De ce locuitorii zonei nistrene sunt compatrioți pentru Rogozin și nu pentru guvernarea de la Chișinău

Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

Pe 27 iulie Dmitrii Rogozin, reprezentantul special al Federației Ruse pentru zona nistreană a Republicii Moldova, a informat pe pagina sa de pe rețeaua de socializare Twitter că la Tiraspol au ajuns „primele patru ambulanțe”. „Россия своё слово перед нашими соотечественниками держит” – „Rusia își ține cuvântul în fața compatrioților”, a adăugat Rogozin, postând mai multe fotografii, inclusiv prezentând mai multe proiecte de construcție a unor noi școli, spitale și grădinițe „pe pământul nistrean”. Pe șantiere vor fi angajați specialiști nistreni, a mai scris Rogozin. Acest ajutor al Federației Ruse pentru populația zonei nistrene este o mică parte din sprijinul enorm oferit de Moscova în acoperirea deficitului bugetar (70%), inclusiv suplimente la pensii și alte ajutoare sociale.

Cine are grijă de un teritoriu (prin sprijin finaciar, material) – aceluia îi și aparține. Sunt se acord cu o eventuală replică – autoritățile moldovenești nu sunt capabile să ajute comunitățile din teritoriul aflat sub jurisdicția sa, pentru că nu au resurse financiare (din cauza corupției și nepăsării), darămite zona nistreană. Și atunci, în acest context, apare întrebarea firească: cu ce ocazie guvernarea moldovenească mai pretinde la zona nistreană (inclusiv în negocierile în formatul 5+2), când nu este capabilă să facă, pe teritoriul pe care îl deține (pe care își exercită jurisdicția), ceea ce Rusia face în zona sa (de jurisdicție) din estul RM?

Chiar dacă facem abstracție de faptul că zona nistreană formal face parte din Republica Moldova, chiar dacă ar fi un teritoriu aflat în cadrul altui stat – așa cum sunt satele Valea Hoțului, Handrabura ș.a. din regiunea Odesa (teritoriul fostei RASSM, rămas în componența Ucrainei) autoritățile de la Chișinău ar trebui să se ocupe în modul cel mai serios de ajutorarea compatrioților pentru a-și păstra limba maternă, tradițiile și obiceiurile etc. Este foarte important de sprijinit școlile, bisericile și casele de cultură din satele moldovenști de dincolo de linia de demarcare. De exemplu, compatrioții noștri din satul Butor, raionul Grigoriopol, nu își pot construi o biserică (slujbele se țin într-o casă veche de locuit). Un stat normal ar sprijini construcția bisericilor, dotarea bibliotecilor cu carte ș.a.. Principala caracteristică a autorităților moldovenești este însă nepăsarea. Grupul de afaceriști, ajunși la putere în 2009 (ieri, 29 iulie, s-au împlinit patru ani de când actuala alianță/coaliție demonstrează zi de zi că singurul lor interes și obiectiv este propriul bine, care nu are vreo legătură cu bunăstarea poporului Republicii Moldova), nu mainifstă însă nici o atenție, nici un interes față de compatrioții noștri – nici măcar din zona nistreană a RM – darămite din teritoriul RASSM sau din sudul și nordul Basarabiei, aflate în prezent în Ucraina.

Atitudinea de nepăsare a autorităților moldovenești față de compatrioții noștri din zona nistreană s-a manifestat și în cadrul convorbirilor de săptămâna trecută, pe 24 iulie, de la Moscova, a miniștrilor de Externe Serghei Lavrov și Natalia Gherman. În conferința de presă de după convorbiri ambii au declarat că au atins și problematica nistreană. Nu am auzit de la doamna ministru Gherman să fi spus că i-a solicitat ministrului Lavrov să se purceadă la respectarea acordului semnat de tatăl său, președintele Mircea Snegur și de președintele Boris Elțin, la 21 iulie 1992, „Cu privire la principiile aplanării pașnice a conflictului armat în regiunea nistreană a Republicii Moldova”. În articolul 5 al documentului se menționează clar: „Părțile beligerante consideră inadmisibilă aplicarea oricăror sancțiuni și blocade. În acest context vor fi înlăturate imediat orice obstacole în calea circulației mărfurilor, serviciilor și oamenilor”. Până în prezent, acest „imediat” nu este respectat. De asemenea, în art. 3 este specificat clar: „Orașul Bender (…) se anunță raion cu un regim majorat al securității (…)”.  În art. 1 se prevede: „Odată cu întreruperea focului părțile beligerante încep retragerea forțelor lor armate și a altor formațiuni, a tehnicii și a armamentului militar și termină acest proces în decurs de o săptămână”. Această săptămână încă nu s-a încheiat, după 21 de ani (ieri, 29 iulie, s-a marcat a 21-a aniversare a începerii operațiunii de pacificare pe Nistru) în Bender: până în prezent în oraș se află unități (cazarme) ale așa-zisei armate nistrene. Ministrul Gherman și Coaliția pro Europeană nu au treabă cu aceste aspecte.

Cum pot fi explicate aceste manifestări ale guvernării de la Chișinău? Unii le-ar califica drept nepăsare, alții – drept incompetență. O altă categorie de observatori ar putea gândi că autoritățile moldovenești, care din cauza corupției și degradării morale nu pot asigura un climat benefic pentru dezvoltarea economică normală a statului (a teritoriului aflat sub jurisdicția sa), sunt mulțumite că Federația Rusă (Rogozin și compania) au grijă de populația din zona nistreană, iar faptul că există o linie de demarcare, pe care se află obstacole (posturi nistrene) în calea persoanelor mărfurilor și serviciilor, este un fapt pe deplin agreat de autoritățile moldovenești, care „au scăpat” astfel de grija populației din acea zonă și care se pot ocupa de probleme cu adevărat importante pentru ele – privatizarea a tot ceea ce încă nu a fost privatizat. 

http://externe.moldova.org/news/de-ce-locuitorii-zonei-nistrene-sunt-compatrioi-pentru-rogozin-i-nu-pentru-guvernarea-de-la-chiinuopinie-238094-rom.html         

De ce elicoptere militare rusești ar putea fi aduse în zona de securitate a RM

Acest articol a fost scris pentru Moldova.org: 

Când presa a informat că oficiali moldoveni (premierul ș.a.) sunt plecați prin diferite stațiuni din străinătate la odihnă, luni postul „Publika TV”, făcând referire la televiziunea rusă Zvezda, a Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, a difuzat știrea în care informa că se preconizează ca pacificatorii ruşi din zona nistreană să primească în curând elicoptere pentru a supraveghea „granița” (linia de demarcare a) raioanelor din estul Republicii Moldova. În reportajul difuzat de „Zvezda” se menționează: „În curând, pacificatorii ruşi vor dispune de elicoptere. În momentul de față se discută cu oficialii de la Chişinău ca aceste aparate de zbor să poată zbura. Tiraspolul deja s-a arătat de acord cu acest lucru. Din aer va fi mai uşor de urmărit ca la cei 400 de kilometri de graniţă să nu se aprindă focul războiului". Autorii materialului jurnalistic nu au specificat modelul şi numărul aparatelor de zbor care ar putea apărea în dotarea pacificatorilor. Se știe că în prezent, în dotarea contingentului de pacificatori se află opt elicoptere, care însă nu s-au mai ridicat de la sol din 1997 până în prezent, din cauza faptului că sunt uzate.

Ministrul Apărării Vitalie Marinuța a declarat pentru „Publika TV” că Republica Moldova nu va accepta ca Federaţia Rusă să aducă elicoptere în regiunea transnistreană: „Nu cunosc informaţia dată. Poziţia oficială a Guvernului Republicii Moldova este ca această aşa-numită misiune de pacificare să fie transformată în una civilă, cu mandat internaţional. De aceea, prezenţa altei tehnici militare, inclusiv a elicopterelor, nu este binevenită şi nu va fi acceptată de partea moldovenească". 

Chiar dacă autorul reportajului nu a făcut referire la un oficial politic sau militar al Federației Ruse, ținând cont de faptul că este vorba de televiziunea Ministerului rus al Apărării, provoacă nedumerire faptul că pe parcursul zilei autoritățile moldovenești nu au dorit să afle o informație oficială cu privire la acest subiect, de la autorități – cel puțin de la ambasadorul rus la Chișinău. Neliniștea observatorilor – a membrilor mediului academic, a sectorului asociativ și a diferiților experți – se bazează pe faptul că există precedente de acest fel, când Rusia a adus în zona de securitate tehnică militară și armament fără acordul autorităților de la Chișinău. Așa de pildă, anul trecut, Rusia a transportat în zona nistreană 20 de camioane pentru utilizarea în scopuri militare. Actualmente, pericolul constă în faptul că autoritățile ruse ar putea aduce opt elicoptere noi, sub pretextul înlocuirii celor opt elicoptere vechi, nefuncționale. Deși jurnalistul (autorul reportajului) rus a menționat delicat că „În momentul de față se discută cu oficialii de la Chişinău ca aceste aparate de zbor să poată zbura” – adică să poată fi aduse la Tiraspol, în condițiile în care autoritățile moldovenești evident sunt categoric împotrivă, nu există nici o garanție a faptului că Rusia nu le va aduce, în contextul măsurilor de modernizare a armatei Rusiei, oriunde se află aceasta. De asemenea, trebuie invocate informațiile difuzate de presă despre modernizarea aerodromului militar de la Tirsapol; dacă facem legătura cu știrea despre elicoptere noi ce urmează să fie aduse în zona de securitate, devine clar scopul renovării pistelor de pe respectivul aerodrom.

Ce ar trebui să facă, în această situație, autoritățile Republicii Moldova? Este clar că autoritățile de la Chișinău trebuie să afle poziția oficială a autorităților de la Kremlin. În condițiile în care nu va exista o certitudine cu privire la neaducerea lotului de elicoptere militare la Tiraspol de către Armata Federației Ruse, trebuie apelat la organizațiile internaționale care au competențe în domeniul securității – OSCE (vor trebui informate toate statele membre) și ONU – mai exact, Consiliul de Securitate. De altfel, din 2009 până în prezent mass-media moldovenească nu a informat despre vreo activitate a ambasadorului moldovean la New York, ca și cum acela (funcția a revenit, în cadrul protocolului de departajare a funcțiilor, sau de capturare a statului de către AIE, Partidului Liberal) s-ar afla acolo la odihna binemeritată, aflându-se în turism.        

Atitudinea dezinteresată și nepăsătoare a autorităților moldovenești, lipsa unei reacții clare, explicite nu poate să conducă decât la faptul că elicopterele rusești ar putea fi aduse la Tiraspol, iar soluționarea conflictului, în sensul integrării zonei nistrene în cadrul RM, nu ar fi decât îndepărtată.

http://reintegrare.moldova.org/news/de-ce-elicoptere-militare-ruseti-ar-putea-fi-aduse-n-zona-de-securitate-a-rmopinie-238089-rom.html

21 de ani ai Misiunii de pacificare: de ce nu există un conflict interetnic pe Nistru?

            Acest articol a fost scris pentru portalul Moldova.org:

Astăzi se împlinesc 21 de ani de la inițierea misiunii de pacificare în zona de conflict de pe Nistru. Conform Acordului din 21 iulie 1992 (semnat de președinții Elțin și Snegur), Misiunea a fost constituită din militari ai Federației Ruse, ai Republicii Moldova și ai zonei nistrene, comandamentul fiind asigurat de reprezentanții Rusiei. Misiunea de menținere a păcii a fost instituită în urma războiului de pe Nistru, în care au participat forțe militare ale Federației Ruse, război pierdut de Republica Moldova.

După incidentul soldat cu uciderea cetățeanului moldovean, Vadim Pisari (locuitor al satului Pârâta, din stânga Nistrului, aflat sub jurisdicția RM) de către un „pacificator” al Federației Ruse, pe 1 inauarie 2012, reprezentanți ai mediului academic și ai societății civile au propus cu mai multă osârdie înlocuirea actualei Misiuni cu una civilă. La conferința de presă comună de după întâlnirea de miercuri, 24 iulie, a miniștrilor de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, și al Republicii Moldova, Natalia Gherman, de la Moscova, s-a vorbit despre o misiune polițienească. Oficialul rus a reclarat că înlocuirea actualei Misiuni nu va avea loc până când conflictul nu va fi reglementat. Este clar că Federația Rusă nu dorește să se retragă, cu armata sa, din această regiune, aflată la granița a două spații geopolitice – al Uniunii Europene și al Uniunii Vamale (a viitoarei Uniuni Eurasiatice), mai ales ținând cont de faptul că NATO se află deja pe Prut.

Mai mult, la ultima întâlnire din cadrul formatului de negocireri 5+2 (Viena, 16-17 iulie), reprezentantul Federației Ruse, Serghei Gubarev, a spus că la această etapă, cel mai important ar fi consolidarea măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nistrului. Iar despre un statut al regiunii nistrene este prematur să se discute. Este o manipulare crasă, deoarece nu există neînțelegeri între comunitățile care locuiesc în localități aflate sub jurisdicția RM și cele aflate sub jurisdicția administrației de la Tiraspol. Deci nu este nevoie de măsuri de încredere, așa cum sunt nesecare în Kosovo sau Karabahul de Munte, unde există confruntare înteretnică și interreligioasă între comunități.

Și totuși, aniversarea de astăzi ne dă prilejul să ne referim la o problemă care poate fi clarificată, iar acest fapt poate contribui la soluționarea conflictului de pe Nistru. În recentul interviu acordat de șeful administrației de la Tiraspol, Evghenii Șevciuk, postului de televiziune TV 7, el a afirmat: „Nu noi am atacat [în 1992] Moldova”. Există o diferență de interpretare a evenimentelor din 1992. La Chișinău evenimentele sunt descrise în succesiunea: grupuri paramilitare au atacat sediul Comisariatului de Poliție din Bender, – Ministerul din Interne a acționat în vederea ajutorării colegilor, conform instrucțiunilor MAI din URSS și din orice alt stat, indiferent de ideologia sa (totalitar sau democratic): atunci când un polițist este atacat, toți ceilalți îi sar în ajutor. La Tiraspol evenimentele din 1992 sunt prezentate ca și cum Republica Moldova a efectuat o agresiune asupra „RMN”.

Consider că afirmația fostului comandant militar al Tiraspolului, Mihail Begman, din ziarul „Mskovskii Komsomoleț” (31.08.2012), poate concilia cele două percepții: „спровоцировал бендерскую бойню Костенко” – „a provocat vărsările de sânge de la Bender Kostenko” – un comandant paramilitar, care „nu se supunea nimănui”. Din afirmațiile lui Bergman reiese că nu administrația de la Tiraspol, în persoana lui Igor Smirnov, a declanșat conflictul din Bender, ci paramilitarul Kostenko. Este încă o dovadă a faptului că nu există repulsie sau ură între comunitățile din zona de securitate, indiferent de apartenența lor etnică. Dacă administrația de la Tiraspol ar accepta că autoritățile moldovenești au acționat regulamentar, în urma atacului bandei conduse de Kostenko asupra Comisariatului de Poliție de la Bender, deci nu a avut loc nicio agresiune, respectiv dacă autoritățile de la Chișinău vor accepta că nu administrația de la Tiraspol a atacat Comisariatul de Poliție din Tighina, cred că aceasta ar fi o premisă bună pentru soluționarea conflictului.

Dar pentru ca aceste informații, această abordare să fie luate în considerare este nevoie de: 1. O conducere a RM care să le cunoască; 2. O conducere a RM care să le folosească în negocieri. Din păcate, nu avem acum o asemenea conducere la Chișinău.      

Ceva despre incapacitatea guvernării moldovenești de a conștientiza pericolul OMG-urilor

Acest articol a fost scris pentru portalul Moldova.org: 

Recent m-a vizitat o verișoară care este stabilită și muncește de mai mulți ani în Irlanda. Discutând despre ce e bine și ce mai puțin în Irlanda, în comparație cu țara noastră, ea mi-a spus că fructele care se comercializează acolo nu au gust. Și fostul ambasador al delagației UE la Chișinău, germanul Dirk Schuebel, a spus într-un interviu, răspunzând la întrebarea „Ce îi place în RM?”, că îi plac fructele de aici. Mulți dintre cei din Occident care ne vizitează, apreciază fructele și legumele noastre naturale.

În Occident (și nu numai în Irlanda sau Germania) se vând fructe modificate genetic. Trecerea fermierilor la cultivarea lor a fost un pas firesc în economia de piață, capitalistă, acolo unde agenții economici urmăresc obținerea de profituri. Există studii pe cobai (șobolani) care au demonstrat că OMG-urile sunt dăunătoare pentru sănătatea omului (a oricărei vietăți), ele cauzând diferite boli, iar în a doua generație – duc la sterilitate: imposibilitatea de reproducere a speciei. Cu toate acestea, în Occident OMG-urile proliferează. Există surse din care am putut afla că și produsele așa-numite „Bio” sunt tot OMG-uri, deoarece eticheta „Bio” vizează lipsa utilizării de chimicale (îngrășăminte chimice, pesticide ș.a.) la cultivarea producției agricole. Or, OMG-urile nu au de ce, de exemplu, să fie tratate cu pesticide, deoarece nici un dăunător nu va ataca asemenea culturi (insectele știu că OMG-urile sunt dăunătoare, oamenii – cu toate studiile cercetătorilor științifici – încă se mai îndoiesc). Sunt departe de a crede în teoria conspirației, care susține că există cercuri oculte, restrânse, care întreprind acțiuni vizând reducerea populației planetei până la „miliardul de aur”, deoarece populația planetei este prea mare, iar resursele tot mai puține. Și atunci OMG-urile (și produsele din ele) sunt un instrument în acest sens (ca și tot felul de vaccinuri și medicamente). Totuși, producătorii de OMG-uri sunt o realitate și ei vor să obțină profituri din marfa pe care o produc. Iar piața RM, oricât de mică, este o destinație pentru produsele lor.

În loc să susțină producătorii autohtoni, care cultivă produse naturale, Guvernul Leancă, în persoana ministrului agriculturii V. Bumacov declară că agricultorii trebuie să atragă investiții străine, să treacă la tehnologii moderne (pentru a obține profituri și pentru a-și putea achita impozitele; căci guvernul nu are de gând să accepte scutirea de anumite taxe și impozite sau reducerea lor). Or, noile tehnologii înseamnă preluarea materialului semincer de OMG din Occident ș.a.. Aceste culturi sigur pot aduce profit, deoarece nu sunt atacate de dăunători, respectiv nu mai este nevoie de utilizarea unor pesticide și au un volum mare. Atâta doar că sunt dăunătoare și au gust de vată. Dar aceasta, se pare, nu este o problemă pentru demnitarii Bumacov și Leancă.   

Există și un aspect etico-religios legat de această problemă. Republica Moldova este o țară în care majoritatea populației este creștin-ortodoxă, respectiv ține posturile de peste an. În condițiile în care credincioșii moldoveni, în post, cumpără produse de care nu pot fi siguri că nu sunt OMG, ei nu își pot practica religia în siguranță. Ca să nu mai spun de vegetarieni, care în condițiile proliferării OMG-urilor și dispariției treptate a produselor naturale, pot deveni o categorie care ar avea de suferit mai mult decât toți ceilalți.        

La conferința de presă a miniștrilor de Externe S. Lavrov și N. Gherman, de miercuri, 24 iulie, de la Moscova, ministrul moldovean a declarat că „reprezentanții regiunii nistrene au participat la absolut toate rundele de negocieri între RM și UE cu privire la crearea zonei de liber schimb. Acest proces de negocieri l-am desfășurat în condiții de transparență totală, de deschidere”. Am regretat că nu sunt reprezentant al regiunii nistrene, căci ca cetățean al RM nu cunosc textul Acordului de Liber Schimb. Ni s-a spus că nu poate fi făcut public până nu este parafat. Dar ideea consultării mediului academic și a societății civile vizează tocmai efectuarea unei evaluări înainte de parafare, căci după – o asemenea evaluare nu își mai are rostul. Aș fi vrut să aflu, de pildă, dacă în textul Acordului partea moldovenească a inclus o clauză privind interzicerea importurilor de produse din OMG-uri (opt țări din Europa, ultima dintre care este Polonia, au interzisc ultivarea și importul acestora). Aș fi vrut să aflu de ce autoritățile moldovenești au permite, fie și gradual, în câțiva ani, importul de diferite produse agricole, în condițiile în care în 2012 producători agricoli din raionul Briceni și-au aruncat producția de cartofi la gunoiști, pentru că nu o mai puteau realiza – statul neimplicându-se pentru a-i ajuta în acest sens, iar producătorii agricoli din satele din preajma orașului Bender nu au unde să își vândă producția agricolă, iar pentru ca să ajungă în Bender trebuie să treacă prin două posturi vamale – și tot ajung acolo, pentru că pe teritoriul aflat sub jurisdicția RM nu au unde să-și comercializeze produsele. Această stare de lucruri este caracteristică întregii țări, de aceea persistă întrebarea: de ce o țară agrară, în loc să consolideze cultivarea de produse naturale și comercializarea acestora, ar trebui să-și deschidă piață pentru produse agricole de import – în primul rând, OMG-uri?

Dacă ar avea dragoste față de poporul/electoratul Republicii Moldova, autoritățile ar putea elabora şi propune un proiect de lege prin care în RM, ca şi alte state din UE și din lume (de ex. în Butan şi chiar ca unele state africane) – să fie interzis importul, respectiv cultivarea fructelor și legumelor modificate genetic (a OMG-urilor). Aşa încât RM să fie o destinaţie turistică pentru cei care vor să consume produse naturale, cultivate inclusiv fără (sau cu utilizarea a cât mai puține) pesticide și îngrășăminte chimice. În acest sens, poate fi sprijinită stabilirea de trasee turistice cu pensiuni în sate. Deci pe lângă exportul de produse agricole naturale, să aducem turiști care să le consume (inclusiv vinuri ș.a.) în țară.

Este posibilă implementarea unor asemenea proiecte de actuala guvernare a RM? Numai un Guvern constituit din persoane care își iubesc țara ar putea transpune în practică așa ceva. Cum RM nu are o elită de calitatea celei poloneze, mi-e greu să cred.

          P.S. OMG-uri sunt nu numai fructe și legume, ci și pești și animale care au suferit modificări și care sunt comercializate ca produse alimentare.

De ce RM e o țară a paradoxurilor – inclusiv în politica lingvistică

     Acest articol a fost scris pentru Moldova.org: 

    O țară înapoiată, cu o conducere lipsită de sentimente de patriotism și dragoste față de propriul popor, este o țară a paradoxurilor. Într-o emisiune televizată, nu cu mult timp în urmă, guvernatorul autonomiei găgăuze, M. Formuzal, povestea cum a solicitat de mai multe ori ajutor de la Guvernul Filat pentru ridicarea calității predării limbii de stat în școlile din unitatea teritorial-administrativă respectivă (în care, din câte se știe, limba de predare nu este găgăuza, ci rusa). După cuvintele lui M. Formuzal, răspunsul autorității centrale a fost: este problema voastră, voi rezolvați-o. În aceste condiții, bașcanul a fost nevoit să se adreseze Consulatului României din Cahul, care a facilitat contacte cu parteneri din țara vecină, în speță – cu Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, pentru a perfecționa predarea limbii române în școlile din autonomie. Îmi amintesc că același bașcan, cu ocazia aniversării (în 2004) creării autonomiei găgăuze, spunea că scopul pe care l-au urmărit găgăuzii (de fapt, liderii de atunci), la începutul anilor ’90 a fost evitarea asimilării. Și iată că în 2013 bașcanul nu numai că nu constată vreo încercare de asimilare (aceasta însemnând – acțiuni ce ar viza forțarea a ceva), ci dimpotrivă, el se adresează centrului pentru a cere ajutor în vederea asigurării bunei cunoaștri a limbii de stat, pentru mai buna integrare a găgăuzilor în societatea moldovenească.

    Ieri a mai ieșit la iveală o problemă legată de politica statului moldovenesc față de minoritățile etnice și legată de politica lingvistică. Absolvenți ai unor licee cu predarea în limba rusă (și părinții acestora) s-au plâns că li s-a interzis depunerea dosarelor în vederea trecerii concursului pentru ocuparea locurilor în grupele academice universitare cu predarea în limba de stat. Oficiali de la Ministerul Educației au explicat că este vorba de un regulament al Ministerului, adoptat acum 20 de ani, și care prevede o cotă de 20% din locuri – rezervate abiturienților din liceele cu predarea în limba rusă. Când am vizitat, nu cu mult timp în urmă, regiunea Cernăuți, conaționalii noștri de acolo au menționat, printre alte probleme cu care se confruntă, și pe aceea a lipsei grupelor cu predare în limba română la instituțiile de învățământ superior din Cernăuți (cu excepția Facultății de Letere, unde jumătate de cursuri oricum sunt predate în limba ucraineană). La întrebarea mea – De ce comunitatea moldo-română nu se bucură de dreptul la educație în instituțiile de învățământ superior din regiune, în condițiile în care acest drept este consfințit în legislația ucraineană? – șeful Catedrei de Politologie și Administrație de Stat, doctorul habilitat în științe politice, profesorul universitar de la Universitatea Națională „Iurie Fedikovici” din Cernăuți (Ucraina), Anatolii Kruglașov, mi-a răspuns că studiind în limba ucraineană, absolvenții de etnie moldo-română se vor putea angaja în orice oraș al Ucrainei. Este ca și cum statul ucrainean îi ajută cu forța pe conaționalii noștri. Ei sunt mai interesați decât oricine altul, să-și găsească un loc de muncă, de aceea dacă vor să studieze în limba maternă în instituțiile de învățământ superior din regiunea lor, statul trebuie să le asigure condițiile necesare. Ceea ce în regiunea Cernăuți nu se întâmplă. Iar din această cauză, unii părinți din localitățile moldo-române din regiune solicită deschiderea grupelor cu predarea în limba ucraineană în școlile în care, în perioada sovietică, s-a predat în limba moldovenească (după 1991: limba română). Se pare că autoritățile statului ucrainean folosesc interzicerea învățământului superior în limba română pentru a determina părinții să ceară trecerea școlilor cu predarea în limba română (maternă) la predarea în limba ucraineană.

   Sunt departe de a crede că statul moldovean ar trebui să urmeze politicile statului ucrainean. Sunt împotriva asimilării lingvistice, căci fiecare limbă, a oricărei comunități (minorități) etnice din Republica Moldova este o valoare, parte a tezaurului cultural al țării. Dar când absolvenți ai școlilor cu predarea în limba rusă trebuie să lupte cu statul moldovenesc pentru a putea studia în grupe academice cu predarea în limba de stat, când bașcanul autonomiei găgăuze cere cu disperare de la autoritățile centrale ajuror în îmbunătățirea predării limbii de stat în școlile din regiunea, iar șeful Guvernului îi spune să-și rezolve problema desinestătător, ceva nu este în regulă cu un stat în care se întâmplă asemenea lucruri. Republica Moldova nu are o politică bine elaborată, clară cu privire la minoritățile etnice. Biroul Relații Interetnice – o structură în cadrul Guvernului – ar trebui, după opinia mea, să fie responsabil de elaborarea politicii lingvistice și cu privire la etnii, de implementarea conceptului de națiune civică moldovenească, prin integrarea reprezentanților tuturor minorităților etnice, în primul rând prin promovarea limbii de stat. Deci să monitorizeze și să analizeze regulamentele din Ministerul Educației ș.a., care vizează minoritățile etnice, respectiv să propună ajustarea celora care nu servesc scopului consolidării națiunii civice moldovenești, ci se constituie în obstacole pe această cale. Însă angajații structurii respective nici nu înțeleg cât ar putea fi de importantă activitatea lor. Iar drept rezultat, până în prezent nu există o națiune civică moldovenească, reprezentanții unor minorități etnice nu sunt integrați din cauza necunoașterii limbii de stat, respectiv nu se identifică cu acest stat.

   Însă un stat fără o societate consolidată, cu minorități etnice neintegrare, mai greu își poate realiza interesele naționale: asigurarea securității și prosperității.

 http://social.moldova.org/news/de-ce-rm-e-o-ar-a-paradoxurilor-inclusiv-n-politica-lingvisticopinie-238047-rom.html 

De ce copiii sunt operați cu bormașini și clești ruginiți într-un spital din Chișinău

Reacția ministrului Sănătății, Adrian Usatâi, la strigătul de disperare al medicilor de la Spitalul pentru copii „Valentin Ignatenco” ne-a uimit și revoltat (cred că nu sunt singurul care am trăit aceste sentimente). Medicii au solicitat dotarea instituției medicale cu instrumente corespunzătoare, arătând că în lipsa acestora, ei sunt nevoiți, in timpul operațiilor la copii, să utilizeze bormașini și clești ruginiți. La urmărirea știrii respective la posturile TV, în timpul căreia orice persoană – îmi permit să spun – normală, este podidită de lacrimi, ministrul s-a arătat lipsit de orice capacitate de empatie față de copiii suferinzi. În loc să bată și el, la rândul său, alarma în Guvern pentru alocarea urgentă a banilor necesari pentru procurarea utilajului medical pentru operarea copiilor, A. Usatâi a arătat că nu este reprezentantul breslei medicilor în Guvern, nu este promotorul unor soluții pentru sistemul medical, nu este un ministru pentru sistemul medical, ci că sistemul medical este pentru el – ministrul, respectiv el este în acea funcție pentru ca a-și rezolva problemele personale (inclusiv pentru a-și asigura imunitatea legat de dosarul intentat de CNA). Ministrul Sănătăţii a susţinut că este vorba despre o încercare de discreditare a spitalului şi a cerut directorului spitalului să prezinte toate documentele astfel încât medicul care a folosit bormaşina să fie anchetat. Dar medicii au spus că folosesc cu toții bormașina, pentru că nu au instrumente corespunzătoare.

Cu regret, această reacție a lui A. Usatâii se înscrie în atitudinea sfidătoare e actualei guvernări la adresa societății moldovenești. Deși statul Republica Moldova își consolidează pe zi ce trece prima poziție în clasamentul celor mai sărace țări din Europa, inclusiv datorită prestației actualului Guvern – din 2009 până în prezent –  Executivul nu are nici un sentiment de jenă, respectiv nu catadicsește să ceară anularea  Legii nr. 760 din 24.12.1999 privind garanţiile sociale ale membrilor Guvernului. Conforma acesteia, în cazul demisionării, reorganizării Guvernului sau expirării mandatului lor și dacă nu au intrat în componenţa noului Guvern sau nu au fost încadraţi în serviciu în alte autorităţi publice, li se plăteşte o indemnizaţie unică egală cu şase salarii medii lunare. Ținînd cont de salariul mediu lunar al miniștrilor, care este de 7100 lei și sporul salarial de 20%, aceștia beneficiază de o indemnizaţie de circa 51 mii lei – inclusiv cei care sunt demiși de către Parlament pentru acte de corupție. De asemenea, fiecare parlamentar a obţinut, în acest an, o indemnizaţie de concediu cuprinsă între 30 şi 32 de mii de lei. Indemnizaţia include salariul de bază, sporuri şi un ajutor material pentru tratament. Schema de calcul a indemnizaţiilor de concediu s-a făcut conform legii privind salarizarea în sistemul bugetar, a legii privind statutul deputatului în Parlament, dar şi în baza unor regulamente interne ale Legislativului. Deputaţii au primit, în acest an, indemnizaţii mai mari după ce, pe 7 martie, au votat o lege prin care şi-au majorat salariile cu 35 la sută. Astfel, în prezent un deputat ridică lunar un salariu de peste 9000 de lei (până la sfârşitul anului trecut leafa demnitarilor depăşea puţin suma de şapte mii de lei.  Iar indemnizaţia de concediu pentru 2012 a fost de până la 29 de mii de lei).

Din păcate, se crează impresia că unui ministru sau unui deputat, care „s-a aranjat” în viață – ridicând salariile și indemnizațiile respective – nu îi mai pasă de starea deplorabilă din societate. Mai mult, s-a format o solidaritate între putere și opoziție, căci nu am auzit pe cineva dintre deputați să denunțe legile privind salariile și indemnizațiile demnitarilor, care nu corespund nivelului de trai din țară. Nimeni nu pune problema ca nivelul salariilor și indemnizațiilor demnitarilor trebuie să fie în funcție de performanțele pe care le realizează – în funcție de nivelul de trai din țară, care se datorează climatului creat și măsurilor întreprinse de guvernare. Iar solidaritatea respectivă face ca Guvernul să „acopere” pe oricare dintre miniștrii ajunși într-o situație urâtă (în ceea ce îl privește pe ministrul Usatâi, în toată lumea s-a aflat despre ce fel de sistem de sănătate există în Republica Moldova). Și, desigur, ne-am obișnuit cu faptul că oricâte încălcări ale demnitarilor sunt scoase la lumină (ca în cazul ministrului Tineretului și Sportului O. Bodișteanu ș.a.), oricâte dosare penale sunt intentate, nimeni dintre miniștri nu își dă demisia de onoare. Probabil, fiecare dintre ei gândește: „Lucrurile merg atât de prost, fiecare are probleme în domeniul său. De ce tocmai eu? Toți ridică salarii și indemnizații umflate, pe seama bieților moldoveni săraci, care sunt obligați să plece la muncă peste hotare pentru a-și susține familiile… De ce anume eu să fiu responsabil?”.

Reformele sunt posibile cu demnitari onești, competenți și cu empatie față de popor, care să simtă și să se înfioreze de durerile poporului (a fiecărui cetățean). Probabil, principala problemă pe care trebuie s-o rezolve premierul Iurie Leancă, în următoarele 50 de zile, este să scape de nesimțiții din Guvern. Atunci când un ministru al Sănătății, în loc să facă totul pentru a ajuta copiii suferinzi, cere transmiterea documentelor către organele de drept pentru a fi anchetați medicii care, într-un strigăt de disperare, au scos la iveală condițiile incalificabile în care activează, ne înspăimântăm de această monstruozitate a demnitarului respectiv. Atâta timp cât el face parte din Cabinet, întregul Guvern se face culpabil de această nesimțire.         

De ce autonomia găgăuză nu poate avea titulatura de „republică”

            Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

Astăzi televiziunea de știri din Chișinău a dedicat o ediție a unei emisiuni de dezbateri declarațiilor făcute de guvernatorul autonomiei găgăuze, Mihail Formuzal, pentru site-ul de știri Gagauzlar.md. Liderul de la Comrat a comentat declarația președintelui PCRM, Vladimir Voronin, care într-un interviu site-ului de știri kommersant.md și-a expus viziunea cu privire la statutul pe care ar trebui să-l obțină zona nistreană: „statut de republică în componența republicii, nu formațiune autonomă, ci republică Nistreană în componența Republicii Moldova. Aceasta este poziția și inițiativa mea”. La întrebarea reporterului dacă autonomia găgăuză de asemenea poate cere un nou statut, Voronin a răspuns: „Statutul autonomiei găgăuze este suficient pentru ca ea să se dezvolte normal, ca parte a Republicii Moldova”. M. Formuzal consideră însă că „în cazul unui asemenea scenariu al reunificării țării, Găgăuzia va insista să i se acorde un statut analogic celui nistrean, ca nivel de împuterniciri”.

Prin această declarație bașcanul găgăuz nu a făcut decât să repete ceea ce a declarat anterior de mai multe ori, pe parcursul ultimilor ani: autonomia găgăuză va avea același statut în cadrul RM pe care îl va avea zona nistreană. De aceea, M. Furmuzal s-a pronunțat de fiecare dată când a avut ocazia pentru grabnica soluționarea a conflictului privind zona nistreană. Mai mult decât atât, în memorandumul Kozak (din 2003), cât și în planul Iușcenko (2005), a fost inclus acest principiu: autonomia găgăuză va avea același statut, respectiv aceleași împuterniciri ca și zona nistreană. 

Deși tema conflictului privind zona nistreană nu este în topul preocupărilor societății moldovenești (conform rezultatelor ultimelor sondaje de opinie), precum nu este nici în topul preocupărilor actualului Guvern de la Chișinău, o soluție trebuie să-i fie elaborată. Or, se știe că fără soluționarea acestuia Republica Moldova nu poate spera la aderarea la UE. În acest context, cred că autoritățile moldovenești ar putea propune inițierea unor discuții privind recunoașterea – cu referire la actuala formațiune nistreană (nerecunoscută) – a statutului pe care l-a avut RASSM în cadrul RSS Ucrainene. Într-un document privind justificarea politico-juridică a formării „RMN”, activiștii care în 1990 au fondat formațiunea de pe Nistru au pretins că au acest drept întrucât ei creau „RMN” ca succesoare a RASSM.

Consider că abordarea istorică poate fi utilă în încercarea găsirii unei soluții conflictului ce pare în prezent departe de o soluționare. În virtutea acestei abordări, statutul de republică, pe care l-a avut cândva RASSM, ar trebui să fie recunoscut în condițiile retrocedării de către Federația Rusă (inclusiv în virtutea angajamentului Rusiei în 1711 față de Moldova) și de către administrația de la Tiraspol a teritoriului basarabean pe care îl deține: orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. De asemenea, în cadrul acestei inițiative, văd utilă transferarea capitalei statului reintegrat la Dubăsari, acolo unde să fie creat un municipiu în care să intre cele șase sate din stânga Nistrului, aflate acum sub jurisdicția RM, dar și altele (de exemplu, satul Lunga ș.a.), iar municipiul capitală să aibă un statut independent – să nu facă parte din noua „RMN” sau din altă unitate teritorial-administrativă.

Nu știu în ce măsură actualele autorități moldovenești, care par timorate în formatul de negocieri 5+2 și în contactele directe cu Federația Rusă, ar putea înainta astfel de propuneri. Ele sunt departe de a fi proactive, bâlbâindu-se regulat ca răspuns la inițiativele înaintate de delegația de la Tiraspol. Nu știu nici în ce măsură autoritățile moldovenești ar fi convingătoare și ar determina Federația Rusă să retrocedeze zona basarabeană. Cert este însă că în această abordare istorică – recunoașterea statutului de republică celui care l-a avut, pe teritoriul pe care l-a avut – autonomia găgăuză nu poate pretinde la titulatura de „republică”, cu toate că în ceea ce privește împuternicirile – ele ar putea fi asemănătoare celor pe care le-ar putea obține „RMN”, e o chestiune de negocieri.