Astăzi ar trebui să fie marcată aniversarea a 96-ea a proclamării, la 24
ianuarie 1918, a
Independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti. Nu ştiu ca autorităţile de la Chişinău să fi pregătit
manifestări solemne prilejuite de acest eveniment, să intenţioneze să depună
coroane de flori la statuia lui Ştefan cel Mare. Nu există un monument dedicat
deputaţilor Sfatului Ţării care, la începutul anului de restrişte 1918, au
votat independenţa teritoriului pe care, actualmente, se află statul Republica
Moldova. Şi acesta este un fapt semnificativ.
Spre exemplu, în Estonia ziua independenţei este considerată 24 februarie 1918, când a fost proclamată Declarația de Independență a statului estonian. Deşi acea primă perioadă de
independență a fost de scurtă
durată, deoarece trupele germane au intrat în Tallinn
în zilele următoare. La 2 februarie 1920 a fost semnată pacea de la Tartu , între Rusia și Estonia – independenţa fiind restabilită.
La 20 august 1991 Estonia și-a
recăpatat independența (față de Moscova, ieşind din componenţa URSS). În
Estonia actul din 1918 este apreciat ca unul superior celui din 1991,
estonienii considerând că în 1991 ei au reactivat independenţa din 1918.
Cred că neacordarea oricărei atenţii actului de la 24 ianuarie 1918 de
către actualii guvernanţi de la
Chişinău şi de către societatea moldovenească semnifică un
lucru cât se poate de concret: eforturile autorităţilor sovietice de
mancurtizare a conştiinţei locuitorilor fostei RSSM, deci a actualilor cetăţeni
ai Republicii Moldova, s-au încununat cu un succes deplin. În prezent nu există
în RM o conştientizare a apartenenţei conaţionalilor din judeţele Hotin, Ismail
şi Cetatea Albă la un teritoriu istoric comun – Basarabia, devenită la 24
ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească independentă. Iar deoarece
conaţionalii noştri din respectivele judeţe, care de la 28 iunie 1940 se află
în componenţa Ucrainei, văd că au fost abandonaţi (trădaţi) de statul
moldovenesc – majoritatea lor identificându-se drept moldoveni – ei nici
nu aşteaptă vreun ajutor, măcar moral, de la actualul stat moldovean.
Noaptea trecută cei trei lideri ai opoziţiei ucrainene au vorbit în faţa protestatarilor
din Maidan – în centrul Kievului. Chemarea lui Vitalii Kliciko (Partidul Udar) la
grevă generală a fost aclamată moderat, probabil pentru că a vorbit în limba
rusă. Arsenii Iaţeniuk (Partidul Batikivşcina) s-a străduit din răsputeri s-o
facă pe liderul (el, probabil, înţelegând că îi lipseşte carisma proprie unui
lider autentic), îndemnând la cuprinderea str. Gruşevski în zona deţinută de
protestatari. Cel care cu adevărat a electrizat mulţimea a fost Oleg Tiagnibok (Partidul
naţionalist Svoboda), cel care a vorbit despre „un stat pentru uncraineni, pe
teritoriul care le-a fost dat ucrainenilor de Dumnezeu”. Cred că un politician
care promovează slaganul „Ucraina pentru ucraineni” nu poate fi suspectat de apartenenţă
la valorile UE. În condiţiile în care o asemenea forţă politică ar ajunge la
putere în Ucraina, situaţia comunităţilor moldoveneşti (româneşti) din
teritoriile istorice moldoveneşti (nordul şi sudul Basarabiei) nu se poate
decât înrăutăţi, procesul de asimilare (ucrainizare) luând o şi mai mare
amploare. Şi acei confraţi ai noştri, acum ca şi în trecut, sunt lipsiţi de
orice sprijin din partea statului Republica Moldova, aflat în stare de
degradare a conştiinţei comunităţii de Neam.
În ultimul timp două persoane m-au îndemnat ca, atunci când aduc critici
guvernanţilor de la Chişinău ,
să propun şi soluţii. Consider că o guvernare cu dragoste de Neam va acţiona în
interesul Neamului, din interiorul şi din afara actualelor graniţe politice. Celor
care nu au dragoste faţă de poporul din care fac parte nu are rost să le propui
soluţii. Singura soluţie este dragostea. Iar unde dragoste nu e – nimic nu e.
Nu mai e cazul să mai fie propuse soluţii unor asemenea persoane.
[Articol scris pentru portalul Moldova.org]
