După Hasdeu, limba tracă a aparţinut ramurii iraniene sau indo-persane a trunchiului comun arian

Moştenirea ştiinţifică a ilustrului savant basarabean Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) încă urmează să fie valorificată şi asimilată în toate dimensiunile sale. Cu regret, lingviştii români contemporani – atât cei din România, cât şi cei din Republica Moldova – nu întotdeauna ţin cont de rezultatele ştiinţifice la care a ajuns marele intelectual. După ce încă în 1874 B.P. Hasdeu a demonstrat „cu toată rigurozitatea de procedură a filologiei comparate” (citat din Hasdeu) – referitor la cuvintele mosoc/mozoc [câine mare ciobănesc], turcă sau ţurcă [obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră] precum că sunt de origine dacică/tracică, astăzi aceste cuvinte sunt înregistrate în DLR „cu etimologie necunoscută” (a indicat redactorul ediţiei din 2009 a volumului lui Hadeu „Pierit-au dacii?”, apărut la Bucureţti, la Editura „Dacica”). La fel şi cu privire la cuvântul cioban: cu toate că Hasdeu a demonstrat că este un cuvânt dacic/tracic, de origine indo-europeană, „astăzi, toţi lingviştii sunt de acord că cioban (...) este de origine turcă”, scrie redactorul cărţii. Hasdeu a arătat că cioban „se află” şi în Persia. Un prieten din Erevan mi-a confirmat că şi în limba armeană până în prezent este folosit cuvântul cioban, pronunţat ca atare şi cu sensul pe care îl are şi în limba română. Este de admis că tracii (inclusiv ramura lor – dacii), armenii şi perşii/iranieinii, care au avut păstoritul (oieritul) ca şi ocupaţie tradiţională cu mult înaintea invaziei turcilor, şi-au păstrat cuvântul străvechi – de origine indo-europeană, aşa cum a demonstrat şi Hasdeu. Lingviştii contemporani au însă o altă opnie cu privire la acesta şi cu privire la multe alte cuvinte, refuzând să le recunoască originea tracică/dacică, după ce însuşi Hasdeu a făcut-o încă în sec. XIX...

În una din lucrările sale, cecrcetând identitatea genitivului cu dativul în limba română, Hasdeu ajunge la concluzii interesante cu privire la originea limbii române: „Deocamdată, după ce ne-am mărginit a urmări din punct în punct originea identităţii genitivului cu dativul la noi şi la vecinii noştri, să tragem din dezvoltările precedenţi o concluziune generală. În limba sanscrită se face prima încercare de a identifica genitivul cu dativul. Această tentativă este posterioară epocei de separaţiune de la trunchiul comun arian a ramurelor greco-italică, celtică, germanică şi slavo-litvană, deoarece la nici una din ele nu i se întrevede nici un vestigiu. Tracii prin urmare, la cari identitatea genitivului cu dativul a fost una din trăs[ăt]urile cele mai caracteristice ale limbei, fie în dialectul traco-iliric, fie în acel traco-dacic sau traco-panonic, nu puteau fi nici greci, nici latini, nici celţi, nici germani, nici litvani, ci aparţineau anume ramurei eranice sau indo-persice. În această din urmă ramură, deja după plecarea celorlalte, începu, dacă nu a se naşte, cel puţin a lua consistenţă fenomenul gramatical ce ne interesează, astfeli însă că o seamă de dialecte, atît indiane precum şi persice, l-au dus la cea mai completă dezvolare, ca limbile pâli şi pracrită, perşii propriu-zişi, armenii şi tracii, pe când unele s-au oprit la rudiment, ca limbile sanscrită şi zendică. Este curios, în fine, că moştenitorii parţiali ai limbei persice a tracilor în Europa, albanezii şi românii, ba pînă şi neşte împrumutători de alt sînge, ca maghiarii, bulgarii şi neogrecii, au conservat tradiţiunea declinaţiunii persice din inscripţiunile cuneiforme mai bine decît însăşi posteritatea durectă a Dariilor, Artexerxilor în Asia, persanii de astăzi” (B.P.Hasdeu „Studii gramaticale asupra limbei dacilor”, în „Pierit-au dacii?”, Buc. 2009, p. 142-143).

Cercetând originea cuvântului ghiuj, folosit în Moldova, despre care a ajuns la concluzia că este de origine tracică, Hasdeu, printre altele, notează: „Svastar [soră] şi svaçura [socru] sînt două compoziţiuni cu sva comune tututror limbilor ario-europee. Svaga [„de unde sanscritul svaja «rudă» şi tracicul ghĭuga «bunic»”], din contra, ne întîmpină numai în acel grup linguistic cărui i s-ar putea da numele de «indo-perso-tracic»” (p. 173). Hasdeu a precizat: „Svastar şi svaçura se născuseră pe cînd ario-europeii formau un singur corp, nedezmembrat încă prin separaţiuni succesive. Deja după trunchierea acelui corp în două ramure, cea europee şi cea asiatică, se va fi născut în această din urmă cuvîntul svaga.  În fine, cu mult şi ai tîrziu, după ce ramura europee se desfăcuse în mai multe crengi, s-a născut la leto-slavi vorba svatŭ” (p. 174).

           

Aşadar, după Hasdeu, tracii „nu puteau fi nici greci, nici latini, nici celţi, nici germani, nici litvani, ci aparţineau anume ramurei eranice sau indo-persice”, respectiv limba tracă era înrudită cu limbile pâli, pracrită, persană/farsi şi armeană. Studiile compatarive, care prezintă asemănarea mare dintre limba română şi limba farsi/persană – cea vorbită în Iran şi în Tadjikistan (există cuvinte de bază comune, după ce a avut loc procesul romanizării) – confirmă rezultatele investigaţiilor ştiinţifice ale lui Hasdeu. Întrebarea care rămâne încă în faţa cercetătorilor este: poporul originar, din care se trag actualii vorbitori ai limbilor română, albaneză, armeană, farsi/persană ş.a. au plecat din Carpaţi şi Balcani în Asia – până în munţii Pamir şi Himalaya, sau au venit de acolo în Europa – în Carpaţi (Geto-Dacia) şi în Balcani (Tracia şi Iliria)?...

[Articol scris pentru portalul Moldova.org: http://diverse.moldova.org/news/dup-hadeu-limba-trac-a-aparinut-ramurei-iraniene-sau-indopersane-a-tranchiului-comun-ariananaliz-238186-rom.html]