În istoriografia
moldovenească anul 1812 este considerat începutul perioadei contemporane. În
1812 Moldova de Est (dintre Prut şi Nistru, numită mai târziu Basarabia) a trecut din spaţiul
geopolitic otoman/ turcesc în spaţiul geopolitic rus. Evoluţia Basarabiei în
spaţiul geopolitic rus şi-a lăsat amprenta asupra conştiinţei populaţiei sale,
fapt ce trebuie luat în considerare atunci când studiem evoluţia Republicii
Moldova în context geopolitic. Chiar dacă factorul turcesc nu se mai manifestă
nici în Moldova de Vest (România), nici în Moldova de Est (Republica Moldova),
factorul rusesc este prezent şi se manifestă activ în zona noastră geografică,
conducerea Federaţiei Ruse declarând deschis că are interese în Republica
Moldova [22].
Până în prezent
s-a acumulat o istoriografie bogată a problemei abordate. Aşa încât, la etapa
actuală, există studii importante care tratează istoriografia – interpretările
– şi mai puţin faptele istorice, care, în fond, sunt clare şi binecunoscute.
Cercetarea istoriografiei a devenit o temă pasionantă în sine. Wilhelmus Petrus
van Meurs nota în studiul său dedicat istoriografiei comuniste a chestiunii
Basarabiei: „În studiul de faţă am separat cu totul istoricul de istoriografie”
[44, p.17]. Momentul anexării Basarabiei de către Rusia (16/28 mai 1812) a
constituit începutul problemei Basarabiei în istoriografia moldovenească,
respectiv – în cea românească. În studiile istoriografice din Imperiul Rus şi
din URSS evenimentul din 1812
a fost calificat drept unul progresist – de „eliberare”
a unei părţi din Moldova de sub jugul Imperiului Otoman (în istoriografia rusă
şi în cea sovietică este folosit cuvântul „alipire” şi nu „anexare”, avându-se
în vedere că Turcia, care deţinea jurisdicţia asupra teritoriului moldovenesc
dintre Prut şi Nistru, şi-a dat consimţământul – a cesionat acel teritoriu
Rusiei). Pe de altă parte, în timp ce în istoriografia românească unirea
Basarabiei cu România este considerată ca fiind rezolvarea problemei
Basarabiei, pentru Rusia „problema basarabeană” a apărut la 27 martie 1918,
adică exact atunci când Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.
În ceea ce
priveşte istoriografia problemei Basarabiei, considerăm că studiile în cauză
pot fi clasificate după câteva criterii:
1. Literatura pe ţări,
respectiv, studiile autorilor din: a) Republica Moldova şi România; b) Rusia; c) statele occidentale şi alte state ale lumii. Această clasificare – după locul de origine – corespunde clasificării
după formă – adică după limba în care au fost elaborate şi
publicate (în original, înainte de a fi traduse) studiile respective: a) în
limba română, b) în limba rusă, c) în alte limbi (în primul rând, cele
occidentale).
2. Literatura după orientarea autorilor – după conţinut: a) cercetători de orientare
pro-Vest (atât studiile celora care se înscriu în concepţia „Istoria
românilor”, cât şi ale celora care scriu dintr-o perspectivă moldostatalistă;
ambele categorii de cercetători se pronunţă pentru vectorul geopolitic vestic –
integrarea europeană a Republicii Moldova); b) cercetători de orientare pro-Est
(avându-se în vedere în primul rând relaţii strânse cu Rusia); c) cercetători
neutri (de regulă, cei occidentali).
În prezenta
lucrare voi încerca prezentarea diferenţelor dintre cele două paradigme şi
orientări geopolitice (pro-Vest şi pro-Est).
De-a lungul
timpului au fost editate mai multe studii de referinţă, consacrate direct
tratării istoriografiei problemei
Basarabiei, semnate de Mihail Bruhis [5], Ion Ţurcanu [43], Sergiu Nazaria şi
Victor Stepaniuc [30], Wilhelmus
Petrus van Meurs [44] ş.a. Compartimente importante dedicate istoriografiei
problemei Basarabiei se găsesc în
studiile mai multor cercetători, consacrate diferitelor perioade sau aspecte
ale problemei Basarabiei: Octavian Ţâcu [42], Iulian Chifu [11],
Gabriel Micu [27] ş.a.
Actualul stat
Republica Moldova îşi datorează existenţa apariţiei, la un moment dat – în
trecutul istoric: 1812 – a problemei Basarabiei. Iată de ce atunci când abordăm
tema manifestării Republicii Moldova în contextul evoluţiei spaţiului
geopolitic trebuie să luăm în considerare întreaga evoluţie în context regional
şi european a teritoriului, pe cea mai mare parte a căruia s-a constituit
Republica Moldova, recunoscută ca stat independent după 27 august 1991. Studiile
privind problema Basarabiei în contextul evoluţiei spaţiului geopolitic ajută
la înţelegerea stării actuale a Republicii Moldova şi a influenţelor asupra
perspectivelor sale. Chiar din cele câteva orientări ale cercetătorilor care au
studiat problema Basarabiei se vede clar prezenţa unei componente geopolitice (respectiv, a unei opţiuni geopolitice a
autorilor). Viziunile „taberelor” consacrate (pro-Vest şi pro-Est)
izvorăsc din anumite interese geopolitice. Autorii care s-au ocupat de această
temă inevitabil au cercetat-o în context geopolitic şi au proiectat o
perspectivă geopolitică a Basarabiei – actualmente, a Republicii Moldova. Până
în prezent a fost puţin cercetată şi analizată polemica dintre reprezentanţi ai
celor două curente geopolitice, nu a fost efectuat un studiu comparativ complex
cu privire la abordările şi poziţiile celor două tabere.
În una din prelegerile sale, cunoscutul cercetător rus în domeniul
Geopoliticii, Alexandr Dughin, menţiona că „Istoria nu este
totalitatea faptelor, ci totalitatea interpretării faptelor. (…) Istoria este
un fenomen semantic. (…) Istoria devine istorie atunci când dobândeşte o
dimensiune semantică, un sens. (…) Determinarea epocilor istoriei ruse înseamnă
aducerea în istoria rusă a unui sens. (…) Nu există o istorie unică… – există
interpretare [i.e. interpretări]. Şi iată lupta pentru interpretările
trecutului este un proces care se desfăşoară în prezent şi care predetermină
viitorul” [14]. Aceste idei sunt valabile şi cu privire la istoriografia problemei
Basarabiei, care reprezintă nu altceva decât mai multe interpretări ale
aceloraşi fapte istorice. În funcţie de interpretare, autorii proiectează un
viitor: cu excepţia neutrilor (de regulă, străinilor, mai ales occidentalilor, care, nefiind cetăţeni ai Republicii Moldova, nu
se implică/angajează în această proiectare, păstrând o distanţă/ imparţialitate),
cercetători ai curentului pro-Vest proiectează aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană
şi integrarea europeană a ţării, iar cercetători ai curentului pro-Est –
integrarea Republicii Moldova în Uniunea Vamală a Uniunii Eurasiatice
(însufleţită de Rusia).
Printre autorii
notorii care au cercetat problema Basarabiei îi putem menţiona pe: Nicolae
Iorga [19, 20], Pavel Gore [18], Mihai Eminescu [15, 16], Ion Nistor [31],
Ştefan Ciobanu [10], Nicolae Ciachir [9], Al.Boldur [4], Valeriu Florin
Dobrinescu [13], Iftimie Pop [35], Paul Cernovodeanu [8], Al.Husar [17],
Valentin Negre [31], Adrian Dinu Racheru [36], Ion Agrigoroaei [1], Gheorghe
Buzatu [7]. Printre istoricii din Republica Moldova care s-au afirmat în
promovarea poziţiei pro-Vest putem menţiona pe Anton Moraru [28, 29] Lidia Pădureac [34], Ion Şişcanu [41],
Ion Ţurcanu [43], Ruslan Şevcenco [40], Petru Lucinschi [25], Alexandru
Burian [6] ş.a. Printre autorii sovietici care au scris la temă pot fi
nominalizaţi: D.I. Antoniuc, S.I. Afteniuc, A.E. Esaulenco [2], Artiom Lazarev
[23] ş.a. Ca reprezentanţi ai curentului pro-Est, din Republica Moldova, îi
menţionăm pe Vasile Stati [37, 38], Sergiu Nazaria şi Victor Stepaniuc [30]
ş.a. Printre autorii occidentali care s-au ocupat de problema Basarabiei îi
menţionăm pe Ch.U. Clark [12], Dennis Deletant, Wilhelmus Petrus van Meurs
[44], Charles King [21], Keith Hitchins, Irina Livezeanu [24] – cercetătoare
americană de origine română, Mihail Melitiuhov [27] ş.a.
Există câteva
date semnificative din istoria Basarabiei care comportă o interpretare diferită
din partea reprezentanţilor celor două curente proeminente – cel pro-Vest şi
cel pro-Est: 16/28 mai 1812, 27 martie 1918, 28 iunie 1940 (din această dată,
problema Basarabiei este studiată în tandem cu cea a Bucovinei de Nord), 22
iunie 1941, 23 august 1944. Interpretarea fiecăreia dintre aceste date, din
cele câteva puncte de vedere, este diferită şi orientată geopolitic. Vom
exemplifica poziţiile în interpretare în baza unor studii recente cu privire la
tema în cauză.
În ceea ce
priveşte data de 16/28 mai 1812,
reprezentantul curentului pro-Vest, Anton Moraru, notează: „(...) problema
Basarabiei ca problemă naţională românească şi problemă internaţională a apărut
în rezultatul războiului ruso-turc din 1806-1812 şi semnării la 16 mai 1812 a Tratatului ruso-turc
în conformitate cu care Rusia ţaristă a ocupat cu forţa armată o parte a Ţării
Moldovei” [28, p.5]; „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a adus la dezmembrarea
Ţării Moldovei şi anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă. În 1806, Moldova şi Ţara
Românească au fost ocupate de oştile ruseşti. Pentru aprovizionarea acestor
hoarde imperiale populaţia a muncit cu mâinile şi cu dobitoacele, a plătit
foarte mari impozite. Armata rusă a jefuit tot ce se găsea la ţăranul român. Ca
rezultat al acestui război, Alexandru I a rupt din pământul Moldovei partea cea
mai mănoasă şi mai bogată, numită apoi Basarabia. În 1813 numele de Basarabia a
fost localizat asupra întregii Moldove transprutene, dintre Prut, Nistru,
Dunăre şi Marea Neagră. În acest mod apare în istoria românilor şi în
diplomaţia europeană problema Basarabiei” [28, p.6-7]. Aşadar, din punctul de
vedere al unor reprezentanţi ai curentului
pro-Vest acest act (din 1812) are o conotaţie negativă, întrucât a fost
divizată Ţara Moldovei, Basarabia – Moldova de Est – fiind încorporată
în Rusia.
Pe de altă parte, reprezentanţi ai curentului pro-Est consideră anexarea
Basarabiei sau „trecerea [Basarabiei] de sub jurisdicţia Imperiului Otoman sub jurisdicţia
Rusiei” [6, p.287] drept un act progresist. De exemplu, Vasile Stati a scris
despre „consecinţele benefice ale misiunii de eliberare a armatei ruse în a. 1812”, „rolul benefic al
armatelor ruse în Moldova”: „Într-adevăr, după a. 1812 Moldova de Vest sau
Turcească, după cum o numea N.Iorga, până în a. 1877 a rămas o colonie
otomană, cuprinsă de obscurantism, în mare cu un mod feudal de gospodărire, cu
un sistem feudal-colonial al dirijării politico-administrative” [39, p.37].
Totuşi, Moldova (de Vest) a fost un stat aflat în relaţii speciale cu
Turcia, care, în calitate de suzeran, asigura (trebuia să asigure!) securitatea statului
moldovenesc. Niciodată Moldova nu a fost paşalâc (provincie guvernată de un
paşă, sub jurisdicţia Turciei). Chiar şi cu referire la cele câteva raiale din
Basarabia, putem menţiona că diferenţa dintre anexarea Bugeacului (1538) şi a
ţinutului Hotin (1715) de către Turcia şi anexarea Basarabiei (Moldovei dintre
Prut şi Nistru) de către Rusia (1812) a constat în faptul că funcţionarii turci
au păstrat în raialele moldoveneşti vechea rânduială, vechile tradiţii, fără să
impună cultura şi modul lor de viaţă (limba turcă, religia musulmană), fără să
colonizeze raialele dintre Prut şi Nistru, în timp ce, în urma ingineriei
sociale operate de Imperiul Ţarist şi apoi de Uniunea Sovietică, acestea, în
prezent părţi din teritoriul Moldovei de Est (Basarabiei), sunt complet sau
aproape complet deznaţionalizate şi – unele – înstrăinate (nu mai aparţin
statului moldovenesc).
Pe de altă parte,
reprezentanţi ai paradigmei pro-Est au o altă optică în ceea ce priveşte
momentul apariţiei problemei Basarabiei. Victor Stepaniuc nota într-o lucrare
de referinţă: „O temă aparte în abordările antimoldoveneşti ale adepţilor
ideologiei pan-româneşti a devenit «problema basarabeană». Indiscutabil,
«chestiunea basarabeană, problema basarabeană» în relaţiile internaţionale, în
relaţiile sovieto-române a apărut în anul
1918. Însă, ca problemă în istoria statului moldovenesc, a moldovenilor ca
popor ea s-a punctat după anul 1812” [30, p.8]. În pofida faptului că
istoricul admite că problema „s-a punctat după (?, notă A.L.) 1812”,
titlul monografiei, pe care a semnat-o împreună cu Sergiu Nazaria – „Problema
basarabeană şi interpretările ei în istoriografie: de la apariţie la tratatele
de la Paris
(1917-1947)” – vorbeşte de la sine: rezultă că, în conformitate cu concepţiea
autorilor menţionaţi, „problema basarabeană” a apărut nu în 1812, ci în 1917.
Există o polemică
între reprezentanţi ai celor două curente geopolitice (pro-Vest şi pro-Est).
Nazaria şi Stepaniuc l-au citat şi comentat în studiul lor, dedicat „problemei
basarabene” – amintit mai sus – pe Anton Moraru. La rândul său, Anton Moraru,
în studiul său, s-a referit la monografia lui Nazaria şi Stepaniuc (menţionată
şi ea mai sus), notând: „Aceşti autori au falsificat mai multe probleme cu
privire la istoria românilor sub jugul ţarist; au scris greşit precum că «problema
basarabeană în relaţiile internaţionale a apărut după primul război mondial şi
Unirea Basarabiei cu România» (p.162-282). În realitate, problema Basarabiei a
apărut în relaţiile internaţionale în 1812, când Rusia ţaristă a ocupat cu
forţa armată teritoriul dintre Prut şi Nistru. Tratatul de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812 a dus la apariţia
problemei Basarabiei ca problemă internaţională din 1812” [28, p.28].
Polemica axată pe
interpretările semnificaţiilor datelor istorice privind problema Basarabiei au
continuat mai ales cu referire la data de 27
martie 1918, pe fundalul evenimentelor de la sfârşitul anului 1917 şi
începutul anului 1918. Se ştie că la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării – organul
legislativ al Basarabiei – a proclamat Republica Democratică Moldovenească în
cadrul viitoarei Federaţii Ruse. Din cauza situaţiei tulburi din Rusia, la 24
ianuarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti. Deoarece nici un stat nu a recunoscut independenţa Republicii Moldoveneşti,
iar Ucraina a înaintat pretenţii teritoriale faţă de Basarabia [10, p.48], la
27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România. De fapt, în
acel moment, România era Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, cu capitala la Iaşi (deoarece Valahia se
afla sub ocupaţie germană). Astfel, a avut loc reîntregirea Moldovei: Moldova
de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a reunit cu Moldova de Vest, dintre Carpaţi şi
Prut, fără cea de-a treia parte a Moldovei – Bucovina (care s-a alipit la Moldova reîntregită la 28
noiembrie 1918). Indiscutabil, există mai multe aspecte pozitive al acelei
uniri – s-a reunit populaţia de pe cele două maluri ale Prutului, care a fost
despărţită abuziv în 1812. De asemenea, prin faptul unirii, Basarabia a scăpat de
foametea din 1932-1933 şi de represiunile bolşevice în masă din 1937-1938, din
URSS (inclusiv din RASSM). Totuşi, reprezentanţi ai curentului pro-Est se
pronunţă categoric împotriva acelei (re)uniri: „Ştafeta de deznaţionalizare
şi dezetatizare a moldovenilor a fost preluată şi promovată cu înverşunare, din
ianuarie 1918, de regimul românesc de ocupaţie a Republicii Democratice
Moldoveneşti: moldovenii au fost declaraţi «români», limba moldovenească a fost
rebotezată «românească». Chiar şi titulatura de o scurtă folosinţă (de la
24.01.1918 până la 27.03.1918) Republica
Democratică Moldovenească Independentă a fost falsificată în procesul
îngăimării actelor aşa-zisei «uniri». În urma tranzacţiilor politice cu
Germania şi Austro-Ungaria, apoi cu Franţa şi Marea Britanie, coruperii
căpeteniei Sfatului Ţării: «Ion Inculeţ a ciupit 2000000 de lei prin
Marghiloman (prim-ministrul României) ca să voteze în Sfatul Ţării alipirea
Basarabiei, banii i-au fost număraţi la ««Hotel de Londra»», la Chişinău, prin deputaţii
Pilescu şi Andrei Corteanu, «Primul ministru român, de la tribuna Sfatului
Ţării, în numele poporului Basarabiei (sic!) şi al regelui Ferdinad I …
proclamă (sic!) Basarabia (sic!) unită cu România»” [38, p.134-135]. Vasile
Stati mai scrie: „Primul ministru român decretează «unirea» «Basarabiei» (sic!)
cu România, nu a Republicii Democratice Moldoveneşti (cotropite de divizii
româneşti), dar «independente» anume în acest scop – al «unirii». România
regală era conştientă că Moldova pruto-nistreană cu numele colonial de
«Basarabia», din punctul de vedere al dreptului internaţional, la acea dată –
şi mai târziu! – se află sub jurisdicţia Rusiei” [38, p.135].
Din aceste citate
rezultă că autorul contestă votul Sfatului Ţării din 24 ianuarie 1918 privind
declararea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (RDM) şi susţine
că RDM s-a aflat şi mai târziu de 24 ianuarie 1918 sub jurisdicţia Rusiei – idee care nu îl jenează cu nimic,
deşi este considerat statalist moldovean. Ne-am fi aşteptat ca un istoric ce se
pretinde adept al viziunii statalităţii moldoveneşti să se folosească de orice
fapt istoric pentru a promova idealul – independenţa statului moldovenesc, care
s-a produs la 24 ianuarie 1918. Că nu a fost de acord cu unirea votată de
Sfatul Ţării la 27 martie 1918 încă este de înţeles (deşi, acel act a însemnat
reunirea a două părţi ale vechii Moldove, la care mai târziu s-au alipit
Bucovina, Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul din care în secolul XIV
au venit cei care s-au constituit în elita noului stat – pe care ei l-au fondat
– Ţara Moldovei). Autorul nu are nici o obiecţie faţă de prezenţa Moldovei de
Est (Basarabiei) în cadrul statului rus, dar obiectează categoric faţă de
prezenţa Basarabiei în cadrul unui stat comun cu Moldova de Vest (dintre
Carpaţi şi Prut), iar apoi cu Bucovina, Maramureş, Transilvania, Banat etc. La
rândul lor, alţi autori pro-Est, referindu-se la „ocuparea Chişinăului de către
armatele române la 13 ianuarie 1918”,
consideră că „după 14 ianuarie 1918 Sfatul Ţării era lipsit de orice
legalitate”, respectiv „actul «unirii» din 27 martie 1918 este ilegal ab initio” [30, p.100]. Prin această
viziune însă, autorii contestă şi votul Sfatului Ţării din 24 ianuarie 1918,
prin care a fost proclamată RDM independentă.
Ne putem întreba:
dacă statele lumii ar fi recunoscut independenţa noului stat, autorii la fel ar
fi contestat actul de adoptare a independenţei RDM? Sau ei judecă evenimentul
din 24 ianuarie 1918 prin prisma actului unirii din 27 martie 1918? Un
cercetător care scrie din perspectivă moldostatalistă ar fi apreciat actul
declarării independenţei RDM, chiar şi cu contingentele militare române aflate
în Basarabia la solicitarea Sfatului Ţării [10, p.63] „pentru a restabili
ordinea”, adică pentru a pune capăt jafului grupurilor de militari ruşi
bolşevizaţi, care se retrăgeau de pe front în Rusia şi care – fiind străini în
Basarabia, fără vreo legătură cu populaţia locală autohtonă – îşi permiteau să
instituie pe teritoriul Basarabiei, fără să consulte populaţia locală, „puterea
sovietică”, de fapt: puterea lor (a bandelor banditeşti) – impusă cu forţa
armelor. Ştefan Ciobanu a arătat că în acea perioadă „pentru a lupta cu anarhia
şi cu bolşevicii, care ameninţau autodeterminarea în proces, aceste
naţionalităţi [din Imperiul Rus, notă A.L.]
recurg la ajutorul armatelor străine. Aşa, de exemplu, statele baltice îşi
constituie aparatele lor de guvernare sub scutul armatei germane, care ocupă
aceste state şi în unele cazuri introduc dictatura militară (Estonia). Bielorusia,
în lupta ei pentru autodeterminare, se foloseşte de armata germană, căreia
preşedintele guvernului bielorus Schirmunt îi aduce mulţumiri «pentru
eliberarea de sub jugul bolşevic». Rada ucraineană, după ce încheie pace cu
puterile centrale, cheamă în mod oficial armatele germane pentru a-şi atinge
scopurile naţionale” [10, p.61]. Nazaria şi Stepaniuc au însă o abordare
diferită cu referire la
Basarabia (căreia nu îi recunosc independenţa din cauza
prezenţei unor trupe române în teritoriu) în comparaţie cu celelalte state:
„Cât priveşte «alte teritorii separate de Rusia» – oamenii care au proclamat
independenţa Finlandei, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei exprimau voinţa
acestor popoare şi după proclamarea independenţei, aceste teritorii au devenit
state independente veritabile” [30, p.112]. Reiese că populaţia Basarabiei a
fost singura mulţumită de regimul ţarist de ocupaţie, exploatare, colonizare şi
deznaţionalizare (rusificare), nedorind să-şi redobândească libertatea –
independenţa. Cu părere de rău, din cauza neacceptării unirii Basarabiei cu
România (la 27 martie 1918), autorii contestă şi legalitatea adoptării independenţei RDM
(la 24 ianuarie 1918): după o expresie consacrată – au aruncat şi copilul cu
apa din lighean.
Dar în alte foste
colonii ţariste data declarării independenţei în 1918 este la mare cinste: de
exemplu, în Estonia ziua naţională este sărbătorită la 24 februarie, zi în
care, în 1918, Estonia şi-a declarat independenţa în urma retragerii
bolşevicilor din ţară, în Războiul Libertăţii (campania defensivă a armatei
estoniene şi a aliaţilor săi – Armata Rusă Albgardistă, Armata Letoniei şi
Armata Regatului Unit – împotriva ofensivei Frontului Sovietic de Vest). „În noiembrie 1917, la
dezintegrarea Imperiului Rus, o dietă a Guvernământului
Autonom al Estoniei,
Adunării Provinciei estoniene, care a fost
aleasă în primăvara acelui an, s-a proclamat cea mai mare autoritate în Estonia. Curând după aceea, bolşevicii
au dizolvat Adunarea Provinciei estoniene şi au forţat
retragerea temporară a estonienilor pro-independenţă în ilegalitate în capitala Tallinn.
Câteva luni mai târziu, folosind intervalul dintre retragerea Armatei Roşii şi
sosirea Armatei Imperiale germane, Comitetul Salvării
al Consiliului Naţional al Estoniei Maapäev a emis
la 24 februarie 1918 (la Tallinn) Declaraţia de Independenţă a Estoniei
şi a format Guvernământul provizoriu al
Estoniei. Această primă perioadă de
independenţă a fost extrem de scurtă
durată, deoarece trupele germane au intrat în Tallinn
în zilele următoare. Autorităţile
germane nu au recunoscut nici
guvernul provizoriu, nici cererea sa pentru
independenţa Estoniei, considerându-l
ca un grup autoproclamat, care a uzurpat drepturile suverane
ale nobilimii Baltice”
[http://en.wikipedia.org/wiki/Estonian_War_of_Independence]. Prezenţa armatei
germane – care a sprijinit un guvern al nobilimii – a contribuit la
consolidarea independenţei Estoniei. La 2 februarie 1920 a fost semnată pacea de la Tartu, între Rusia şi
Estonia. La data de 20 august 1991 Estonia şi-a recăpătat independenţa
(faţă de Rusia). În Estonia actul din 1918 este considerat ca unul superior
celui din 1991.
Practic, în acel
context, independenţa noilor state, formate pe ruinele fostului Imperiu Rus,
era imposibilă fără ajutor extern. De fapt, chiar şi în perioada actuală de
timp independenţa unui nou stat este dificilă fără sprijin din exterior: de
exemplu, Kosovo a devenit independentă cu concursul trupelor NATO (în primul
rând, americane). Mai mult, independenţa oricărui stat eliberat de sub ocupaţie
străină este posibilă, de regulă, cu ajutorul militar al unui sau al mai multor
state, deoarece vechea metropolă luptă împotriva independenţei fostei colonii
care îşi doreşte independenţa.
Pe de altă parte,
istorici pro-Vest acordă o semnificaţie deosebită evenimentelor din anii
1917-1918 (de asemenea, Tratatului semnat la Paris, pe 28 octombrie 1920, între Franţa,
Imperiul Britanic, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de altă
parte). Declararea independenţei şi proclamarea unirii RDM cu România este
considerată de ei drept rezolvare a problemei Basarabiei: „Odată cu
recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România de către principalele puteri aliate,
precum Anglia, Franţa, Italia, Japonia şi România, problema Basarabiei a fost
rezolvată” [28, p.28]; „În rezultatul Unirii Basarabiei cu România din 27
martie 1918, problema Basarabiei a fost rezolvată. La 28 octombrie 1920 la Paris a fost semnată
Convenţia cu privire la
Basarabia, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu
România” [28, p.128].
De notat că dacă
în legătură cu perioada sovietică putem admite că cercetătorii care au tratat
problema Basarabiei puteau fi victime ale cenzurii sau ale autocenzurii,
istoricii care scriu în perioada post-sovietică pe această temă îşi exprimă
viziunea în condiţiile libertăţii de exprimare, aşa încât cercetătorii de azi
îşi prezintă deschis şi clar concepţia sau orientarea geopolitică pro-Vest sau
pro-Est. Autorii citaţi mai sus au punctat acest lucru: „În istoriografia
sovietică acest organ [Sfatul Ţării] a căpătat doar aprecieri negative.
Aceasta, bineînţeles, nu era o poziţie nepărtinitoare, care punea accentul pe o
analiză obiectivă a esenţei evenimentelor şi fenomenelor. Ştiinţa istorică în
URSS, dar şi în restul ţărilor socialiste, deservea politica
partiinico-etatistă, era un apologet deschis al sistemului existent şi al
ideologiei comuniste. Faptul dat, indiscutabil, constituia principalul ei viciu
şi reprezenta bariera principală în calea dezvoltării ei ca ştiinţă. Cu alte
cuvinte, istoria, ca disciplină de cercetare-predare, era în condiţiile Puterii
sovietice doar o continuare a ideologiei comuniste şi o servitoare a politicii
PCUS” [30, p.21]. Cu toate acestea, autorii acestor rânduri adesea continuă
ideile şi poziţiile istoricilor sovietici, dezvoltând idei şi atitudini care au
fost formulate în perioada sovietică. Chiar
dacă nuanţează poziţia lor (prezentând-o ca diferită de cea a istoricilor
sovietici [30, p.22]), în comparaţie cu istorici ai curentului pro-Vest („concepţia românistă”
[30, p.25]), Nazaria şi Stepaniuc apreciază, la fel ca şi istoricii
sovietici, că „aşa-numita «unire» a avut loc contrar voinţei majorităţii populaţiei
(…)” [30, p.25]. Dacă nu a avut loc un referendum, asemenea aprecieri nu au un
temei sau sunt simple presupuneri (cu toate că au existat opinii sau mărturii,
citate în studii istorice, împotriva unirii Basarabiei cu România).
Autorii consideră
că „iniţial după Revoluţia din Octombrie [Sfatul Ţării] tindea să consolideze
pe teritoriul Moldovei Pruto-Nistrene ordinea burghezo-democratică” [30, p.22],
ei recunoscându-i legitimitatea [Sfatului
Ţării]. În opinia lor, situaţia s-a schimbat în ianuarie 1918: „(…) după 14
ianuarie 1918 Sfatul Ţării era lipsit de orice legitimitate (…)” [30, p.100].
După această dată, Sfatul Ţării a adoptat, în opinia autorilor, o „poziţie
trădătoare” [30, p.22]: „În concluzie, putem afirma că proclamarea Republicii
Democratice Moldoveneşti a fost expresia doleanţelor poporului moldovenesc de
restabilire a statalităţii sale seculare. Majoritatea absolută a concetăţenilor noştri însă pledau pentru
păstrarea Moldovei în componenţa Rusiei [?, notă A.L.] şi erau categoric contra separării de ea [?, notă A.L.] şi unirii cu România. Din cauza
intensificării procesului de sovietizare şi bolşevizare a Basarabiei însă,
liderii mişcării naţionale, situaţi pe poziţii tranşant antisovietice şi
antibolşevice, evoluează ideologic spre naţionalismul românesc şi contrar voinţei
populaţiei întreprind acţiuni subversive contra tânărului stat moldovenesc
renăscut în rezultatul revoluţiei ruse. În mare taină de opinia publică, cel
mai mult temându-se de propriul popor şi fiind complet lipsiţi de sprijinul
lui, ei apelează la cercurile conducătoare româneşti, chemând în ţară trupe
intervenţioniste străine. Sub paza acestora şi la decizia oligarhiei
semifeudale române, care la rândul său a primit acceptul prealabil al Antantei
şi Puterilor Centrale, a fost organizată
«votarea» de operetă de la 27 martie (9 aprilie) 1918 din cadrul Sfatului Ţării
(la acel moment organ nelegitim şi
total nereprezentativ) prin care a fost proclamată «unirea» Basarabiei cu
România. Acest act n-a avut nici o putere juridică atât din punct de
vedere al principiului suveranităţii poporului, cât şi al dreptului
internaţional. Menirea lui a constat excepţional în «legalizarea» anexării
Basarabiei de către România regală. Marile Puteri occidentale şi Germania au
«stimulat» România, permiţându-i să ocupe teritoriul Moldovei dintre Prut şi
Nistru, din motive anticomuniste, pentru a o atrage în lupta contra Rusiei
Sovietice. Majoritatea populaţiei ţinutului nostru însă n-a acceptat dominarea
străină şi trăia cu speranţa răsturnării ei”
[30, p.115]. Acest pasaj atestă o contradicţie. Autorii neagă legitimitatea
votului Unirii (Moldovei de Est/Basarabiei cu Moldova de Vest/România,
la 27 martie 1918), dar recunosc legitimitatea declarării de acelaşi organ a independenţei (în
carul viitoarei Federaţii Ruse, la 2 decembrie 1917). Sfatul Ţării a fost
expresia demnităţii populaţiei moldoveneşti din Basarabia. Fără actele votate
de Sfatul Ţării, foarte posibil nu era creată în 1940 nici RSSM pe teritoriile
ocupate de URSS în urma implementării protocolului adiţional secret la Tratatul de neagresiune
sovieto-german din 23 august 1939 (Basarabia putea fi inclusă în cadrul RSS
Ucrainene; de altfel, în nota diplomatică sovietică remisă ministrului României
la Moscova,
la 23 iunie 1940, de către comisarul afacerilor externe al URSS, Veaceslav
Molotov, se scria despre „populaţia majoritară ucraineană” a Basarabiei).
Nazaria şi Stepaniuc afirmă că „începând cu anul 1917, realitatea
naţional-statală – Republica Moldova redevine o constantă a relaţiilor
internaţionale, a circuitului politic internaţional”. Dar drama RDM a constat
în faptul că nici un stat din lume nu a recunoscut nou-înfiinţatul stat, iar
Ucraina a emis pretenţii teritoriale cu privire la teritoriul dintre Prut şi
Nistru” [10, p.48].
Se pare că
autorii pro-Est acceptă cu uşurinţă scenariul, care nu a fost implementat, de
integrare a Basarabiei în Rusia Sovietică (nu avem nici o garanţie că i s-ar fi
păstrat vreo autonomie, mai degrabă ar fi devenit o regiune în componenţa
Ucrainei Sovietice) şi de comitere a tuturor crimelor pe care le-a comis regimul
bolşevic în Ucraina: golodomor (1932-1933), colectivizare forţată, represiuni
(execuţii ale intelectualităţii şi gospodarilor=„culacilor” din sate –
„duşmanilor poporului”: 1937-1938), deportări, colonizări în teritoriul etniei
etc. În acest context istoricul şi fostul preşedinte al RM, Petru Lucinschi, a
exprimat această părere: „(…) la 1918 «răul mai mic», dintre Rusia sovietizată
şi România, pentru Moldova a fost România. Derutată şi neajutorată ca un iepure
în bătaia a două faruri, Basarabia a ales România, astfel salvându-se de dictatura teroristă şi de foamete. De exemplu, în
Ucraina şi Kazahstan foametea din anii ’30 a secerat milioane de vieţi
omeneşti. Milioane de vieţi au măcinat şi închisorile, şi lagărele de
concentrare, şi deportările. Măcar de asta ne-a ferit Dumnezeu” [25, p.194].
Este o poziţie rezonabilă, din punctul de vedere al paradigmei moldostataliste,
pornind de la „respectul faţă de om ca valoare absolută” [25, p.193]. Nazaria
şi Stepaniuc contestă viziunea lui Petru Lucinschi: „La pagina 194 autorul
[Petru Lucinschi] îndreptăţeşte «unirea» Moldovei cu România în calitate de
«cel mai mic rău» în comparaţie cu teroarea de la mijlocul anilor ’30 din URSS,
pe care moldovenii, evident, au evitat-o. Aceasta însă este o metodă absolut
neistorică şi complet neştiinţifică. În primul rând, extrapolarea impactului
unor evenimente mai târzii asupra unei perioade mai timpurii este inadmisibilă
şi antiştiinţifică. Doar în 1918 teroarea stalinistă nu putea fi prevăzută de
nimeni, iar teroarea românească era o realitate cotidiană. Dar chiar dacă
admitem o aşa «metodă», atunci ar trebui îndreptăţite orice mârşăvenii şi
fărădelegi din perioadele istorice premergătoare, dacă aceasta ar putea
preîntâmpina (cum ar putea unii crede peste un timp de decenii sau chiar
secole) alte potlogării şi crime. Admiţând analogia, ar trebui, de exemplu, să
ne bucurăm, dacă în rezultatul intervenţiei japonezii, să zicem, ar fi acaparat
Extremul Orient, teritoriile din vestul şi nord-vestul Rusiei, inclusiv
Petrogradul, Ucraina şi Belorusia deveneau posesiuni germane, iar Nordul,
Crimeea, Caucazul şi Asia Mijlocie erau transformate în colonii engleze şi
franceze. Urmând «logica» respectivă putem ajunge la absurd total. «Istoria virtuală»
– este o distracţie plăcută la un păhăruţ de «cafea moldovenească», dar nu-i
ştiinţă” [30, p.96]. Dincolo de faptul că nu este clar ce are „metoda” cu
constatarea – garantatelor! – crime pe care le-ar fi comis regimul bolşevic în
Basarabia, dacă Moldova de Est s-ar fi aflat în cadrul URSS în perioada
interbelică, din pasajul citat reiese clar poziția sau paradigma autorilor
pro-Est: pentru ei Basarabia este comparabilă cu Extremul Orient, Nordul, Crimeea, Caucazul etc., ei
raportându-se astfel la Rusia
(la interesele acelui stat – interesul de a nu fi divizat), în timp ce viziunea
moldostatalistă a lui Petru Lucinschi se reduce la omul din regiunea dintre
Prut şi Nistru – la populaţia Basarabiei (el este preocupat ca ea să nu fie
umilită şi distrusă). Din considerațiile scrise ale lui Nazaria şi Stepaniuc
rezultă că ei se s-au preocupat ca statul rus să nu fie umilit şi dezintegrat.
Din punctul de
vedere al partizanilor concepției pro-Est, „soluţionarea definitivă [?, notă A.L.] a problemei basarabene” [30,
p.249], după cum şi-au intitulat un paragraf din lucrare, a avut loc la 28 iunie 1940: „(...) problema basarabeană ca o chestiune de litigiu internaţional a
fost definitiv soluţionată la 28 iunie 1940 (...)” [30, p.283]; „Pe
parcursul anilor’20-’30 însă, raportul de forţe s-a schimbat şi în urma
prăbuşirii Sistemului de la
Versailles una din creaturile lui – problema basarabeană –
şi-a găsit rezolvarea definitivă. Odată cu începutul celui de-al doilea război
mondial, înfrângerea pe Frontul de vest a principalilor garanţi ai
«integrităţii teritoriale» a României – Angliei şi Franţei – şi imposibilitatea
Germaniei de a declanşa deja în 1940 războiul împotriva URSS, pentru Uniunea
Sovietică au apărut noi posibilităţi de a „reîntoarce teritoriul Basarabiei
smulse de la Rusia Sovietică
[?, notă A.L.] în 1918 contrar
voinţei populaţiei ei [?, notă A.L.]” [30, p.281]. Câteva precizări merită a fi făcute. În primul rând, Basarabia nu
a făcut parte din Rusia Sovietică, de aceea nu se poate vorbi despre „reîntoarcerea”
teritoriului său Uniunii Sovietice în 1940. În al doilea rând, dacă nu a fost
desfăşurat un referendum, după cum au subliniat în mai multe rânduri autorii,
de unde ştiu ei că populaţia Basarabiei a fost contra (sau pro) ceva?
Din perspectiva autorilor
care scriu de pe poziţia orientării geopolitice pro-Vest, la 28 iunie 1940 „(…)
teritoriul dintre Prut şi Nistru [Basarabia] avea să fie anexat de către
Uniunea Sovietică” [41, p.5]. Istoricul Ion Şişcanu avea să noteze că în 1940 a avut loc o nouă
anexare a Basarabiei de puterea din Est – de astă dată nu de Rusia ţaristă, ci
de URSS: „În 1940, România, situată la confluenţa marilor puteri totalitare, a
trebuit să suporte fatalitatea poziţiei sale geografice, consecinţele
provocate de reglementările totalitare, iniţiate conform anexei secrete la Pactul de neagresiune
sovieto-german din 23 august 1939, precum şi de desfăşurările în curs ale celui
de-al doilea război mondial” [41, p.7]. Ion Şişcanu a scris despre „circumstanţele
în care, în 1940, a
fost pregătită ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru; dimensiunile şi
rolul operaţiei militare în cadrul procesului de anexare a Basarabiei, nordului
Bucovinei şi ţinutului Herţa” [41, p.7].
Aceeaşi poziţie o
are şi Anton Moraru, cu referire la 28 iunie 1940: „Astfel Basarabia, împreună
cu nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, este ocupată de U.R.S.S.” [29, p.33].
Referindu-se la consecinţele actului din 28 iunie 1940, Ion Şişcanu notează:
„Una din consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut
şi Nistru, a constituit-o dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al
U.R.S.S., efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome
Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul
Ucrainei sovietice. Constatăm că acest eveniment istoric a fost, este şi va fi,
cu siguranţă, studiat, analizat şi apreciat. Abordarea în istoriografia
sovietică şi în special în cea din R.S.S.M. a evenimentului produs la 2 august,
la Moscova, a
fost analizată de Mihail Bruhis care a apreciat-o drept «falsificare a
adevărului». Cu toate acestea, (…), Victor Stepaniuc (…), depăşindu-şi
predecesorii în meseria de falsificare şi interpretare arbitrară a istoriei şi,
mai ales, în relansarea campaniei antiromâneşti, în voluminoasa lucrare
«Statalitatea poporului moldovenesc», apelează la aceleaşi «argumente»,
aprecieri şi concluzii, dărâmate în anii 1990-2007 de către istoricii din
Republica Moldova şi România. «La 30.06.1940 [scrie Victor Stepaniuc] (…)
armatele sovietice s-au oprit la
Prut, restabilind hotarele de vest ale Republicii
Moldoveneşti. La 3.07.1940 graniţa dintre U.R.S.S. şi România a fost
restabilită pe Prut… În august 1940 Statul Moldovenesc – a doua Republică
Moldovenească îşi continua mersul în istorie având garanţia unei forţe
politice, economice şi militare cu mare pondere şi autoritate – URSS»” [41, p.247]. Şişcanu apreciază: „I. Arnold
are perfectă dreptate când afirmă că R.S.S. Moldovenească «îşi datora
existenţa actului creator al puterii centrale», că prin însuşi faptul creării
R.S.S. Moldoveneşti, conform indicaţiilor puterii centrale, se trage concluzia
despre caracterul non-statal al acestei republici unionale în clipa apariţiei
sale, «în măsura în care existenţa unui stat din punct de vedere juridic poate
avea drept bază numai exprimarea propriei voinţe»” [41, p.250], iar în cazul
RSSM, a arătat Ion Şişcanu, nu a avut loc exprimarea voinţei populaţiei.
Aşadar, o diferenţă între promotori ai poziţiei pro-Vest şi promotori ai
orientării pro-Est poate consta şi în faptul că, din perspectiva partizanilor
primei paradigme, prezenţa Basarabiei în componenţa Rusiei Ţariste nu a
comportat nici un caracter statal (măcar comparabil cu statutul pe care l-a
avut Principatul Moldovei sub suzeranitatea Imperiului Otoman); mai mult, nici
RSSM nu a fost o formaţiune statală adevărată, în timp ce istorici promotori ai
curentului pro-Est – atât istorici care au scris în perioada sovietică, cât şi
istorici din perioada postsovietică – au considerat că RSSM a fost o formă de
statalitate. Din perspectiva concepţiei pro-Vest, cel puţin momentul 23 iunie
1990 – ziua în care Legislativul de la Chişinău a adoptat actul de suveranitate – poate
fi considerat ca un moment al restabilirii statalităţii moldoveneşti,
recunoscute după adoptarea independenţei (la 27 august 1991).
În ceea ce
priveşte data de 22 iunie 1941,
cercetători de orientare geopolitică pro-Est o califică drept „ocupaţie”: „La
22.06.1941 blocul militar germano-italiano-româno-fascist a năvălit mişeleşte
asupra URSS, deci şi asupra Republicii
Moldoveneşti” [37, p.350]. Pe de altă parte, cercetători de orientare
geopolitică pro-Vest apreciază data în cauză drept „eliberare”. Făcând o
periodizare a problemei Basarabiei, ajungând la momentul 22 iunie 1941, Anton
Moraru notează: „A şasea perioadă a cuprins anii 1941-1944, când Ion Antonescu
a participat în războiul antisovietic pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei
de Nord şi Ţinutului Herţa. Însă Armata Română a suferit înfrângere” [28, p.129].
Diferită este şi
aprecierea de către reprezentanţi ai curentului geopolitic pro-Est a
semnificaţiei datei de 23 august 1944, când, în urma unei
lovituri de stat, a încetat colaborarea României cu puterile Axei şi au început
tratativele privind un armistiţiu şi de colaborare militară cu Uniunea
Sovietică: „În aşa fel, faimoasa «problemă basarabeană» a fost definitiv
soluţionată şi orice tentative de nerecunoaştere, ba mai mult, revizuire a
hotarului moldo-român reprezintă o negare a rezultatelor celui de-al doilea
război mondial şi pot avea unele urmări tragice şi imprevizibile” [30, p.355].
De notat că autorii citaţi folosesc calificativul „rezolvare definitivă a
problemei basarabene” atât cu referire la anul 1940, cât şi cu referire la
1944: pe de o parte, ei au notat că anul 1940 este momentul respectivei
„rezolvări”, iar apoi au folosit aceeaşi expresie – „problema a fost
soluţionată definitiv” – şi cu referire la anul 1944. Dacă a fost soluţionată
definitiv în 1944, înseamnă că nu a fost soluţionată definitiv în 1940. În
rândul al doilea, cu referire la 1944 au scris despre „hotarul moldo-român”,
atunci când era vorba, conform actelor de drept internaţional, de hotarul
sovieto-român. În al treilea rând, din perspectivă moldostatalistă, rezolvarea
problemei Basarabiei – a vechiului teritoriu moldovenesc dintre Prut şi Nistru
– nu putea avea loc decât în momentul proclamării independenţei statului
moldovenesc, nicidecum în momentul integrării regiunii în statul de la est, cu
capitala la Moscova.
Dacă Nazaria şi Stepaniuc ar fi avut cu adevărat în vedere
„hotarul moldo-român”, ei ar fi scris că „problema basarabeană” a fost
soluţionată definitiv la 27 august 1991, când Republica Moldova şi-a proclamat
independenţa, iar Uniunea Sovietică era în proces de dezintegrare. În fine,
aceştia au scris despre „urmări tragice şi imprevizibile” ale „revizuirii
hotarului moldo-român”. În studiul citat ei au reprodus unul dintre principiile
din Actul Final de la
Helsinki al CSCE (1975): „Ele (statele – n.a.) consideră că frontierele lor pot fi modificate în
conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi pe calea
acordurilor” [30, p.356]. Acest principiu permite abordarea unei soluţii a
conflictului nistrean care să vizeze o corectare – pe cale amiabilă şi reciproc
avantajoasă – a frontierei ucraineano-moldoveneşti, ţinându-se cont de
componenţa etnică a unor localităţi de la graniţă.
Problema Bucovinei de Nord în contextul istoriografiei problemei Basarabiei. În 1924 începe să fie pusă, de către autorităţile sovietice,
problema nordului Bucovinei sau a „Bucovinei de Nord” (cum apare în actele
diplomatice sovietice), în tandem cu problema Basarabiei. Autorităţile
sovietice au folosit expresia „Bucovina de Nord” şi nu, cum ar fi fost
potrivit, nordul Bucovinei, încercând
să dea impresia că ar exista o regiune istorică „Bucovina de Nord”, care ar
urma să fie integrată în RSSU din URSS. Practic, sovieticii au procedat la fel
ca autorităţile austriece – care au denumit (după anexare) partea nord-vestică
a teritoriului Moldovei – Bucovina şi
la fel ca autorităţile ţariste – care au denumit (după anexare) teritoriul
dintre Prut şi Nistru al Moldovei – Basarabia.
În cazul de faţă însă, autorităţile au început să folosească denumirea
„Bucovina de Nord” înainte de a anexa teritoriul respectiv. Nazaria şi
Stepaniuc notează: „De asemenea, şi nu pentru prima oară în istoria relaţiilor
internaţionale, la conferinţa sovieto-engleză [august 1924] a fost înaintată
problema Bucovinei de Nord cu cererea de a-i acorda poporului ei, în rând cu
poporul Basarabiei, posibilitatea de a-şi hotărî de sine stătător soarta” [30,
p.232]. Diplomaţii sovietici făceau referire la convenţia din 18 septembrie (1
octombrie) 1914 dintre Imperiul Rus şi România, care pe lângă regiunile Austro-Ungariei
locuite de români a vizat şi Bucovina: „Cât priveşte Bucovina, se stipula, că
divizarea dintre Rusia şi România se va efectua după principiul majorităţii
etnice. Cu alte cuvinte, după statul român era recunoscut dreptul asupra unei
părţi a Bucovinei. Guvernul român s-a angajat să păstreze neutralitatea
favorabilă Rusiei până la momentul încorporării acestor teritorii” [30, p.187].
Istorici care scriu din perspectivă moldostatalistă ar fi scos în evidenţă
faptul că nordul Bucovinei – indiferent de componenţa etnică a populaţiei sale,
care a suferit modificări în urma colonizărilor cu ruteni din Galiţia în
perioada în care Nord-Vestul Moldovei a fost încorporat în Galiţia de regimul
de ocupaţie austro-ungar – era un teritoriu care trebuia să se reunească (fie
şi în cadrul URSS, după 28 iunie 1940) cu Basarabia. Nu găsim însă asemenea
aprecieri la istoricii citaţi, aşa încât reiese că ei erau mulţumiţi cu
încorporarea teritoriului moldovenesc al nordului Bucovinei în Ucraina
Sovietică, şi nu în RSSM. Deşi nu dă o apreciere acestor fapte, unul dintre
autorii studiului citat, V.Stepaniuc, notează în volumul în cauză că „Declinul
cu adevărat dramatic [pentru Moldova] începe în 1775, când Turcia, suzerana
Moldovei, pentru a întări o coaliţie antirusească, cedează Austro-Ungariei
nordul Moldovei” [30, p.8].
Ion Nistor a
specificat în lucrarea sa dedicată istoriei Bucovinei că teritoriul nordului
Bucovinei, ce urma să intre în cadrul Rusiei, viza zona dintre râurile Nistru
şi Prut, fără Cernăuţi: „Una din condiţiile Tratatului secret prin care
guvernul român intrase în război alături de Puterile Antantei era, pe lângă
dobândirea Transilvaniei, cea a Bucovinei până la Prut cu capitala ei,
Cernăuţi, la care ruşii renunţaseră numai după tratative îndelungate şi după ce
s-a demonstrat însemnătatea acestui oraş pentru viaţa politică, bisericească,
culturală şi economică a Bucovinei. Tratatul secret pentru recuperarea
Bucovinei şi Transilvaniei s-a semnat la Bucureşti în ziua de 4/17 august 1916” [33, p.371]. La 8 iulie 1940, patru personalităţi distinse bucovinene,
printre care şi istoricul I.Nistor, au trimis o scrisoare Regelui Carol al
II-lea, în care se spune: „Un nou greu s-a abătut asupra Bucovinei, acoperind-o
din nou într-un zabranic de jale. O parte din teritoriul ei a fost de curând
ocupată de trupele Uniunii Sovietice Ruseşti. Nota
ultimativă din 26 iunie face menţiune de partea de nord a Bucovinei, sub care
înţelegem cu toţii numai teritoriul dintre Prut şi Nistru locuit în majoritate
de ucraineni. Dar mâhnirea adâncă ne-a cuprins sufletele, văzând că trupele
sovietice, trecând Prutul, au cuprins valea Ceremuşului şi a Siretului, precum
şi parte din valea Sucevei. În cordonul lor de demarcaţie sunt cuprinse, pe
lângă oraşele Cernăuţi şi Storojineţ, şi un număr de 40 de sate, pe care însăşi
statistica austriacă din 1910 le arată cu o populaţie românească. Ba mai mult
chiar, linia de demarcaţie sovietică cuprinde şi o parte din judeţul Dorohoi cu
numeroase sate româneşti care n-au făcut niciodată parte din Bucovina”.
„Bucovina n-a avut niciodată legături politice cu Ucraina sau imperiul Rusesc”,
mai notează cei patru reprezentanţi ai românilor bucovineni, protestând prin
această scrisoare „contra actului de nedreptate şi silnicie ce s-a săvârşit
faţă de Bucovina” [3]. Ion Nistor, ştiind de prevederile tratatului
ruso-român din 4/17 august 1916 de la Bucureşti, a protestat împotriva ocupării de URSS
a zonei nord-bucovinene de la vest de Prut. În timp ce istorici promotori ai
opţiunii geopolitice pro-Vest (Ion Şişcanu, Anton Moraru ş.a.) se întreabă de
ce teritoriile istorice moldoveneşti – nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul
şi sudul Basarabiei – nu au fost incluse de regimul sovietic în RSSM (deşi se
ştie că formal graniţa RASSM, în perioada 1924-1940, era pe Prut, deci
teritoriul republicii autonome moldoveneşti cuprindea – pe lângă cele 11
raioane ale teritoriului de pe malul stâng al Nistrului – şi întreaga
Basarabie), cei care scriu de pe o poziţie pro-Est nu au o asemenea nedumerire.
Ion Şişcanu notează: „C.E.P. al R.A.S.S.M. nu era organul reprezentativ al
Basarabiei, pentru ca preşedintele ei să poată lua cuvântul în numele
populaţiei din Basarabia, iar persoanele care plecase la Moscova în calitate de
«delegaţie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord» nu erau reprezentanţi aleşi ai
poporului, ci nişte oameni recrutaţi în pripă, fără împuterniciri să decidă
soarta Basarabiei şi a R.A.S.S.M. Rolul «aleşilor Basarabiei şi Bucovinei de
Nord” a fost de a «saluta Sovietul Suprem». Aşadar, atât dezmembrarea R.A.S.S. Moldoveneşti,
cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un
dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de Kiev” [41, p.249-250].
Cu regret, spre
deosebire de istorici promotori ai unei viziuni, respectiv – opţiuni – geopolitice
pro-Vest, istorici părtaşi ai paradigmei pro-Est nu abordează, cu referire la
momentul 28 iunie 1940, problema Basarabiei şi problema nordului Bucovinei în
comun, aşa cum s-ar cuveni din perspectivă moldostatalistă, ei limitându-se
exclusiv la „problema basarabeană”, ca şi cum nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa
nu ar fi tot vechi teritorii istorice moldoveneşti şi ca şi cum pe acele
teritorii nu ar locui oameni de acelaşi neam cu ei şi cu populaţia majoritară a
Basarabiei (respectiv, în prezent, a Republicii Moldova). Mai mult,
reprezentanţii ai curentului pro-Est nu prezintă obiecţii nici cu privire la
dezmembrarea Basarabiei (înstrăinarea nordului şi sudului Basarabiei), aşa cum
au făcut reprezentanţi ai curentului pro-Vest (Ion Şişcanu [41, p.250], Anton
Moraru [29, p.35] ş.a.).
Concluzii
1. În ciuda
aprecierilor şi poziţiei unor cercetători care promovează curentul geopolitic
pro-Est în interpretarea evenimentelor legate de anii 1812, 1918, 1940, 1941 şi
1944 în istoria Basarabiei (din 1940 – a problemei nordului Bucovinei în tandem
cu problema Basarabiei), cu toate că autorii citaţi se consideră „părtaşi ai
statalităţii moldoveneşti” [30, p.5], din interpretările lor rezultă mai
degrabă că locul Basarabiei a fost şi este în cadrul unui stat comun cu Rusia.
2. Curentele
istoriografice (pro-Vest şi pro-Est) reprezintă opţiuni geopolitice ale
cercetătorilor care le împărtăşesc.
3. După cum am
arătat, există o polemică între reprezentanţi ai curentelor istoriografice şi
geopolitice pro-Vest şi pro-Est. Ea este benefică pentru a explica publicului
larg adevărul istoric (bazat pe documente) şi pentru a dezvălui falsurile şi
încercările de distorsionare a evenimentelor istorice şi de manipulare a
publicului.
4. Competiţia sau
lupta dintre cei doi actori geopolitici – UE şi Rusia – privind teritoriul
Republicii Moldova se poartă şi pe câmpul istoriografiei, precum şi pe cel al
Ştiinţelor Politice (implicit, în domeniul ştiinţific al Relaţiilor
Internaţionale).
5. Faptul că curentul pro-Vest este mai
proeminent (a produs monografii şi studii mai numeroase şi mai consistente)
este un indiciu al orientării celei mai mari părţi a intelectualităţii
moldoveneşti ştiinţifice (din domeniul cercetării) spre aderarea Republicii
Moldova la UE şi
spre integrarea sa europeană.
