Ceva despre art. 13 al Constituţiei, din perspectiva intereselor conaţionalilor din teritoriile istorice moldoveneşti din Ucraina

            Astăzi Curtea Constituţională examinează „constituţionalitatea privind interpretarea art. 13 din Constituţie (limba moldovenească)”. Articolul 13, cu privire la „Limba de stat”, dar de fapt, cu privire la denumirea limbii de stat din Republica Moldova, constituie un factor de instabilitate şi turlburare. Oricât ar părea de ciudat, articolul 13 afectează negativ nu atât situaţia din Republica Moldova, cât pe cea din afara graniţelor statului moldovenesc. În şcolile de pe teritoriul ţării se studiază disciplina „Limba română”, în spaţiul public (inclusiv în mass-media) în mod curent se utilizează acest glotonim. Unele încercări ale PCRM (2001-2009) de a introduce glotonimul „limbă moldovenească” în învăţământ au suferit eşec, comuniştii recunoscând de altfel identitatea dintre glotonimele „limbă moldovenească” şi „limbă română”. De aceea, în principiu, formularea din art. 13 e o formalitate, care nu dăunează dezvoltării, în condiţii normale, a culturii naţionale a populaţiei majoritare a RM. Alta este însă situaţia pe teritoriile istorice moldoveneşti care aparţin în prezent Ucrainei: reg. Cernăuţi şi sudul Basarabiei – din reg. Odesa. 

         În unul din articolele sale din Glasul Bucovinei, Alexandrina Cernov a reprodus o scrisoare (din 22.07.2010) a Asociaţiei Naţional-Culturale a Moldovenilor din Ucraina, semnată de preşedintele Asociaţiei, A.S. Fetescu şi adresată prim-ministrului Ucrainei M. Azarov, despre care a comentat: „Îngrijorează mai ales faptul că acest document încearcă să argumenteze şi deosebirile culturale, folclorice şi istorice dintre români şi moldoveni, inclusiv cele literare, adică se face o încercare de a ne dezbina şi pe această cale” [Cernov Alexandrina, Limba română în capcanele politice din Ucraina, în Glasul Bucovinei, nr. 3/2010, Cernăuţi-Bucureşti, p. 91.]. Pentru cine nu ştie, menţionez că în regiunile Cernăuţi şi Odesa conaţionalii noştri sunt în egală măsură moldoveni (ei sunt descendenţii neamului din fostul Principat al Moldovei) şi români (etnonimul poporului din spaţiul carpato-danubiano-nistreano-pontic). Totuşi, locuitorii din raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ nu se identifică drept „moldoveni”, respingând această denumire (în discuţiile cu câţiva dintre ei, la argumentul meu că în România nu există români abstracţi, ci români munteni, români transilvăneni, români maramureşeni, români bănăţeni etc. au rămas impasibili, ca şi cum ar fi români veniţi din cosmos, fără rădăcini moldoveneşti), iar locuitorii din raioanele Noua Suliţă, Reni, Ismail, Tatarbunar, Chilia, Sărata, ca să nu mai stăruim asupra celor din satele transnistrene ale reg. Odesa – Handrabura, Valea Hoţului sau Tocila – se identifică drept moldoveni, respingând etnonimul român. L-am întrebat pe un conaţional de-al nostru din Noua Suliţă: „Întrucât cu toţii vorbiţi acelaşi grai moldovenesc al limbii române, aveţi un trecut istoric comun, care este diferenţa între moldovenii şi românii din regiunea Cernăuţi?” Mi-a răspuns: „Uite la casele noastre, din raionul Noua Suliţă [unde majoritatea caselor sunt cu câteva nivele] şi uite la casele celor de peste Prut, din raionul Herţa [unde sunt multe case cu un singur nivel şi modeste], şi o să vezi diferenţa: noi, moldovenii, suntem gospodari”. Era un argument, recunosc, neaşteptat, dar care denota că, de fapt, nu există argumente pentru ideea existenţei a două etnii – moldoveni şi români – pe teritoriile istorice moldoveneşti din actuala Ucraină.

Aşadar, în scrisoarea Asociaţiei Moldovenilor se menţionează: „Comunitatea moldovenilor (...) ocupă al treilea loc după numărul de locuitori, 258,6 mii [inclusiv „67 de mii de moldoveni” în reg. Cernăuţi şi 123,7 mii locuiesc în regiunea Odesa], după ruşi şi beloruşi, între minorităţile naţionale [în regiunea Cernăuţi locuiesc „120 de mii de români”. Suma celor ce se identifică moldoveni şi a celor ce se identifică români plasează conaţionalii noştri pe locul al doilea, după ruşi] (...). Fără a se sfătui nici cu părinţii, nici cu elevii [?], şcolile cu limba moldovenească de predare au început să fie numite şcoli cu limba română de predare. (...) Datorită unor eforturi uriaşe ale Asociaţiei noastre, în regiunea Odesa au fost redeschise şcolile tradiţionale cu contingentul de elevi moldoveni cu denumirea tradiţională «şcoli cu limba moldovenească de predare» şi doar din anul 2005 în Ucraina au început să se editeze manuale de «limba şi literatura moldovenească» (subl. A.L.)” [pag. 92]. Deşi A. Fetescu nu menţionează în scrisoarea pe care a semnat-o că temelia demersului Asociaţiei pe care o conduce este art. 13 din Constituţia RM, cei care au luat poziţie faţă de această iniţiativă au considerat că anume acel articol este temelia respectivei acţiuni.

Ca reacţie la apelul lui A. Fetescu, reprezentanţii intelectualităţii româneşti din Ucraina au adresat o scrisoare preşedintelui Parlamentului RM, preşedintelui interimar de atunci Mihai Ghimpu şi prim-ministrului RM de atunci Vladimir Filat, în care se propune „soluţia unică de a evita această neconcordanţă – cea de a schimba textul «din articolul 13 al Constituţiei în care să se specifice că limba oficială a Republicii Moldova este limba română», ceea ce ar face imposibilă manipularea pe cale politică a acestei neconcordanţe lingvistice şi în Ucraina” [pag. 91].

Văzând că foştii demnitari Ghimpu şi Filat ignoră comunitatea moldo-română din Ucraina, întrucât nu au întreprins nimic, preşedintele Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, deputatul Radei Supreme de la Kiev, Ion Popescu, i-a adresat o scrisoare directorului Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a RM, Vasile Bahnaru. În scrisoare se menţiona: „Dat fiind faptul că în ultimul timp Asociaţia Moldovenilor din Ucraina, inclusiv filiala ei din regiunea Cernăuţi, fac diverse demersuri către insituţiile de resort ale statului ucrainean prin care solicită instituţionalizarea «limbii moldoveneşti» în aşezămintele de învăţământ şi în instituţiile mass-media cu limba română de funcţionare prin deschiderea de clase cu predarea obiectelor în «limba moldovenească» în şcolile cu predarea obiectelor în limba română şi prin instituirea unei redacţii de emisiuni radio şi TV în «limba moldovenească» în cadrul radacţiilor emisiunilor radio şi TV în limba română din regiunea Cernăuţi avem nevoie de opinia clară a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi, în mod special, a savanţilor Institutului de Filologie al Academiei cu privire la numele adevărat al limbii în care se predă şi se studiază în instituţiile de învăţământ mediu şi superior din Republica Moldova şi cu privire la denumirea corectă a limbii vorbite de etnicii români/moldoveni din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia pentru a demonstra lipsa de temei a demersurilor celor care fac jocul unor forţe oculte străine adevărului ştiinţific şi orientării proeuropene a Ucrainei şi Republicii Moldova”. Popescu îşi exprima în încheiere credinţa în faptul că„adevărul privind denumirea corectă a limbii vorbite în toate teritoriile noastre strămoşeşti (subl. A.L.), afirmat de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, trebuie să învingă pretutindeni”.

În răspunsul său (din 4.08.2011), în care a arătat poziţia savanţilor moldoveni, Vasile Bahnaru nota că „utilizarea sintagmei «limbă moldovenească» are, pe de o parte, o tradiţie populară, iar pe de altă parte a fost impusă ca termen oficial de autorităţile sovietice în scopul deznaţionalizării şi îndepărtării de origini a populaţiei româneşti din aceste zone. (...) denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de lingviştii contemporani şi confirmat în cadrul mai multor întruniri ştiinţifice, susţinut de altfel şi de lingviştii ucraineni, fiind suficient să amintim aici numele regretatului profesor Stanislav Semcinschi. Mai mult decât atât, savanţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-au expus opinia în problema denumirii corecte a limbi de nenumărate ori. Astfel, în „Răspunsul la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului «limbă moldovenească», adoptat în şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994 se subliniază: „Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «LIMBA DE STAT (OFICIALĂ) A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ»”. Ulterior, la 28 februarie 1996, Adunarea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei a adoptat o declaraţie prin care a fost confirmată opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, potrivit căreia limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ. Din 1996 şi până în prezent, opinia savanţilor de la Academie în problema glotonimului «limbă română» a rămas aceeaşi, în pofida faptului că unii politicieni au ajuns să declare că sintagma «limbă română» este un termen ştiinţific, în timp ce sintagma «limbă moldovenească» ar fi un termen politic, acesta, în realitate, fiind un termen ideologic şi geopolitic. În fine, amintim că Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, documentul fundamental al noului stat care urma să stea la baza viitoarei Constituţii, denumeşte limba respectivă limbă română. În baza celor menţionate anterior, propunem ca sintagma «limbă română» să fie utilizată fără teama de a falsifica adevărul ştiinţific şi fără intenţia de camufla originea istorică a românilor şi în şcolile din Ucraina din localităţile populate de români sau moldoveni, cum mai sunt denumiţi românii (în virtutea unei tradiţii istorice şi din considerente geopolitice) în unele localităţi din teritoriile respective”.

În urma răspunsului Academiei de Ştiinţe a RM, pe 8 septembrie 2011 Ion Popescu,  vice-preşedinte al Comisiei în problemele drepturilor omului, minorităţilor naţionale şi relaţiilor interetnice, a remis un comunicat de presă în care se menţiona că, în cadrul lucrărilor plenare ale Radei Supreme, deputatul poporului din Ucraina, Ion Popescu, a adus la cunoştinţa preşedintelui Comitetului de stat al Ucrainei în problemele radioului şi televiziunii, Alexandr Curdinovici („ales pe cota Partidului regiunilor, de altfel, născut în or. Soroca, Republica Moldova”), poziţia savanţilor din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei privind denumirea corectă a limbii folosite de către etnicii români/moldoveni din Ucraina. Cei doi au discutat, printre altele, şi „apariţiea problemei create artificial în urma unor demersuri în diferite instanţe de către Asociaţia Moldovenilor din Ucraina (AMU) privind „instituirea unei redacţii de emisiuni radio şi TV «în limba moldovenească» în cadrul redacţiilor emisiunilor de radio şi TV în limba română din regiunea Cernăuţi”. În cominucat se accentua că în conformitate cu poziţia Academiei RM „denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii/moldovenii din Basarabia istorică (inclusiv în Republica Moldova, nordul şi sudul Basarabiei), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este LIMBA ROMÂNĂ”. Comunicatul se încheia cu precizarea că „În urma discuţiilor s-a convenit că redacţiile emisiunilor de radio şi TV în limba maternă a autohtonilor din regiunea Cernăuţi vor funcţiona şi în continuare în limba română, lasând fără nici o reacţie adresările politice şi provocatoare ale AMU”.

Poziţiile celor două comunităţi din teritoriile istorice moldoveneşti din Ucraina par ireconciliabile şi totuşi trebuie să contribuim pe cât putem la apropierea dintre ele şi unirea lor. Cred că printr-un amendament la Constituţie am putea clarifica situaţia cu privire la denimirea limbii pentru comunitatea moldovenilor din regiunile Odesa şi Cernăuţi. Întrucât este o chestiune delicată, trebuie să evităm lezarea demnităţii unei comunităţi membrii căreia, în virtutea diferitor factori istorici, la fel ca şi mulţi dintre transnistrenii din RM, cred cu tărie că etnonimul lor este moldoveni. Iată de ce propun ca variantă această formulare:

„Art. 13 Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi"

            (1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba care, conform tradiţiei din spaţiul moldovenesc, inclusiv în stânga Nistrului, se numeşte „limbă moldovenească”; ea este identică cu limba numită în România „limbă română” şi cu limba numită în Serbia şi Bulgaria „limbă rumână/vlahă”. Toate cele trei denumiri se referă la limba formată în baza dialectului comun daco-roman. Denumirea formei literare (utilizate în învăţământ, mass-media ş.a.) a acestei limbi comune este „limba română”.

Poate fi și o variantă mai simplă:

            „Limba de stat în Republica Moldova se numește, conform tradiției, limbă moldovenească – denumire identică cu cea de limbă română”.

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

Înăbuşirea protestului de la Pungeşti sau ceva despre „europenitatea” regimului de la Bucureşti

Evenimentele sângeroase din ultimele zile din comuna Pungeşti, judeţul Vaslui, România (Moldova de Vest) au îndoliat mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova. Ele au dezvăluit esenţa regimului de la Bucureşti. Este clar că în România nu există guvern pentru popor (cetăţeni), ci un popor (cetăţeni, de fapt robi) pentru guvern. Atunci când guvernanţii şi-au pus în gând să predea interesele economice ale ţării unei firme străine (sunt suspectaţi că pentru beneficii personale, căci prea cu râvnă au cedat ceea ce aparţine tuturor, fără să-i întrebe pe oamenii locului), nici un fel de protest al oamenilor care îşi apără mediul ambiant, pământul lor, nu îi sensibilizează. Din relatările de pe teren am văzut cum jandarmii – cei plătiţi din banii cetăţenilor de la Pungeşti, dar care păreau scule zombate în mâinile guvernanţilor de la Bucureşti – au bătut crunt oamenii paşnici ieşiţi la protestul împotriva extracţiei gazelor de şist în satul lor, pentru a-şi proteja apele şi, în general, mediul ambiant.  

Bătăile la care au fost supuşi protestatarii, surprinse în fotografii şi imagini filmate, denotă că brutalitatea jandarmilor din România o întrece pe cea a trupelor speciale din Ucraina (Berkut). Preşedintele Ianukovici şi premierul Azarov şi-au cerut scuze public, afirmând că nu au dat nici o dispoziţie pentru a se aplica forţa, guvernanţii de la Bucureşti însă nu au de gând să-şi ceară acuze. Se crează impresia că ei îi trarează pe locuitorii comunei Pungeşti precum i-au tratat strămoşii celor din compania Chevron pe indigenii de pe continentul american, atunci când i-au deposedat de teritoriile care prezentau interes economic pentru colonişti.

Umilinţa la care au fost supuşi confarţii din Pungeşti a amintit persoanelor în vârstă din Republica Moldova de bătăile crunte aplicate de jandarmi cetăţenilor României, din Basarabia, în perioada interbelică. Datorită acelor bătăi şi tratamentului umilitor la adresa moldovenilor basarabeni, operat de către jandarmii trimişi de administraţia de la Bucureşti pentru a se menţinea „ordinea”, şi astăzi majoritatea covârşitoare a populaţiei Republicii Moldova se pronunţă împotriva ideii unirii cu România. Da, există un grup care susţine ideea unirii în pofida umilinţelor la care au fost supuşi basarabenii în perioada interbelică din partea jandarmilor aduşi între Prut şi Nistru, dar memoria acelor bătăi este vie şi se transmite din generaţie în generaţie în majoritatea familiilor din RM.

Înainte de summitul de la Vilnius, la sfârşitul lunii noiembrie, preşedintele Traian Băsescu anunţa că următorul proiect al României, după aderarea la NATO şi UE, este unificarea cu Republica Moldova. La începutul lunii decembrie regimul de la Bucureşti a arătat ce li se pregăteşte, în cazul unirii, cetăţenilor actuali ai Republicii Moldova – pe exemplul locuitorilor din comuna Pungeşti. Întrebarea este: regimul de la Bucureşti are nevoie de Republica Moldova cu populaţia sa sau are nevoie de teritoriul Republicii Moldova pentru a acorda companiei Chevron licenţă de explorare şi exploatare a gazelor de şist sau altor companii străine – dreptul de exploatare a ceea ce a mai rămas neconcesionat de guvernarea de la Chişinău? De asemenea, cum astfel de manifestări au loc într-un stat din Uniunea Europeană, apar întrebări cu privire la măsura în care România, cu actualul său regim politic, îşi merită statutul de membru. Cum respectă regimul drepturile omului – ale cetăţenilor propriului stat?

Am fost impresionat de sprijinul poporului român pentru fraţii din Pungeşti. Ştiu că o unire va avea loc. Dar va fi unirea fraţilor de un neam pentru a cere socoteală regimurilor ticăloşite – guvernanţilor care îşi văd misiunea nu în a servi acest popor, ci în a servi interesele proprii şi pe cele ale unor companii străine, prin umilirea concetăţenilor.

[Acrticol scris pentru portalul Moldova.org]

Acordul de Asociere UE – RM: câteva semne de întrebare

Luni, 2 decembrie, a fost publicat pe site-ul Guvernului textul Acordului de Asociere UE-RM (Association Agreement between the European Union and the European Atomic Energy Community and their Member States, of the one part, and the Republic of Moldova, of the other part). 

Prima chestiune care mi-a atras atenția vizează includerea în Acord a abordării occidentale privind drepturile copilului: Capitolul 27 „Cooperarea în protecția și promovarea drepturilor copilului”, Articolul 138 „(b) îmbunătățirea sistemului de identificare și de asistență a copiilor aflați în situații vulnerabile, inclusiv participarea crescândă a copiilor în procesele de luare a deciziilor și punerea în aplicare a unor mecanisme eficiente care să se ocupe de plângerile individuale realizate de copii”. (CHAPTER 27 „COOPERATION IN THE PROTECTION AND PROMOTION OF THE RIGHTS OF THE CHILD”, Article 138 „(b) the improvement of the system of identification and assistance of children in vulnerable situations, including increased participation by children in decision making processes and the implementation of efficient mechanisms to handle individual complaints made by children”). Se știe că în baza acestei abordări s-au înregistrat numeroase cazuri de despărțire, de către autoritățile statelor din UE, a copilului de unul dintre părinți, de exemplu, de mamă – cetățeancă a unui stat din afara UE. Motiviațiile – bazate pe „apărarea dreptului copilului” – sunt diferite. În cazul (mediatizat pe larg) unei cetățene a Rusiei, care a fost despărțită de copilul său, o instanță franceză a invocat iubirea prea mare/exagerată a mamei față de propriul copil.

De asemenea, sunt cunoscute cazuri când autoritățile lipsesc pe unii părinți de drepturile parentale, ridicându-le copilul, din motive cu totul subiective, căci interpretarea sensului sintagmei „copii aflați în situații vulnerabile” este subiectivă. Probabil mulți dintre moldoveni ar fi fost ridicați de la părinți în copilărie pentru că au primit o palmă la poponeață. De asemenea, expresia „participarea crescândă a copiilor în procesele de luare a deciziilor” amintește cumva de fapta eroică a lui Pavlik Morozov, care și-a denunțat tatăl pentru că a ascuns un sac de grâu de la autoritățile care strângeau toate rezervele familiilor de țărani în perioada stalinistă. Se pare că prin Acordul de Asociere Republica Moldova se raliază la un standard european care, de rând cu cele privind drepturile minorităților sexuale, sunt contestate de majoritatea societății moldovenești, venind în contradicție cu valorile tradiționale ale poporului țării.

Din păcate, așa cum am anticipat, nu am găsit în Acord interdicția exporturilor în RM a produselor din organisme modificate genetic (OMG) din UE. Cunoaștem că în UE există 6 state care au interzis OMG-urile pe teritoriul lor, în vederea asigurării securității alimentare a popoarelor lor: Luxemburg, Germania, Franța, Austria, Ungaria, Grecia. O guvernare moldovenească responsabilă ar fi negociat o clauză privind interzicerea exportului de OMG-uri din UE în RM, racordând astfel statul moldovenesc la standardele celor 6 state din UE. O asemenea clauză ar fi ajutat la protejarea producătorilor agricoli autohtoni, încurajându-i să-și mențină producția naturală (sau bio). Cu regret, guvernarea de la Chișinău – fie din nesimțire/nepăsare, fie din reavoință, fie din incompetență/ lipsă de profesionalism a negociat doar stabilirea progresivă a zonei de liber schimb pe parcursul unei perioade de tranziție de cel mult zece ani, începând de la data intrării în vigoare a acordului (TITLE V „TRADE AND TRADE-RELATED MATTERS”, CHAPTER 1 „NATIONAL TREATMENT AND MARKET ACCESS FOR GOODS”, Section 1 „Common Provisions”, Article 143 „Objective” „The Parties shall progressively establish a free trade area over a transitional period of a maximum of ten years starting from the entry into force of this Agreement, in accordance with the provisions of this Agreement and in conformity with Article XXIV of the General Agreement on Tariffs and Trade 1994 (GATT 1994)”).

În același timp, în Articolul 147 se spune că „În al treilea an de la intrarea în vigoare a prezentului Acord, părțile vor evalua situația, ținând seama de evoluția comerțului cu produse agricole între Părți, sensibilitățile specifice ale unor astfel de produse și dezvoltarea politicii agricole a ambelor părți. (Article 147 „Elimination of customs duties on imports”: 5.  During the third year after the entry into force of this Agreement, the Parties shall assess the situation, taking account of the pattern of trade in agricultural products between the Parties, the particular sensitivities of such products and the development of agricultural policy on both sides”). Este cunoscută odeclarație a președintelui României Traian Băsescu, care spunea că odată intrată în UE, România și-a pierdut suveranitatea asupra politicii sale agricole. Din Articolul 147 reiese că RM își va coordona politica sa agricolă cu Bruxelles-ul, pentru soluționarea unor probleme sensibile. Se știe că în republicile baltice, după aderarea la UE, au fost desființare unele ramuri ale agriculturii – de exemplu, în Letonia, producerea zahărului, producătorilor oferindu-li-se compensații. Aș vrea să știu dacă, în conformitate cu prezentul Acord, „evaluarea situației, a sensibilităților specifice unor produse și dezvoltarea politicii agricole a ambelor părți” nu va însemna intervenția Bruxelles-ului în politica agricolă moldovenească.

În fine, încă un Articol (157) stârnește semne de întrebare. În el se menționează că „1. Prezentul acord nu împiedică menținerea sau instituirea unor uniuni vamale, alte zone de liber schimb sau aranjamente privind traficul de frontieră, cu excepția cazului în care ele intră în conflict cu regimul comercial prevăzut de prezentul Acord”. („Article 157 „Agreements with other countries” 1. This Agreement shall not preclude the maintenance or establishment of customs unions, other free trade areas or arrangements for frontier traffic except insofar as they conflict with trade arrangements provided for in this Agreement”). Prin această prevedere relațiile comerciale ale RM cu state terțe sunt subordonate reglementărilor de cooperare comercială și vamală cu UE. Prevederile din zona de liber schimb a CSI, din care face parte RM, sunt subordonate normelor din UE. Această schimbare radicală, fără explicarea prealabilă partenerilor din CSI, poate cauza probleme comercializării produselor moldovenești pe piețele statelor CSI. În orice caz, reglementarea în cauză, din Acordul de Asociere, nu confirmă ideea vehiculată de unii analiști politici inocenți din Chișinău care au afirmat că prin Acordul de Asociere, respectiv prin Acordul de Liber Schimb, RM va ajunge la un grad de integrare cu UE similar cu gradul de integrare din CSI. Întrucât RM se angajează să-și subordoneze relațiile sale comerciale/vamale cu CSI relațiilor comerciale/vamale cu UE, partenerii din Est pot avea obiecții față de RM, lipsind-o de toate preferințele comerciale de care dispune, punând-o în situația să comercializeze în CSI – în primul rând în Rusia, Belarus ș.a. în condițiile în care comercializează statele membre ale UE, produsele agricole ale cărora sunt mai competitive datorită subvențiilor mai mari de câteva ori decât cele oferite de Guvernul de la Chișinău producătorilor moldoveni.

  Am expus pe scurt câteva dintre întrebările care mi-au apărut la lectura fugitivă a celor 190 de pagini publicate pe site-ul Guvernului. Era și firesc să apară asemenea întrebări în condițiile în care guvernarea nu s-a consultat cu mediul academic din RM. Sunt convins că specialiștii își vor spune cuvântul detaliat pe fiecare compartiment. Concluzia ce se profilează este însă că documentul care ne-a fost prezentat este unul controversat – rodul unor negocieri în care au fost prejudiciate clar interesele țării. La fel ca și în cazul aeroportului și a BEM. Toate aceste cazuri au fost marcate de lipsă de transparență, deci de iresponsabilitate în fața societății moldovenești.   

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

De ce președintele N. Timofti nu a fost la summiut-ul de la Vilnius

Poate greșesc, dar, după părerea mea, prea repede s-a trecut peste o chestiune care merită atenție. Este vorba despre componența delegației RM care a plecat la Vilnius pentru ca să participe la summit-ul Parteneriatului Estic (28-29 noiembrie). După cum au informat mass-media, cu trimitere la un comunicat de presă al Guvernului, delegația moldovenească a fost condusă de premierul Iurie Leancă. Prezența sa la Vilnius și parafarea de către el a Acordurilor de Asociere și de Liber Schimb, pe 29 noiembrie (a nu se confunda cu parafarea fiecărei pagini, efectuată pe 28 noiembrie de către ministrul de Externe Natalia Gherman) a părut disonantă pe fundalul reprezentării tuturor statelor Parteneriatului Estic de către președinți – șefii de stat (cu excepția Belarus-ului, preşedintele căruia, Aleksandr Lukaşenko, nu a fost invitat la Vilnius, țara fiind reprezentată de un funcţionar al Ministerului de Externe de la Minsk. Belarusul este singura ţară participantă la Parteneriatul Estic împotriva căreia UE a aplicat sancţiuni pentru încălcarea drepturilor omului şi persecutarea opoziţiei).

De ce președintele N. Timofti nu a fost la summit-ul de la Vilnius? S-a vehiculat în spațiul public ipoteza că în virtutea regimului parlamentar care există în RM, Prim-ministrul a fost persoana care a avut căderea (competența, dreptul) de a conduce delegația moldovenească. Totuși, dacă ne uităm la prevederile constituționale, apar unele semne de întrebare cu privire la această explicație. Conform Art. 86 „Atribuțiile în domeniul politicii externe” din Capitolul V „PREȘEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA” al Constituției RM, „(1) Președintele Republicii Moldova poartă tratative și ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova și le prezintă, în modul și în termenul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului”. Conform Articolului 96 „Rolul” din Capitolul „GUVERNUL”, „(1) Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe [!] a statului și exercită conducerea genarală a administrației publice”. În virturea prevederilor Constituției, președintele N. Timofti a și participat, în calitate de șef de stat cu atribuții constituționale, la summit-ul CSI de la Minsk (28.10.2013).

Cum pot fi interpretate acțiunile coaliției guvernamentale (Executivului) din 28-29 noiembrie, la summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius? În RM a avut loc o lovitură de stat, prin care președintele N. Timofti a fost înlăturat de la îndeplinirea atribuțiilor sale constituționale? De la începutul mandatului său lui N. Timofti i s-a spus că va face ceea ce i se va dicta: va rămâne, respectiv va pleca acolo unde îi vor spune adevărații „șefi” – potentații statului moldovenesc? În orice caz, nu e clar de ce guvernanții tratează într-o manieră liberă Constituția RM. De ce cel care trebuie, conform Constituției, să asigure realizarea – punerea în practică – a politicii externe, l-a substituit pe cel care, conform Constituției, „poartă tratative și ia parte la negocieri” – președintele țării. Explicația cu regimul parlamentar în RM nu prea ține: prevederile constituționale arată altceva decât în Germania, acolo unde Primului-ministru îi revin atribuțiile de bază în materie de politică externă. Dacă guvernarea (Executivul) vrea să exercite atribuțiile pe care acum le are șeful statului – N. Timofti, ar trebui să schimbe mai întâi Constituția. Altminteri, se ajunge la o compromitere a imaginii țării: ea apare ca un stat în care Constituția este respectată în mod aleatoriu, după dispoziția de călătorie a cuiva...

Poate că ar fi binevenită implicarea Curții Constituționale în vederea explicării faptului – cine trebuie să parafeze tratatele (acordurile) internaționale în numele Republicii Moldova: Primul ministru, cel care, conform Constituției, este responsabil pentru realizarea/îndeplinirea politicii externe sau Președintele, cel care, conform Constituției, este responsabil pentru purtarea de tratative, cel care ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova?... Înțeleg că cineva are interese electorale și vrea să apară în fața camerelor de filmat ale televiziunilor, iar N. Timofti – nu, dar ar fi binevenit, totuși, un pic de respect pentru Constituție, pentru poporul acestei țări... În 2003 a greșit președintele V. Voronin care a parafat Memorandumul Kozak sau în 2013 a greșit N. Timofti pentru că nu a parafat cele două Acorduri cu UE? Și dacă Premierul și-a depășit atribuțiile, mai este valabilă respectiva parafare? Sau ambii – atât președintele, cât și premierul, au atribuții egale în acest sens (și în baza căror prevederi legale)? Ar fi bine să primim răspunsuri la aceste întrebări.

[Articol scris pentru portalul Moldova.org] 

Ceva despre cedare/predare la actuala coaliție guvernamentală a RM

Astăzi a avut loc parafarea Acordurilor de Asociere și de Liber Schimb încheiate de Republica Moldova cu Uniunea Europeană în cadrul summit-ului Parteneriatului Estic (Vilnius, 28-29 noiembrie 2013). Un eveniment care ar fi trebuit să fie o sursă de bucurie și satisfacție profundă pentru cetățenii moldoveni s-a înscris în suita unor manifestări ce caracterizează o guvernare care este departe de standardele europene de gestionare a treburilor publice și de promovare a intereselor unei societăți europene. Așa se face că guvernarea de la Chișinău s-a afirmat și recomandat ca o echipă de specialiști în a preda altora ceea ce este al poporului din statul moldovenesc. Și face asta prin procese netransparente. Așa de exemplu, recent, potentații de la Chișinău au predat – fără să ia vreun ban în bugetul statului – aeroportul internațional Chișinău unei firme rusești. Tot recent, ei au predat – de asemenea, fără să ia vreun ban în bugetul statului – 22% din acțiunile statului la Banca de Economii, tot unei firme rusești.

Această atitudine/înclinație de predare a ceea ce aparține poporului RM s-a manifestat încă de la începuturile actualei guvernări. În februarie 2010 premierul V. Filat a semnat la Kiev un Protocol cu privire la introducerea de modificări la Acordul interguvernamental privind recunoașterea dreptului de proprietate (din 1994), cu omologul său de atunci al Ucrainei, Iulia Timoșenko, prin care RM, în persoana șefului PLDM, ceda/preda statului vecin ucrainean 20 ha de pământ moldovenesc în satul Naslavcea, pentru folosința hidrocentralei de la Novodnestrovsk, regiunea Cernăuți. Întors acasă, într-o declarație pentru mass-media, șeful Guvernului de la Chișinău și-a motivat acțiunile prin presupunerea că Ucraina are un rol important în rezolvarea problemei privind zona nistreană a RM.

La 1 iulie 2011, într-un comunicat pentru presă, MAEIE a anunțat că RM (actuala guvernare) a transmis în proprietatea Ucrainei sectorul de șosea Odesa-Reni în regiunea localității Palanca a Republicii Moldova (7,77 km), precum și a sectorul de teren, prin care trece aceasta. Astfel s-a pus punct într-o chestiune controversată, legată de teritoriul moldovenesc respectiv. Unul dintre argumentele invocate de ministrul de externe de atunci, Iurie Leancă, a fost acela că Ucraina amenințase autoritățile moldovene că vor introduce obligativitatea deținerii unei sume în valoare de 1100 euro pentru cetățenii moldoveni la trecerea frontierei moldo-ucrainene. După predarea porțiunii de șosea în cauză, prevederea respectivă, adoptată încă în 2009 și care trebuia să fie aplicată din 24 august 2009, dar care nu a mai fost implementată – a fost anulată.    

            De asemenea, reluarea traficului feroviar pe segmentul nistrean, la 30 martie 2012, în urma unui acord între șeful administrației de la Tiraspol, E. Șevciuk și premierul V. Filat, a ridicat semne de întrebare, în condițiile în care nu fusese lămurită chestiunea cu privire la proprietatea Căii Ferate a Moldovei după ce nodul de cale ferată din Bender a fost preluat în forță la 6.09.2004 de organele de forță ale regimului de la Tiraspol. Prin reluarea traficului feroviar fără retrocedarea averii Căii Ferate a Moldovei, se crea impresia că guvernarea de la Chișinău s-a împăcat cu gândul pierderii unității respective, adică după ce nistrenii au preluat-o cu forța în 2004, în 2012 autoritățile moldovenești au predat-o nistrenilor de bună voie.

            Și iată că astăzi, după știrea privind parafarea celor două Acorduri ale RM cu UE, așteptăm cu emoție publicarea textelor respective. Sperăm (cu neliniște) să nu constatăm din conținutul celor două documente că specialiștii moldoveni au predat și piața moldovenească în totalitate firmelor din UE, că au capitulat, de exemplu, în fața firmelor producătoare de OMG-uri, care cu siguranță își vor găsi cumpărători în cea mai săracă țară din Europa, în care unii s-au bucurat de anunțul privind deschiderea unor magazine sociale... Cu regret, în condițiile lipsei oricărei transparențe și a lipsei oricăror consultări a potentaților cu mediul academic, așteptările în ceea ce privește textele celor două acorduri sunt cu un rezultat imprevizibil.  

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

De ce asocierea RM cu UE este un proces fragil

Ieri, într-un talk show pe o televiziune de știri din Chișinău, comentatorul politic Vitalii Andrievschii a dezvăluit conținutul unei discuții pe care a avut-o cu șeful PLDM. V. Filat i-a relatat că într-o discuție cu președintele Federației Ruse, V. Putin, omul de afaceri/politicianul moldovean i-a arătat demnitarului rus cât oferă UE Republicii Moldova și l-a întrebat dacă Rusia poate oferi la fel. Putin i-a răspuns că nu. Astfel RM a ales calea europeană. Istorisirea lui Andrievschii este semnificativă întrucât din ea rezultă faptul că guvernanții moldoveni s-au târguit cu Vladimir Putin și Bruxelles-ul, la fel cum face în aceste zile și președintele Ucrainei, Victor Ianukovici. În lumina aducerii la lumină a acestor fapte, se poate deduce că vectorul european al actualei coaliții de guvernământ se bazează nu atât pe comunitatea de valori civilizaționale cu Europa, cât pe interes material, legat de primirea unor fonduri din străinătate. Întrucât UE a promis să ofere mai mult, guvernarea a ales vectorul european. Probabil, dacă Rusia ar fi oferit sau poate dacă va oferi mai mult, Republica Moldova s-ar fi integrat sau se va integra în Uniunea Vamală/Eurasiatică. Relatarea lui Andrievschii a dezvăluit care sunt imboldurile (motivațiile reale ale) actualei guvernări, care contrastează cu declarațiile făcute de liderii Coaliției pro Europene la mitingul din 3 noiembrie sau cu elementele incluse în „Pactul pentru o Moldovă europeană” – o inițiativă a PLDM-ului lui V. Filat...

Iată că summit-ul Parteneriatului Estic și-a început lucrările la Vilnius și în spațiul mediatic moldovenesc sunt prezentate opinii ale diferiților comentatori politici cu privire la parafarea Acordurilor de Asociere și de Liber Schimb. Mi s-au pus și mie întrebări legate de acest eveniment. Primul lucru pe care mă văd nevoit să-l menționez cu privire la acest subiect, ca răspuns la întrebările unor jurnaliști, este faptul că nu pot să am o opinie despre ceva ce nu cunosc. La fel cum guvernanții au concesionat aeroportul internațional Chișinău unei firme din Rusia, la fel cum guvernanții au cedat cele 22% din acțiunile statului la Banca de Economii, la fel, printr-un proces total netransparent, au negociat și au convenit cu Bruxelles-ul textele celor două Acorduri. O persoană care s-a văzut înșelată de guvernanți în acțiunile cu privire la aeroport și BEM de ce ar acorda încredere actualilor potentați cu privire la textele negociate ale celor două Acorduri? Există publicații ale unor experți europeni care arată clar că negocierea unor Acorduri cu UE este o chestiune deosebit de complicată. Unele dintre statele care s-au asociat, iar apoi au aderat la UE, au negociat mai bine, altele mai prost. Și asta s-a resimțit în dezvoltarea ulterioară a țărilor respective. Guvernarea moldovenească a negociat însă într-o veselie, ceea ce o face să fie suspectată fie de lipsă de demnitate, fie de lipsă de profesionalism, fie de amândouă luate împreună. Iată de ce personal nu pot să semnez în alb (fără să cunosc conținutul celor două Acorduri) sau să sprijin pentru actuala guvernare în ceea ce privește parafarea celor două documente.

Nesocotirea societății civile moldovenești de către guvernarea de la Chișinău (lipsa oricărei consultări cu mediul academic din țară), alegerea vectorului european în urma unui târg cu Moscova și Bruxelles-ul în funcție de cine dă mai mult, denotă că integrarea europeană a RM este un proces accidental, deci fără un temei solid. Iată de ce societatea moldovenească trebuie să conștientizeze că fără un control al său asupra guvernării de la Chișinău despre integrarea europeană a statului moldovenesc cu greu poate fi vorba. Integrarea europeană înseamnă nu atât parafarea și semnarea celor două Acorduri, cât un proces de guvernare bazată pe conștiință, pe principii morale. Întrucât oameni cu asemenea valori sunt mai greu de întâlnit în conducerea de la Chișinău, tot ceea la ce se poate aștepta cetățeanul moldovean este mimarea reformelor. Căci  parafarea celor două Acorduri înseamnă mai mult schimbarea blănii lupului, în condițiile în care lupul își schimbă blana, dar năravul ba. Or, europenizarea înseamnă schimbarea năravului guvernanților, europenizarea înseamnă eliminarea lupilor de la guvernare, europenizarea să nu mai ajungă lupi la guvernare.

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

De ce planul PSRM de soluționare a conflictului nistrean reprezintă expresia unei generozități duse la absurd

Președintele PSRM Igor Dodon a expus ieri, în cadrul unei conferințe de presă, un plan de soluționare a conflictului înghețat de pe Nistru. El a propus „crearea unei federații – Moldova federală – care va fi compusă din trei subiecți ai federației: Găgăuzia, Transnistria și Republica Moldova – subiect al federației, cu atribuții de centru federal. Federația va fi condusă de un președinte federal, ales de către popor direct, de către toată populația federației. Va fi un Parlament bicameral – Senat și Camera Reprezentanților – cu reprezentarea populației din toate trei subiecte ale federației”. PSRM a elaborat o concepție a soluționării conflictului privind zona nistreană a RM: „Conceptul de federalizare a Republicii Moldova”. Liderul socialist a chemat experții la discutarea planului prezentat, fiind conștient de faptul că „Propuneri vor mai fi, dar e important să începem de la ceva”. Nu este clar totuși, de ce socialiștii au decis să transmită ambasadelor de la Chișinău textul planului publicat în prima variantă, dacă I. Dodon înțelege, așa cum a și spus, că obiecții și propuneri vor fi.

Câteva remarci se impun cu privire la planul expus. Cred că în spațiul mediatic moldovenesc a fost explicat de multă vreme, pe înțelesul tuturor că în Europa există state în care sunt prezente unități teritorial-administrative autonome, numite „republici”, fără ca acele state să poarte titulatura de state „federale”. Un exemplu la îndemână, din spațiul proxim, este Ucraina. În interiorul statului ucrainean există Republica Crimeea, o realitate care nu a determinat însă introducerea în denumirea țării a noțiunii „federal”. De asemenea, state eminamente „federale”, cum sunt Regatul Belgiei sau Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nu au în denumirea lor noțiunea „federal”.     

În cazul Republicii Moldova temerea legată de recunoașterea statutului de „republică” – în cadrul unei federații – pentru zona nistreană și autonomia găgăuză este legată că pasul al doilea al celor două unități teritorial-administrative – declararea despre ieșirea din componența statului moldovenesc. Aceasta cu atât mai mult cu cât atât administrația zonei nistrene cât și cea a autonomiei găgăuze au declarat că se orientează către integrarea cu Rusia, în Uniunea Vamală, deci sunt împotriva vectorului european al guvernării de la Chișinău. În plus, precedentele utilizate în discursul său de E. Șevciuk – al Cehiei și Slovaciei, precum și al Serbiei și Muntenegrului, state care s-au separat – denotă faptul că federalizarea reprezintă o cale sigură de destrămare a statului.  

De asemenea, trebuie remarcat faptul că proiectul socialiștilor este unul mai radical chiar decât cel elaborat de reprezentanții Federației Ruse – Memorandumul Kozak (2003). În viziunea reprezentanților Rusiei, federația moldovenească urma să fie una asimetrică, adică era vorba de statut de republici pentru zona nistreană și zona găgăuză, fără ca restul teritoriului moldovenesc să aibă același statut. Din ce a prezentat I. Dodon însă, federația ar trebui să fie una simetrică – din trei subiecți, o viziune ciudată din partea unuia care se crede patriot al acestei țări.  

Un aspect important nu a clarificat dl Dodon. Se știe că în Europa state federale – de exemplu, Confederația Elvețiană, Federația Rusă ș.a. – sunt constituite din unități teritorial-administrative federale, formate pe baza principiului etnic. Cu referire la zona nistreană apar mai multe întrebări: de ce localitățile cu populație moldovenească de pe malul stâng al Nistrului ar trebui să nu facă parte din „subiectul” federal „Republica Moldova” ci din subiectul federal „Transnistria”? (De menționat că la Tiraspol, în limba moldovenească de acolo, zona este denumită „Nistrenia” și nu „Transnistria” – nume folosit de Dodon).  

Planul prezentat de socialistul I. Dodon reprezintă expresia unei generozități duse la extremă, ca să nu spunem – la absurd. În unele interviuri, atât „președintele” E. Șevciuk, cât și președintele Sovietuli Suprem Mihai Burlă au vorbit despre „chestiuni de statut” („статусные вопросы”), deci ei văd soluționarea problemei prin acordarea unui statutu zonei respective în cadrul RM. Și aceste chestiuni de statut se reglementează în cadrul unor negocieri. Or, oferta lui I. Dodon denotă o lipsă a înțelegerii a felului în care se poartă negocierile. Deși el a menționat că „Astea toate sunt un obiect al negocierilor”, ar fi fost bine dacă ar fi conștientizat că prin proiectul său el a oferit administrației de la Tiraspol mai mult decât ceea la ce respectivii s-au așteptat și – și, foarte important, – fără să obțină ceva în schimb.

Personal am scris că ideea recunoașterii statutului de „republică” – în contextul unei viziuni a unei federații asimetrice – după exemplul Ucrainei (cu Republica Crimeea încorporată și fără prezența noțiunii „federal” în denumirea țării) – poate fi luată în considerare de reprezentanții RM. Pentru acordarea statutului de republică zonei nistrene, Guvernul de la Chișinău ar putea invoca restabilirea statutului de republică autonomă pe care l-a avut zona transnistreană în perioada 12 octombrie 1924 – 2 august 1940. Pentru aceasta însă, se impune retrocedarea – trecerea sub jurisdicției RM – a celor 7 localități basarabene/cisnistrene: Bender, Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. De asemenea, întrucât administrația zonei nistrene se poziționează ca un regim etnocratic rusesc (N. Ștanski adeclarat recent că Nistrenia este „pământ rusesc”, „limita lumii ruse”), se impune retrocedarea satelor moldovenești din stânga Nistrului – trecerea lor sub jurisdicția RM, adică în „lumea moldovenească”.

   Cunoscutul inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX Thomas Edison spunea: „În viață nu primești niciodată ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi”. Parafrazându-l, am putea afirma: În viață meriți întotdeauna ceea ce ai negociat. Cu regret, I. Dodon și echipa socialistă au prezentat – și au transmis ambasadelor de la Chișinău – un plan de reglementare a conflictului privind zona nistreană a RM prin care cedează tot ce se poate, fără să ofere vreo garanție a faptului că „subiecții federației” nu își vor declara independența a doua zi după ce vor fi primit statutul respectiv. Iată de ce, ar fi benefică expunerea unor planuri de soluționare a conflictului privind zona nistreană după discutarea prealabilă a acestora în cadrul Catedrei RI a USM, cu specialiștii.    

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]