Plutocrația în Republica Moldova

Inițiativa de ieri, din Parlament, a PCRM privind demiterea prim-vicepreședintelui Legislativului, Vlad Plahotniuc, a oferit demnitarului în cauză o șansă de a schimba percepția societății cu privire la imaginea/persoana sa. Prin discursul său de la tribuna principală a Parlamentului, în care deputatul a spus că a jucat un rol important în constituirea AIE și în eliminarea de la putere a comuniștilor, V. Plahotniuc – pentru prima oară – s-a erijat public într-un Bidyia Ivanishvili al Republicii Moldova. Există însădeosebiri mari între Ivanishvili și Plahotniuc. Liderul opoziției georgiene a declarat din start că susține opoziția, plasându-se în fruntea ei. Plahotniuc a acționat din umbră. Ieri la „Fabrika”, pe „Publika TV”, Dumitru Diacov a recunoscut că în PD mai întâi a venit Plahotniuc, iar apoi – rezultă, adus de Plahotniuc – a venit M. Lupu. Ivanishvili a venit să ofere Georgiei din ceea ce are (inclusiv din averea sa, construind pe banii săi șosele), nefiind suspectat de afaceri dubioase în țara sa, în timp ce politicianul moldovean este în altăsituație. În sfârșit, Ivanishvili a declarat că după ce va aduce formațiunea sa la putere, peste câteva luni se va retrage din domeniul politic, ocupându-se în continuare de ceea pentru ce are vocație – afaceri. V. Plahotniuc nu numai cănu intenționează să iasă din politică, el nu renunță nici la postul de vicepreședinte al Parlamentului. Prin votul de ieri din Parlament întreaga AIEși-a asumat răspunderea pentru V. Plahotniuc: dacă deputatul va fi recunoscut vinovat pentru acte de raiduri (raids), întreaga AIE va trebui să dea socoteală.

Conceptul de stat capturat, atribuit tot mai des în ultimul timp Republicii Moldova, se referă tocmai la această stare de lucruri: grupări de oameni de afaceri pun mâna pe instituțiile statului pentru a stoarce de resurse țara, sporindu-și averile. Într-o emisiune de pe postul N 4 moderatorul talk show-ului „Puterea a 4-a”, Gheroghe Gonța, a fost surprins când premierul V. Filat i-a spus că nu își ridică salariul lunar de la Guvern, că acesta (salariul) este transferat pe un card unei familii de nevoiași. „Atunci din ce trăiți, dle prim-ministru?”, l-a întrebat jurnalistul. „Eu am firmele mele”, i-a răspuns senin premierul. Într-un stat capturat demnitarii – oameni de afaceri = oligarhi sau, mai exact, plutocrați (Persoane care, datorită averii de care dispun, participă la conducerea statului și a treburilor publice) – mimează o activitate în interesul public, principalul obiect al activității/muncii lor constituindu-l, totuși, firmele personale (pentru că din profiturile acelor firme trăiesc). Pentru interesul personal un premier dintr-un stat capturat îl poate găzdui în reședința de stat pe un om de afaceri din Kurdistanul irakian (care și el, din câte se pare, participă în structuri capturate ale administrației din nordul Irakului). În orice caz, V. Filat nu a explicat societății cine a plătit șederea omului de afaceri kurd la Chișinău, ce a obținut Republica Moldova din vizita omului de afaceri respectiv în RM. Nu prezintăînsă nici o îndoială aserțiunea că din întâlnirea celor doi oameni de afaceri (căci, în acea situație, V. Filat a fost om de afaceri, nu om de stat), premierul moldovean poate avea profit. Se pare că acesta este un criteriu de calificare a unui demnitar: dacă trăiește din salariul de funcționar public –este om de stat. Dacă trăiește din profiturile firmelor sale – este om de afaceri (în funcție de om de stat).

Zilele trecute publicația din Kiev, „2000”, mă ruga săcomentez relațiile dintre Chișinău și Tiraspol. Una dintre întrebări era aceasta: „По большому счёту в Тирасполе никто не скрывает, что большого желания объединятся с Молдовой нет, а в самой Молдове нынешние власти хотят ли искренне этого объединения?”. Republica Moldova poate spera la reintegrarea țări cu o condiție (chiar dacă nu este singura): nivelul de trai în teritoriul RM aflat sub jurisdicția Chișinăului să fie peste nivelul de trai din teritoriul RM aflat sub jurisdicția administrației de la Tiraspol sau a Moscovei (după cum a stabilit CEDO într-un șir de hotărâri privind grupul Ilașcu și școlile cu predare în limba română din zonă). Avem o țară în care conducătorii ar trebui să-și ude nopți la rând pernele cu lacrimi pentru neputința de a asigura condiții decente poporului acestei țări. Ei însă nu numai că nu regretă că nu pot, se pare că ei nici nu vor (nu au timp de asta, fiind ocupați cu afacerile personale). Mi-e greu săcred că liderii AIE cred cu adevărat că populația Nistreniei ar fi de acord săaccepte să reintre în jurisdicția unei țări din care tot mai mulți cetățeni (atât oameni de afaceri, oameni cu facultate absolvită, cât și muncitori șițărani de rând) pleacă, în care prețurile la piață și în magazine, tarifele – sunt mai mari, iar pensiile și salariile bugetarilor sunt mai mici decât în zona nistreană. Pensionarii din Nistrenia au o reducere de 7% în rețeaua de magazine„Sherif” la orice produse (rețea în care prețurile oricum sunt mai mici decât în supermarket-urile din teritoriul aflat sub jurisdicția RM). Pensionarii din Nistrenia primesc ajutoare materiale lunare, în timp în Republica Moldova „liberă” ajutoarele nominative au fost anulate de la 1 iulie 2012.

Oamenii din fruntea unui stat capturat se ocupă de afacerile lor, nu au timp să se ocupe de treburile țării – inclusiv de reintegrare. V. Filat a spus că va zbura și pe lună pentru reintegrarea țării. Altceva trebuie să facă pentru reintegrare: să contribuie la eradicarea corupției din structurile statului; în calitatea sa de prim-ministru să se ocupe de treburile statului, nu de firmele sale, așa încât nivelul de trai din RM „liberă” să fie peste cel din zona nistreană. Dacă el și cu ceilalți plutocrați vor să ajutețara cu adevărat, pot face ceea ce a promis Mihail Prohorov în cadrul ultimei campanii electorale prezidențiale din Rusia: „oligarhul” a promis că dacă va fi ales, își lasă 1 mln. de $ (pentru la bătrânețe) din banii săi, iar restul banilor, averilor, respectiv profitul firmelor sale va merge în bugetul de stat (firmele sale vor fi naționalizate). Ce bine ar fi dacă societatea civilă ar putea impune această condiție celor ce vor să ajungă în Parlament sau Guvern… Vor mai vrea oare oligarhii să ajungă acolo, să devină plutocrați? Nu cred că măcar se va ajunge la discutarea acestui subiect în societate. Într-un stat capturat plutocrații știu să manipuleze masele/alegătorii, erijându-se chiar în apărători și binefăcători ai societății… Să nu uităm că în conformitate cu rezultatele ultimului sondaj de opinii, V. Filat se plasează pe primul loc în preferințele electoratului…

P.S. Nu există ceva mai pasionant în Republica Moldova decât să demonstrezi guvernanților din AIE că poporul acestei țări nu e un popor de proști (că nu merită să fie tratat ca un popor de proști), chiar dacă este (căci V. Filat e pe primul loc în sondaje, urmat de ceilalți lideri ai AIE și de cel al PCRM). Teologul rus A.I.Osipov spunea într-o prelegere, prezentată recent de postul de televiziune „Soiuz” din Ekaterinburg (fondat de înaltpreasfințitul Vichentie – Victor Morari, originar din Sculeni, Ungheni – actualmente mitropolit de Tașkent), că fiecare popor are anumite calități mai proeminente. Există popoare tigri, popoare lei, popoare lupi și există „popoare oi”. S-a văzut că grecii și alte popoare știu să-și apere interesele în fața guvernanților. La noi e mai greu pentru că „Miorița” este un simbol al nostru și, în plus, din cauză că anul declarării independenței RM – 1991 – este anul Oii (după zodiacul oriental), se pare că această țară e marcată de calitățile/trăsăturile oii: popor de oi ținute în țarc și exploatate, iar multe/mulți dintre cei care încă nu au plecat, vor și abia așteaptă să evadeze – să plece. Poate că o soluție ar fi să valorizăm bourul moldovenesc, acvila romană sau balaurul dacic pentru ca să îmbunătățim calitățile poporului. Dar și asta se face de guvernanți – prin școală, prin discursul public al oficialităților. Iar oficialitățile într-un stat capturat sunt lupii care țin în țarc poporul de oi pe care le exploatează… Așa că poporul va trebui să realizeze această conștientizare și transformare a conștiinței (metanoia) el însuși, fără sprijin de la guvern…

Aplicarea standardelor şi experienţei internaţionale în soluţionarea conflictului nistrean

      Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

Primul pas în soluţionarea conflictelor este înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea lor. În acest context trebuie identificate unele „recurenţe şi similarităţi în datele istorice”, precum şi trebuie elaboraţi „indicatori care să permită prognoza crizelor şi a evoluţiei lor” [1, pag.213]. Propriu-zis este vorba de necesitatea unei „cartografieri” a conflictului, care are drept scop identificarea elementelor constitutive  şi a particularităţilor acestuia. Aceasta se realizează prin analiza de documente. Aşadar, „pentru a soluţiona un conflict, este necesară înţelegerea istoricului, contextului şi dinamicii de desfăşurare a acestuia, chestiunile discutate, precum şi cunoaşterea actorilor implicaţi” [1, pag.214]. În 1992 ONU a emis un raport - „O agendă pentru pace” - în care, printre altele, se face referinţă la elementele prezentate mai sus. Adică, după cum notează autorii studiului, „Înainte de a decide ce acţiuni specifice trebuie întreprinse, sunt necesare identificarea contextului în care se desfăşoară respectivul conflict, precum şi natura, cauzele şi dinamica ce îl caracterizează. De asemenea, trebuie create mecanisme de monitorizare a indicatorilor de criză, astfel încât să poată fi identificate la timp orice modificări semnificative în situaţia conflictuală în cauză [1, pag.222]. Cu părere de rău, autorităţile Republicii Moldova au dificultăţi „în a stabili însăşi natura conflictului”  [1, pag.253] din zona nistreană.

     Confuzii și realități

Aşadar, prima confuzie a autorităţilor de la Chişinău este legată de înţelegerea greşită – aşa cum transpare şi în formatul „5 + 2”, agreat de autorităţile moldoveneşti – a actorilor implicaţi în conflictul din estul Republicii Moldova. Deşi Memorandumul privind reglementarea conflictului (care, de fapt, a fost un acord de încetare a focului), din iulie 1992, a fost semnat exclusiv de preşedinţii Rusiei B. Elţin şi Republicii Moldova M. Snegur (deci, acestea sunt cele două părţi în conflict, întrucât trupele armatei regulate ruse şi formaţiuni paramilitare de cazaci ruşi au luptat împotriva poliţiei statului moldovenesc), astăzi Rusia figurează în formatul menţionat mai sus ca mediator (ce fel de „mediator neutru” [1, pag.252], poate fi ea?), între Republica Moldova şi o parte a sa în care se află trupe rusești. Într-o emisiune din 21 septembrie 2007 de la postul de televiziune „NIT”, preşedintele V. Voronin a declarat că din 1997, în urma Memorandumului semnat de preşedintele P.Lucinschi şi I.Smirnov, Nistrenia (în original: „Pridnistrovie”) a fost recunoscută ca parte în conflict. Dar după ultimul „referendum” din „Nistrenia” (aşa cum este denumită regiunea la postul oficial de radio din Tiraspol) cu privire la independenţă şi alipirea la Rusia (în 2006), mass-media au informat că „Sovietul Suprem” de la Tiraspol a anulat toate înţelegerile cu autorităţile de la Chişinău. „Pacea poate fi stabilită dacă două sau mai multe părţi care îşi recunosc identitatea renunţă la unele pretenţii importante şi acceptă să se conformeze unor reguli comune, create împreună şi moral juste” [1, pag.228]. În cazul în care autorităţile de la Chişinău se decid să respecte Constituţia Republicii Moldova, în care se stipulează că actele emise de organizaţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte prevalează asupra oricărei legi interne, chiar asupra Constituţiei, Republica Moldova trebuie să denunţe actualul format „5 + 2” şi să solicite ONU să medieze negocierile între Rusia şi Republica Moldova, în virtutea deciziei CEDO în dosarul Ilaşcu (2004), decizie care a recunoscut Rusia  ca parte a conflictului și a recunoscut jurisdicția Rusiei în zona nistreană a Republicii Moldova. Conflictul din estul RM a fost rezultatul încălcării de către Rusia a punctului patru din articolul 2 al Cartei ONU, documentul fundamental pentru dreptul internaţional public: „toţii membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunul stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” [1, pag.227]. Este regretabil faptul că până astăzi nu există o implicare a ONU în gestionarea şi soluţionarea conflictului – care nu este nicidecum unul „moldo-transnistrean” – ci este „ruso-moldovenesc”, în condiţiile în care „Consiliul de Securitate este cel care, actualmente, trebuie să identifice cazurile de ameninţare împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune, precum şi să decidă ce acţiuni se impun” (Carta ONU, articolul 39) [1, pag.228]. Este într-adevăr o chestiune fundamentală pentru autorităţile de la Chişinău să se decidă (deşi, după cum ar arătat, decizia CEDO nu le lasă posibilitatea unei alternative): este conflictul din estul Republicii Moldova unul internaţional, între doi subiecţi, Rusia şi RM, sau este unul intern, separatist, şi atunci s-ar aplica punctul 7 din articolul 2 al Cartei ONU: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat, şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul VII” [1, pag.227]. Dacă Republica Moldova ar avea curajul să recunoască şi să afirme adevărul, ea ar putea apela la Curtea Internaţională de Justiţie, principalul organism judiciar al ONU, care judecă dispute între state. În orice caz, „Cel mai important actor în domeniul reglementării şi gestionării crizelor şi conflictelor internaţionale rămâne ONU” [1, pag.244], care nu este angajată în soluţionarea conflictului din estul Republicii Moldova, numai pentru că autorităţile de la Chişinău nu înţeleg sau nu recunosc natura reală a conflictului. Atunci când cetăţenii moldoveni din satul Corjova, de pe malul stând al Nistrului, nu au putut să-şi desfăşoare alegerile locale din 2007, blocate în două rânduri de forțele de ordine ale administrației de la Tiraspol, autorităţile de la Chişinău ar fi trebuit să facă apel la doctrina „responsabilităţii de a proteja”, potrivit căreia comunitatea internaţională are datoria morală de a interveni în cazurile în care statele nu sunt capabile să-şi protejeze cetăţenii de catastrofe evitabile [1, pag.244; vezi International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001]: „Atunci când statele nu vor sau nu îşi pot proteja cetăţenii, comunitatea internaţională are datoria de a interveni” [1, pag.243],  ONU rămânând cel mai potrivit actor internaţional care poate autoriza anumite acţiuni în asemenea contexte. Printre instrumentele comunităţii internaţionale se numără sancţiuni economice, întreruperea relaţiilor diplomatice, sau măsuri mai radicale [1, pag.228]. Chiar dacă Rusia este membru al Consiliului de Securitate, pentru ea este important să aibă o imagine bună în lume, să fie membru a grupului G 20, membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi să nu apară ca un stat agresor (aşa cum este, în virtutea deciziei CEDO în cazul Ilaşcu, vis a vis de Republica Moldova).

    Precedente pentru soluționarea conflictului nistrean

Este o greşeală strategică, dincolo de nesocotirea adevărului, plasarea de către autorităţile de la Chişinău (guvernarea comunistă) a conflictului de pe Nistru pe lista conflictelor separatiste (precum cele din Abhazia, Osetia de Sud şi Carabahul de Munte), listă supusă discuţiei la ONU în sesiunea de primăvară din 2007 [2]. După cum am arătat, conflictul din estul Republicii Moldova nu este unul separatist (ca cele din Georgia sau Azerbaidjan). Unul din precedentele la care se poate raporta Republica Moldova în tentativa de a soluţiona conflictul este criza algeriană din 1958, când dispunând retragerea armatei şi a coloniştilor francezi din Algeria, preşedintele Charles de Gaulle declara: „Este vorba despre faptul de a determina, coincid oare interesele supreme ale Franţei cu interesele coloniştilor francezi din Algeria” [3]. Din 1792 Transnistria şi din 1812 Basarabia (în care Rusia mai păstrează la ora actuală trupe în municipiul Bender, asigurând o jurisdicție străină asupra altor șase sate basarabene: Gîsca, Proteagailovca, Merenești, Chiţcani, Cremenciug și Zahorna) au devenit colonii ruseşti. După destrămarea în 1991 a URSS, Rusia nu doreşte să restituie statului moldovenesc teritoriile respective: Basarabia sau Cisnistria (malul drept) şi Transnistria (malul stâng). După cum se ştie, militarii francezi din Algeria au întreprins în 1958 aşa-numita „rebeliune a generalilor”, înfrântă de armata fidelă preşedintelui francez Charles de Gaulle. Totuşi, ar fi fost imposibil ca autorităţile algeriene să-i fi declarat pe generalii rebeli francezi drept separatişti. Într-un context similar, din păcate autorităţile de la Chişinău i-au denumit pe coloniştii ruşi de la Tiraspol (Igor Smirnov, originar din Petropavlovsk-Kamceatski și Vladimir Antiufeev, originar din Novosibirsk) „separatişti”.  

Un alt precedent pentru conflictul din Republica Moldova îl reprezintă retragerea efectuată în 2005-2006 de premierul israelian Ariel Sharon a coloniştilor evrei din sectorul Gaza. Autorităţile palestiniene desigur nu i-ar fi declarat pe coloniştii evrei, care nu doreau să-şi părăsească casele, drept separatişti. Numai în Republica Moldova, preşedinţii Snegur, Lucinschi, Voronin și ceilalți i-au denumit cu nonşalanţă pe liderii regimului de la Tiraspol drept „separatişti”, respectiv regimul impus în estul Republicii Moldova drept unul „separatist”, aducând prin aceasta cel mai mare ajutor posibil regimului de ocupaţie rusească, întrucât prin aceasta – fiind denumit separatist – el este legitimat.

Până când aspectele fundamentale privind conflictul nu vor fi înţelese şi afirmate – cine sunt actorii, care este natura conflictului, ce precedente istorice pot fi aplicate – măsuri ca cele transmise la 13 decembrie 2007 de către autorităţile moldoveneşti regimului de la Tiraspol, cu privire la construcţia de poduri şi şosele, gestionarea în comun a căii ferate şi înfiinţarea unui post de televiziune comun etc., nu vor putea fi implementate, întrucât  asemenea măsuri de reconstrucţie socio – economică şi dezvoltare se referă la „consolidarea procesului de pace” [1, pag.244]. Or, fără un acord politic cu privire la existența în comun în cadrul unui stat, cu adoptarea unui statut juridic de autonomie largă, încă nu a avut loc o reconciliere în conflictul din zona nistreană. De aceea măsurile respective, sau tactica pașilor mărunți, în condițiile lipsei unei capacităţi de înţelegere şi a unei viziuni asupra a ceea ce trebuie întreprins, a autorităţilor de la Chişinău, nu duc decât la întărirea regimului de la Tiraspol, sprijinit financiar, economic și militar de Moscova. Odată făcută o concesie de către autoritățile de la Chișinău, Tiraspolul cere mai mult – acum autorizarea unui aeroport [4], până la realizarea obiectivului declarat: recunoașterea independenței.  

Referințe:

1. Luciana Alexandra Ghica şi Marian Zulean (coordonatori)   „Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese” (Polirom, Iaşi, 2007).

2. http://www.moldova.org/onu-va-discuta-problema-conflictelor-ngheate-din-spaiul-post-sovietic-n-sesiunea-de-primvar-32898-rom/, accesat: 15.11.2012.

3. Андре Малъро, «Зеркало лимба», Москва, «Прогресс», 1989, с. 376.

4. http://unimedia.info/stiri/Tiraspolul-declara-ca-vrea-dar-conditioneaza-54288.html, accesat: 15.11.2012.

Regimul ipocrit

          În ultimul timp a intrat în uz, cu referire la realitatea din Republica Moldova, expresia „stat capturat”. Regimul care înfăptuiește capturarea unui stat, inevitabil devine unul ipocrit („care se arată altfel de cum este”; „prefăcut, fățarnic”). Multe dintre instituțiile sale – care ar trebui să reprezinte societatea civilă – devin ipocrite: simulează o activitate în interesul public, în realitate fiind totalmente subordonate politic guvernării/regimului. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie CCA-ul. Săptămâna trecută, mass-media au anunțat despre faptul că au fost găsite alte 3 candidaturi pentru funcțiile vacante de membri ai CCA.

Comuniștii au creat CCA după modelul statelor europene. Ideea (prezentă în Codul Audiovizualului!) era ca societatea civilă să propunăcandidați și să aibă reprezentanții săi în CCA, care să apere interesul public. CCA, formal, este o instituție a societății civile. Tot comuniștii au impus practica de plasare în CCA a persoanelor aservite partidelor parlamentare. Numai că PCRM mai arunca ciolane partidelor din opoziție (oferindu-le câteva locuri), în timp ce acum AIE nu mai cedează posturi (în CCA) PCRM-ului din opoziție. Printre ultimii trei desemnați se numără un intelectual de valoare –Iurie Colesnic – care a „mărturisit” nu demult pe postul de televiziune „Euro TV” că deși este membru PL și chiar face parte din structuri de conducere în partidul respectiv (după fuziunea Mișcării Acțiunea Europeană cu PL), nu are resurse financiare suficiente pentru viață. Că statul nu asigură un nivel de trai decent intelectualilor care depun o muncă remarcabilă pentru cultura și științațării – este un fapt incontestabil. Dar, acceptând să facă parte din instituții aservite politic, deci compromise, respectiv ipocrite, pentru a primi un slariu necesar vieții de zi cu zi, intelectualul poate să ajungă să regrete, peste un timp, că nu va putea spune, parafrazându-l pe regele David (psalmul 1): „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul”… subordonaților din punct de vedere politic, deci ipocriților.

Pe de altă parte, în condițiile în care toți știu că CCA, prin însăși componența sa, este expresia perfectă a ipocriziei – ne putem întreba la ce ne mai trebuie această instituție? Dacă AIE decide totul în materie de audiovizual, pentru ce contribuabilii din RM trebuie să întreținăpăpușile sau „momâile” (cum i-a numit Constantin Cheianu pe „Jurnal TV”), plătindu-le salarii? Pentru încălcarea prevederilor Codului Audiovizualului – uzurparea puterii [societății civile], V. Voronin și liderii (acum la putere ai) AIE nu poartă nici o răspundere? PCRM-ul nu recunoaște că a instituit sistemul vicios de politizare a instituțiilor statului care, prin însuși statutul lor, trebuie să fie apolitice (membrii acestor instituții [în speță, cei din CCA] nu pot fi membri de partid sau reprezentanți ai partidelor politice, ci trebuie să fie reprezentanți ai societății civile). Mai mult, PCRM-ul cere să i se ofere – contrar prevederilor Codului Audiovizualului– locuri în CCA (așa cum Partidul Comuniștilor a oferit locuri opoziției pânăîn 2009). Iată de ce și situația legată de CCA arată o dată în plus că un reviriment al Republicii Moldova (în primul rând moral) este posibil prin venirea la putere a unei forțe a treia, alta decât fosta și alta decât actuala guvernare…

P.S. Astăzi V.Voronin s-a pocăit, afirmând că vina pentru cele ce s-au întâmplat în ultimii ani este a Partidului Comuniștilor. Dar Voronin nu a spus că vina aceasta constă în instituirea unui sistem de stat vicios – desăvârșit de actuala AIE de la putere – ci, după cum a explicat liderul comunist, vina constă în încercarea zadarnică de a forma coaliții: mai întâi cu democrații, iar apoi cu liberal-democrații…

Resorturile corupției sau de ce degradăm

 

Statele din jur mai ajung în situații de criză, după care își revin – renasc precum pasărea Phoenix din cenușă și devin mai tari. Republica Moldova însă este într-o cădere liberă: din rău în mai rău. A fost și este cea mai săracă țară din Europa. Am vizitat pentru prima oară România în vara anului 1989, înainte să cadă regimul lui Ceaușescu. Imediat ce am trecut Prutul am văzut drumuri mai proaste, oameni săraci care se uitau la noi ca la niște superiori. Acum Moldova de Vest, chiar dacă este partea cea mai săracă a României, este mult peste Moldova de Est – Republica Moldova. Același lucru este valabil și pentru Ucraina: permanent în toatăperioada postsovietică comercianții din Republica Moldova au mers și merg la piețele din Cernăuți (cei din nord) și Odesa (cei din sud), de unde cumpără mărfuri pe care, apoi, le vând, mai scump, în piețele moldovenești. De ce în Ucraina tarifele la utilități sunt mai mici, iar pensiile și slariile bugetarilor mai mari decât în Republica Moldova? Nu mai stărui asupra Rusiei (care exportă gaz și petrol) unde permanent nivelul de trai a fost peste cel din RM. Germania, Japonia sau Coreea de Sud erau distruse după război, dar au reușit să devină unele din cele mai bogate state din lume. Republica Moldova pare incapabilă de așa ceva.

În vara anului 2011 Republica Moldova a transmis în proprietate Ucrainei sectorul din satul moldovenesc Palanca al șoselei Odesa – Reni. Pălăncenii erau nemulțumiți. La întâlnirea lor cu primul ministru Vladimir Filat și ministrul de externe Iurie Leancă unul dintre săteni le-a spus: Dacă dați pământul satului nostru, dați-ne și pe noi, cu tot satul, Ucrainei. Că noi nu suntem împotrivă…

La începutul acestui an am fost la o conferință internațională la Kiev. L-a întoarcere am luat trenul Kiev – Cernăuți. Am mers în compartiment cu un călător din satul Mahala, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți. După ce am povestit care este situația (cum se trăiește) în localitatea fiecăruia (Chișinău și Mahala), i-am spus unul dintre scenariile mele de soluționare a conflictului nistrean: localitățile ucrainofone și rusofone din stânga Nistrului revin la Ucraina, iar localitățile moldovenești din regiunile Odesa și Cernăuți revin la Republica Moldova.Când a auzit aceasta, conaționalul din Mahala, care tocmai mânca ceva, mai săse înece… Mi-a răspuns: Eu am fost în [Republica] Moldova, vorbesc cu oameni de la voi, n-aș vrea așa ceva…

Recent am stat de vorbă cu un localnic din satul Tașlîc, raionul Grigoriopol (malul stâng al Nistrului). După ce mi-a spus că la ei tarifele la utilități sunt mai mici, prețurile la produse (în supermarket-uriși în piețe) mai mici, pensiile și salariile bugetarilor mai mari, l-am întrebat ce părere are despre scenariul meu de soluționare a conflictului nistrean (schimbul de localități cu Ucraina). „Oamenii de la noi vor cu Rusia, nu cu [Republica] Moldova”, mi-a răspuns.

O mamă singură din Ungheni, care locuiește într-o casă neconectată la încălzirea centralizată și la conducta de gaz, deci care cheltuie mult pe cărbune în sezonul rece (nu îi ajung bani pe cărbune, deși lucrează la o companie de asigurări), îmi spunea căsingurul ei vis este să câștige la loterie sau la o emisiune televizată cu premii 1000 de dolari pentru ca să poată emigra în Canada. Am întâlnit mulți concetățeni singurul scop al cărora este plecarea din Republica Moldova. La încercarea mea de a face apel la sentimentul de patriotism (la iubirea dețară), mi se răspundea: Dar ce face țara aceasta pentru mine?, cum pot sătrăiesc aici când chiria este mai mare decât salariul pe care îl primesc?...

În ultima vreme moldovenii fac haz de necaz împărtășind pe Facebook postrea cu acest conținut: „Cetățenii R. Moldova care s-au purtat urât în această viață, după moarte vor nimeri iar în R. Moldova”.

De ce am ajuns într-o asemenea stare de degradare? De ce majorității moldovenilor le este rușine de sărăciațării lor, în timp ce alții (puțini) o duc bine, fiind bogați? Parcă sună ca o axiomă: o țară este săracă pentru că este coruptă. Din clasamentele pe țări privind corupția se poate lesne constata: statele cele mai corupte sunt și cele mai sărace. Cei corupți [sus-puși] vor spune că locuitorii Țării Moldovei sunt săraci din cauza crizei mondiale + secetei + inundațiilor + conflictului nistrean [înghețat]. Dar problema e că în cei 21 de ani de independență țara noastră mereu a fost cea mai săracă [respectiv, cea mai coruptă] și sărăcia = criza a devenit starea noastrăfirească. Desigur, există în Republica Moldova și oameni care s-au realizat din punct de vedere material fără să fi fost corupți sau fără să fi corupt pe cineva. Dar, de regulă, oamenii bogați din această țară sunt cei corupți sau cei care au corupt. Am folosit în titlul acestui articol sensul figurat al noțiunii de resort: „Sursă, izvor de energie fizică sau morală; suport moral, imbold”. Legat de corupție, e clar că nu e vorba de un„suport moral” ci de unul imoral.„Imboldul” însă există și în cazul corupției (imboldul la rău). Corupția este cancerul care a pus stăpânire pe această țară. Iar efectul său este continua degradare a statului.

La prima vedere, principalii vinovați de această stare de lucruri sunt conducătorii țării. E timpul totuși să privim adevărul în față. Partidele din actuala AIE, de la guvernare, au promis îmbunătățirea condițiilor de viață, acuzându-i pe comuniști de corupieși de instituirea monopolurilor, învingând în alegeri cu lozinca „Moldova fărăsărăcie”. Ajungând însă la putere, au preluat și au aplicat peacticile vicioase ale comuniștilor, aducând populația țării la o sărăcie și mai mare. O întrebare mă pune pe gânduri: dacă la putere ar ajunge o altă coaliție de partide, altele decât cele din AIE sau PCRM, se va schimba ceva spre bine în țara noastră?Personal, mă îndoiesc. Conducerea Republicii Moldova este și va fi expresia calității morale a societății moldovenești. Ne merităm conducătorii. Așa cum Atilla era numit „biciul lui Dumnezeu” de către romani, așa cum tătaro-mongolii erau numiți „pedeapsa lui Dumnezeu” de către sfinți părinți din Rusia, așa AIE este acum pedeapsa lui Dumnezeupentru starea poporului acestei țări. Dacă avem conducători corupți, înseamnăcă majoritatea populației țării este formată din corupți sau coruptibili. Atunci când fiecare dintre cetățenii acestei țări va da o luptă în interiorul său cu patimile (inclusiv cu iubirea de arginți), când în sufletele și inimile majorității moldovenilor va birui dragostea și compasiunea, slujirea aproapelui și a societății, atunci –inevitabil – vor ajunge la cârma țării oameni dedicați binelui comun, nu intresului personal.

Există două căi de luptă cu corupția: 1) pedeapsa: să i se taie mâna coruptului sau să fie executat pe stadion; 2) cetățenii țării să realizeze ceea ce apostolul Pavel numea metanaoia – schimbarea minții. Până când nu va fi realizată această revoluție (interioară), evenimente ca cele din 7 aprilie 2009 nu vor schimba nimic: se vor schimba partidele de la putere, iar practicile vicioase vor rămâne aceleași.

În societatea moldovenească există oameni onești. Dar atâta timp cât, datorităvotului majorității cetățenilor moldoveni, în urma unor campanii electorale costisitoare, la putere se instalează cei nepăsători față de nevoile poporului, pentru care „principiile și valorile” înseamnă o banală împărțire/partajare a funcțiilor în stat, se instalează cei care ca un virus au pus stăpânire pe srtucturile statului, subordonându-le și storcându-le, oneștii sunt mai degrabă o excepție, un „corp străin” în organismul statal viciat. Dar… ei sunt nădejdea de mâine.

VOCAŢIA POPULAŢIEI MAJORITARE A REPUBLICII MOLDOVA PRIVIND COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

The following text was prepared for the regional conference dedicated to the international day of cultural diversity for the dialogue and development, organized by the Moldovan Office of UNESCO, which took place at 20-22 May 2005 in Chisinau. The author’s thesis is that since the beginning of the existence of the Moldovan state (1359), it was multiethnic and a multicultural one. This fact influenced the mentality of the majority of the Moldovan state population in a way that from that time the majority has been showed respect and tolerance toward the ethnical minorities. The difference between the Moldovan case and the cases of other European countries is that in Moldova, from the beginning was created a national conscience, in the modern meaning of the expression which was common to all the ethnical communities into the state’s borders. In the article was analyzed “The National Policy Concept of the Republic of Moldova” adopted in 2003 by the Moldovan Parliament, and which has some controversial moments. Also, the author explains how some actual ethnic minorities (especially the Gagauzian one) came in Moldova and which are theirs origins.

O temă importantă din cadrul domeniului ştiinţific al relaţiilor internaţionale o reprezintă cooperarea dintre popoarele lumii în plan cultural. UNESCO este organizaţia internaţională care acordă acestei teme o atenţie sporită. Recent la Chişinău a avut loc o conferinţă regională a UNESCO consacrată Zilei Internaţionale a Diversităţii Culturale pentru Dialog şi Dezvoltare. La conferinţă au participat reprezentanţi din Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Ucraina, România, Belarus, Moldova ş.a., care au prezentat o tematică diversă cu privire la diversitatea culturală şi dialogul culturilor: salvgardarea patrimoniului minorităţilor, tradiţiile etno-folclorice, limbile etniilor minoritare, prezervarea mănăstirilor vechi, aspecte comune privind mitologia popoarelor, rolul mass-media în reflectarea diversităţii culturale ş.a. Printre comunicările prezentate la conferinţă s-a înscris şi cea menţionată mai jos, dedicată comunicării interculturale, în speţă – cazului Republicii Moldova.

Importanţa temei diversităţii în relaţiile internaţionale rezultă inclusiv din motto-ul Uniunii Europene: „Unitate în diversitate”. Problema comunicării interculturale este însă la fel de importantă în cadrul fiecărui stat în parte. Mai mult decât atât, un stat se va manifesta cu atât mai bine pe plan internaţional şi va avea o imagine cu atât mai pozitivă, cu cât îşi va asigura dialogul intercultural în interior şi cooperarea comunităţilor etnice conlocuitoare. Cred că Republica Moldova, în pofida conflictului din estul teritoriului său, care nicidecum nu este unul interetnic, ci unul interstatal, ruso-moldovenesc, poate servi drept un bun exemplu în ceea ce priveşte asigurarea unei comunicări interculturale eficiente, cu rezultate benefice pentru toate comunităţile etnice din ţară.

Una dintre principalele realizări ale omenirii, pe care o putem constata fără tăgadă la acest început de secol şi mileniu, este faptul că a învăţat toleranţa. Atât indivizii, în societăţile dezvoltate, sunt toleranţi, respectând drepturile şi libertăţile celorlalţi, cât şi virtualele entităţi colective etnice au devenit tolerante şi utilizează dialogul pentru a-şi promova şi apăra interesele. Desigur, astăzi, deşi numărul locuitorilor planetei este ca niciodată în creştere, numărul războaielor scade în progresie geometrică inversă. Acesta este semnul maturizării popoarelor planetei. În orice caz, astăzi este tot mai greu de imaginat o situaţie în care un popor va declanşa un război împotriva altuia pentru a-i ocupa teritoriul, pentru a-l extermina. Sau este greu de imaginat situaţii în care în cadrul unui stat se comite un genocid împotriva vreunei minorităţi (cazurile relativ recente din fosta Iugoslavie, Timorul de Est sau din Sudanul de Sud par să fie extrase dintr-un film de groază care nu are legătură cu realitatea de astăzi).

Populaţia majoritară a Republicii Moldova se aliniază în acest context la naţiunile Europei Occidentale, unde toleranţa, asigurarea condiţiilor pentru păstrarea specificului minorităţilor culturale au atins un grad mult ridicat în istoria omenirii. Considerăm că în cazul populaţiei majoritare a Republicii Moldova, putem vorbi chiar despre o vocaţie a toleranţei faţă de diversitatea culturală a minorităţilor etnice. Această vocaţie este produsul unor condiţii istorice specifice. Spre deosebire de statele din centrul şi estul Europei, care au fost create fiecare în parte de câte un popor titular (denumirea poporului trecând în denumirea ţării), formarea statului moldovenesc medieval se aseamănă întrucâtva cu formarea SUA. Este unanim recunoscută în istoriografie legenda descălecării Ţării Moldovei de către români din Maramureş. Simion Dascălul, unul dintre comentatorii „Letopiseţului Moldovei”al lui Grigore Ureche, menţionează faptul că „este făcută ţara den doao limbi, de rumâni şi de rusi [rusini/ruteni]” [1]. B.P.Hasdeu ne oferă o informaţie interesantă: conform documentelor pe care le-a cercetat, încă în 1350 la Botoşani exista o biserică armenească, adică înainte de înfiinţarea statului moldovenesc, la 1359 [2]. Nicolae Iorga menţionează că voievodul maramureşean Bogdan, întemeietorul Moldovei, „capătă o curte de piatră de la saşii din Baia” [3] – prima capitală moldovenească. Adică oraşul Baia nu a fost întemeiat de românii [valahii] maramureşeni, ci a existat înainte, fiind locuit de saşii originari din Germania.

De la începuturile statului medieval moldovenesc pe teritoriul ţării au conlocuit în pace, care este o consecinţă a comunicării interculturale, reprezentanţii diferitelor etnii din statele limitrofe şi nu numai. Ca şi în cazul SUA, în Moldova nu a existat şi nu există o etnie titulară. În „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova” [4], document adoptat de Parlamentul de la Chişinău, este utilizat în mod greşit termenul de „naţionalitatea fondatoare”, care sunt moldovenii, alţii decât „ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii (sic?), beloruşii, ţiganii (romii), polonezii şi alţii”. În accepţiune modernă,conceptul de „naţionalitate” semnifică cetăţenia locuitorilor dintr-un stat, respectiv apartenenţa totalităţii cetăţenilor la un stat (după cum se poate constata uitându-ne în buletinele de identitate moldoveneşti, unde găsim traducerile pentru „cetăţenie”: „grajdanstvo/nationality”), fără a se ţine seama de originea lor etnică. Românii, majoritari în RM, au venit aici de peste Carpaţi, ucrainenii (rutenii) au venit din Galiţia şi Podolia, bulgarii şi găgăuzii au venit de la sud de Dunăre. În Moldova nu există o „naţionalitate”(a se citi „etnie” titulară). Nu există o etnie care să-şi fi transferat denumirea (etnonimul) peste denumirea ţării.

Credem că această asemănare cu SUA este un avantaj pentru ţara noastră. Nici una dintre comunităţile etnice din Moldova nu are vreun temei pentru a manifesta naţionalism sau vreun sentiment de orgoliu, superioritate datorată aşezării înaintea altora pe acest pământ (iar dacă cineva are asemenea idei, el este victima unei iluzii sau dezinformări). De la bun început statul moldovenesc a fost unul multicultural, iar succesul extinderii centrului de putere al românilor lui Bogdan spre sud până la Marea Neagră s-a datorat unei comunicări interculturale eficiente cu celelalte comunităţi etnice de pe teritoriul istoric al Moldovei medievale. Este clar că dacă nu exista acea pace provenită din dialogul intercultural, nu ar fi fost posibilă înflorirea statului moldovenesc sub Alexandru cel Bun, sub Ştefan cel Mare sau sub Vasile Lupu. Teoria existenţei unei etnii/”naţionalităţi” moldoveneşti, fabricată cu ocazia creării la 12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (transnistrene) în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din componenţa URSS şi care, din păcate a fost consfinţită în „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova” ar putea să creeze disensiuni interetnice într-un mediu în care astfel de disensiuni nu au avut loc niciodată. Din fericire, „Concepţia...” rămâne un „document” mort, neluat în seamă de nimeni. Dacă aş fi un etnic ucrainean sau găgăuz din RM, aşda în judecată Parlamentul ţării pentru adoptarea acestui document întrucât prin acesta este confiscat toponimul „Moldova” de o comunitate etnică – cea a românilor care au întemeiat statul medieval moldovenesc. Am vorbit cu diverşi cetăţeni ai RM, de etnie rusă, găgăuză etc. pe care i-am întrebat „drept cine vă declaraţi când mergeţi sau dacă aţi merge în străinătate?”. Nimeni dintre cei cu care am vorbit nu s-ar denumi „moldoveni”, ci „ruşi”, „găgăuzi” etc., deşi sunt conştienţi de faptul că sunt cetăţeni ai RM şi ar putea să se declare„moldoveni”. Totuşi, ei nu vor să o facă pentru a nu fi confundaţi cu „etnia moldovenească”.

Din cauza teoriei false conţinută în „Concepţie...”, cetăţenii RM nu se conştientizează ca o „naţiune” (totalitate a cetăţenilor unui stat). Teoria„etniei moldoveneşti”, prin care românii din RM au confiscat denumirea generică, statală, geografică de „moldoveni” îi face pe reprezentanţii celorlalte etnii de la noi să se simtă „oaspeţi”, „venetici”, atunci când de fapt şi românii sunt venetici pe teritoriul RM. De fapt însă, toţi cetăţenii RM sunt egali, aşa cum se întâmplă în SUA, unde nu există o etnie americană, ci o naţiune, ce îi cuprinde pe toţi cetăţenii, indiferent de etnia căreia aparţin. Dacă aş fi un etnic minoritar din RM, le-aş sugera autorilor „Concepţiei...” să se denumească etnici nistreni sau etnici marţieni, oricum, dacă nu vor să-şi asume identitatea etnică a lui Bogdan şi a celorlalţi întemeietori ai statului moldovenesc, dar să nu atenteze la denumirea de „moldoveni”, care nu este un etnonim, ci denumirea naţiunii moldoveneşti (a totalităţii comunităţilor etnice care conlocuiesc pe teritoriul RM). Adoptarea „Concepţiei...” este cu atât mai ciudată cu cât este opera recentă a unui Parlament cu o majoritate comunistă. Condiţiile istorice din RM le ofereau toate premisele pentru a promova internaţionalismul. Eurocomuniştii de la Chişinău însă au născocit un naţionalism moldovenesc etnic, aşa cum se întâmpla în secolul XIX. Dar noi acum vrem să ne integrăm într-o Europă a secolului XXI, unde pe primul loc se pune conceptul de„naţiune” şi abia apoi se vorbeşte de „etnie”, cu atât mai puţin s-ar vorbi de o etnie inexistentă.

Populaţia majoritară a RM, vorbitoare a limbii române, pare să nu fi luat în seamă „Concepţia...”. Pentru cei mai mulţi dintre cei ce constituie această majoritate nici nu contează denumirea etniei căreia aparţin. Ei ştiu că sunt cetăţeni ai acestui stat, ei îşi păstrează tradiţiile şi obiceiurile, limba străbunilor şi respectă valorile conlocuitorilor de alte etnii. Cu toţii trăim într-un stat care îşi trage denumirea de la un râu – Moldova. Cu toţii suntem moldoveni, indiferent de etnia din care facem parte. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt imposibil de găsit în Moldova familii în care să nu se fi înregistrat căsătorii mixte. Toate aceste considerente îmi permit să conchid că populaţia majoritară a RM are o vocaţie a comunicării interculturale. Pe teritoriul RM toate comunităţile etnice care respectă legile statului se bucură de toate drepturile. Moldova poate şi trebuie să valorifice acest potenţial al diversităţii culturale, al păcii şi al unei comunicări interculturale remarcabile.

Am trecut în revistă până aici câteva din condiţiile istorice în care s-a manifestat vocaţia comunicării interculturale la populaţia majoritară a RM. Punctul de pornire l-a constituit anul 1359 – momentul primei consemnări a existenţei statului medieval moldovenesc. Dupa cum se ştie, români din Maramureş au întemeiat ţara noastră, populând-o de la nord, de pe valea râului Moldova până la Marea Neagră. Vocaţia comunicării interculturale la români are, însă, o vechime mai mare decât perioada de la 1359 până acum. Cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin) au denumit întemeierea Moldovei ca fiind o a doua descălecare a strămoşilor lor. Prima descălecare s-a produs în 101–106 d.H., când împăratul Traian l-a înfrânt pe regele dacilor Decebal. Pentru a-şi întări dominaţia în Dacia Felix, provincia romană a fost populată cu cetăţeni romani de pe întreg cuprinsul Imperiului, aparţinând celor mai diverse etnii. Pe teritoriul Daciei s-au păstrat, însă, până astăzi elemente etnice ale dacilor. Pe columna traiană pot fi văzuţi daci îmbrăcaţi în portul popular „românesc”, cu căciulele specifice ţăranilor români. Folclorul din toată regiunea balcanică are multe asemănări, ceea ce denotă existenţa unui fond tracic comun la toate popoarele balcanice.

Acest fond exprimat în cântece şi dansuri populare s-a păstrat, deşi nu s-a păstrat limba dacilor. Cred că şi românilor li se potriveşte, cu datele preliminare specifice lor, teoria lui Nicolae Iorga privitoare la originea găgăuzilor. Marele savant considera că găgăuzii sunt o comunitate de greci dintr-o zonă de pe peninsula Asia Mică. După ce au fost cuceriţi de turci, li s-a impus să nu mai vorbească în limba greacă, cu ameninţarea că celor ce vor fi auziţi că încalcă legea respectivă li se vor tăia limbile. Multora li s-au tăiat, ei devenind gângavi şi turcii i-au numit pe toţi „găgăuzi”, ceea ce însemnă „gângavi” şi îi denumeau astfel chiar şi atunci când grecii de teama torturilor şi-au uitat limba în decursul câtorva generaţii, vorbind numai turceşte. Dar otomanii nu s-au mulţumit doar cu atât, ci au încercat să-i forţeze pe grecii turcizaţi să se convertească la Islam. Atunci vechii creştini nu au mai rezistat şi s-au deplasat pe teritoriul Bulgariei, care făcea parte din imperiu, unde îşi puteau pune în practică viaţa religioasă creştin-ortodoxă. Deşi mulţi cercetători nu acceptă această teorie, personal o consider veridică, întrucât nu a existat vreodată un popor turcic, dintre toate care au fost musulmane, ce să-şi fi abandonat mahomedanismul. Aceasta pentru că instituţia de cult islamică are un mecanism de apărare bine pus la punct: un musulman care îşi părăseşte confesiunea este exclus din familie şi comunitate. Un musulman îşi va converti o soţie de altă religie, dar o musulmană nu se va căsători decât cu un musulman.

Găgăuzii sunt creştini, pentru că aşa au fost de la început şi nu pentru că s-ar fi convertit cândva, când se numeau oguzi, de la Islam la Creştinism. Dacii, ca şi grecii din Asia Mică, şi-au pierdut limba. Dacă grecii în cauză şi-au dobândit o identitate culturală turcă, dacii, împreună cu toţi coloniştii veniţi din Imperiul Roman, şi-au dobândit o identitate latină sau romană. Chiar etnonimul de „români” are o semnificaţie specială. În fond, este vorba de apartenenţa locuitorilor de pe teritoriul provinciei Dacia Felix la Imperiul Roman, prin statutul de cetăţeni ai Romei. Este un caz deosebit în istoria omenirii când o comunitate etnică actuală îşi trage numele de la denumirea cetăţeniei pe care o posedau strămoşii lor. Strict vorbind, populaţia Daciei Felix, atât dacii, cât şi ceilalţi colonişti, şi-au pierdut identitatea etnică, dobândind o identitate culturală (lingvistică) latină (romanică). S-a mai păstrat puţin din identitatea etnică dacică, sub formă de tradiţii şi obiceiuri. Dar acestea sunt o mică parte din ceea ce a însemnat identitatea etnică dacică. Stricto sensu, noţiunea de „români” nu defineşte o etnie, ci o naţiune – o comunitate de persoane care au aceeaşi cetăţenie (romană). Astfel se poate afirma că românii s-au născut de la început ca o “naţiune” şi nu ca o etnie. În acest sens, cred că după cum crearea statului medieval moldovenesc s-a asemănat cu crearea SUA şi respectiv formarea naţiunii moldoveneşti s-a asemănat cu formarea naţiunii americane, la fel, fondarea naţiunii române s-a asemănat cu fondarea naţiunii americane.

Există pe planetă comunităţi umane unde primează naţionalul/cetăţenescul asupra etnicului. Acesta este cazul americanilor şi tot mai mult al francezilor, englezilor şi al altor popoare. În fond, românii, moldovenii sunt „americanii” Europei. În comunitatea umană în care naţionalul/cetăţenescul prevalează asupra etnicului există o comunicare interculturală eficientă. Aceste comunităţi au o vocaţie a comunicării interculturale, a stimulării şi promovării diversităţii culturale. Iar moldovenii sau românii se înscriu în rândul acestui fel de naţiuni.

Note:

1. Ureche Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. – Chişinău: Editura Literatura artistică, 1988, p. 66.
2. Hasdeu B.P. Istoria toleranţei religioase în România. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1992, p. 54.
3. Iorga Nicolae. Istoria lui Ştefan cel Mare. – Bucureşti: Editura Pentru Literatură, 1966, p. 18.
4. Concepţia politicii naţionale în Republica Moldova // Monotorul Oficial al Republicii Moldova. – 2004. – Nr. 1-5 din 1 ianuarie. – P. 48.

Articol publicat în „Studii Internaționale. Viziuni din Moldova”, publicație periodică științifico-metodică, Vol. III. Nr. 2, 2007, p. 32-37.

http://rudocs.exdat.com/docs/index-317077.html?page=3

AIE: din gafă-n gafă

Cetățenii Republici Moldova sunt foarte toleranți în raport cu conducătorii lor politici. De aceea, politicienii de la putere nu se sinchisesc să comită gafe sau erori. De parcă nu au teamă că vor fi taxați de electorat.

Miercuri, 31 octombrie, Mihai Ghimpu ieșea la rampă, vorbind despre „articolul «Veșmântul hainei noastre»”. Un lapsus insignifiant în comparație cu ceea ce a urmat din partea colegilor săi – ceilalți lideri AIE. Ieri a venit rândul primului ministru. În cadrul emisiunii „Bună seara” pe M1, în contextul discutării conflictului nistrean, premierul Vladimir Filat a declarat: „Irlanda […] – țară care a fost reintegrată”... (min. 40). Nu a explicat ce a vrut să spună cu asta. Se pare că politicianul crede că Irlanda de Nord (Ulster) nu mai aparține Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, ci s-a unit cu Republica Irlanda (Irlanda de Nord a fost reintegrată în Republica Irlanda)... Totuși, până la reintegrarea Irlandei mai e cale lungă… Gafă sau incompetență? În condițiile în care datorită „competenței” în problemele de politică internă ale guvernului Filat, Republica Moldova se menține stabil pe I loc în Europa – în topul sărăciei, parcă nici nu mai contează „competența” sa în problemele de politică internațională.

Tot ieri agențiile de presă au reprodus declarația președintelui Parlamentului, Marian Lupu, în „spinoasa” problemă a limbii: „Pentru a asigura pacea în societate, ideal ar fi ca în Constituţie să fie stipulate două limbi de stat, aşa cum e în Spania: spaniola şi catalana”. E ciudată poziția președintelui Parlamentului, M. Lupu. Pe timpul guvernării comuniste se ajunsese la acceptarea identității limbii vorbite în Republica Moldova și România, dar care e numită în două feluri: moldovenească și română.O limbă – două glotonime. Acum M. Lupu vine cu ideea din timpul regimului stalinist privind existența a două limbi est-romanice: moldoveneasca și româna. Ciudat progres în viziuni, „principii și valori” al liderului PD... Lupu este mai comunist/bolșevic/totalitar decât Voronin. Despre faptul că, castiliana și catalana sunt două limbi diferite și despre faptul că limba catalană nu este de stat, ci regională (are statut oficial în Catalonia), nici nu mai insist. Cu același succes putea să zică de castiliană și bască... O sclipire a „competenței”parlamentarului moldovean... După această declarație, electotarul de stânga, pentru care există adevăr științific, se poate orienta spre PCRM – un partid în acord cu adevărul științific... Ciudat că politicianul moldovean „ca formă”vorbește confuz, adesea în graiul dâmbovițean, iar „ca conținut”... face afirmații incalificabile...

Ne putem întreba: au obosit oare politicienii moldoveni de la putere și, drept consecință, comit aceste gafe și erori? Publicul larg le sesizează oare? Îi va taxa el oare pe acești politicieni pentru aceste gafe?

Problema e, totuși, că în cea mai săracă țară din Europa faptele sunt cele pentru care guvernanții trebuie să dea socoteală. Gafele și erorile în exprimare parcă nici nu mai contează pe fundalul rezultatelor lamentabile privind nivelul de trai al populației, asigurarea cu locuri de muncă, eradicarea corupției (din justiție ș.a.), depolitizarea instituțiilor societății civile (CCA ș.a.), desființarea monopolurilor și asigurarea unui mediu de afaceri competitiv ș.a. ... Gafele și erorile în exprimare se află în capătul listei…

P.S. M-am referit la gafe privind sensul (conținutul) unor exprimări ale liderilor AIE. Referirea la gafe privind forma - legate de necunoașterea limbii - nu mai prezintă interes pentru public, deoarece nimeni nu se îndoiește de faptul că persoanele cu pricina sunt agramate, indiferent că numesc limba pe care o vorbesc română sau moldovenească...

Două limbi în Republica Moldova: moldoveneasca și româna?

E ciudată poziția președintelui Parlamentului, M. Lupu. Pe timpul guvernării comuniste se ajunsese la acceptarea identității limbii vorbite în Republica Moldova și România, dar care e numită în două feluri: moldovenească și română. O limbă – două glotonime. Acum M. Lupu vine cu ideea din timpul regimului stalinist privind existența a două limbi est-romanice: moldoveneasca și româna. Ciudat progres în viziuni, „principii și valori” al liderului PD... Lupu este mai comunist/bolșevic/totalitar decât Voronin. Despre faptul că, castiliana și catalana sunt două limbi diferite nici nu mai insist. Bine că nu a zis de castiliană și bască... Foarte competent parlamentarul moldovean... După această declarație, electotarul de stânga, pentru care există adevăr științific, se poate orienta spre PCRM - un partid în acord cu adevărul științific... Ciudat că politicianul moldovean „ca formă” vorbește confuz, adesea în graiul dâmbovițean, iar „ca conținut”... a spus o prostie incalificabilă...