Reacția ministrului Sănătății, Adrian Usatâi, la
strigătul de disperare al medicilor de la Spitalul pentru copii „Valentin Ignatenco” ne-a
uimit și revoltat (cred că nu sunt singurul care am trăit aceste sentimente). Medicii au solicitat
dotarea instituției medicale cu instrumente corespunzătoare, arătând că în
lipsa acestora, ei sunt nevoiți, in timpul operațiilor la copii, să utilizeze
bormașini și clești ruginiți. La urmărirea știrii respective la posturile TV,
în timpul căreia orice persoană – îmi permit să spun – normală, este podidită
de lacrimi, ministrul s-a arătat lipsit de orice capacitate de empatie față de
copiii suferinzi. În loc să bată și el, la rândul său, alarma în Guvern pentru
alocarea urgentă a banilor necesari pentru procurarea utilajului medical pentru
operarea copiilor, A. Usatâi a arătat că nu este reprezentantul breslei medicilor
în Guvern, nu este promotorul unor soluții pentru sistemul medical, nu este un
ministru pentru sistemul medical, ci că sistemul medical este pentru el – ministrul,
respectiv el este în acea funcție pentru ca a-și rezolva problemele personale (inclusiv
pentru a-și asigura imunitatea legat de dosarul intentat de CNA). Ministrul
Sănătăţii a susţinut că este vorba despre o încercare de discreditare a
spitalului şi a cerut directorului spitalului să prezinte toate
documentele astfel încât medicul care a folosit bormaşina să fie anchetat. Dar
medicii au spus că folosesc cu toții bormașina, pentru că nu au instrumente corespunzătoare.
Cu regret, această reacție a lui A. Usatâii se
înscrie în atitudinea sfidătoare e actualei guvernări la adresa societății
moldovenești. Deși statul Republica Moldova își consolidează pe zi ce trece prima
poziție în clasamentul celor mai sărace țări din Europa, inclusiv datorită
prestației actualului Guvern – din 2009 până în prezent – Executivul nu are nici un sentiment de jenă,
respectiv nu catadicsește să ceară anularea Legii nr. 760 din 24.12.1999
privind garanţiile sociale ale membrilor Guvernului. Conforma acesteia, în
cazul demisionării, reorganizării Guvernului sau expirării mandatului lor și
dacă nu au intrat în componenţa noului Guvern sau nu au fost încadraţi în
serviciu în alte autorităţi publice, li se plăteşte o indemnizaţie unică egală
cu şase salarii medii lunare. Ținînd cont de salariul mediu lunar al
miniștrilor, care este de 7100 lei și sporul salarial de 20%, aceștia beneficiază
de o indemnizaţie de circa 51 mii lei – inclusiv cei care sunt demiși de către
Parlament pentru acte de corupție. De asemenea, fiecare parlamentar a obţinut,
în acest an, o indemnizaţie de concediu cuprinsă între 30 şi 32 de mii de
lei. Indemnizaţia include salariul de bază, sporuri şi un ajutor material pentru
tratament. Schema de calcul a indemnizaţiilor de concediu s-a făcut
conform legii privind salarizarea în sistemul bugetar, a legii privind statutul
deputatului în Parlament, dar şi în baza unor regulamente interne ale
Legislativului. Deputaţii au primit, în acest an, indemnizaţii mai mari după
ce, pe 7 martie, au votat o lege prin care şi-au majorat salariile cu 35 la
sută. Astfel, în prezent un deputat ridică lunar un salariu de peste 9000
de lei (până la sfârşitul anului trecut leafa demnitarilor depăşea puţin suma
de şapte mii de lei. Iar indemnizaţia de concediu pentru 2012 a fost de
până la 29 de mii de lei).
Din păcate, se crează impresia că unui ministru
sau unui deputat, care „s-a aranjat” în viață – ridicând salariile și
indemnizațiile respective – nu îi mai pasă de starea deplorabilă din societate.
Mai mult, s-a format o solidaritate între putere și opoziție, căci nu am auzit pe
cineva dintre deputați să denunțe legile privind salariile și indemnizațiile
demnitarilor, care nu corespund nivelului de trai din țară. Nimeni nu pune
problema ca nivelul salariilor și indemnizațiilor demnitarilor trebuie să fie
în funcție de performanțele pe care le realizează – în funcție de nivelul de
trai din țară, care se datorează climatului creat și măsurilor întreprinse de
guvernare. Iar solidaritatea respectivă face ca Guvernul să „acopere” pe
oricare dintre miniștrii ajunși într-o situație urâtă (în ceea ce îl privește
pe ministrul Usatâi, în toată lumea s-a aflat despre ce fel de sistem de
sănătate există în Republica Moldova). Și, desigur, ne-am obișnuit cu faptul că
oricâte încălcări ale demnitarilor sunt scoase la lumină (ca în cazul
ministrului Tineretului și Sportului O. Bodișteanu ș.a.), oricâte dosare penale sunt
intentate, nimeni dintre miniștri nu își dă demisia de onoare. Probabil,
fiecare dintre ei gândește: „Lucrurile merg atât de prost, fiecare are probleme
în domeniul său. De ce tocmai eu? Toți ridică salarii și indemnizații umflate,
pe seama bieților moldoveni săraci, care sunt obligați să plece la muncă peste
hotare pentru a-și susține familiile… De ce anume eu să fiu responsabil?”.
Reformele sunt posibile cu demnitari onești,
competenți și cu empatie față de popor, care să simtă și să se înfioreze de
durerile poporului (a fiecărui cetățean). Probabil, principala problemă pe care
trebuie s-o rezolve premierul Iurie Leancă, în următoarele 50 de zile, este să
scape de nesimțiții din Guvern. Atunci când un ministru al Sănătății, în loc să
facă totul pentru a ajuta copiii suferinzi, cere transmiterea documentelor
către organele de drept pentru a fi anchetați medicii care, într-un strigăt de
disperare, au scos la iveală condițiile incalificabile în care activează, ne înspăimântăm
de această monstruozitate a demnitarului respectiv. Atâta timp cât el face
parte din Cabinet, întregul Guvern se face culpabil de această nesimțire.
