel, într-un discurs din 2013 din Germania, șeful administrației de la Tiraspol , E. Șevciuk, a
propus pe șleau scenariul „unui divorț civilizat” după precedentele Cehiei și
Slovaciei, și al Serbiei și Muntenegrului, state care s-au constituit în urma dezintegării
Cehoslovaciei (1993) și a statului Serbia și Muntenegru (2006) prin separarea
subiecților federației. Aceste exemple denotă faptul că federalizarea poate
prezenta riscuri privind destrămarea unui stat format pe acest principiu.
Mai trebuie remarcat faptul
că proiectul propus de PSRM se deosebește de cel atribuit reprezentanților
Federației Ruse – Memorandumul Kozak (2003). În viziunea reprezentanților
Rusiei, federația moldovenească urma să fie una asimetrică, adică era vorba de statut de „republică” – subiect ai
federației – pentru zona nistreană și zona găgăuză, fără ca restul teritoriului
moldovenesc să aibă același statut (de subiect al federației). Din planul PSRM
rezultă că federația pare mai degrabă una simetrică – formată din trei subiecți. Stipularea (2.1) conform
căreia „Deputații, aleși în Parlamentul federal în cadrul cotei Republicii
Moldova, îndeplinesc funcțiile puterii legislative a Republicii Moldova” (nu
este clar dacă ei ar urma să adopte legi care să fie aplicate pe teritoriul
subiectului „Republica Moldova”) nu este suficientă ca să acrediteze ideea că
proiectul propune un model de federație asimetrică.
Un
aspect important al planului PSRM este cel din articolul 2, alineatul 8. Se
știe că în Europa există state federale – de exemplu, Confederația Elvețiană,
Federația Rusă ș.a. – constituite din unități teritorial-administrative
federale, formate pe baza principiului etnic. Cu referire la zona nistreană
apare întrebarea: localitățile cu populație moldovenească de pe malul stâng al
Nistrului nu ar trebui să facă parte din „subiectul” federal „Republica
Moldova”, mai degrabă decât din subiectul federal „Transnistria”? Proiectul
propus de socialiști le permite moldovenilor din stânga Nistrului să se
pronunțe în acest sens.
Cu
toate acestea, planul prezentat de PSRM reprezintă expresia unei generozități exagerate.
În unele interviuri televizate recente, atât „președintele” E. Șevciuk, cât și
președintele Sovietului Suprem Mihail Burla au vorbit despre „chestiuni de
statut” („статусные вопросы”). Prin aceasta ei au arătat că admit soluționarea
problemei prin acordarea unui statut zonei nistrene în cadrul RM. Și aceste „chestiuni de statut”
se reglementează în cadrul unor negocieri. Or, se pare că planul PSRM oferă administrației
de la Tiraspol
mai mult decât ceea de ce funcționarii de acolo au nevoie.
Ideea
recunoașterii statutului de „republică” – de „formațiune statală” (în art. 2
alineatul 2 se spune că „Republica Moldova, Transnistria și Unitatea
Teritorială Autonomă Găgăuzia sunt subiecți ai Federației, formațiuni de stat
în componența Federației”) este periculoasă. O viziune privind o federație
asimetrică, după exemplul Federației Ruse sau al Spaniei (cu
Catalonia și Țara Bascilor încorporate; în cazul Spaniei: fără prezența
noțiunii „federal” în denumirea țării), poate fi adoptată de reprezentanții conducerii
RM. Guvernul de la Chi șinău
poate examina posibilitatea recunoașterii unui statut special zonei nistrene,
invocând restabilirea statutului de republică autonomă pe care l-a avut regiunea
transnistreană în perioada 12 octombrie 1924 – 2 august 1940. Pentru aceasta
însă, se impune retrocedarea – trecerea sub jurisdicției RM – a celor șapte
localități basarabene/cisnistrene: orașul Bender și satele Gâsca,
Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. De asemenea,
întrucât administrația zonei nistrene se poziționează ca un regim etnocratic
rusesc („ministrul de externe” de la Tiraspol N. Ștanski a declarat în 2013 că
Nistrenia este „pământ rusesc”, „limita lumii ruse” [4]), se impune
retrocedarea satelor moldovenești din stânga Nistrului – trecerea lor sub
jurisdicția RM, adică în „lumea moldovenească”, acolo unde le este locul.
Cunoscutul
inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și începutului
de secol XX Thomas Edison spunea: „În viață nu primești niciodată ceea ce meriți,
ci ceea ce negociezi”. Parafrazându-l, am putea afirma: În viață meriți
întotdeauna ceea ce ai negociat. Cu regret, PSRM a prezentat un plan de
reglementare a conflictului privind zona nistreană a RM prin care cedează mult,
fără să ofere vreo garanție a faptului că „subiecții federației” – „formațini
statele” – nu își vor declara independența a doua zi după ce vor fi primit
statutul de „republică”. Privit prin prisma tradițiilor moldovenești în domeniu,
evocate de Cantemir, planul PSRM nu se înscrie în moștenirea istorică
moldovenească, cea care oferă un cadru propice pentru o formulă acceptabilă
pentru toate părțile implicate în conflict și pentru cele interesate într-o
soluție durabilă.
În
concluzie, se poate admite că, teoretic, principiul federalismului ar putea fi adoptat,
în vederea soluționării conflictului înghețat de pe Nistru, prin recunoașterea unei
realității istorice: a Moldovei transnistrene, care are un specific regional și
care poate beneficia de un statut politico-juridic care să exprime acel
specific. O recunoaștere a acelei comunități istorice specifice a mai avut loc
la 12 octombrie 1924, când a fost creată RASSM. Deci o formulă federală a
statului moldovenesc – vizând o o federație asimetrică, în spiritul tradițiilor
statului moldovenesc – ar viza recunoașterea unității teritorial-administrative
de pe malul stâng al Nistrului, care să aibă un statut special în cadrul
statului moldovenesc.
De
asemenea, poate fi examinată posibilitatea mutării capitalei statului într-un
oraș de pe malul Nistrului, așa încât respectiva localitate să fie un simbol al
coeziunii celor două maluri. În conformitate cu „Acordul [ruso-moldovenesc] cu
privire la principiile aplanării pașnice a conflictului armat în regiunea
nistreană a Republicii Moldova” (din 21 iulie 1992) orașul Bender are o dublă jurisdicție
(a autorităților de la Chi șinău
și a celor de la Tiraspolul )
și ar putea fi o capitală potrivită. Municipiul Bender, care ar putea avea un
statut special în cadrul statului, ar putea cuprinde satele: Gâsca, Proteagailovca,
Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. În același timp, statul moldovenesc
ar putea cuprinde și două autonomii pe criterii etnice – a găgăuzilor în sudul
țării și a moldovenilor pe malul stâng al Nistrului (eventual, în cadrul RMN –
dacă populația moldovenească de pe malul stâng al Nistrului va decide astfel în
cadrul referendumurilor locale). Se impune renașterea națională a populației
moldovenești din Transnistria. Iar pentru aceasta e bine ca în localitățile cu
populație moldovenească de acolo să fie folosită limba moldovenească în
administrație și în spațiul public. În centrul administrativ al autonomiei – de
exemplu la Dubăsari
– ar putea fi constituită o universitate cu predarea în limba moldovenească (la Dubăsari ar putea fi
mutată Universitatea Tiraspol, care acum își are sediul la Chi șinău) și un post public de
televiziune, așa după cum există la
Comrat o universitate unde se poate preda în limba găgăuză și
o televiziune publică la care pot fi difuzate emisiuni în limba găgăuză.
În ceea ce
privește sistemul de garanții, teoretic poate fi admisă clauza dorită foarte
mult la Tiraspol
și Comrat, conform căreia în cazul în care RM își pierde independența, RMN și
Autonomia găgăuză să aibă dreptul la autodeterminare. Prin aceasta autoritățile
de la Chi șinău
vor convinge administrația de la
Tiraspol de faptul că proiectul statului moldovenesc este
unul real și durabil. Desigur, Republica Moldova ar urma să fie un stat neutru
(după exemplele Finlandei, Austriei ș.a.). UE, SUA, Federația Rusă și OSCE pot
fi garanții unei asemenea formule statele federale pentru Moldova.
Note:
- Federalist Papers, http://en.wikipedia.org/wiki/Federalist_Papers, accesat: 25.05.2014.
2.
Cantemir D. Descrierea Moldovei.
// Cele mai frumoase pagini. – București: Prometeu, 1993.
3.
Concepția principiilor de bază ale
Moldovei Federale. – Chișinău: Arva Color, 2013.
4. Интервью с министром иностранных
дел ПМР Н. Штански, https://www.youtube.com/watch?v=rnqweaIb3ZI,
accesat: 25.05.2014.
Comunicare prezentată la conferința „Statul
federativ: experienţa internaţională şi perspectivele Moldovei” (26 mai 2014), Chișinău.
