I. Mai ales după dezintegrarea pe cale violentă, cu prețul a numeroase
pierderi de vieți omenești, a Iugoslaviei, cercetările privind naționalismul au
proliferat în Occident. În Republica Moldova nu am consemnat până în prezent
încercări notorii în acest sens, cu toate că acestea se impuneau, cel puțin în contextul
analizării cauzelor conflictului de pe Nistru din 1992. În ultimul timp în
literatura de specialitate se statornicește tot mai adânc diferența între
noțiunile de „naționalism” și „patriotism”. Personal împărtășesc opinia
cercetătorului francez Paul Sabourin care, făcând referire, la rândul său, la
alți autori, afirma că „patriotismul înseamnă a-i iubi pe ai tăi, naționalismul
înseamnă a detesta pe alții” [1]. Din păcate, de la o simplă detestare, naționalismul
a ajuns de-a lungul timpului o ideologie politică foarte periculoasă. În 1994,
un grup de intelectuali francezi și polonezi (printre semnatari menționăm nume
precum Adam Michnik și Pascal Bruckner) au lansat „Declarația de la Cracovia”
în care se menționează: „Față de renașterea fenomenelor naționale la care
asistăm astăzi în toată Europa, trebuie să fie introdusă o distincție foarte
clară între afirmarea faptului național, ca expresie a unei identități
colective și de rezistență la opresiune, și neonaționalismul care se
prezintă ca ideologie exclusivă a interesului național, într-o formă opresivă,
anexionistă și chiar rasistă” [2]. În opinia lui Sabourin, din naționalism
poate proveni șovinismul, care „ne face să ne gândim că Națiunea căreia îi
aparținem este superioară oricărei alta. Dar, dacă acest sentiment se bazează
pe ideea de rasă, ajungem atunci la forma cea mai oribilă, la cel mai extrem
naționalism, al cărui exemplu este nazismul” [3]. De șovinism este legată
xenofobia, care, deși semantic înseamnă „frica de străini”, a ajuns să însemne
detestarea străinilor.
Este interesant că încă în 1933 directorul ziarului bucureștean „de
luptă politică și spirituală” – „Credința” – Alexandru Teodorescu (semna Sandu
Tudor), care a locuit și lucrat în anul 1927 la
Chișinău, făcea încă în perioada interbelică
o distincție clară între naționalism și patriotism: „una este «dragostea de
neam și lege» și alta este «naționalismul», una este fireasca și adevărata
iubire a pământului și neamului din care ai venit la lumina soarelui și alta
este «ideea» exploatată azi [1933] de demagogi, «ideea» nației cu «ism» în
coadă, naționalismul, adus de bonjuriști, de peste hotare, din Parisul
revoluției franceze” [4]. Publicistul român revenea într-un articol ulterior și
arăta deosebirea între naționalismul din secolul XIX, de inspirație franceză,
și cel din anii ’30 ai secolului XX, de origine germană: „Trebuie să
recunoaștem, cu adevărat, deosebirea între cele două revoluții, cea franceză și
cea germană, una care a inspirat ieri pe «bonjuriști», iar alta azi, pe
«gardiști» [referire la mișcarea politică Garda de Fier, notă A.L.]. Care este
această deosebire? Revoluția germană nu are de a face cu generozitatea
romantică și ideologică a «marii națiuni» care voia să elibereze toate
popoarele. Revoluția germană e mult mai concretă, mai practică și numai pentru
sine” [5].
Făcând o succintă incursiune în istoria teritoriului ce constituie
astăzi statul Republica Moldova, putem afirma cu tărie că de-a lungul secolelor
aici s-au statornicit relații de conviețuire în comuniune a reprezentanților
diferitelor etnii. Un prim moment rușinos s-a înregistrat în 1903, când o
grupare antisemită de inspirație rusească, însuflețită de deputatul în Duma de
Stat de la
Sankt Petersburg, Vladimir
Purișchevici, și de directorul ziarelor chișinăuene „Bessarabeț” și „Drug”,
renegatul Pavel Crușevan, a înfăptuit primul pogrom din Imperiul țarist. Al
doilea moment de intoleranță etnică s-a înregistrat în perioada războiului al
II mondial (1941-1943), când regimul Antonescu s-a răfuit cu evreii basarabeni,
deoarece, reprezentanți ai acestei etnii au întâmpinat cu flori tancurile
sovietice la 28 iunie 1940, iar bande formate din evrei bolșevici au atacat
ofițeri din armata română, care se retrăgeau, având ordin să nu răspundă
provocărilor, și pe care îi dezarmau, le luau curelele și le tăiau nasturii ca
să le cadă pantalonii, și îi „dezonorau” turnându-le oalele de noapte cu
excremente și urină peste capete, după cum scrie Paul Goma în cartea sa „Basarabia”
(fapt pentru care unii militari s-au sinucis). Este de presupus că la 22 iunie
1941 majoritatea acestor făptași a trecut Nistrul, retrăgându-se cu Armata
Roșie. Astfel, majoritatea evreilor care au rămas între Nistru și Prut, și care
au fost deportați în Transnistria, nu aveau nici o legătură cu atacurile
bandelor respective asupra soldaților Armatei Române în retragere la 28 iunie
1940. Este de remarcat că atât în 1903, cât și în 1941 manifestările de
antisemitism erau opera unor persoane străine de tradiția locului, care se
caracterizează printr-o conviețuire pașnică a tuturor etniilor.
În perioada de ocupație sovietică a teritoriului dintre Nistru și Prut
(1944-1991), când a fost constituită RSSM, populația autohtonă din acest ținut
a fost supusă unei crunte deznaționalizări și rusificări, mai accentuate decât
cea din perioada Imperiului Rus (1812-1918), datorită colonizării masive cu
populație alogenă în orașe, datorită învățământului obligatoriu în limba rusă
sau – în școlile moldovenești – printr-o limbă „moldovenească” deformată,
constituită din calcuri din limba rusă, datorită televiziunii și
radiodifuziunii moscovite, ziarelor centrale gen „Pravda” și „Izvestia” la care
abonarea, în dese cazuri, era obligatorie. În această perioadă în RSSM nu se
puteau achiziționa cărți editate în România socialistă de peste Prut, iar
călătoriile acolo erau rezervate numai celor cu dosare în regulă la
KGB. Cei care
doreau asemenea cărți trebuiau să plece la
Moscova sau Cernăuți la librăriile
„Drujba”. În acest context, figura lui Ștefan cel Mare a devenit un simbol al
rezistenței la tentativele de ștergere a identității etnice autohtone în RSSM
și de formare a poporului sovietic vorbitor de o limbă rusă de lemn. Câtă vreme
la postamentul statuii lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului erau depuse
flori, adesea pe ascuns (noaptea) și cu urmări nefaste pentru cei care făceau
aceasta, era clar că spiritul etnic autohton în RSSM nu era înfrânt. În acest
context se poate afirma cu hotărâre că cei care venerau „cultul” Domnitorului
și care la ședințele cenaclului „A. Mateevici”, în a doua jumătate a anilor
’80, cântau în cor cântecul de jale la moartea Voievodului, nu erau
naționaliști.
Semnificativ este faptul că populația și autoritățile din RSSM nu s-au
aflat, în context unional, în avangarda luptei de eliberare națională de sub
ocupația sovietică, așa cum au făcut republicile baltice (pe străzile
Vilniusului într-o luptă inegală cu tancurile sovietice au căzut răpuși câțiva
patrioți), Republica Moldova proclamându-și independența abea după ce Ucraina a
făcut-o și când era clar că Moscova nu își va mai folosi armata la
Chișinău.
În 1992 conflictul de pe Nistru nu numai că nu a avut un caracter
naționalist, ci nici măcar un caracter etnic. Printre primii polițiști ai
Republicii Moldova căzuți în incidentul armat de la
Dubăsari (1991) s-a numărat și etnicul
rus Ghenadii Iablocikin, iar comisarul secției de poliție de la
Tighina, care a rezistat eroic până la
încheierea ostilităților (și până la venirea Detașamentului cu destinație
specială, condus de Anton Gamurari, care a salvat polițiștii aflați sub focul
cazacilor în comisariatul de Poliție), este tot un etnic rus – colonelul
Gusleakov. Consider că manifestări naționaliste de genul celor din Iugoslavia,
luând forma unor purificări etnice, nu sunt posibile în Republica Moldova, unde
conviețuiesc de secole comunități etnice istorice: la nord și la est ucraineni,
la sud găgăuzi și bulgari. Asemenea manifestări nu sunt posibile cu atât mai
mult cu cât căsătoriile mixte au fost și mai sunt pe larg răspândite.
II. În prezent nu există ideologi ai naționalismului la Chișinău (o
tentativă palidă a fost făcută de publicistul Nicolae Dabija [6]). Dacă în
Republica Moldova ar exista ideologi care ar dori să inspire mișcări politice
naționaliste (de genul partidului lui Jirinovski în Rusia și al doamnei Le Pen
în Franța), ar putea fi folosită figura istorică a lui Ștefan cel Mare în
calitate de simbol naționalist? Dacă ținem cont de realitățile ce îl privesc pe
Domnitor, putem afirma că nu. Ștefan cel Mare nu a avut nimic naționalist în
acțiunile sale. Nu este de mirare, întrucât se știe că naționalismul apare la
1789, odată cu Revoluția Franceză, și s-a manifestat de-a lungul secolului XIX
– secolul națiunilor și al statelor naționale. În acțiunile lui Ștefan nu numai
că nu întrezărim o „detestare a străinilor”, dar Domnitorul, se pare, chiar i-a
îndrăgit (ceva cu totul opus celebrelor versuri eminesciene din „Doina”: „Cine
a-ndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima cânii”). În 1474, după cum scrie
cronicarul Grigore Ureche, „Au luat Ștefan vodă cetatea Teleajenului [în
Valahia, notă A.L.] și au tăiat capetele pârcălabilor și muierile lor le-au
robitu și mulți țigani au luat [subl. A.L.] și cetatea au
ars-o” [7]. Reținem din acest pasaj că Ștefan cel Mare a contribuit la
creșterea numărului țiganilor în Moldova. Același Grigore Ureche, referindu-se
la anul 1498, „când au prădat Ștefan vodă țara Leșască” notează: „Și mulți
oameni, bărbați, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100 000,
mulți de aceia au așezatu Ștefan vodă în țara sa, de și până astăzi [anii de
viață ai lui Ureche: 1602-1647, notă A.L.] trăiește limba rusască [ucraineană,
notă A.L.] în Moldova, ales pre unde i-au descălecatu, că mai a treia parte
grăiescu rusește” [8]. Așadar, vedem că pentru Domnitor nu conta puritatea
etnică a țării sale. Actele cancelariei domnești de la Suceava,
se știe, erau scrise în limba slavă veche. Prima soție a Domnitorului a fost
Evdochia, soră cu Simion, cneazul din Kiev (din această căsătorie a rezultat
singura fiică a lui Ștefan, Elena, măritată cu „Ioan, fiul țarului muscălesc
Ioan și al unei principese de Tver” [9]) și este de presupus că în familia
Domnitorului se vorbea în limba ruteană (ziaristul Nicolae Dabija imputa în
articolul menționat mai sus președinților Republicii Moldova Mircea Snegur,
Petru Lucinschi și Vladimir Voronin că soțiile lor, de etnie rusă, nu au
învățat limba soților; nu știm dacă Evdochia a învățat-o. În orice caz, N.
Iorga nota că Elena, singura fiică a Domnitorului, „pentru aceasta putu să se
și mărite în Moscova” [10], adică pentru că a crescut într-un mediu lingvistic
slav, întreținut de mama sa).
Putem afirma, după sursele de care dispunem, că Ștefan cel Mare nu numai
că nu a manifestat sentimente „naționaliste”, dar nici măcar sentimente etnice
(nu a manifestat o conștiință etnică). Cercetările unui grup de istorici de la
Facultatea de Istorie a Universității
București, coordonați de Lucian Boia, au demonstrat că nici peste un secol de
la moartea lui Ștefan cel Mare, la 1600, Domnitorul Mihai Viteazul
(unificatorul pentru scurt timp al celor trei state cu populație românească) nu
se conducea în acțiunile sale de o conștiință etnică (națională). În schimb
este cert că Ștefan cel Mare a manifestat o conștiință religioasă paneuropeană.
Iată ce scria Domnitorul mai multor prinți ai Europei la 12 ianuarie 1474:
„Țara noastră este poarta creștinătății, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar
dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne
ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. Iar
noi din partea noastră făgăduim pe credința noastră creștinească și cu
jurământul Domniei-Noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la
moarte pentru legea creștinească noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și
voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi
i-am tăiat dușmanului mâna cea dreaptă”. De asemenea, numeroasele biserici și
mănăstiri edificate de Domnitor sunt o mărturie a conștiinței sale religioase.
Dar cel mai important lucru este că Domnitorul era un practicant ortodox, având
un duhovnic iscusit, „(...) cuviosul Daniil, cel care-i îndrumase pașii în
viață, susținându-l cu binecuvântatul lui har în momente tragice” [11].
Așadar, Ștefan cel Mare poate fi și este un simbol al apartenenței
europene a Moldovei, este un simbol al statului medieval moldovenesc, este un
simbol religios („Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu lui sveti Ștefan
vodă” [12]), dar nu numai că nu este un simbol naționalist, nu este nici măcar
un simbol etnic (nu este un simbol etnic moldovenesc pentru că nu există o
etnie moldovenească – „Rumânii, câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la
Ardeal și la
Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii
și toți de la
Rîm să trag” [13]) – și nu este un
simbol al etniei române pentru că a purtat războaie cu Domnitorul Munteniei
Radu cel Frumos, fără să simtă vreun sentiment de solidaritate etnică față de
acesta și față de locuitorii munteni, ci „pre obiceiul firii omenești de ce are,
de aceea poftește mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan vodă ale sale să le ție
și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză”
[14]: „Vă leato 6992 [1484] Ștefan vodă într’o noapte au prădatu și au arsu
toată Țara Muntenească” [15]. Cu toate acestea, au existat tentative de
folosire a figurii lui Ștefan cel Mare în calitate de simbol etnic (național)
sau chiar naționalist. Primele încercări le fac încă reprezentanții generației
pașoptiste (de exemplu, Asachi, Bolintineanu), apoi la sfârșitul secolului XIX,
Delavrancea, în sfârșit în perioada regimurilor totalitare ale lui Antonescu și
Ceaușescu. În prezent, la
Chișinău se încearcă folosirea figurii lui
Ștefan cel Mare în calitate de simbol al „etniei moldovene” și al „limbii
moldovenești”, lucruri ce nu au nimic în comun cu realitățile istorice.
Și totuși, figura istorică a lui Ștefan cel Mare este de actualitate
astăzi, anume făcând abstracție de mitul Domnitorului – simbol naționalist sau etnic.
Oricât ar părea de exagerată afirmația mea, prin utilizarea unui termin modern,
Ștefan cel Mare a reușit să creeze, pe timpul domniei sale, un exemplu atât de
util nouă astăzi de stat „multicultural”, a reușit să unească laolaltă oameni
vorbitori de limbi diferite, care erau credincioși domnitorului și țării lor. De
aceea Ștefan cel Mare aparține minorităților etnice din Republica Moldova tot
atât de mult ca și populației majoritare (trebuie spus acest lucru
reprezentanților minorităților etnice, cel puțin în școală). El a reușit să
impună un proiect de stat, acceptat de toată populația țării sale, multe din
elementele și valorile căruia trebuie apreciate și aplicate și astăzi. La fel
ca părinții fondatori ai SUA și ai națiunii americane, care cuprinde toți
cetățenii americani de orice origine etnică ar fi ei, Ștefan cel Mare este un
părinte fondator și un simbol al proiectului de stat moldovenesc, cu o națiune
moldovenească formată din etnici români, ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari
ș.a.. Iată de ce Ștefan cel Mare este mai degrabă un simbol al multiculturalismului decât
un simbol al naționalismului.
Referințe:
1. Sabourin
P. Naționalismele europene. – Iași: Institutul European, 1999, p. 10.
2. Ibidem,
p. 11.
3. Ibidem,
p. 14.
4. Lavric
A. Identitate etnică și confesiune în istoria gândirii politice. Abordări din
anii ’30 ai sec. XX. – Chișinău: CE USM, 2003, p. 185.
5. Ibidem,
p. 185.
6. Dabija
N. Rusoaicele -2 // Literatura și Arta. – 2004, nr. 13 (3057) din 1 aprilie,
p.1.
7. Ureche
Gr. Letopisețul Țării Moldovei, - Chișinău: literatura Artistică, 1988, p. 97.
8. Ibidem,
p. 116.
9. Iorga N.
Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român. – București: Editura pentru
Literatură, 1996, p. 196.
10. Ibidem,
p. 89.
11. Lucinescu
D. Ștefan cel Mare și Sfânt. Iași: Fides, 1999, p. 246.
12. Ureche
Gr. Op. cit., p. 120.
13. Ibidem,
p. 135.
14. Ibidem,
p. 94.
15. Ibidem,
p. 105.
Articolul a fost publicat în „Analele Științifice ale Universității de
Stat din Moldova”, Seria „Științe socioumane”, Volumul II, CEP USM, Chișinău,
2004, pag. 44-47.
