Un articol mai vechi. Îl postez ca să-l am și aici, pe blog.
În ediția din 13 aprilie 2011
a unei emisiuni de pe un postul de radio din Chișinău, dedicată problemelor comunității
moldovenești din nordul Bucovinei, participanții la emisiune, Arcadie Suceveanu,
președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova și președintele asociației „Bucovina”, și Constantin Ungureanu, doctor în Istorie, au propus deschiderea unui consulat
al RM la Cernăuți,
și au fost de acord cu moderatorul emisiunii în privința creării, în cadrul
structurii Guvernului de la
Chișinău , a unui Departament
pentru conaționalii din afara granițelor (moldovenii [unii se identifică și români] din nordul Bucovinei și
raionul Herța; moldovenii din nordul și sudul Basarabiei, și cei din stânga Nistrului).
Regimul sovietic de ocupație (1944-1991) nu a reușit deznaționalizarea populației majoritare a Republicii
Moldova, care ași vorbește limba, și-a păstrat tradițiile și obiceiurile. Ceea
ce a încercat și se pare că a reușit este amputarea conștiinței spațiului nostru de origine, a comunității culturale a celor ce vorbesc graiul
moldovenesc – de la
Crasna din nordul Bucovinei, până la Cartal și Reni în sudul
Basarabiei, sau până la
Valea Hoțului (Dolinskoe) mult peste Nistru. După ce au amputat
teritoriul nostru ancestral, lipsindu-ne de nordul Bucovinei, ținutul Herţa,
nordul și sudul Basarabiei, care au aparținut peste patru veacuri statului moldovenesc medieval, s-a ajuns astăzi la situația când în conștiința cetățenilor Republicii Moldova spațiul moldovenesc se reduce doar la teritoriul actuale RM. Este regretabil acest fapt, deoarece el înseamnă că suntem o
comunitate de mancurţi, care ne-am pierdut memoria spațiului nostru istoric și a comuniunii cu compatrioții noștri ramași dincolo de granițele Republicii
Moldova. viitorul unui popor care poate fi adus într-o asemenea amnezie și care se menține în ea nu arată bine.
Viorel Patrichi, în cartea sa
„Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, pag. 183)
reproduce o scrisoare semnată de Vitalie Bârcă din oraşul Ternavka, raionul
Pavlograd, regiunea Dnepropetrovsk, trimisă săptămânalului „Literatura şi Arta”
şi Societăţii pentru cultură moldo-română „Mihai Eminescu” din Cernăuţi.
Autorul scrisorii din 10 septembrie 1989 nota: „Mai vreau să atrag atenția
asupra unei probleme: radioteleviziunea moldovenească. Ea trebuie să transmită
emisiuni în toate ținuturile Moldovei istorice. (Din păcate avem un guvern
prost, care habar nu are de moldovenii de peste frontiera Moldovei Sovietice)”. Au trecut ani mulți de atunci, iar guvernul Republicii Moldova (ca și Compania Teleradio Moldova, de altfel) cum era „prost” – faţă de problemele
compatrioţilor noştri rămaşi dincolo de graniţe – în amurgul perioadei
sovietice, aşa este şi acum. Iar compatrioţii noştri se confruntă cu mari
probleme. Au nevoie de ajutor. Şi se simt trădaţi de noi.
O profesoară de limba română
din satul Ropcea, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, îmi spunea că regretă
faptul că s-a făcut profesoară de română, pentru că procesul educaţional în şcoala
cu predarea în limba română suferă nespus din cauza lipsei manualelor şi
literaturii clasicilor predaţi în şcoală. „Ce folos că le dau pentru acasă să
citească o operă literară, dacă ei nu o pot găsi în bibliotecă. Unii, puţini, mai
pot găsi câte ceva pe Internet, dar majoritatea vine cu temele pentru acasă
nefăcute”. M-am adresat la
Biroul Relaţii Interetnice (BRI), Direcţia relaţii
internaţionale, integrare europeană şi diaspora, cu întrebarea dacă ţara
noastră poate ajuta o şcoală cu predarea în limba de stat a Republicii Moldova
din regiunea Cernăuţi. Ecaterina Dulgher, specialist principal în Direcţia în
cauză mi-a răspuns că deoarece este vorba de o şcoală, ar fi mai bine să mă
adresez Ministerului Educaţiei (ME) din Chişinău. M-am adresat doamnei vice-ministru
Loreta Handrabura, cu întrebarea dacă în ME se ocupă cineva de situaţia şcolilor
cu predare în română din Ucraina (regiunile Cernăuţi şi Odesa). Domnia sa mi-a
răspuns că „Ele se află în altă ţară şi ca responsabilitate nu sunt în
jurisdicţia noastră. Doar din ataşament românesc, putem veni cu iniţiative de
colaborare, donaţii de carte etc.”. „Vreau să ştiu ce s-a făcut şi ce urmează
să se facă în această privinţă. Se poate?”, am întrebat eu. „Este imixtiune, nu
avem o coordonare cu ei, precum nu au dreptul să intervină şi să coordoneze cei
din Bulgaria pentru şcolile cu predare în bulgară de la noi sau [cei din Ucraina
pentru] cele ucrainene”. Am rămas puţin nedumerit şi am întrebat din nou „Ce
iniţiative au fost realizate şi ce iniţiative urmează?”, întrucât doamna mi-a
spus despre „iniţiative de colaborare, donaţii de carte, din ataşament
românesc”. „Cu aceste iniţiative de colaborare în domeniul culturii sau de
conotaţie educaţională poate veni oricine, nu în special ME. Vorbeam de
abordare. Şcolile româneşti din aceste regiuni, ca şi noi, au asistenţa
României”, mi-a răspuns doamna ministru. Ce fel de asistenţă din partea
României are şcoala din s. Ropcea sper că s-a înţeles. „Cei de la Departamentul Diaspora
de la BRI mi-au
spus că nu se ocupă de ajutorarea cu cărţi a şcolilor pentru că ar trebui s-o
facă ME”, am continuat eu. “Bună ziua! Noi edităm doar manuale pentru
instituţiile noastre. Atât. Tocmai că Misiunea este a lor (…). La ei te rog
insistă deoarece ministerele răspund de politici pe sectoare pentru entităţile
din ţară”, a spus în încheiere doamna ministru. Am înţeles că de fapt nimeni nu
se ocupă de aceste probleme.
La 1 martie 2011 am fost
prezent la festivalul „Mărţişor” din oraşul Noua-Suliţă, în cadrul căruia au
participat colective artistice din raioanele Noua-Suliţă, Herţa, Storojineţ,
Adâncata, Chilia. Înainte de plecarea la Noua-Suliţă am sunat la BRI ca să întreb dacă nu
pleacă cineva din partea autorităților Republicii Moldova la acest atât de
important şi rar eveniment al compatrioţilor noştri de dincolo de graniţă. Nu
pleca nimeni. Doamna Tatiana Levandovskaia, şefa Direcţiei Diaspora, aflând că
plec, s-a gândit să scrie o felicitare organizatorilor şi mi-a propus să vin
s-o iau şi s-o înmânez la
Noua-Suliţă. Mă bucur că am putut face acest lucru. Felicitarea
a fost citită de pe scenă de Iurie Stadniciuc, vicepreședintele raionului
Noua-Suliţă. Şi sper că publicul din sala casei raionale de cultură din
Noua-Suliţă a rămas cu sentimental că autorităţile de la Chişinău nu i-au uitat pe
compatrioţii de acolo. De notat că în majoritatea satelor din raionul
Noua-Suliţă populaţia se identifică drept moldoveni, în comparaţie cu populaţia
din raioanele Storojineţ, Adâncata şi Herţa, unde locuitorii se mai identifică
drept și români.
În textul felicitării, semnată de doamna Vera
Petuhov, vice-director general al BRI, se nota: „Cu această ocazie deosebit
de frumoasă exprimăm tot respectul și gratitudinea profundă participanţilor şi
organizatorilor acestei sărbători pentru devotamentul Dumneavoastră faţă de
valorile spirituale ale plaiului natal şi atitudinea receptivă privind
păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti într-un mediu cultural diferit (subl. A.
L.). Apreciind înalt contribuţia diasporei moldoveneşti (subl. A. L.) şi
realizările deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova în locurile de aflare (s. A.L.), Vă urăm multă sănătate,
fericire Dvs. şi celor dragi, prosperitate şi un izvor nesecat de inspirație”.
Cred că este timpul să se
înţeleagă în Republica Moldova că noţiunea „diaspora” vizează persoanele
născute şi crescute/formate într-o ţară, dar care au plecat şi s-au stabilit (definitiv
sau temporar) în străinătate. Compatrioţii noştri din satele din regiunile
Cernăuţi şi Odesa nu se află „într-un mediu cultural diferit” (aşa cum se află
ai noştri ajunşi la Moscova
sau la Roma ), ei
se află în mediul lor istoric moldovenesc. Cu părere de rău, deşi
se identifică drept „moldoveni”, ei nu au de ce să urmărească „realizări
deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova”, pentru că
autorităţile Republicii Moldova au uitat (sau nici n-au ştiut) cine sunt ei (moldovenii din teritoriile istorice moldovenești înstrăinate), aceste
autorităţi îi cred – culmea !– „diasporă”.
Consider că este necesară
crearea unei structuri specializate, aşa cum o au România, Ungaria şi alte
state: un Departament pentru moldovenii din teritoriile istorice înstrăinate. Ar fi salutară colaborarea dintre Departamentul pentru românii de
pretutindeni de la Bucureşti
şi Departamentul omolog de la Chișinău. Cineva ar putea să-mi reproşeze: ce rost are să fie creat un nou
departament, atâta timp cât accesul în funcţiile din structura sa
organizatorică se face nu pe bază de concurs real, nu datorită competenţei,
iubirii de neam, iubirii faţă de conaţionali noştri de peste graniţă, ci
criteriul de bază este afilierea la un partid (de guvernământ). Un asemenea departament va fi
compromis, tot aşa cum a fost compromis Consiliul Coordonator al
Audiovizualului, în care partidele ce s-au perindat până acum la putere şi-au băgat
oamenii săi, prin simulacre de concursuri publice, fără să le pese de calitatea
morală şi profesionalismul celora care au ajuns acolo şi au discreditat o atât
de importantă instituţie pentru o ţară democratică. Sunt de acord. Acest
pericol există. Dar împreună cu Eugen Lovinescu („Istoria civilizației române
moderne”, Editura „Minerva”, 1997) care a polemizat cu Titu Maiorescu (cu teoria
sa a „formelor fără fond”), cred că nu trebuie să așteptăm până vom avea fondul,
ca să creăm forme. Formele pot crea fondul.
19.04.2011
