CONFLICTUL DIN ZONA ESTICĂ A REPUBLICII MOLDOVA: SEPARATISM SAU OCUPAȚIE STRĂINĂ?

Din 1992 și până în prezent în spațiul public din Republica Moldova sunt folosite, atât de politicieni cât și de jurnaliști și formatori de opinie, expresiile „regim separatist”, „lideri separatiști” sau „republică separatistă”. Să luăm un exemplu de document oficial: scrisoarea din 12 noiembrie 2010 a fostului președinte interimar al RM Mihai Ghimpu, în adresa Secretarului General al Alianţei Nord-Atlantice, Anders Rasmussen, în legătură cu subiectul „retragerii trupelor ruse de pe teritoriul statului nostru”, difuzată de mai multe portaluri de ştiri [1].  „Trupele ruse pe teritoriul statului nostru nu sunt doar o sursă permanentă de pericol la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi de alimentare a separatismului transnistrean (s. A.L.), dat fiind faptul că liderii separatişti de la Tiraspol (s. A.L.) văd în prezenţa trupelor ruse, dislocate în regiune, un suport moral, politic şi material al acţiunilor lor”, notează Mihai Ghimpu (sau consilierul său pentru politică externă, care a elaborat textul). În primul rând, în ceea ce privește „separatismul”. Probabil că nu este un secret pentru nimeni faptul că Republica  Moldova este un stat separatist, care s-a separat de Rusia, sub ocupația căreia s-a aflat, ultima dată, din 1944 până în 1991. Ca stat separatist, Republica Moldova ar trebui să sprijine separatismul din simplul motiv că datorită separatismului această republică a obținut libertatea. Totuși, să fie oare Igor Smirnov, născut la Petropavlovsk-Kamceatski și sosit la Tiraspol în 1987 (președinte al RMN: 1990 – 2011) sau Vladimir Antiufeev, sosit aici după puciul din august 1991 de la Riga (ministru al Securității de Stat: 1991 – 2011), cei care au deținut puterea în zona nistreană până în decembrie 2011, lideri separatiști, iar regimul lor unul separatist? Dacă oficialii moldoveni vor stărui, inclusiv pe plan internațional, în promovarea ideii că există un „separatism transnistrean” în Moldova, aceasta nu va face decât să atragă simpatia opiniei publice internaționale pentru regimul de la Tiraspol, care, rezultă din declarațiile oficialilor de la Chișinău, luptă pentru libertate, așa cum Republica Moldova a luptat pentru libertatea sa în 1991-1992. Să ne înțelegem totuși: dacă de exemplu cele șase milioane de turci din Germania, cu sprijinul armatei turce, vor declara la un moment dat că au constiuit o republică germană riniană (de la denumirea râului Rin) – cu limba turcă utilizată de administrație şi în spaţiul public, nimeni nu-i va numi „separatiști”. Dacă cele opt milioane de imigranți din Magreb de pe teritoriul Franței, cu sprijinul armatei algeriene, vor declara republica franceza luareză (de la râul Luara) – cu limba arabă drept limbă oficială, nimeni nu-i va denumi „separatiști”. Îmi pare rău că dl Ghimpu l-a indus în eroare pe Secretarul General al NATO privind existența unui separatism în Moldova, acolo unde nu este vorba decât de o zonă de ocupație rusească și de un regim de ocupație. 

În al doilea rând, de ce „separatismul transnistrean (s. A.L.)”? Zona Republicii Moldova necontrolată de autoritățile de la Chișinău cuprinde cea mai mare parte a regiunii din stânga Nistru (fără satele Cocieri, Molovata Nouă, Coșnița, Pohrebea, Doroțcaia, Pârâta) și o parte din Basarabia sau Cisnistria (municipiul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Chițcani, Cremenciug, Merenești și Zahorna). De ce „transnistrean”? Cineva care scrie în limba română ar trebui să utilizeze cuvinte care exprimă realitatea din teren. M. Ghimpu mai scria despre „aflarea lor (trupelor ruseşti, n. A.L.) în Transnistria”. Poate liderul PL nu știe, dar trupe rusești se află și pe teritoriul Basarabiei (Cisnistriei), la Bender, unde pot fi văzute cazarme cu drapelul Rusiei arborat. Este o deosebire importantă între conflictul de pe teritoriul RM, în care nu este vorba de separatism, și alte conflicte cu adevărat separatiste din lume (Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud): zona de conflict de la noi nu are o denumire istorică. Este o parte din Transnistria și o parte din Basarabia – este o parte a Republicii Moldova, partea sa central – estică, aflată din 1944 până în prezent sub ocupație militară rusească. 

În al treilea rând, în legătură cu o altă idee a lui M. Ghimpu: „Îmi exprim speranţa că în cadrul negocierilor actuale privind regimul de control al armamentelor, poziţia Republicii Moldova privind prezenţa ilegală a trupelor ruse pe teritoriul său – şi anume retragerea imediată, ordonată şi completă a trupelor ruse (s. A.L.) de pe teritoriul Republicii Moldova – va fi auzită şi luată în seamă”. Cred că retragerea trupelor ruse ar putea însemna blocarea definitivă a rezolvării problemei. Conducerea Rusiei (de exemplu, președintele Putin) ar putea să-l telefoneze pe președintele Republicii Moldova și să–i spună că în cinci minute, în care cei doi vorbesc, trupele rusești se retrag. La sfârșitul convorbirii ar putea să-l îndemne să meargă să verifice dacă mai găsește în zona respectivă vreo unitate cu drapelul rus arborat. Desigur, n-o să-i permită să pătrundă pe teritoriul respectiv serviciile care efectuează contrulul la intrarea în zonă. Dar Putin ar putea să-l ajute și cu aceasta – să intervină ca să i se permită președintelui țării, eventual împreună cu M. Ghimpu, să inspecteze unitățile militare și să constate că nu mai există niciun drapel rus arborat sau militari cu epoleți rusești (adică: în cele cinci minute ale discuției telefonice militarii ruși își vor fi înlocuit epoleții rusești cu cei al „republicii” de pe Nistru - RMN). Deci, este posibilă o situație în care în zona de ocupație rusească militarii ruși să-și înlocuiască epoleții (cei rusești cu cei nistreni), totul rămânând însă pe vechi, trupele rusești rămânând în continuare acolo, sub comanda și cu sprijinul Moscovei. Deși M. Ghimpu era „ferm convins că retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premisele necesare pentru reglementarea conflictului transnistrean pe cale paşnică şi va contribui, inclusiv, la consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiune”, cred că singura soluție a acestui conflict este cererea exprimată de Republica Moldova ca Rusia să retrocedeze zona sa de ocupație de pe teritoriul țării noastre. Retrocedare înseamnă înlocuirea armatei de ocupație cu armata țării noastre (sau, în primă fază, cu trupe internaționale), preluarea teritoriului de către organele de menținere a ordinii publice (în primă fază pot fi și unități de poliție din străinătate, cu mandat internațional), preluarea teritoriului de către serviciile de securitate și organizarea unor alegeri libere pentru înlocuirea regimului de ocupație cu o administrație democratică. Locuitorilor din satul Corjova, raionul Dubăsari, și din celelalte sale, care, în mojoritatea lor, sunt locuite de etnici moldoveni (așa cum se identifică ei), să li se garanteze dreptul și să li se ofere posibilitatea de a-și alege autoritățile locale, iar aleșii lor să fie la adăpost de orice amenițări, intimidări și persecuții din partea unor cazaci sau coloniști. Fără acestea, problema asigurării securității RM pe întreg teritoriul său desigur că nu va fi rezolvată.

      Din păcate, fostul președinte Ghimpu a reușit să mențină o stare de confuzie în ceea ce privește datele conflictului ruso – moldovenesc din partea estică a RM. Într-o știre din 9 decembrie 2010, publicată de portalul de știri ”Moldova azi” [2], dar și de alte portaluri de știri [3], este citat un comunicat de presă al Președinției, în care se arată că secretarul general al NATO, Anders Fogs Rasmussen, în răspunsul său adresat fostului președinte Ghimpu, menționează că NATO acordă atenție „conflictului prelungit din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. În al doilea rând, întrucât dl Ghimpu recunoștea, ca și ceilalți predecesori ai săi, „Transnistria” ca entitate și respectiv ca subiect în conflict și în negocieri, dl Rasmussen saluta angajamentul consistent și plenar al autorităților de la Chișinău de a soluționa pe cale pașnică „diferendul transnistrean”, precizând că negocierile înternaționale în formatul 5+2, purtate cu asistența OSCE, sunt un cadru legal și corect pentru continuarea discuțiilor. M. Ghimpu repeta aceleași neadevăruri, în loc să explice secretarului general al NATO, că este vorba de un conflict interstatal, ruso-moldovenesc; că Moldova, care s-a aflat sub ocupație sovietică – așa cum este stipulat în decretul prezidențial din 24 iunie 2010, semnat chiar de Ghimpu, privind comemorarea zilei de 28 iunie 1940 ca zi a ocupației sovietice – în 1992 s-a separat de Rusia, însă armata ocupantă nu a părăsit întreg teritoriul țării noastre, ci menține până în prezent o parte a sa sub ocupație militară. Republica Moldova este separatistă pentru că teritoriul său a fost ocupat cu forţa, iar în 1992 statul moldovean a luptat pentru libertate (în războiul numit oficial „pentru apărarea independenței şi integrităţii teritoriale”). Suntem singura republică fost sovietică ce a luptat pentru independența și suveranitatea sa (asupra întergului său teritoriu). De aceea, declarația făcută de fostul președinte al RM V. Voronin la ședința festivă dedicată sărbătoririi aniversării a 15-a a proclamării independenței în 2006, cum că noi am fi primit independența „ca pe un cadou”, este cel puțin bizară. Poporul Moldovei a luptat pentru separarea de Rusia și, în fapt, noi și acum suntem separatisti: vrem sa ne separăm de Rusia cu teritoriul nostru estic, rămas sunb ocupație militară rusească. Culmea este că guvernanţii de la Chișinău – fiind guvernanții separatiştilor – îi numesc pe ocupanții de la Tiraspol separatiști. Cu regret, aceasta este poziția atât a conducerii de ieri (Voronin), cât și a celei de azi (Filat, Lupu, Ghimpu), oameni politici care nu se deosebesc în aceasta privință. Este timpul ca cei de la conducerea RM să promoveze adevarul, să nu mai fie ostatecii stereotipurilor impuse prin manipulare sau prin incompetență. Cred că fără recunoașterea și promovarea adevărului nu există șanse pentru recuperarea teritoriul din estul Republicii Moldova. Este important să fie pusă corect problema – căci numai cu condiția formulării corecte ea poate fi soluționată.

Până când chestiunile fundamentale privind conflictul nu vor fi înţelese şi afirmate – cine sunt actorii, care este natura/esența conflictului, ce precedente istorice pot fi aplicate – măsuri (inițiative) ca cele transmise la 13 decembrie 2007 de către autorităţile moldoveneşti regimului de la Tiraspol, cu privire la construcţia de poduri şi şosele, gestionarea în comun a căii ferate şi înfiinţarea unui post de televiziune comun etc., evident că nu au nici un rost, ci doar vor întări regimul de ocupație de acolo (așa cum s-a întâmplat cu reluarea circulaţiei trenului personal pe ruta Chişinău – Odesa, via Bender şi Tiraspol în toamna anului 2010) întrucât  asemenea măsuri de reconstrucţie socio – economică şi dezvoltare se referă la faza „consolidării procesului de pace” [4]. Or, încă nu a avut loc o reconciliere în conflictul ruso-moldovenesc, de aceea măsurile respective sunt premature. Pentru ca să consolidezi, trebuie să ai pusă o temelie pe care să construiești, trebuie să se ajungă la o viziune comună a părților implicate în conflict, ceea ce până în prezent nu se poate observa.

După calificarea CEDO în cauza Ilașcu și în cauzele celorlalți membri ai așa-zisului grup Ilașcu, Federația Rusă își exercită jurisdicția în regiunea nistreană a Republicii Moldova. În 1992 a avut loc un război ruso-moldovenesc, respectiv există un conflict ruso-moldovenesc îngheţat. Deci, este incorect să se vorbească despre un conflict „între Moldova şi Transnistria”, cum afirmă unii diplomați, de exemplu William Hill. Rusia a fost recunoscută ca fiind parte implicată în conflict printr-o decizie a CEDO din 2004 în „Dosarul Ilaşcu”. La 15 noiembrie 2011 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat din nou Rusia, pronunţând o decizie prin care a obligat statul respectiv să plătească noi despăgubiri, în valoare totală de 160 mii de Euro: câte 60 000 de Euro, în calitate de prejudicii, foştilor deţinuţi ai regimului de la Tiraspol, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa şi, respectiv, câte 20 000 de Euro rudelor acestora. Rusia a fost obligată să plătească pentru detenţia ilegală în care au rămas Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa până în 2007. Asta deşi CEDO încă în 2004 a obligat statele respondente (Federaţia Rusă şi Republica Moldova) să asigure eliberarea imediată a acestora. Curtea a constatat că Federaţia Rusă nu a îndeplinit hotărârea CEDO din 8 iulie 2004, care prevedea eliberarea imediată a lui Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa. În ştirea „Unimedia” din 15 noiembrie 2011, intitulată „Dosar de 160 mii Euro! Rusia condamnată din nou la CEDO pe cazul Ilaşcu!”, se mai menţionează: „Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa au fost arestaţi de către «autorităţile neconstituţionale ale Republicii Moldoveneşti Nistrene» pentru pretinse acte «teroriste» în cadrul conflictului armat din 1991-1992. Cererea către CEDO a fost înaintată în 2005, când Andrei Ivanţoc era deţinut în Tiraspol, iar Tudor Popa – în Hlinaia. Ei au fost eliberaţi abia în iunie 2007. CEDO a constatat că reclamanţii au fost supuşi relelor tratamente şi torturii şi detenţia acestora a fost arbitrară, violând articolele Convenţiei Europene cu privire la Drepturile şi Libertăţile Fundamentale. În această cauză s-a examinat şi legalitatea detenţiei, precum şi condiţiile în care reclamanţii au fost deţinuţi după 8 iulie 2004. La fel s-au examinat şi plângerile cu privire la restricţiile de a avea întrevederi şi contacte cu membrii familiilor acestora. Curtea a decis că cei doi deţinuţi cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse (subl. A.L.) şi că Rusia este obligată să achite reclamanţilor câte 60 000 de Euro şi 20 000 de Euro rudelor celor doi, cu titlu de compensare a prejudiciului moral şi material, plus 5240 de Euro, total, drept compensare a costurilor şi cheltuielilor în proces. Deşi dosarul este împotriva Rusiei şi Republicii Moldova, CEDO a stabilit că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de asigurare a drepturilor reclamanţilor prin prisma Convenţiei, începând cu iulie 2004, şi a luat în considerare obiecţia Guvernului RM cu privire la lipsa con­trolului efectiv asupra teritoriului Transnistriei” [5].

Există câteva argumente în favoarea ideii că nu se poate vorbi de zona nistreană a Republicii Moldova ca despre „o regiune separatistă”. În actele de formare a „RMN” autorii nu au scris nicăieri că „RMN” iese din componența RSSM. Republica Moldova a ieșit din componența URSS. După cum este scris în Declarația de independență, RM „CERE[A] Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Republicii Moldova” [6]. URSS și succesoarea sa Federația Rusă și-a retras trupele doar de pe o parte a teritoriului RM care se afla sub ocupație. Zona nistreană a rămas până în prezent sub ocupația Federației Ruse. Să utilizezi astăzi clișeul „zonă nistreană separatistă” înseamnă să legitimezi regimul de acolo și să-i atragi simpatia comunității internaționale, care a sprijinit cazurile reale de sparatism: Darfur (Sudanul de Sud), Kosovo, Timorul de Est ș. a.. În realitate, Republica Moldova este o republică separatistă, dar care până în prezent nu s-a separat complet de Federația Rusă: Moscova menține până în prezent o parte a teritoriului moldovenesc sub ocupație.

În condițiile regimului rusesc de ocupație, de o importanță aparte este problema drepturilor omului, care trebuie analizată pe două paliere: a) respectarea drepturilor omului în regiunea nistreană, asigurarea accesului rezidenților din acea zonă la instranțele din RM (curțile de apel, Curtea Supremă) și la CEDO; b) respectarea drepturilor culturale ale comunității moldovenești din zonă. Autoritățile de la Chișinău ar putea să ceară trecerea la alfabetul latin a limbii moldovenești folosite în școlile din satele regiunii nistrene, să contribuie la asigurarea cu manuale și literatură artistică (măcar a clasicilor literaturii) a școlilor și bibliotecilor de acolo, așa cum lucrează în acest sens Feredația Rusă și Ucraina, să ceară autorităților de la Tiraspol ca celor 300 de elevi și 46 de învățători ai liceului din Grigoriopol, care sunt nevoiți să parcurgă zilnic 36 km de la Grigoriopol până în satul Doroțcaia [7], să li se permită să desfășoare procesul educațional în orășelul Grigoriopol. Problema este însă că Guvernului Filat nu îi pasă de soarta moldovenilor de acolo – atât în ceea ce privește respectarea drepturilor culturale ale comunităților etnice (în primul rând ale celei moldovenești), cât și în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. RM poate să ceară respectarea acestor drepturi în cadrul consultărilor în formatul 5+2: de ex. recunoașterea statutului de parte egală a RMN, reluarea circulației trenurilor pe sectorul nistrean al căii ferate, colaborarea vamei moldovenești cu vama nistreană – în schimbul revenirii la alfabetul latin a limbii moldovenești, cum este numită în zona nistreană, permiterea accesului autorităților de la Chișinău în școlile moldovenești din zonă și asigurarea lor cu manuale și literatură didactică (moldovenii de acolo preferă să-și dea copiii în școli cu predarea în limba rusă, pentru că acelea sunt mai bine dotate, iar profesorii au o pregătire mai bună), respectarea dreptului sătenilor din localitățile Corjova și Mahala (raionul Dubăsari) ca localitățile lor să constituie o comună, respectarea dreptului lor de a-și alege primarul și consiliul sătesc (practic, să li se recunoască dreptul de a se afla sub jurisdicția RM; acum cele două localități sunt considerate de către autoritățile de la Tiraspol ca părți ale orașului Dubăsari), accesul organelor de control ale RM în penitenciarele din zona nistreană ș.a.. Cu părere de rău însă, reprezentanții RM la negocierile în formatul 5+2 acceptă tot ce le cer reprezentanții Tiraspolului, fără să abordeze problemele reale cu care se confruntă populația din zona nistreană. Să nu uităm că în practica internațională sunt prevăzute și sancțiuni ale comunității internaționale cu privire la regimuri care nu respectă drepturile omului. Autoritățile de la Chișinău însă nu numai că nu informează comunitatea internațională despre starea de fapt din zona rusească de ocupație de pe teritoriul Republicii Moldova, dar prin concesiile făcute întăresc acest regim. Iar prin calificative gen „regim separatist”, „lideri separatiști” și „republică separatistă” atrag simpoatia comunității internaționale față de regimul de la Tiraspol. O țară ca Republica Moldova, cu o conducere care, din incompetență sau trădare, face asemenea afirmații, merită oare ca zona nistreană să-i fie retrocedată?...

Note:

1. Textul integral al scrisorii a fost publicat pe mai multe portaluri de ştiri: http://www.azi.md/ro/story/14666, http://unimedia.md/?mod=news&id=25989, http://www.arena.md/?go=news&n=1513&t=Mihai_Ghimpu_cere_ajutorul_NATO, 12.11.2010.

2. http://www.azi.md/ro/story/15258, 9.12.2010.

3. http://unimedia.md/?mod=news&id=27168, http://www.arena.md/?go=news&n=2067&t=Răspunsul_NATO_la_scrisoarea_lui_Mihai_Ghimpu, 9.12.2010.

4. Ghica, Luciana Alexandra; Zulean, Marian (coordonatori),   „Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese”, Editura ”Polirom”, Iaşi, 2007, p. 244.

5. Dosar de 160 mii Euro! Rusia condamnată din nou la CEDO pe cazul Ilaşcu!, 15.11.2011, http://unimedia.md/?mod=
news&id=41210, accesat: 30.04.2012.

6. Snegur Mircea, Labirintul destinului. Memorii, Volumul 2, Chișinău, 2008, p. 247.

7. Filip Corneliu, Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011, p. 210.  

Articolul a fost elaborat pentru masa rotundă: „Fenomenul separatismului în Republica Moldova: 20 de ani după conflictul militar de pe Nistru”, Chișinău, 5 iunie 2012.