Protestele împotriva mobilizării din reg. Cernăuţi – cum îşi poate ajuta conaţionalii Republica Moldova?

Recentele proteste împotriva mobilizării în structurile de forţă ale Ucrainei, ale conaţionalilor noştri din regiunea Cernăuţi – moldovenii din raionul Noua-Suliţă şi românii din raioanele Herţa, Adâncata şi Sorojineţ – au adus o dată în plus în atenţia societăţii moldoveneşti problema teritoriilor istorice moldoveneşti înstrăinate la 28 iunie 1940 de regimul sovietic. Kremlinul a împărţit teritoriile vechiului Principat al Moldovei, preluate de la România: pe o parte a fost creată RSSM, iar alte părţi au fost încorporate Ucrainei (desigur, fără ca populaţia respectivelor raioane să fie întrebată). Crimei comise împotriva conaţionalilor noştri de către autorităţile sovietice nici până astăzi nu i-a fost dat un calificativ de o instanţă juridică internaţională.

Şi iată că protestele de acum câteva zile au arătat că moldovenii/românii din regiunea Cernăuţi nu vor să moară pentru un stat în care au ajuns printr-o decizie abuzivă a autorităţilor sovietice de ocupaţie, fără să fi fost întrebaţi atât ei, cât şi confraţii lor din restul teritoriilor moldoveneşti anexate, pe care a fost constituită republica moldovenească.

Guvernanţii de la Chişinău nu au reacţionat în nici un fel la protestele din regiunea Cernăuţi, demosntrând o dată în plus că scopul lor nu are nimic în comun cu starea poporului Moldovei – atât din cadrul RM, cât şi de peste actuala frontieră politică. Priorităţile lor vizează afaceri ca cele vizând înstrăinarea unei bănci de stat, concesionarea aeroportului internaţional, angajarea de către Guvern a răspunderii pentru legi care instituie scheme de fraudare a banilor publici, de peste 1 miliard de lei (după cum a declarat deputatul V. Ioniţă), nu şi starea moldovenilor din RM şi din Ucraina.

Dacă ne-am imagina că la Chişinău ar putea să ajungă la guvernare forţe politice dedicate realizării intereselor poporului, nu intereselor proprii, personale, ce ar putea face respectivele autorităţi pentru rezolvarea problemei moldovenilor/românilor din regiunea Cernăuţi, aşa încât tinerii din respectivele localităţi să nu fie nevoiţi să moară într-un război cu care nu au nimic în comun?

Problema teritoriilor istorice moldoveneşti înstrăinate – încorporate Ucrainei – nu este una inedită. Probleme similare au mai existat şi au fost rezolvate cu desăvârşire sau parţial, prin ajustarea frontierelor sau prin schimbul de localităţi. Precedente istorice în acest sens sunt binecunoscute: în 1919 România a efectuat un schimb de localităţi cu Cehoslovacia în Maramureş, în 1924 România a efectuat un schimb de localităţi cu Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în Banat, în 1993 Cehia a efectuat un schimb de localităţi cu Slovacia. Republica Moldova, cu o guvernare în interesul poporului şi al statului, ar putea încerca să convingă autorităţile de la Kiev că un schimb de localităţi, în urma cărora localităţile ucrainene din Transnistria să fie retrocedate Ucrainei, iar în schimbul acelora localităţile moldoveneşti din raioanele Noua Suliţă şi Reni, precum şi localităţile în care populaţia se identifică drept românească din raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ să fie retrocedare statului moldovenesc, ar conduce la consolidarea statului ucrainean şi la rezolvarea problemei zonei nistrene – la dispariţia focarului de instabilitate din estul Republicii Moldova. O asemenea soluţie ar fi în interesul întregii comunităţi internaţionale.  

 Cred în această soluţie – care este în consens cu normele dreptului internaţional. Singura condiţie este ca guvernanţi nesimţiţi şi obtuzi să lase instituţiile statului moldovenesc pe mâinile unor oameni politici patrioţi, oneşti şi cu o bună pregătire profesională. Întrucât poporul Moldovei este responsabil pentru guvernarea de la Chişinău, e bine ca la următorul scrutin alegătorii să conştientizeze că votează inclusiv pentru necesara ajutorare de către Republica Moldova a conaţionalilor din regiunea Cernăuţi, care sunt văzuţi de unii drept carne de tun într-un război al orgoliilor într-o regiune aflată departe de meleagurile lor.   

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).    

Integrarea europeană: sacrificarea poporului de către guvernaţi?

Preşedintele Comisiei parlamentare Buget, Economie, Finanţe, Veaceslav Ioniţă, a acuzat Guvernul că şi-a angajat răspunderea pentru legi care instituie scheme de fraudare a banilor publici, de peste 1 miliard de lei. Preşedintele Parlamentului, Igor Corman, a anunţat că a solicitat Guvernului să examineze situația... V. Ioniţă a acuzat Guvernul, I. Corman a solicitat ca Guvernul să fie controlat  de către Guvern, în vederea demascării fraudei. Sau I. Corman şi compania (coaliţia parlamentară care deţine puterea) sunt superobosiţi (nu îşi mai dau seama ce spun, poate nu întâmplător au plecat în concedii, deşi ar fi trebuit să lucreze până la 31 iulie), sau îi cred pe alegătorii din Republica Moldova idioţi, care o să-i revoteze indiferent de ce fac şi ce spun...

Eu nu pot să cred că poporul Republicii Moldova – poporul lui Dumnezeu (97% ortodocşi) – este un popor de neînţelegători. Pe ce mizează atunci guvernanţii, tratând într-un hal fără de hal cetăţenii moldoveni? Cred că mizează pe faptul că, după cum speră ei, au reuşit să-i manipuleze, să le inducă ideea că „integrarea europeană”, „europenizarea” înseamnă altceva decât ceea ce înseamnă cu adevărat, altceva decât principiul nr. 1 după care funcţionează Uniunea Europeană: guvernanţii servesc poporul. Iar servirea poporului se face prin asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea capacităţilor fiecărui cetăţean în ţara sa. Decoraţiile pentru „integrarea europeană”, pe care guvernanţii moldoveni şi le-au împărţit recent cu duiumul, într-o ţară din care sute de mii de cetăţeni sunt plecaţi pentru că nu se pot realiza acasă din cauza corupţiei şi delapidărilor guvernanţilor (despre care a declarat şi Ioniţă), din care cauză RM este cea mai săracă ţară din Europa, arată starea de ipocrizie şi fariseism în care se află clasa politică moldovenească.

Nu cred că actualii guvernanţi vor reuşi să inducă în societate ideea că integrarea europeană este posibilă prin păstrarea atitudinii şi practicilor totalitare (sovietice), după care ceea ce contează este viitorul – comunismul, pentru care poporul, care trăieşte în sărăcie, trebuie să se sacrifice, în timp ce nomenclatura trăieşte în vile şi se bucură de viaţă. Se pare că actualii guvernanţi au înlocuit ideea de comunism cu ideea de „integrare europeană”, iar restul a rămas pe vechi: generaţiile viitoare vor trăi bine, cele de azi trebuie să se sacrifice, iar ei, guvernanţii, se lăfăie sporindu-şi veniturile, după cum susţine Ioniţă – delapidând în voie...

Ce bine ar fi ca măcar în ceasul al 12-lea, după ce au ridicat decoraţii de stat pentru „integrarea europeană”, guvernanţii să înţeleagă că civilizaţia europeană, Uniunea Europeană, integrarea europeană înseamnă servirea poporului de către guvernanţi, sacrificarea guvernanţilor pentru popor, nu sacrificarea poporului de către guvernanţi...    

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).      

Decorarea guvernanţilor pentru integrarea europeană: când mijloacele sunt confundate cu scopul

Joi, 24 iulie, președintele Nicolae Timofti a semnat un decret privind conferirea distincțiilor de stat unui grup de deputați, miniștri, membri ai Guvernului și înalți funcționari publici, „care au contribuit decisiv la desăvârșirea obiectivului major de politică externă al Republicii Moldova – asocierea politică și integrarea economică cu Uniunea Europeană”, se specifica într-un comunicat al Președinției. Șeful statului a acordat decorațiile la propunerea Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene, precum și a partidelor care formează Coaliția pentru Guvernare Pro-Europeană (Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat și Partidul Liberal Reformator). Ordinele și medaliile au fost atribuite „în semn de înaltă apreciere a contribuției la promovarea reformelor bazate pe valorile și standardele europene, pentru merite deosebite în asigurarea negocierii, semnării şi ratificării Acordului de asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană, aportul la liberalizarea regimului de vize cu statele membre ale UE și ale spațiului Schengen și activitate intensă în vederea sporirii prestigiului țării pe plan internațional”. 

Integrarea europeană (liberalizarea regimului de vize și Acordul de Asociere) nu este un scop, ci un mijloc pentru realizarea intereselor naționale ale țării: asigurarea bunăstării fiecărui cetățean și asigurarea securității (atât personale cât și a statului – integritatea sa teritorială). Nu se văd realizări în acest sens. Dimpotrivă. Criminalii se simt în voie să comită crime de răsunet. Devalorizarea galopantă a leului face ca salariile şi pensiile să ţină tot mai greu piept creşterii preţurilor. În urma înrăutăţirii relaţiilor guvernanţilor de la Chişinău cu Federaţia Rusă producătorii agricoli riscă să înregistreze pierderi de 150 milioane de dolari.     

Iată de ce actualii guvernanți moldoveni, care s-au decorat între ei, sunt ca nişte medici care se bucură nu pentru că au vindecat pacientul, ci pentru că i-au făcut două injecții. Poate că persoane cu o abordare înțeleaptă ar aștepta să vadă efectul – s-ar decora pentru realizarea scopului, nu pentru folosirea de mijloace? Şi mijloacele nici măcar nu sunt folosite încă în totalitatea lor. Implementarea Acordului de Asociere este de abia la început...

Chiar dacă nu este logică decorarea guvernanţilor, se poate deduce un sens al evenimentului de joi. Dacă pornim de la ipoteza că guvernanţilor nu le pasă de electoratul ţării, dacă guvernanţii nu se identifică cu nevoile şi grijile cetăţenilor RM, inclusiv ale celor care au fost nevoiţi să plece la muncă în străinătate pentru a-şi întreţine copiii, atunci bucuria protipendadei este justificată: veniturile lor personale cresc constant (conform declaraţiilor pe venit), deputaţii au primit şi anul acesta concediale de 18.880 de lei (20.480 de lei au primit preşedinţii de comisii şi circa 23.000 de lei – conducerea Parlamentului). Cetăţenii respectivi sunt împliniţi, realizaţi material. Şi au considerat că pentru aceasta merită decoraţii de stat...

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului). 

De ce solidaritatea națională este ca o floare ce trebuie îngrijită

        Articolul prietenului de la Cluj Csaba Czabo „Solidaritatea naţională – limba maternă, călător clandestin” vizează o temă de importanță deosebită pentru oricare stat modern, mai ales pentru un stat european: asigurarea condițiilor necesare pentru dezvoltarea culturii unei comunități naționale minoritare, fapt care contribuie la dezvoltarea țării în care conviețuiește respectiva comunitate. Este clar că în cazul unei minorități naționale care are o țară mamă – în care se află cea mai mare parte a etniei respective, dezvoltarea culturii (a limbii și tradițiilor etnografice) va fi cu atât mai eficientă, cu cât vor fi realizate contacte intra-etnice, de exemplu, intra-maghiare, între maghiarii din România și cei din Ungaria. Este o axiomă faptul că lipsirea unei comunități naționale minoritare de legăturile firești cu frații săi din țara-mamă este o crimă împotriva poporului respectiv, luat în ansamblu. Acesta este chiar cazul părții de est a Principatului Moldovei – Basarabia – care de la 1812 a fost izolată printr-o frontieră rigidă pe Prut de restul teritoriului moldovenesc, care la 1859 a constituit împreună cu Valahia un stat nou: „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” (Din 1866,  potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România). Izolarea de România a funcționat și în perioada postbelică, deși statul român a făcut parte împreună cu URSS din structurile lagărului socialist (CAER și Tratatul de la Varșovia). 

            Ungaria reprezintă un exemplu demn de urmat în ceea ce privește sprijinul acordat comunităților etnice maghiare de peste hotare. La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a adoptat o hotărâre de instituire a programului „Fără hotare” (Határtalanul), prin care a pus bazele conceptului noii solidarităţi „eu-moderne” pan-maghiare. Programul viza organizarea de excursii subvenţionate integral de stat pentru elevi din Ungaria în regiunile locuite de maghiari în ţările vecine (sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia şi Transilvania). Csaba Czabo scrie că este vorba de o modalitate de „socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un alt nivel al înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv convieţuire etnică regională”. Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din Ungaria, în 2015 se va ajunge la situaţia, în care să nu mai existe elev în Ungaria, care să nu fi văzut cu ochii săi ce înseamnă „să trăieşti cu inimă maghiară într-un alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială”. Csaba Czabo a conchis: „Practic la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale unei solidarităţi pan-maghiare «eu-moderne», îndreptată nu împotriva altora, ci spre o unire virtuală a tuturor tinerilor maghiari”.

Pe drept cuvânt, ziaristul clujean se întreabă: „Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială?” – Serbia (valea Timocului), Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi (nordul Bucovinei), Herţa, nordul Basarabiei, regiunea Odesa (sudul Basarabiei și Transnistria ucraineană) ş. a.. Csaba Czabo s-a arătat convins că odată cu începerea acestui „convoi al solidarităţii” spre regiuni locuite de români, „s-ar schimba multe lucruri şi în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor bilingve în acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare – pledează pentru acestea”. „Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă să semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene faptul, că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar fi altă viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult mai bine, ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei comunităţi, ce dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de luptă paşnică ale organizaţiilor minoritare. După această «reîntregire virtuală» tinerească, realizată prin acest program Fără graniţă, s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba maternă (şcoli cu predare exclusivă în limba română, secţii autonome de învăţământ românesc alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al căror limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba în cazul minorităţilor româneşti, respectiv maghiara în România). Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic în orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii oficiale a statului. Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste graniţe, ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş sau tichete”.

         Sunt perfect de acord cu Csaba Czabo în ceea ce privește interdependența stărilor de lucruri din statele europene, mai cu seamă din cele vecine. Dacă tinerele generații de români din România vor vedea starea deloc de invidiat în care își dezvoltă cultura și își păstrează tradițiile românii din Timoc, Cernăuți, Herța sau Teceu, ele vor fi cu atât mai deschise spre realizarea proiectelor culturale ale minorității maghiare din România. Astfel, prin inițiativa sa vizând promovarea unui program de stat privind excursii ale elevilor din România în teritoriile de peste hotare, în care conviețuiesc comunități române, Csaba Czabo face un mare serviciu poporului român de pretutindeni, care nu s-a învrednicit de oameni politici inimoși, care să se gândească ei înșiși la necesitatea consolidării solidatirății tinerelor generații de români de pretutindeni, deci a viitorului poporului român. Inițiativa lui Csaba Czabo este exemplul viu al proverbului românesc: „Bine faci, bine găsești”, căci este indubitabil faptul că văzând greutățile conaționalilor de peste hotare, elevii români care își vor vizita confrații vor fi mai sensibili la doleanțele și cerințele comunității maghiare din România. Dar îl vor auzi oare reprezentanți puterii politice de la București pe Csaba Czabo? Vor adopta și implementa ei oare proiectul propus de ziaristul clujean? Sau este nevoie ca la conducerea României să ajungă maghiari pentru ca solidaritatea românilor din țară și a celor de peste hotare să devină o prioritate pentru statul român, respectiv să fie adoptate și implementate programe concrete și eficiente care să o realizeze? 

Solidaritatea națională este ca o floare: dacă nu este îngrijită, ea se poate ofili și poate dispărea. Prin programul „Fără frontiere”, Ungaria este un exemplu remarcabil de investiție în solidaritatea națională, în persoana tinerelor generații – de fapt, în viitorul țării. Este un exemplu bun atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova.

Solidaritatea naţională – limba maternă, călător clandestin, de Csaba Czabo 

La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a pus bazele conceptului noii solidarităţi “eu-moderne” pan-maghiare. În această zi s-a adoptat hotărârea conform căreia excursiile   organizate pentru elevi în regiunile locuite de maghiari care trăiesc “în regim” minoritar în ţările vecine ale Ungariei, vor fi subvenţionate integral de stat. Cu alte cuvinte, prin această hotărâre elevii din Ungaria – viitorul naţiunii maghiare – au fost stimulaţi într-un stil aşa de “cool”  să viziteze comunităţile maghiare din statele învecinate, încât această “ofertă” a statului a generat o adevărată mişcare tinerească de socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un alt nivel de înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv convieţuire etnică regională.

La început aceste excursii  gratuite au fost cât de cât superficiale, profesorii din Ungaria bazându-se mai mult pe preconcepţiile standard când calculau etapele opririlor. Se cunoşteau 5-6 “locuri secuieşti”, cetatea Deva, Hunedoara, casa Matei şi repede repede acasă prin Valea Crişului Repede, cu multe informaţii faptice şi geografice dar cu relativ puţine trăiri sentimentale. Puţinătatea acestor senzaţii s-a datorat în primul rând grosimii pereţilor de hârtie dintre lumea tineretului unguresc, vrăjit de curtea luminoasă a miraculoasei Budapesta, şi maghiarii din Transilvania – mult mai retraşi şi mai obişnuiţi cu zilele molcom-colorate ale Transilvaniei. Am putea compara această întâlnire sau chiar ciocnire paşnică adolescent-huntingtoniană a celor două comunităţi juvenile cu o eventuală expoziţie postmodernă, unde pe acelaşi perete s-ar găsi înrămate în albastru deschis graffiti-uri de subway împreună cu colografii bazate pe peisaje foioase.

Odată cu creşterea frecvenţei vizitelor, creşterea calităţii excursiilor şi subţierea zidurilor de hârtie au început să apară primele contacte reale de regăsire între cele două părţi. Prin miile de discuţii, miile de relaţii umane, au încolţit semnele grele ale catarsisului regăsirii. – Noi suntem maghiari, ca şi voi. Voi sunteţi maghiari, ca şi noi…

Aşa au învăţat odată pentru totdeauna elevii din Ungaria, că maghiarii din Transilvania nu sunt români care vorbesc ungureşte. Accentual lor secuiesc sau românesc nu înseamnă deloc, că s-au îndepărtat de naţiunea maghiară, ba chiar dimpotrivă: ei sunt cei care completează cvaziperfect hotarele  erodate ale spaţiul lingvistic maghiar.

Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din ţara vecină, în 2015 se va ajunge la situaţia în care să nu mai existe elev în Ungaria, care n-ar fi văzut cu ochii săi ce înseamnă să trăieşti cu inimă maghiară într-un alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială. Poate că această statistică poate fi interpretată în fel şi fel de chipuri, însă sâmburele realităţii este acesta: mii şi mii de adolescenţi unguri şi-au făcut personal imagine despre maghiarii din sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia şi Transilvania.

Practic la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale unei solidarităţi pan-maghiare “eu-moderne”, îndreptată nu împotriva altora, ci spre o unire virtuală a tuturor tinerilor maghiari. Această coeziune este simţită zi cu zi: nu prea găseşti în Ungaria de azi tineri, care să nu ştie unde este Clujul, zona Călata, Turda, Scaunul Arieşului, Scaunele Secuieşti, Braşovul şi ceangăii din Săcele. Aproximativ – desigur.

Programul Fără hotare (Határtalanul) a fost deci un succes uriaş – deşi nu consuma miliarde din bugetul Ungariei, şi nu avea nevoie de investiţii ieşite din comun. A fost o idee pe cât de simplă, pe atât de pură şi dătătoare de speranţe. Simplu, ca bună ziua.

De câte ori văd grupurile de elevi din Ungaria grăbindu-se gălăgios pe străzile Clujului spre frumoasele amintiri ale istoriei maghiare, îmi vin în minte două lucruri. În primul rând, data la care s-au repus paşnic bazele unei reîntregiri virtuale a tuturor tinerilor maghiari din Europa:  18 octombrie 2010. Da, acest eveniment petrecut acum patru ani, deşi nu este reţinut de analele realizărilor social-politice ungare într-un mod mai accentuat, a reuşit să schimbe multe din concepţiile celor din Ungaria post-socialistă despre “maghiaritatea” maghiarilor din ţările limitrofe.

Iar al doilea gând mă îndreaptă spre românii care trăiesc în afara graniţelor României. Republica Moldova, Serbia (valea Timocului), Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi şi Herţa (Bucovina Ucraineană), Odesa şi împrejurimile (Bolgrad, etc.) şi multe altele.

Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială? Să te ţii de mână cu românii-moldovenii tăi, şi să-ţi vină lacrimi în ochi, când îţi arată steagurile româneşti ascunse în pod…

Eu sunt convins, că odată cu începerea acestui “convoi al solidarităţii” spre Republica Moldova, Cernăuţi, Herţa, Odesa, Bolgrad, Teceu, Timoc şi celălalte regiuni locuite de români, s-ar schimba multe lucruri şi în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor bilingve în acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare – pledează pentru acestea.

Ar fi total alta atitudinea societăţii faţă de iniţiativele civice din Târgu Mureş, care vizează inscripţionarea bilingvă a străzilor, sau chiar a produselor agricole de la piaţă.

Nu demult la intrarea în Cluj dinspre Turda, una dintre zecile de grupări civice care luptă pentru multilingvismul real în Transilvania, a amplasat o tăbliţă sub denumirea de Cluj, pe care puteai citi: Kolozsvár – Klausenburg.  Fireşte, tăbliţa a fost deşurubată (n-avea autorizaţie de amplasare) dar multă lume a zâmbit, când a văzut tăbliţa în acele câteva zile...

Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă să semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene faptul, că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar fi altă viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult mai bine, ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei comunităţi, ce dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de luptă paşnică ale organizaţiilor minoritare. După această „reîntregire virtuală” tinerească, realizată prin acest program Fără graniţă, s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba maternă (şcoli cu predare exclusivă în limba română, secţii autonome de învăţământ românesc alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al căror limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba în cazul minorităţilor româneşti, respectiv maghiara în România).

Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic în orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii oficiale a statului. 

Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste graniţe, ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş sau tichete. 

De ce Republica Moldova are nevoie de o forță politică tradiționalistă în Parlament

În democrații avansate, în prezent, partidele parlamentare se împart în două categorii: 1) partide tradiționaliste și 2) partide revoluționariste. În Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Partidul Conservator, de factură tradiționalistă, nu numai că joacă un rol aparte, ci se află, în prezent, la putere.

În Parlamentul Republicii Moldova există o sigură categorie de partide – cele revoluționariste. Partidele tradiționaliste lipsesc cu desăvârșire. Nici în opoziția  extraparlamentară nu se poate vorbi de vreun partid tradiționalist cu o poziție distinctă și cu o oarecare perspectivă politică. Nici Partidul Conservator, nici PPCD nu cred că se pot contrapune, în competiția electorală din toamnă, actualelor partide revoluționariste parlamentare.

La rândul lor, partidele revoluționariste parlamentare din RM se împart în două sub-categorii: de sorginte liberală – cu rădăcini în revoluția liberală franceză (1789): PLDM, PLR, PL; și de sorginte comunistă, cu rădăcini în revoluția comunistă rusă (1917): PCRM, PD, PSRM, Partidul Renaștere.

Drept rezultat al faptului că toate partidele parlamentare din RM sunt revoluționariste, adică sunt, în esență, „o apă și un pământ”, există un consens în ceea ce privește promovarea „modernizării”. În domeniul economic modernizarea vizează majorarea profiturilor. În sectorul agrar acest lucru se face prin proliferarea, în SUA, Canada, 22 din cele 28 de state ale UE, a organismelor modificate genetic. În RM nu există nici un partid care ar conștientiza pericolul pe care îl reprezintă OMG pentru securitatea biologică a poporului țării, nu există un partid care și-ar asuma alinierea RM la standardele celor șase state din UE în care OMG au fost interzise: Luxemburg, Germania, Franța, Austria, Ungaria și Grecia. La 26 februarie a fost depus în Duma de Stat a Rusiei un proiect delege prin care se preconizează interzicerea OMG și în statul rus. Întrucât în Acordul de Asociere nu a fost introdusă clauza că RM se aliniază standardelor celor șase state din UE – care sunt și standardele ce vor fi sau sunt implementate în Rusia – țara noastră se pare că va pierde piața rusă, ea înscriidu-se în categoria statelor care de dragul unui profit mai mare – și în condițiile unor subvenții reduse pentru agricultori – va utiliza culturi OMG, cu prețul sacrificării sănătății celei mai săraci populații din Europa.       

Republica Moldova are nevoie de un partid tradiționalist, care să promoveze moștenirea tradițională seculară a acestui popor, care să afirme că „reforma” în justiție și administrație nu poate fi decât una morală, ea nu ține de banii alocați de UE (judecătorii corupți vor fi corupți indiferent de mărimea salariilor și de faptul că este sacrificat un coleg prins cu mită de 200$). Un partid tradiționalist ar promova alinierea RM la standardele celor șase state din UE care au interzis cultivarea și vânzarea pe teritoriul lor a OMG. Un partid tradiționalist s-ar opune propagandei desfrâului în spațiul public (indiferent de orientarea celor care îl propagă) și împotriva atacului la instituția familiei. Un partid tradiționalist s-ar baza pe moștenirea ideologică traduționalistă sau conservatoare a lui Mihai Eminescu, și s-ar opune „modernizării” cu orice preț, inclusiv cu prețul sacrificării sănătății biologice a poporului acestei țări. Un partid tradiționalist ar promova eficientizarea producției, dar nu cu prețul distrugerii naturii: cu un partid tradiționalist în arcul puterii de la Chișinău explorarea gazelor de șist – cu prețul distrugerii pânzei freatice, a otrăvirii apelor (adică ceea ce se poate întâmpla la Pungești, Vaslui, România) – nu ar fi posibilă. Un partid tradiționalist ar fi partidul gospodarilor cărora le pasă de țară, de poporul acestei țări.

De ce nu există un partid tradiționalist în politicul moldovenesc? Pentru că un asemenea partid nu ar fi unul geopolitic, el ar reprezenta un proiect moldovenesc, el nu ar promova interesele Occidentului sau Orientului în RM, ci ar promova interesele RM în ambele spații geopolitice.

Și totuși, sunt convins că un partid tradiționalist este posibil în peisajul politic moldovenesc. Atunci când poporul acestei țări va fi pregătit și se va implica – partidul mântuirii morale, economice și sociale va apărea.    

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului). 

IMPACTUL SOROCENILOR ASUPRA POLITICULUI ÎN STATUL MEDIEVAL MOLDOVENESC

         Într-o lucrare de referinţă, marele istoric Nicolae Iorga scria în 1919: „De spre Poloni, Moldovenii aveau apoi straja ţeranilor rămaşi răzeşi până în zilele noastre, cu toate schimbările de stăpânire, din părţile băsărăbene ale Orheiului şi Lăpuşnei, vestiţii Orheieni, Lăpuşneni şi Soroceni, oameni neastâmpăraţi şi dârji, cari, chiar pe vremea lui Petru Şchiopul, încep a ridica Domni” [2, 175]. Petru Şchiopul a domnit între anii: 1574-1577, 1578-1579 şi 1582-1591. Iorga adaugă că „Mai târziu apoi erau, de spre Tătari, Codrenii din Codrul Chigheciului (Ţinutul Fălciului). Pentru aceleaşi motive, rămaseră neainşi în libertatea lor Vrâncenii din Vrancea Putnei şi Câmpulungenii din Bucovina actuală, vestiţi păstori, cari trăiră până pe la 1800 ca în cele mai vechi timpuri (...)” [2, 175]. Dimitrie Cantemir s-a referit în „Descrierea Moldovei” la aceste trei zone – Câmpulungul, Vrancea şi Chigheciul sau Tigheciul – pe care le-a numit „republici” [1, 67], în care populaţia se bucura de drepturi speciale (erau un fel de autonomii). Deosebirea între cele trei „republici” (Tigheciul, Vrancea și Câmpulungul) și cele trei comunități din mijlocul interfluviului Pruto-nistrean (Sorocenii, Orheienii și Lăpușnenii) constă în faptul că în timp ce cele trei „republici” erau autoizolate și trăiau după propriile tradiții (se pare că principiul pe care îl urmau era: noi nu ne amestecăm în treburile voastre, voi nu vă amestecați în treburile noastre), cele trei comunități din centrul Basarabiei erau puternic implicate în procesul politic din țară, manifestându-se printr-o angajare activă în luptele politice, respectiv prin impunerea de domni, cum scrie Iorga. Acest fenomen încă urmează să fie studiat în amănunte de cercetărorii temei privind evoluţia politicului în perioada statului medieval moldovenesc.  

            Cum s-a ajuns la faptul că în speţă Sorocenii şi-au dobândit faima unei forţe bine organizate, care încă de la jumătatea secolului al XVI avea un impact semnificativ asupra sistemului politic, respectiv asupra formării puterii în statul medieval moldovenesc? Desigur, răspunzând la această întrebare trebuie luate în considerare împrejurările geografice în care s-a format comunitatea Sorocenilor (păstăm majuscula, folosită de Iorga). Grigore Ureche scria în „Letopisețul Țării Moldovei”, cu referire la momentul de după moartea domnitorului Ion Vodă, zis Armeanul sau cel Cumplit (1572-1574): „Iar daca au pierit Ion vodă, tătarii s’au lasat în pradă piste toată țara, de au robit, de n’au fost nici odată mai mare pustiitate în țară decât atuncea, că pre toți i-au coprinsu făr’ grijă pre la casile lor, unde pănă astăzi între Prut și Nistru au rămas pustiitate, de nu s’au mai discălicat oameni” [3, 211]. Ținutul Soroca a fost o zonă prin care au trecut în Moldova de multe ori bande de tătari și cazaci. Oameni formați în condiții dificile, în care de hotărârile și acțiunile lor depindea însăși păstraria propriilor vieți, Sorocenii au ajuns să fie luptători redutabili. Același Grigore Ureche scria despre Sorocenii, la anul 1587, adică exact în perioada domniei lui Petru Șchiopul, într-un capitolul intitulat „Războiul Pârvului pârcălabului de Soroca, când s’au bătut cu cazacii la Perieaslav, în zilele lui Pătru vodă, 7095 [1587], ghenar 8”, următoarele: „Rădicatu-s’au o samă de cazaci ca niște lupi ce sântu învățați de-a pururi de pradă, de au întrat în țară și au prădat și multe bucate au luat de la ținutul Sorocii. Iar Pârvul pârcălabul Sorocii s’au îndemnat cu hânsarii și cu alții, carii au vrut de bună voe și i-au ajunsu la Perieslavu. Acolo cazacii vrând să nu dea dobânda, moldovenii să scoață al său, tare războiu s-au făcut într’înșii și doao zile bătându-să, de abia au spartu pre cazaci. Mai apoi daca i-au biruit, pre toți i-au omorât, fără numai unul zic să fie scăpat; o samă vii i’au prins și i-au trimis la Pătru vodă, pre carii i-au trimis la împărăție” [3, 223]. Nu orice unități militare i-ar fi putut bate pe cazaci chiar în inima ținutului lor – la Pereiaslav. Răzeștii Soroceni au reușit.

          Desigur, constituind o forță militară redutabilă, Sorocenii se implicau în treburile politice ale statului deoarece erau interesați ca la domnia țării să se afle o persoană care să țină cont de doleanțele lor și care să-i sprijine prompt cu armata țării în încercările ce aveau să se abată asupra lor din Est. La rândul lor, Sorocenii au fost la datorie atunci când pericole la adresa țării au venit din orice parte.

        Prin devotamentul, dăruirea și jertfa adusă pe altarul Țării, Sorocenii s-au recomandat drept o comunitate care a dus în toată țara și peste hotare faima ținutului lor și a cetății Soroca. Datorită condițiilor dificile în care s-au format ca o forță militară de elită, Sorocenii au ajuns să joace un rol important atât în treburile externe – militare – ale Principatului Moldovei (în luptele cu invadatorii), cât și în treburile interne – politice – ale țării. 
     Sorocenii de astăzi – cei din toate cele patru raioane actuale ale ținutului istoric Soroca (Dondușeni, Drochia, Florești și Soroca) – pot fi demni de realizările din trecutul glorios al strămoșilor lor și, desigur, trebuie să le înmulțească.      

            Note:

1. Cantemir D. Descrierea Moldovei. În Cantemir D. Cele mai frumoase pagini. – București: Prometeu, 1993.   

2. Iorga N. Istoria românilor. – Chişinău: Universitas, 1992.

3. Ureche Gr. Letopisețul Țării Moldovei. – Chişinău: Literatura Artistică, 1988.

CEDAREA SUVERANITĂȚII ÎN CONTEXTUL PROCESELOR DE INTEGRARE: BENEFICII ȘI COSTURI

           Comunicare susținută la simpozionul științific „Republica Moldova în contextul proceselor de europenizare și democratizare”, Chișinău, 23 iunie 2014, Catedra Relații Internaționale, USM.

           Rezumat:  

          Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică și judiciară a unei națiuni, prin persoane alese în acest scop, pe un teritoriu. Tema beneficiilor și costurilor cedării suveranității în contextul proceselor de integrare este actuală pentru Republica Moldova, aflată în procesul integrării europene. Beneficiile ce rezultă din cedarea unei părți a suveranității, pe exemplul UE, sunt asigurarea mai eficientă a bunăstării și securității într-un cadru comun. Cei pentru care securitatea și bunăstarea sunt obiectivele supreme sunt în prezent cei mai fervenți promotori ai conceptului de Europă federală. Este reducerea suveranității un cost acceptabil în raport cu obținerea unor beneficii vizând asigurarea unei bunăstări mai ridicate și a unei securități mai trainice? Evoluţia Europei postbelice arată că oamenii tind să recepteze problemele economice și de securitate ca fiind suficient de importante încât să justifice delegarea unei părți semnificative din suveranitate către un organism interstatal (sau suprastatal). Pe de altă parte, oamenii tind să accepte anumite costuri doar atunci când se simt în mod direct legați de ele, fie individual, fie prin intermediul comunității cu care se identifică; oamenii nu sunt dispuși să accepte costuri care provin din avantaje ori probleme care îi privesc doar pe alții.

Introducere

Europa de Est, din care face parte Republica Moldova, se află într-o perioadă de transformări radicale. Academicianul Sergiu Ion Chircă, membru al AȘM, menționa în una din ultimele sale cărți: „Desigur, soarta Basarabiei mai depinde și de poziția puterilor mari, cu atât mai mult cu cât actualmente Republica Moldova face parte dintr-un spațiu geopolitic (subl. A.L.) unde se confruntă interesele Rusiei neoimperiale cu interesele UE, SUA și NATO. Dacă până în 2003 Occidentul a fost mai mult indiferent față de R. Moldova, apoi odată cu aderarea României la NATO (2004) și UE (2007), Europa, SUA și NATO sunt mai active, mai ales după venirea la putere a Alianței pentru Integrare Europeană, în urma alegerilor din 29 iulie 2009” [2, 21]. Republica Moldova este situată la granița între două spații geopolitice: al UE – NATO versus cel al Uniunii Eurasiatice – OASC [ОДКБ]), într-o regiune de hotar (sau periferie) pe care cele două complexe geopolitice și-o dispută. Conceptul „spațiu geopolitic” este unul cheie în cadrul Geopoliticii. Conform unei tălmăciri a cercetătorului din acest domeniu, Ilie Bădescu, Geopolitica „este ştiinţa relaţiilor dintre organizarea etnică a spaţiului («patriile») şi organizările economice, politice, culturale, religioase (orice spaţiu dispune de locuri sacre), imprimate în structuri şi sisteme spaţiale, teritoriale” [4].

Pornind de la statutul Republicii Moldova de membru al CSI, precum și pornind de la opțiunea declarată și asumată a autorităților RM privind integrarea europeană, putem afirma că în prezent are loc o tranziție a statului moldovenesc dintr-un spațiu geopolitic: „vecinătatea imediată” [3, 155], spațiul post-sovietic controlat de Rusia, în altul: spațiul geopolitic al UE. Are loc deplasarea graniței geopolitice: de pe râul Prut ea este mutată pe linia administrativă care separă Republica Moldova de Nistrenia (în funcție de evoluția situației din estul Ucrainei, este posibil ca granița geopolitică dintre UE și Rusia să devină frontiera ucraineano-rusă, iar zona nistreană să devină o enclavă în interiorul spațiului geopolitic al UE).

Aflându-se în zona de graniță dintre două spații geopolitice, se poate afirma că Republica Moldova se află în fața unei dileme geopolitice: Vest (UE) – Est (Uniunea Eurasiatică). Unii intelectuali atenționează asupra riscului proiectării asupra unui spațiu geopolitic a unei imagini a binelui absolut, iar asupra altui spațiu geopolitic – a imaginii răului absolut: „Acum statul RM stă la o răscruce. Trebuie să ia decizii, trebuie să-și asume o direcție. E bine să facă asta. Însă modul în care privește într-o direcție sau alta mi se pare greșit. Oare chiar pe de o parte avem răul absolut, iar pe de altă parte binele absolut? Poate oare exista o astfel de dihotomie radicală? Oare chiar tot răul este în afara noastră? Răul e mereu celălalt? Și oare chiar salvarea trebuie să vină mereu din afara noastră? Dacă așa stau lucrurile atunci noi ce rol politic mai avem?  Dacă nu noi sîntem sursa centrală a răului nostru politic, iar salvarea nu vine în primul rînd din corpul nostru politic atunci despre ce țară vorbim? Poate ar trebui să ne asumăm că noi sîntrem sursa centrală a binelui și răului politic, fără a ignora, firește, și rolul celor mai puternici” [5]. 

În pofida unei viziuni conciliante, promovată de unii cercetători, conform căreia statul moldovenesc trebuie să aibă legături instituționalizate de aceeași factură cu ambele spații geopolitice (atât cu UE cât și cu Uniunea Vamală), acest lucru este dificil de realizat. Rezolvarea acestei dileme poate fi încercată în cadrul unei analize din perspectivă istorică: de unde am pornit, cum am evoluat, respectiv către ce tindem (cărui spațiu aparținem din punct de vedere istoric). O altă direcție de cercetare vizează evaluarea standardelor civilizaționale ale celor două spații geopolitice din proximitate, în vederea optării pentru cele care ni se potrivesc. De asemenea, nu în ultimul rând, o altă direcție de cercetare vizează evaluarea atât a oportunităților cât și a riscurilor sau pericolelor care emană atât dintr-un spațiu geopolitic, cât și din celălalt. În cercetările geopolitice din prezent este dezvăluit contextul actual al evoluției spațiilor geopolitice cu care se mărginește și interacționează Republica Moldova, aflată într-o zonă pentru care se desfășoară o competiție între Federația Rusă și UE.

Suveranitatea – abordări conceptuale și practice

Cu referire la evoluția spațiilor geopolitice la etapa contemporană, există mai multe valențe conceptuale ale dezvoltării statului moldovenesc în acest context regional și internațional. Un aspect teoretic de importanță cardinală pentru evoluția statului moldovenesc vizează examinarea  suveranității poporului țării în contextul proceselor de integrare. „Dicționar[-ul] de geopolitică” tâlcuiește suveranitatea drept „Independența deplină a unui stat în raport cu alte state în politica externă și deplina lui libertate în promovarea politicii interne. Statutul ONU stipulează respectul față de suveranitatea statelor, acesta fiind principiul fundamental al dreptului internațional. Sub aspect geopolitic, suveranitatea este privită frecvent ca o noțiune ideală și declarată, statele mici avînd deseori o suveranitate limitată sau chiar falsă. Un fenomen la care asistăm în ultimii ani este cel al concesionării benevole a unei părți a suveranității în favoarea unei instituții supranaționale, Uniunea Europeană fiind un exemplu concludent în acest sens” [6, 272-273].

Așadar, în contextul fenomenelor de evoluție a spațiilor geopolitice limitrofe statului moldovenesc, ne putem întreba: cum reușesc autoritățile Republicii Moldova să păstreze (dacă își propun acest scop) cât mai mult din suveranitatea țării, în contextul integrării într-un spațiu geopolitic? Sunt conștiente autoritățile de la Chișinău de necesitatea asumării și realizării dezideratului privind păstrarea suveranității? Sunt conștiente autoritățile moldovenești de pericolele care stau în fața statului din acest punct de vedere?

Conceptul suveranitate este strâns legat de cel al intereselor naționale. „Dicționar[-ul] de geopolitică” definește interesele naționale astfel: „În relațiile internaționale orice stat urmărește anumite scopuri proprii, are interese naționale și doar unele dintre acestea sunt considerate ca fiind vitale – cele care vizează menținerea integrității teritoriale, a suveranității și stabilității statului. Interesul vital poate fi de natură economică (de exemplu, asigurarea resurselor energetice sau asigurarea piețelor de desfacere, în cazul unor țări hiperdependente de exporturi precum Germania și Japonia) sau politică (de exemplu, împiedicarea expansiunii regimurilor comuniste în emisfera vestică era un interes vital al Washingtonului în perioada Războiului Rece)” [6, 135]. Se poate afirma că interesele naționale vitale, pentru fiecare stat, se reduc în esență la două: asigurarea securității și asigurarea bunăstării. Acestea două sunt indisolubil legate întrucât numai un stat care și-a asigurat bunăstarea – izvorâtă din dezvoltarea economică – este capabil să-și asigure securitatea (cheltuielile necesare pentru asigurarea capacităților militare), tot așa cum numai un stat care poate să-și asigure securitatea se poate bucura, în condiții de pace și stabilitate, de o dezvoltare economică ce se concretizează prin asigurarea bunăstăruii cetățenilor țării (a celor mulți, nu a unui grup oligarhic). În vederea realizării acestor interese vitale, un stat poate opta pentru integrarea în organizațiile unui spațiu geopolitic, înscriindu-se în structurile sale economice, politice și – în cazul în care nu și-a asumat statutul de neutralitate – în structurile sale politico-militare (de securitate colectivă).

În acest context, se profilează următorul aspect: asigurarea bunăstării și securității, într-un spațiu geopolitic instituționalizat, poate solicita transferul de suveranitate către instituțiile comunitare. Acest lucru este evident în exemplul Uniunii Europene și NATO: în condițiile integrării unei formațiuni statale în organizațiile respective (una: politico-economică, alta: politico-militară) statele își asumă delegarea unei părți a propriei suveranități structurilor de conducere a respectivelor organizații. Aceasta înseamnă că deciziile luate de Bruxelles – atât cele ale UE, cât și cele ale NATO – sunt obligatorii pentru statele membre. A devenit celebră o expresie a cercetătorului german Carl Schmitt: „suveran este cel care decide asupra stării de excepție“. De fapt, chiar și statutul de stat membru al ONU presupune cedarea unei părți din suveranitate, căci în cazul adoptării unor decizii de către Consiliul de Securitate al organizației (de exemplu, privind aplicarea unor sancțiuni față de un stat), acea decizie este obligatorie pentru toate statele membre.

În principiu, suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, executivă) și judiciară a unei națiuni, prin persoanele alese (sau desemnate) în acest scop, pe un teritoriu. Cu referire la necesitatea delegării unei părți din suveranitate, de către statele care devin membre ale unor organizații ce reprezintă instituționalizarea unor spații geopolitice, în cercetările științifice este abordată și examinată întrebarea: merită să fie asigurate bunăstarea și securitatea prin reducerea suveranității statului? Este reducerea suveranității (sau renunțarea la ea, de exemplu în cazul creării Statelor Unite al Europei) un cost acceptabil în raport cu obținerea unor beneficii vizând asigurarea unei bunăstări mai ridicate și a unei securități mai trainice? Evoluţia Europei postbelice arată că oamenii tind să recepteze problemele economice și de securitate ca fiind suficient de importante încât să justifice delegarea unei părți semnificative din suveranitate către un organism interstatal (sau suprastatal).  

În orice caz, cei pentru care securitatea și bunăstarea sunt obiectivele (ca să nu spunem: valorile) supreme sunt în prezent cei mai fervenți promotori ai conceptului de Europă federală. Este clar că o Europă federală reprezintă expresia renunțării într-o măsură mai mare la suveranitate de către statele care devin subiecți ai federației. Însă evenimente neașteptate – ca, de exemplu, crizele economice – îi fac brusc pe oameni să reflecteze mai profund și mai amplu asupra costurilor implicate de creşterea economică, siguranţa locului de munca ori stabilitatea monetară într-un spațiu supranațional, care poate suferi din cauza problemelor într-un stat membru (a se vedea cazul Greciei, care a afectat întreaga UE la mai mulți indicatori). Evoluţia constantă într-un spațiu comunitar supranațional poate fi brusc periclitată, iar cetățenii unui anumit stat tind să conștientizeze că a face politica unei entitati străine poate sa implice, pe lângă beneficii, și costuri nebănuite. Mai concret, în situaţii de criză, obligațiile derivate din apartenența la UE (sau NATO) ale unui stat îl determină să se confrunte cu probleme și riscuri generate de un anumit aliat și pe care întregul grup și le asumă, susținând un actor în dificultate. Tocmai de aceea atâta timp cât un stat ca Republica Moldova nu își va rezolva problemele fundamentale – sărăcia, datorată corupției în sistemul administrativ și judecătoresc, de asemenea – insecuritatea datorată conflictului nerezolvat privind zona nistreană, el nu poate conta pe acceptarea de către statele membre ale UE a aderării sale la comunitate, oricât s-ar declara despre intenția de a adera la structurile comunitare.

În cadrul UE tendințele de transferare a unei părți tot mai mari a suveranității către structurile de conducere comunitare pot conduce, după unele aprecieri, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, la constituirea unei Europe federale. Iar în condițiile pierderii tot mai mari a suveranității de către popoarele statelor membre, nu poate fi exclusă situația când unii dintre europeni vor ajunge să regrete că și-au delegat în mod permanent către instituțiile Uniunii dreptul de a decide asupra unor chestiuni fundamentale care vizează statul lor. Ei pot ajunge să se întrebe de ce trebuie să suporte riscurile și costurile unor iniţiative care nu doar că nu îi vor privi în mod direct, dar nici măcar nu vor fi luate prin consultarea lor. Susținerea de către structurile comunitare a unor războaie precum cel din Irak (în Spania acest pas – susținerea intervenției militare – s-a soldat, printre altele, și cu schimbarea guvernului) poate conduce la schimbarea atitudinii unor europeni cu privire la susţinerea ideii Europei federale. Oamenii tind să accepte anumite costuri doar atunci când se simt în mod direct legați de ele, fie individual, fie prin intermediul comunității cu care se identifică; oamenii nu sunt dispuși să accepte costuri care provin din avantaje ori probleme care îi privesc doar pe alții. 

Un posibil exemplu în această ordine de idei îl poate constitui Franța în relația sa cu NATO. În mai 1965 președintele Charles de Gaulle, după o vizită efectuată la Moscova, a anunțat că Franța se retrage din NATO. În februarie 1966 Franța și-a pierdut statutul de stat membru al Alianței, iar cartierul general al organizației a fost mutat de la Paris la Bruxelles. Președintele francez nu a dorit ca Franța să ia parte la un război între SUA (NATO) și URSS (Tratatul de la Varșovia), care nu implica interesele Franței în situația internațională tensionată din acea perioadă. Franța a rămas în structurile politice ale NATO, nu și în cele militare. Acțiunile Franței din perioada evocată pot fi un argument pentru factorii politici din Republica Moldova care în prezent promovează menținerea și întărirea (recunoașterea internațională a) statutului de neutralitate a țării, în condițiile unei tensionări a relațiilor între cei doi actori geopolitici: SUA și Federația Rusă.

Neoimperialismul în raport cu imperialismul clasic

Un alt termen folosit în contextul cercetării temei beneficiilor și costurilor legate de reducerea suveranității în contextul proceselor de integrare este conceptul de neoimperialism, utilizat, printre alții, de cercătătorul în domeniul Geopoliticii Ilie Bădescu ș.a.. În studiul colectiv „Geopolitica noului imperialism” Bădescu susține că lumea va evolua spre câteva tipuri de neoimperialism, el evocând două: „ideocratice și plutocratice”. Autorul explică: „Noul imperialism decurge din tendința unor metropole de a obține controlul asupra marilor spații (atlantist, continentalist sau eurasiatic, central-european, pacific, mediteranean, cu nordul Africii cu tot, evident); din tendința spre hegemonie în cadrul unui «mare spațiu» (Grossraum, cu termenul lui Smith, ori panidee, cu termenul lui K. Haushofer); din jocul de interesele al marilor corporații supranaționale și  transnaționale etc. Supremația poate fi dobândită și prin tendința dominatoare a unor curente culturale și ideologice, tendință izvorâtă din năzuința de a dobândi controlul spațiului mintal la scară globală. Exemplul cel mai cunoscut de imperiu ideologic a fost acela al Imperiului Marxist susținut de rețeaua Internaționalelor comuniste, care, finalmente, au reușit să preia controlul Imperiului Rus deviindu-l de la linia lui originară, adică înlocuind orientarea slavofiană și creștină din imperiul țarilor cu una anticreștină și internaționalist-antinațională. [1, 15]. În timp imperialismul ideocratic izvorăște din suprematismul unei ideologii, care rostogolește pe scena lumii teribile ideocrații ce au propovăduit exterminarea de masă și de clasă în numele și la adăpostul unei ideologii, imperialismul plutocratic reprezintă „acele forme de imperialism derivate din puterea banilor, din care se hrănesc plutarhiile (oligarhii banilor și ai băncilor)” [1, 15]. Comparând cele două tipuri de imperii – clasice și noi – autorul remarcă: „ Imperialismul generic acoperă formele de exprimare a pretenției unei puteri de a comanda la scara lumii, ori a unui spațiu care aspiră, la rândul său, spre o poziție hegemonică în lume.

Noul imperialism, spre deosebire de imperialismele clasice cunoscute, nu mai derivă dintr-o dominație administrativ-militară, precum s-a precizat, ci poate să decurgă și din manifestarea altor forțe, formațiuni și protostructuri, precum ar fi cele derivate din puterea banilor, ori din puterea conferită de marile corporații, fixându-și rădăcinile, însă, și în puterea discursivă a unei ideologii dominante, precum a fost doctrina bolșevică ori doctrina neoliberală a fundamentalismului pieței, care-i grupează pe cei ce-și întemeiază gândirea și afacerile pe teoria piețelor eficiente accentuaând fundamentalismul pieței” [1, 15]. Cu toate că diferă, cele două tipuri de neoimperialism au ceva în comun: „Cele două tipuri de formațiuni neoimperialiste dintre cele amintite, și anume cea de tip plutocratic și cea de tip ideocratic, au o caracteristică comună: deficitul, spre absență, al sensibilității față de problemele și suferințele colectivităților omenești și lipsa oricărui devotament față de formele de afirmare identitară a popoarelor. Neo-imperialismul plutocratic se fondează pe nulitatea sentimentelor sociale, pe un deficit structural propriu relației bănești, a banului. […]. Când tipul acesta de indiferență denumită ban (indiferența reciprocă este miezul relației bănești) devine principiul emergenței suprastatului și deci a unei subordonări a popoarelor față de puterea banului (o subordine zidită din materia numită insensibilitate și deci din fizionomia singurătății) vorbim despre un neoimperialism plutocratic, despre o plutocrație mondială. A doua trăsătură a neomperialismului este tendința elitelor locale spre „subalternizare” (Grosfoguel) față de o elită dominantă din care-și fac scut amăgitor în fața multiplelor amenințări care vin de la cei săraci, de la cei umiliți, de la dezordini, adică dinspre curentul anarhic. De aceea, noii președinți din societățile sau statele periferiale ale sistemului neomperialist nu mai au, nici pentru ei, nici pentru popoarele lor, suveranitate; ei sunt complet obedienți, subalternizați față de marile metropole și față de cei puternici din statele metropolitane, ori din clasa funcționarilor marii finanțe, ori în fața șefilor din umbră ai marilor corporații, deopotrivă economice și ideologice” [1, 16].

Cum rezultă din expunerea lui Bădescu, elementul comun al celor două tipuri de neoimperialism ține de faptul că ele au fost puse în aplicare de „exponenții revoluționarismului, un curent care a pus stăpânire pe mentalul veacului al XIX [cu toate că cele două revoluții care au dat tonul s-au produs la sfârșitul secolului XVIII: cea americană în 1776 (soldată cu declararea independenței), iar cea franceză în 1789, notă A.L.] redefinind ideile de libertate, dreptate, în afară și fără de Dumnezeu, fără tradiții, fără de «vechile amintiri». Noul imperialism s-a născut într-un asemenea mediu spiritual (devenindu-i principalul vehicul) fiindcă cei fără de memorie, cei fără de credința în Dumnezeu, cei fără de conștiința istoriei lor pot fi supuși, dominați, subalternizați fără dificultate” [1, 19]. Ambele tipuri de neoimperialism poartă un caracter antropocentric, opus teocentrismului omului tradițional. De fapt, tranziția de la societățile tradiționale la cele moderne – produsă în cele două tipuri de societăți – a însemnat diminuarea religiozității, iar cu aceasta – și diminuarea moralității, ceea ce a produs corupție și alte manifestări degradante. Concluzionând, Bădescu a definit conceptul abordat astfel: „neoimperialismul este acea formă de putere globală care-și extrage forța din decapitalizarea economică, intelectuală (culturală) și strategică a popoarelor, în speță a statelor naționale. Neo-imperiile sunt puternice acolo unde popoarele sunt slăbite (citește: decapitalizate) cultural/spiritual, economic și strategic” [1, 30]. 

În ceea ce privește tipologia neoimperialismelor, Bădescu mai propune clasificarea: neoimperialism politic și neoimperialism economic. Se poate deduce că neoimperialismul politic este strâns legat de cel ideologic, pe când neoimperialismul economic este strâns legat de cel plutocratic. Totuși, chiar și imperialismul plutocratic sau economic are bine dezvoltată componenta ideologică, concretizată în așa-zisa corectitudine politică: un set de norme pe care imperiile tind să le impună statelor asupra cărora vor să domine și care pot intra în conflict cu cutumele – tradițiile din acele state (de exemplu, afișarea orientării sexuae netradiționale, acceptarea căsătoriilor dintre perosane de același sex și permisiunea de a adopta copii). Totuși, întrucât neoimperialismul de tip ideologic (clasic – adică marxist) pare să fi suferit o înfrângere clară prin dispariția URSS (China este în prezent un stat cu vocație mai degrabă naționalistă decât cu una imperialistă de tip ideologic), rezultă că neoimperialismul de tip plutocratic (sau economic) este cel care proliferează în perioada actuală. „Puterile economice neoimperialiste sunt cele care au reușit să acumuleze capitaluri strategice (metale prețioase, acțiuni, obligațiuni, titluri asupra unor proprietăți ale solului și ale sunsolului etc.). Neoimperialismul economic, adică neoimperialismul de fază terțiară, s-a născut odată cu apariția piețelor capitalurilor strategice. Războaiele noi sunt legate de lupta marilor puteri pentru acapararea controlului pe piețele capitalurilor strategice: controlul pieței fondurilor de investiții suverane (fonduri de avuție suverane)” [1, 31].

Așadar, se poate afirma că un stat care formal este suveran (și este prezent ca atare pe harta politică a lumii), poate constitui o colonie a unor coprorații transnaționale, cu sediul central într-o metropolă neoimperială, în condițiile în care și-a pierdut controlul asupra fondului suveran de avuție (în cazul unui stat cu o economie ca cea a Republicii Moldova acest fond vizează: sistemul bancar, aeroporturi și căi ferate, pământurile arabile, întreprinderi cu producție competitivă, deci exportatoare, cum sunt cele vinicole: Cricova, Mileștii Mici ș.a.). Neoimperialismul constă tocmai în încercarea de a intra în posesia activelor fondurilor suverane de avuție (sovereign wealth fund) sau de investiție, cum sună traducerea în română, în acest sens purtându-se bătălii între principalele corporații transnaționale, dar care își au sediul central într-o metropolă (există corporații americane, germane, rusești ș.a.). Acele state care și-au pierdut controlul asupra bogățiilor sale (de exemplu, țări din Africa: controlul asupra bogățiilor subsolului), și-au pierdut „orice șansă de a se afla pe piețele strategice și astfel a început lungul proces de periferializare” [1, 32].

Nu în ultimul rând trebuie menționat că în condițiile proliferării unui neoimperialism plutocratic de către corporațiile transnaționale cu sediul în state occidentale, de rând cu promovarea intereselor sale economice prin cumpărarea de active (bănci, întreprinderi) în statele din spațiul ex-sovietic, Federația Rusă recurge și la metode ale imperialismului clasic, care părea de domeniul exclusiv al trecutului. Doctrina „lumii ruse”, respectiv a „adunării teritoriilor” este discutată de unii cercetărori din comunitatea științifică rusă și internațională, mai ales în contextul anexării în martie 2014 de către Rusia a Crimeii și în contextul luptelor din estul Ucrainei (regiunile Lugansk și Donețk, care constituie regiunea denumită Donbas). Evenimentele din 1990-1992 din zona nistreană a Republicii Moldova capătă o valoare deosebită, căci în Donbas pare să fie repetat scenariul din zona nistreană. În lumina acțiunilor Federației Ruse se poate conchide că în prezent pot fi observate două tipuri de imperialism:
1) clasic – practicat de Rusia; 
2) plutocratic – practicat de Occident (în primul rând de SUA). 

Concluzii

Există mai concepte cu valențe (însușiri, posibilități de dezvoltare) de importanță deosebită legate de tema beneficiilor și costurilor cedării suveranității în contextul proceselor de integrare, pe fundalul evoluției spațiilor geopolitice la etapa contemporană: interese naționale, imperii noi, neoimperialism, fond suveran de avuție ș.a.. Examinând toate aceste concepte din perspectiva acțiunilor din prezent ale Republicii Moldova în contextul evoluției spațiilor geopolitice, respectiv ale integrării sale europene, se poate concluziona: 1. integrarea statului moldovenesc într-un spațiu geopolitic trebuie să se facă de către autorități prin păstrarea fondului suveran de avuție (sistemul bancar, pământurile arabile, aeroporturile și căile ferate, întreprinderile de distribuție și de tranzitare a gazului și a energiei electrice, întreprinderile exportatoare de vinuri, ș.a.) – fie în proprietatea statului (de ex., rețelele de transportare a gazului care tranzitează spre Balcani), fie în proprietatea unor agenți economici privați cu statut de persoane juridice autohtone, respectiv cu capital majoritar din Republica Moldova; 2. autoritățile moldovenești trebuie să acționeze, în contextul proceselor de integrare, în vederea păstrării și sporirii fondului suveran de avuție – acesta trebuie să fie criteriul bunei integrări (creșterea PIB-ul, o balanță de plăți pozitivă); autoritățile trebuie să opteze pentru acel grad de integrare care va servi acest scop; 3. integrarea(în cazul Republicii Moldova: europeană) nici într-un caz nu trebuie făcută cu prețul pierderii de către stat (sau agenții economici autohtoni) a activelor fondului suveran de avuție în favoarea corporațiilor (sau „investitorilor”) dintr-un spațiu geopolitic sau din celălalt. Statutul de independență al unui stat este real atunci când un stat dispune de fondul său de avuție (pentru aceasta este nevoie: 1) să existe un asemenea fond, 2) statul, agenții economici autohtoni – să-l controleze, iar cadrul legislativ în materie de impozitare să canalizeze o parte cât mai mare din profituri în bugetul de stat, din care să poată fi oferite salarii decente bugetarilor și venituri decente diferitelor categorii sociale: pensionari, mame cu copii mici, șomeri ș.a.). Altminteri, independența unui stat este iluzorie, în ciuda faptului că formal un asemenea stat figurează pe harta politică a lumii. 

Bibliografie:

5. Bădescu I., Dumitrescu L., Dumitrașcu V. Geopolitica noului imperialism. – București: Mica Valahie, 2010. 414 p.
6. Chircă S.I. Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut. – Chișinău: Arc, 2012. 228p.
7. Cioroianu A. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. – Bucureşti: Curtea Veche, 2009. 392 p.
8. Geopolitica – teorii, concepte, specific. Ce este geopolitica?http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/489-Geopolitica-teorii-concepte-specific-Ce-este-geopolitica , accesat: 4.06.2014.
9. Despre suveranitate, artificialitate şi alte întrebări. În dialog cu Vasile Ernu, http://platzforma.md/?p=1217 , accesat: 4.06.2014.
10. Serebrian O. Dicționar de Geopolitică. – Iași: Polirom, 2006. 342 p.