„O ţară nu este a locului unde stă, ci a ţintei la care se uită”
Nicolae Iorga, Ce este sud-estul european?, Bucureşti, 1940, p. 8.
Un stat, cu un popor și cu o conducere care au sentimentul demnității și care se respectă, va păstra cu sfințenie adevărul despre moștenirea străbunilor. În cursul istoriei sunt posibile crime, abuzuri și deposedări comise de un stat împotriva unui alt stat. Dar nimeni nu poate impune poporului/statului împotriva căruia au fost comise crime și abuzuri, și care a fost deposedat brutal de patrimoniul său – pământul strămoșesc, cu localități populate de cei care sunt parte a neamului, cu vestigiile ctitorite de strămoși – să uite de istoria sa și să își piardă speranța în dreptate – de fapt, în Dumnezeu.
Statul Republica Moldova este unul, granițele căruia au fost impuse de autoritățile sovietice încă la 4 noiembrie 1940 (când au fost consemnate granițele RSSM). Din teritoriile istorice moldovenești anexate de ocupanți, la 28 iunie 1940 – nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia – doar o parte a fost inclusă de regimul de la Moscova în cadrul granițelor RSSM. Nordul Bucovinei, ținutul Herța, 2/3 din județul Hotin (nordul Basarabiei) și cea mai mare parte a județelor Cetatea Albă și Ismail (în sudul Basarabiei), au rămas în afara granițelor RSSM, respectiv, ale actualei Republici Moldova.
De ce regimul sovietic, care a ocupat teritoriile istorice moldovenești, nu le-a inclus integral în Republica [Sovietică Socialistă] Moldovenească, pe care a creat-o la 2 august 1940? Petru Lucinschi susține că rășluirea Basarabiei s-a datorat influenței naționaliștilor ucraineni asupra conducerii imperiale de la Moscova : „Visul de lățire pe seama Basarabiei al naționalistului ucrainean Golubovici parțial a fost dus la îndeplinire de către internaționaliștii Stalin și Molotov. Astfel în 1940 Uniunea Sovietică i-a luat Moldovei capul (județul Hotin cu deschidere la munții Carpați) și picioarele (județele Cetatea Albă și Ismail cu ieșirea la Marea Neagrăla Conferinta de Pace de la Paris , guvernul ucrainean îsi exprima intenția de a anexa Basarabia: „Prin aceasta avem onoare a vă aduce la cunoștință că consiliul de miniștri al Republicii Populare Ucrainene este adânc interesat de soarta Basarabiei, provincie de la granița republicii ucrainene. Cu toate că nu se pune la îndoială faptul că amândouă popoarele, ucrainean și moldovean, trăiesc amestecate, sigur este că în partea de nord a Basarabiei locuiesc mai mult ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunarii și ale Nistrului pe malul Marii Negre) ei constituie majoritatea relativa, și astfel Basarabia formează, din punct de vedere etnografic, economic și politic, o unitate indivizibilă cu teritoriile de bază ale Ucrainei” [2]. Astfel, regimul bolșevic a înfăptuit năzuințele guvernului statului independent ucrainean, cucerit și anexat de Rusia sovietică, cu mențiunea că nu a acordat republicii ucrainene întreaga Basarabie, ci acele părți ale sale care erau vizate ca având „mai mulți ucraineni” (județul Hotin) sau unde ucrainenii constituie „majoritatea relativă” – un fals demascat de conducerea RSSM. Într-o scrisoare din 1946, trimisă lui I. Stalin și semnată N. Salagor, secretarul CC al PC(b) din Moldova și N. Coval, președintele Consiliului de miniștri al RSSM, se arată că „în momentul transmiterii” părților respective ale Basarabiei în componența RSS Ucrainene, în județul Hotin: erau 35% moldoveni și 46,6% ucraineni [toată valea Prutului, de la Mămăliga până la Mahala , cu excepția unui sat – Zelenii Gai – se constituie din sate cu populație compactă moldo-română, notă, A.L.], în județul Akkerman erau 18% moldoveni și 20% ucraineni; în județul Ismail: 31% moldoveni și 4,7% ucraineni. În regiunea Ismail din RSSU, constitută în sudul Basarabiei din județele moldovenești Akkerman și Ismail, moldovenii constituiau 18,3%, iar ucrainenii 11%. [3] Demersul funcționarilor N. Salagor și N. Coval a rămas fără un rezultat pozitiv.
De notat că în cadrul dezbaterilor din 13 decembrie 1990, asupra concepției Tratatului Unional, din Parlamentul de la Chi șinău, printre alte prevederi ale proiectului moldovenesc, prezentat de Victor Pușcaș, se conținea și aceasta: „Republica Moldova se pronunță pentru restabilirea în drepturile sale istorice și de neam asupra teritoriilor pe nedrept înstrăinate în anul 1940” [4]. Cu regret, și acest demers a rămas fără rezultatul scontat.
La 18 august 1999, președinții Petru Lucinschi și Leonid Kucima, au semnat Tratatul de frontieră dintre Republica Moldova și Ucraina, şi Protocolul său adițional („conducându-se [inclusiv] de prevederile Tratatului de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova Moldova la Moscova , pe 4 noiembrie 1940. De la declararea independenței Republicii Moldova și până în prezent, conducerea de la Chi șinău a făcut foarte puțin pentru compatrioții noștri de care ne desparte granița impusă nelegitim (președintele Mircea Snegur a oferit o unitate de transport Societății de cultură moldo-română „Mihai Eminescu” din Cernăuți).
În ultima perioadă de timp, suntem martorii felului în care Rusia se îngrijește de conaționalii săi din Ucraina (în special de cei din Crimeea și de cei din estul Ucrainei), cum îi susține în păstrarea limbii și culturii ruse. Cineva poate spune că Republica Moldova
Regimul sovietic de ocupaţie (1940-1941, 1944-1991) nu a reuşit deznaționalizarea populației majoritare a Republicii Moldova, care îşi vorbeşte limba, şi-a păstrat tradiţiile şi obiceiurile. Ceea ce a încercat şi se pare că a reuşit regimul de ocupație este amputarea, în rândurile populației, a conştiinţei spaţiului nostru de origine, a comunităţii culturale a celor ce vorbesc graiul moldovenesc al limbii române – de la Crasna și Ropcea din nordul Bucovinei, până la Cartal şi Reni în sudul Basarabiei, sau până la Valea Hoţului (Dolinskoe) în stânga Nistrului. După ce au amputat teritoriul nostru ancestral, lipsindu-ne de nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Baarabiei, care au aparţinut peste patru veacuri statului medieval moldovenesc, s-a ajuns astăzi la situaţia când, în conştiinţa cetăţenilor Republicii Moldova, a fost inoculată ideea că spaţiul moldovenesc se reduce la teritoriul actual al RM. Este regretabil acest fapt deoarece, dacă această montare va reuși, vom deveni o comunitate de mancurţi, care ne vom fi pierdut memoria spaţiului nostru istoric şi comuniunea spirituală și culturală cu compatrioţii noştri de care ne desparte graniţa impusă în mod abuziv Republicii Moldova de regimul bolșevic. Nu știu dacă o comunitate care poate fi adusă într-o asemenea stare de amnezie, şi care se complace în ea, are viitor.
Viorel Patrichi, în cartea sa Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, reproduce o scrisoare semnată de Vitalie Bârcă din oraşul Ternavka, raionul Pavlograd, regiunea Dnepropetrovsk, trimisă săptămânalului Literatura şi Arta şi Societăţii pentru cultură moldo-română “Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Autorul scrisorii din 10 septembrie 1989 nota: „Mai vreau să atrag atenţia asupra unei probleme: radioteleviziunea moldovenească. Ea trebuie să transmită emisiuni în toate ţinuturile Moldovei istorice. (Din păcate, avem un guvern prost, care habar nu are de moldovenii de peste frontiera Moldovei Sovietice [subl. A. L.])” [5]. Au trecut peste 20 de ani de atunci, iar guvernul Republicii Moldova, din amurgul perioadei sovietice şi până acum, tot „prost” este în raport cu comunitățile compatrioților noștri de dincolo de granița nedreaptă (ca şi Compania Teleradio Moldova, de altfel). Compatrioţii noştri din acele teritorii se confruntă cu probleme în păstrarea identității lor și au nevoie de ajutor din partea statului moldav. Ei se simt abandonați și trădaţi de noi, cei din Republica Moldova
La festivalul “Mărţişor” din 1 martie 2011, din oraşul Noua-Suliţă, Iurie Stadniciuc, vicepreşedintele raionului, a citit de pe scenă textul unei felicitări, semnată de Vera Petuhov, vicedirector general al Biroului Relații Interetnice (BRI), în care se nota: “Cu această ocazie desebit de frumoasă exprimăm tot respectul şi gratitudinea profundă participanţilor şi organizatorilor acestei sărbători pentru devotamentul Dumneavoastră faţă de valorile spirituale ale plaiului natal (subl. A.L.) şi atitudinea receptivă privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti într-un mediu cultural diferit (subl. A. L.). Apreciind înalt contribuţia diasporei moldoveneşti (subl. A.L.) şi realizările deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova în locurile de aflare (subl. A.L.), Vă urăm multă sănătate, fericire Dvs. şi celor dragi, prosperitate şi un izvor nesecat de inspiraţie”. Citind aceste rânduri îți dai imediat seama că doamna Vera Petuhov nu înțelege ce reprezintă comunitatea moldovenilor din Noua Suliță (în majoritatea satelor din raionul Noua Suliţă populaţia se identifică drept moldoveni, iar cea din raioanele Stotojineţ, Adâncata şi Herţa, se identifică drept români). Este timpul să se înţeleagă (mai ales de angajații BRI) că noţiunea diaspora vizează persoanele născute şi crescute/formate într-o ţară , dar care au plecat şi s-au stabilit (definitiv sau temporar) în străinătate. Compatrioţii noştri din satele din regiunile Cernăuţi şi Odesa nu se află “într-un mediu cultural diferit” (aşa cum se află ai noştri ajunşi la Moscova sau la Roma ), ei se află „pe plaiul lor natal”, în mediul lor cultural și istoric, românesc sau moldovenesc, ei sunt populația autohtonă din acele teritorii. Cu părere de rău, deşi se identifică drept moldoveni (cei din raionul Noua Suliță), ei nu au de ce să urmărească “realizări deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova”, pentru că nu au fost și nu sunt cetățeni ai RM, dar și pentru că autorităţile RM i-au uitat; ele (autoritățile) nici nu înțeleg ce fel de comunități sunt acelea (le confundă cu diaspora).
Consider că este necesară crearea, în cadrul Guvernului RM, a unui Departament pentru conaționalii din afara granițelor (moldovenii din nordul şi sudul Basarabiei, românii din nordul Bucovinei şi raionul Herţa: conaționalii noștri de pe teritoriile istorice moldovenești; inclusiv – moldovenii din stânga Nistrului), aşa cum au România, Ungaria şi alte state europene. Ar fi salutară colaborarea dintre Departamentul pentru românii de pretutindeni de la Bucureşti cu un eventual Departament omolog de la Chi șinău. Cineva ar putea să-mi reproșeze: ce rost are să fie creat un nou departament, atâta timp cât accesul în funcțiile din structura sa organizatorică se va face nu pe bază de concurs real, nu datorită competentei, iubirii de neam, iubirii faţă de conaţionalii noştri de peste graniţă, ci criteriul de bază la angajare este și va fi afilierea la un partid (din alianța guvernamentală), oferirea de posturi plătite din bugetul de stat clientelei de partid sau rudelor. Un asemenea departament va fi compromis, tot aşa cum a fost compromis Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în care partidele ce s-au perindat până acum la putere şi-au băgat membrii săi (sau rudele liderilor de partid), prin simulacre de concursuri publice, fără să le pese de calitatea morală şi profesionalismul celora care au ajuns acolo şi au discreditat o atât de importanată instituţie pentru o ţară democratică. Sunt de acord. Acest pericol există. Dar împreună cu Eugen Lovinescu [6], care a polemizat cu Titu Maiorescu (cu privire la teoria sa: a formelor fără fond), cred că nu trebuie să aşteptăm până vom avea fondul, ca să creăm forme. Formele pot crea fondul.
Problema conflictului nistrean ține și ea de tema teritoriilor istorice moldovenești înstrăinate. Deși se revendică de la Republica Autonomăla Chi șinău nu au un plan de reglementare a conflictului, respectiv nu delimitează problema estului Basarabiei (nu revendică retrocedarea de către Federația Rusă a acestui străvechi pământ moldovenesc) de problema localităților moldovenești din stânga Nistrului, care ar putea reintra sub jurisdicția statului moldovenesc în urma unui schimb de teritorii cu Ucraina: localitățile ucrainene și cele cu populație rusofonă ar putea să treacă la Ucraina , iar Kievul să restituie Moldovei o suprafață egală cu localități populate compact de moldo-români în raioanele Reni, Noua Suliță. Herța, eventual, Adâncata și Stotojineț.
Am folosit în titlu noțiunea de „perspectivă” cu trei sensuri din DEX: 1. „Fel particular de a vedea lucrurile, aspect sub care se prezintă lucrurile; punct de vedere [geopolitic, aș preciza, notă, A.L.]”; 2. „Privire generală, aspect general asupra unui peisaj, a unei scene sau a unui obiect [asupra unui spațiu etnic sau geopolitic, aș preciza, notă A.L.] văzute din depărtare; priveliște” și 3. „Ceea ce se întrevede ca posibil, realizabil în viitor; posibilitate de dezvoltare, de realizare în viitor a ceva sau a cuiva” [7].
Note:
Note:
1. Petru Lucinschi, Moldova și moldovenii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2007, p. 207.
2. Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, Partea a VII, 18.05.2011, pe site-ul Vavivov, http://www.vavivov.com/art.php?id=502, accesat: 26.03.20123. Pakt Molotova-Ribbentropa i ego posledstviia dlea Bessarabii, Universitas, Chișinău, 1991, p. 113.
4. Mircea Snegur, Labirintul destinului. Memorii, volumul II, Chișinău, 2008, p. 158.
5. Viorel Patrichi, Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, p. 183.
6. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura “Minerva”, 1997.
7. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei RSR, București, 1984, p. 681.
