Articolul prietenului de la Cluj Csaba Czabo „Solidaritatea
naţională – limba maternă, călător clandestin” vizează o temă de importanță
deosebită pentru oricare stat modern, mai ales pentru un stat european:
asigurarea condițiilor necesare pentru dezvoltarea culturii unei comunități naționale
minoritare, fapt care contribuie la dezvoltarea țării în care conviețuiește
respectiva comunitate. Este clar că în cazul unei minorități naționale care are
o țară mamă – în care se află cea mai mare parte a etniei respective,
dezvoltarea culturii (a limbii și tradițiilor etnografice) va fi cu atât mai
eficientă, cu cât vor fi realizate contacte intra-etnice, de exemplu,
intra-maghiare, între maghiarii din România și cei din Ungaria. Este o axiomă
faptul că lipsirea unei comunități naționale minoritare de legăturile firești
cu frații săi din țara-mamă este o crimă împotriva poporului respectiv, luat în
ansamblu. Acesta este chiar cazul părții de est a Principatului Moldovei –
Basarabia – care de la 1812 a fost izolată printr-o frontieră rigidă pe Prut de
restul teritoriului moldovenesc, care la 1859 a constituit împreună cu Valahia un
stat nou: „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” (Din 1866, potrivit
Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească
oficial România). Izolarea de România a funcționat și în perioada postbelică,
deși statul român a făcut parte împreună cu URSS din structurile lagărului
socialist (CAER și Tratatul de la
Var șovia).
Ungaria
reprezintă un exemplu demn de urmat în ceea ce privește sprijinul acordat
comunităților etnice maghiare de peste hotare. La 18 octombrie 2010 Parlamentul
Ungariei a adoptat o hotărâre de instituire a programului „Fără hotare” (Határtalanul), prin care a pus bazele
conceptului noii solidarităţi „eu-moderne” pan-maghiare. Programul viza
organizarea de excursii subvenţionate integral de stat pentru elevi din Ungaria
în regiunile locuite de maghiari în ţările vecine (sudul Slovaciei, Voivodina,
Transcarpatia şi Transilvania). Csaba Czabo scrie că este vorba de o modalitate
de „socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un alt nivel
al înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv convieţuire etnică
regională”. Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din Ungaria, în
2015 se va ajunge la situaţia, în care să nu mai existe elev în Ungaria, care
să nu fi văzut cu ochii săi ce înseamnă „să trăieşti cu inimă maghiară într-un
alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială”. Csaba Czabo a conchis: „Practic
la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale unei solidarităţi pan-maghiare
«eu-moderne», îndreptată nu împotriva altora, ci spre o unire virtuală a
tuturor tinerilor maghiari”.
Pe drept cuvânt, ziaristul
clujean se întreabă: „Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul
maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din
Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română
într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială?” – Serbia (valea
Timocului), Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi (nordul
Bucovinei), Herţa, nordul Basarabiei, regiunea Odesa (sudul Basarabiei și Transnistria
ucraineană) ş. a.. Csaba Czabo s-a arătat convins că odată cu începerea acestui
„convoi al solidarităţii” spre regiuni locuite de români, „s-ar schimba multe
lucruri şi în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor
bilingve în acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare –
pledează pentru acestea”. „Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii
din Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă
să semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene
faptul, că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar
fi altă viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult
mai bine, ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei
comunităţi, ce dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de
luptă paşnică ale organizaţiilor minoritare. După această «reîntregire virtuală»
tinerească, realizată prin acest program Fără
graniţă, s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba
maternă (şcoli cu predare exclusivă în limba română, secţii autonome de
învăţământ românesc alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al
bisericilor al căror limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba
în cazul minorităţilor româneşti, respectiv maghiara
în România). Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar
starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic în
orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii
oficiale a statului. Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste graniţe,
ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş sau
tichete”.
Sunt perfect de acord cu Csaba Czabo în ceea ce
privește interdependența stărilor de lucruri din statele europene, mai cu seamă
din cele vecine. Dacă tinerele generații de români din România vor vedea starea
deloc de invidiat în care își dezvoltă cultura și își păstrează tradițiile
românii din Timoc, Cernăuți, Herța sau Teceu, ele vor fi cu atât mai deschise spre realizarea proiectelor culturale ale minorității maghiare din România. Astfel,
prin inițiativa sa vizând promovarea unui program de stat privind excursii ale
elevilor din România în teritoriile de peste hotare, în care conviețuiesc
comunități române, Csaba Czabo face un mare serviciu poporului român de
pretutindeni, care nu s-a învrednicit de oameni politici inimoși, care să se
gândească ei înșiși la necesitatea consolidării solidatirății tinerelor generații de români
de pretutindeni, deci a viitorului poporului român. Inițiativa lui Csaba Czabo
este exemplul viu al proverbului românesc: „Bine faci, bine găsești”, căci este
indubitabil faptul că văzând greutățile conaționalilor de peste hotare, elevii
români care își vor vizita confrații vor fi mai sensibili la doleanțele și
cerințele comunității maghiare din România. Dar îl vor auzi oare reprezentanți
puterii politice de la Bucure ști
pe Csaba Czabo? Vor adopta și implementa ei oare proiectul propus de ziaristul
clujean? Sau este nevoie ca la conducerea României să ajungă maghiari pentru ca
solidaritatea românilor din țară și a celor de peste hotare să devină o
prioritate pentru statul român, respectiv să fie adoptate și implementate
programe concrete și eficiente care să o realizeze?
Solidaritatea națională este
ca o floare: dacă nu este îngrijită, ea se poate ofili și poate dispărea. Prin
programul „Fără frontiere”, Ungaria este un exemplu remarcabil de investiție în
solidaritatea națională, în persoana tinerelor generații – de fapt, în viitorul
țării. Este un exemplu bun atât pentru România, cât și pentru Republica
Moldova.
Solidaritatea naţională – limba maternă, călător clandestin, de Csaba Czabo
La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a pus bazele
conceptului noii solidarităţi “eu-moderne” pan-maghiare. În această zi s-a
adoptat hotărârea conform căreia excursiile
organizate pentru elevi în regiunile locuite de maghiari care trăiesc
“în regim” minoritar în ţările vecine ale Ungariei, vor fi subvenţionate
integral de stat. Cu alte cuvinte, prin această hotărâre elevii din Ungaria –
viitorul naţiunii maghiare – au fost stimulaţi într-un stil aşa de “cool” să viziteze comunităţile maghiare din statele
învecinate, încât această “ofertă” a statului a generat o adevărată mişcare
tinerească de socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un
alt nivel de înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv
convieţuire etnică regională.
La început aceste excursii gratuite au fost cât de cât superficiale,
profesorii din Ungaria bazându-se mai mult pe preconcepţiile standard când
calculau etapele opririlor. Se cunoşteau 5-6 “locuri secuieşti”, cetatea Deva,
Hunedoara, casa Matei şi repede repede acasă prin Valea Crişului Repede, cu
multe informaţii faptice şi geografice dar cu relativ puţine trăiri
sentimentale. Puţinătatea acestor senzaţii s-a datorat în primul rând grosimii
pereţilor de hârtie dintre lumea tineretului unguresc, vrăjit de curtea
luminoasă a miraculoasei Budapesta, şi maghiarii din Transilvania – mult mai
retraşi şi mai obişnuiţi cu zilele molcom-colorate ale Transilvaniei. Am putea
compara această întâlnire sau chiar ciocnire paşnică adolescent-huntingtoniană
a celor două comunităţi juvenile cu o eventuală expoziţie postmodernă, unde pe
acelaşi perete s-ar găsi înrămate în albastru deschis graffiti-uri de subway
împreună cu colografii bazate pe peisaje foioase.
Odată cu creşterea frecvenţei vizitelor, creşterea
calităţii excursiilor şi subţierea zidurilor de hârtie au început să apară
primele contacte reale de regăsire între cele două părţi. Prin miile de
discuţii, miile de relaţii umane, au încolţit semnele grele ale catarsisului
regăsirii. – Noi suntem maghiari, ca şi voi. Voi sunteţi maghiari, ca şi noi…
Aşa au învăţat odată pentru totdeauna elevii din Ungaria,
că maghiarii din Transilvania nu sunt români care vorbesc ungureşte. Accentual
lor secuiesc sau românesc nu înseamnă deloc, că s-au îndepărtat de naţiunea
maghiară, ba chiar dimpotrivă: ei sunt cei care completează cvaziperfect
hotarele erodate ale spaţiul lingvistic
maghiar.
Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din
ţara vecină, în 2015 se va ajunge la situaţia în care să nu mai existe elev în
Ungaria, care n-ar fi văzut cu ochii săi ce înseamnă să trăieşti cu inimă
maghiară într-un alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială. Poate că
această statistică poate fi interpretată în fel şi fel de chipuri, însă
sâmburele realităţii este acesta: mii şi mii de adolescenţi unguri şi-au făcut
personal imagine despre maghiarii din sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia
şi Transilvania.
Practic la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale
unei solidarităţi pan-maghiare “eu-moderne”, îndreptată nu împotriva altora, ci
spre o unire virtuală a tuturor tinerilor maghiari. Această coeziune este
simţită zi cu zi: nu prea găseşti în Ungaria de azi tineri, care să nu ştie
unde este Clujul, zona Călata, Turda, Scaunul Arieşului, Scaunele Secuieşti,
Braşovul şi ceangăii din Săcele. Aproximativ – desigur.
Programul Fără
hotare (Határtalanul) a
fost deci un succes uriaş – deşi nu consuma miliarde din bugetul Ungariei, şi
nu avea nevoie de investiţii ieşite din comun. A fost o idee pe cât de simplă, pe
atât de pură şi dătătoare de speranţe. Simplu, ca bună ziua.
De câte ori văd grupurile de elevi din Ungaria
grăbindu-se gălăgios pe străzile Clujului spre frumoasele amintiri ale istoriei
maghiare, îmi vin în minte două lucruri. În primul rând, data la care s-au
repus paşnic bazele unei reîntregiri virtuale a tuturor tinerilor maghiari din
Europa: 18 octombrie 2010. Da, acest
eveniment petrecut acum patru ani, deşi nu este reţinut de analele realizărilor
social-politice ungare într-un mod mai accentuat, a reuşit să schimbe multe din
concepţiile celor din Ungaria post-socialistă despre “maghiaritatea”
maghiarilor din ţările limitrofe.
Iar al doilea gând mă îndreaptă spre românii care trăiesc
în afara graniţelor României. Republica Moldova, Serbia (valea Timocului),
Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi şi Herţa (Bucovina
Ucraineană), Odesa şi împrejurimile (Bolgrad, etc.) şi multe altele.
Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul
maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din
Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română
într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială? Să te ţii de mână cu
românii-moldovenii tăi, şi să-ţi vină lacrimi în ochi, când îţi arată
steagurile româneşti ascunse în pod…
Eu sunt convins, că odată cu începerea acestui “convoi al
solidarităţii” spre Republica Moldova, Cernăuţi, Herţa, Odesa, Bolgrad, Teceu,
Timoc şi celălalte regiuni locuite de români, s-ar schimba multe lucruri şi în
Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor bilingve în
acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare – pledează pentru
acestea.
Ar fi total alta atitudinea societăţii faţă de
iniţiativele civice din Târgu Mureş, care vizează inscripţionarea bilingvă a
străzilor, sau chiar a produselor agricole de la piaţă.
Nu demult la intrarea în Cluj dinspre Turda, una dintre zecile
de grupări civice care luptă pentru multilingvismul real în Transilvania, a
amplasat o tăbliţă sub denumirea de Cluj, pe care puteai citi: Kolozsvár – Klausenburg. Fireşte, tăbliţa a fost deşurubată (n-avea
autorizaţie de amplasare) dar multă lume a zâmbit, când a văzut tăbliţa în
acele câteva zile...
Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din
Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă să
semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene faptul,
că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar fi altă
viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult mai bine,
ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei comunităţi, ce
dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de luptă paşnică ale
organizaţiilor minoritare. După această „reîntregire virtuală” tinerească,
realizată prin acest program Fără graniţă,
s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba maternă (şcoli cu
predare exclusivă în limba română, secţii autonome de învăţământ românesc
alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al căror
limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba în cazul minorităţilor
româneşti, respectiv maghiara în
România).
Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba
chiar starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic
în orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii
oficiale a statului.
Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste
graniţe, ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş
sau tichete.