Republica Moldova se află din nou în stare de război?

            Articol scris pentru Moldova.org: 

Evenimentul cel mai important al săptămânii care se încheie l-a constituit semnarea, luni – 10 iunie, de către șeful administrației de la Tiraspol, Evghenii Șevciuk, a decretului privind promulgarea legii „Despre frontiera de stat”. Marți mass-media chișinăuene au adus vestea în spațiul mediatic moldovenesc, acordând o atenție deosebită faptului că teritoriul inclus în granițele „RM” cuprinde orașul Bender, împreună cu satul Varnița. În a doua parte a săptămânii, în urma prezentării – inclusiv de mine – a hărții oficiale a „RMN”, unele instituții mass-media, în special „Publika TV”, au prezentat o imagine mai clară a proporțiilor pericolului creat de legea „Despre frontieră”: în baza hărții respective, toate cele șase sate de pe malul stâng, aflate sub jurisdicția RM – Coșnița, Pârâta, Doroțcaia, Pohrebea, Molovata Nouă și Cocieri – sunt văzute la Tiraspol ca făcând parte din „RMN”, la fel ca și două sate de pe malul drept al Nistrului, aflate și ele deocamdată sub jurisdicția RM – Varnița și Copanca.

Din situația creată acum pot fi (și trebuie să fie!) trase anumite concluzii. Cele mai importante par să fie acestea:

1. Republica Moldova a ajuns în prezenta situație, care poate să conducă la reluarea ostilităților militare, datorită incompetenței responsabililor de zona de conflict, desemnați de puterea de la Chișinău;

2. Se poate constata existența unei distanțe insurmontabile între puterea de la Chișinău – incompetentă în gestionarea conflictului privind zona nistreană – și mediul academic din Republica Moldova.

De fapt, aceste două concluzii sunt două fețe ale aceleiași medalii: o putere care nu se bazează în actul guvernării pe elaborări științifice, efectuate de reprezentanții mediului academic, inevitabil va eșua în activitatea sa, scoțându-și mai devreme sau mai târziu la iveală incompetența. Deci o putere incompetentă nu va apela la elaborările științifice ale mediului academic; pe de altă parte, o putere este incompetentă pentru că nu apelează la elaborările mediului universitar.

Încă la 21.11.2011 site-ul Ava.md mi-a publicat articolul „Inadvertenţele din hărţile administraţiilor de la Tiraspol şi Chişinău – potenţial de escaladare a conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova” (articol pe care l-am postat pe 10.02.12 și pe blogul meu). În acel articol menționam: „Deoarece aceste aspecte, cu privire la neconcordanţele din hărţile editate la Chişinău şi Tiraspol, nu sunt examinate nici în cadrul şedinţelor Comisiei Unificate de Control, nici în cadrul negocierilor în formatul informal 5+2, aceste inadvertenţe reprezintă un potenţial de escaladare a conflictului din zona nistreană a RM”. Ulterior am revenit asupra temei și am elaborat un articol mai amplu, în care am inclus mai multe detalii cu privire la această potențială sursă a dezghețării conflictului. Articolul intitulat „Discrepanțele din hărțile de la Tiraspol și Chișinău – potențial de escaladare a conflictului nistrean” a fost publicat în Nr. 3(53)/2012 al revistei științifice a Universității de Stat din Moldova „Studia Universitatis” (p. 224-232).

Reacția lipsită de orice încredere în sine a ministrului Reintegrării E. Carpov și a Departamentului pentru Reintegrare, din 11 iunie, a arătat că responsabilii moldoveni au fost depășiți de situație și, după cum au lăsat să se creeze impresia, nu erau la curent cu problema „frontierei” revendicate de administrația de la Tiraspol – cu mult înainte de ziua de luni, în care E. Șevciuk a promulgat legea cu pricina. Mediul universitar poate fi util conducerii politice a țării cu identificarea pericolelor la adresa securității țării, cu propuneri privind eliminarea acestora, dar cadrele didactice de la catedrele de Relații Internaționale nu pot decât să-și publice rezultatele cercetărilor în revistele științifie de specialitate, nu pot să meargă la Casa Guvernului și să înceapă să strige sub ferestre că au ceva de propus, că pot ajuta la buna funcționare a guvernării. Statele care contează pe arena mondială – întâi de toate SUA – sunt cunoscute pentru interacțiunea excelentă între oamenii politici și profesorii universitari. Cercetători științifici ca Zbigniew Brzezinski nu numai că sunt consultați cu regularitate, dar sunt și consilieri pe probleme de securitate și politică externă ( de exemplu, la Casa Albă). În statele capturate, falimentare, puterea politică nu manifestă interes față de cercetătorii de la universități, așa încât statele respective în mod inevitabil se prăbușesc sub presiunea insuportabilă a incompetenței, respectiv a lipsei de previziune a guvernării.

Problema „frontierei RMN” este legată de respectarea „Acordului cu privire la principiile aplanării pașnice a conflictului armat în regiunea nistreană a Republicii Moldova”, semnat la 21.07.1992 de președinții Elțin și Snegur. Într-un articol de anul trecut menționam: „Acordul ruso-moldovenesc din 1992 oferă părții moldovenești posibilități pentru rezolvarea – în virtutea unui plan de acțiuni al pașilor mici – a unui șir de probleme. Acestea au fost cauzate de nerespactarea de către Federația Rusă, respectiv de către administrația zonei nistrene, a Acordului cu pricina. Este vorba de nerespectarea prevederii din art. 5: «Părțile beligerante consideră inadmisibilă aplicarea oricăror sancțiuni și blocade. În acest context vor fi înlăturate imediat orice obstacole în calea circulației mărfurilor, serviciilor și oamenilor (…)» – prin aducerea la îndeplinite a acestui articol vor fi înlăturate posturile nistrene de la linia de demarcare între RM liberă și zona nistreană. De asemenea, trebuie cerută respectarea art. 3: «Orașul Bender, ca loc al aflării Comisiei [Unificate] de Control și în virtutea complexității deosebite a situației, se anunță raion cu un regim majorat [sporit] al securității, care se asigură de către contingentele militare ale părților participante la îndeplinirea Acordului prezent». În art. 1, alineatul 2 se prevede că «Odată cu întreruperea focului părțile beligerante încep retragerea forțelor lor armate și a altor formațiuni, a tehnici și a armamentului militar și termină acest proces în decurs de o săptămână. Scopul unei asemenea despărțiri este crearea zonei de securitate dintre părțile participante în conflict». Întrucât zona de securitate a fost creată, iar orașul Bender este «un raion cu regim sporit de securitate» în cadrul zonei de securitate, rezultă că din orașul Bender trebuie să fie retrase atât forțele armate ale Federației Ruse, cât și cele ale zonei nistrene – prevedere care nu a fost respectată de Rusia – în termenul stabilit de o săptămână, în timp ce RM și-a îndeplinit angajamentul. Rusia ar putea să-și retragă forțele armate din Bender (pe malul stâng al Nistrului) inclusiv ca un prim pas al îndeplinirii de către ea a angajamentelor luate la summitul de la Istanbul din 1999, privind retragerea armatei sale de pe teritoriul RM. Și problema retragerii armatei Rusiei poate fi rezolvată printr-un plan de acțiuni al pașilor mici”.

După cum se vede, autoritățile moldovenești au trebuit să ceară, din 1992 până în prezent, respectarea de către Federația Rusă – prin impunerea administrației zonei nistrene – a Acordului ruso-moldovenesc din 21.07.1992: atât în privința eliminării obstacolelor – posturilor nistrene („frontiera” întrece orice limită a impertinenței), cât și a demilitarizării Benderului. Cum cabinetele de miniștri care s-au perindat în Casa Guvernului, din 1992 până în prezent, nu au arătat niciodată comunității internaționale că Acordul din 1992 nu este respectat de Rusia și de administrația zonei nistrene, respectiv nu au cerut respectarea acestuia, s-a ajuns în prezent la nesocotirea totală a documentului respectiv de către Tiraspol, fără îndoială – cu îngăduința Moscovei.

În „Declarația” Guvernului, din 11 iunie, cu privire la decretul lui Șevciuk, se menționează: „Chişinăul cheamă partenerii internaţionali implicaţi în procesul de negocieri în format 5+2 să facă uz de prerogativele pe care le oferă statutul lor şi să-şi exprime poziţia oficială pe marginea deciziei structurilor de la Tiraspol, din perspectiva promovării de mai departe a procesului de reglementare a conflictului transnistrean”. Totuși, guvernarea de la Chișinău ar fi trebuit să adreseze întâi de toate o notă de protest Ambasadei Federației Ruse la Chișinău cu privire la violarea Acordului privind „aplanarea pașnică a conflictului armat în regiunea nistreană a Republicii Moldova”, respectiv să afle dacă Federația Rusă a ieșit din Acord. Căci în conformitate cu Art. 8 al documentului, „Acțiunea Acordului prezent se întrerupe prin consimțământul părților sau în cazul ieșirii unei părți, ceea ce duce la întreruperea activității Comisiei de control și a contingentelor subordonate ei”. Dacă Rusia și regimul de la Tiraspol stabilesc o frontieră pe teritoriul Republicii Moldova, asta nu înseamnă decât că toate aranjamentele de pace au fost abrogate de Rusia și, în consecință, Republica Moldova se află din nou în stare de război sau capitulează și renunță la teritoriul revendicat de administrația de la Tiraspol, sprijinită de armata rusă.     

De ce Republica Moldova nu sprijină conaționalii de peste hotare

            Peste două luni și ceva poporul Republicii Moldova va marca a 22-a aniversare a proclamării Independenței (de la 27 august 1991). Pentru orice stat o asemenea aniversare este un prilej de a confirma o dată în plus un crez: am pornit pe o cale dreaptă, care aduce beneficii tuturor cetățenilor; am creat un stat care este al tuturor și cu care ne mândrim; succesul țării noastre este succesul și bucuria fiecăruia. Cu regret, nu este cazul Republicii Moldova. Timp de 22 de ani nu am avut și nu avem o conducere care să conștientizeze sensul și rolul statului moldovenesc, atât în plan intern, cât și în plan extern (chiar dacă în fruntea țării se află acum diplomați). Într-un stat lipsit de sens, nimic nu poate fi edificat, iar oamenii de valoare – cea mai mare bogăție a oricărei țări – vor pleca peste hotare, acolo unde vor putea contribui la punerea în practică a unui sens, acolo unde vor fi prețuiți, fără nici un regret din partea conducerii propriei țări.

De ce s-a ajuns la această stare de degradare intelectuală și spirituală a Republicii Moldova? Pentru că la conducerea țării pot fi identificate persoane care nu înțeleg că sensul vieții omului și sensul activității conducătorilor unui stat rezidă în slujire și virtute. Pentru ei sensul este în sporirea zerourilor în conturile personale bancare, prin delapidări („a delapida = a sustrage, a fura, bani sau alte bunuri din avutul statului”), prin neplata impozitelor sau a taxelor vamale de către firmele lor, ș.a.. Pentru aceasta, șmecherii capturează un stat, subordonându-și-l prin plasarea în funcții de conducere a finilor, nepoților, rudelor, prietenilor de viață și de partid etc., prin „politizarea” instituțiilor statului ajungându-se la un nivel extrem de redus al randamentului și eficienței instituțiilor, din cauza lipsei profesionalismului și a responsabilității față de popor („răspunderea” este față de cei care i-au numit în funcțiile instituțiilor capturate ale statului, uneori prin simulacre de „concursuri publice”). Astfel se ajunge la starea de paralizie a sistemului de stat, iar o țară cu un asemenea sistem este vulnerabilă și are de pierdut oameni, teritorii ș.a.. Nu este de mirare că administrația de la Tiraspol a reiterat intenția de preluare sub jurisdicția sa a localităților Copanca, Varnița, Cocieri, Molovata Nouă, Coșnița, Pârâta, Doroțcaia și Pohrebea. Un stat falimentar inevitabil se dezintegrează, fie cu contribuția unor forțe de peste graniță, fie sub presiuni din interior (sau ambele).

Aniversarea care se apropie este totuși un prilej de a evoca exemplul statelor adevărate. Misiunea unui stat, respectiv a instituțiilor sale, respectiv a persoanelor de la conducerea instituțiilor respective, este slujirea unui popor (nu îmbogățirea personală a celor aflați în funcții). Săptămâna trecută am participat la un eveniment cultural al comunității maghiare din Cluj. „Statul maghiar are grijă de fiecare etnic maghiar din afara granițelor țării”, mi-a spus Szabó Csaba, fondatorul Clubului Media „Corbul Alb”. Guvernul ungar are un program prin care susține conaționalii săi și îi ajută să-și păstreze identitatea etnică – respectiv să fie demni de faptul că sunt maghiari. În fiecare an grupuri de tineri și tinere de peste hotare (inclusiv din SUA) sunt invitați în Ungaria, unde pot să studieze (să-și perfecționeze) limba maternă, să cunoască cultura propriei etnii (cu care să se mândrească), și nu în ultimul rând să stabilească legături de afaceri. Premierul Ungariei Viktor Orban îi primește personal în biroul său și apreciază cât de bine vorbesc limba maternă. Acei maghiari, atunci când se întorc acasă, peste hotarele Ungariei, sunt mândri de faptul că sunt maghiari. Ungaria ajută, prin finanțare, grădinițe, școli, universități, de asemenea, afacerile conaționalilor lor din alte țări. Acest lucru este posibil pentru că elita politică ungară, indiferent cărui partid aparțin guvernanții, înțelege care este misiunea statului maghiar. Președintele ungar, ca un părinte al națiunii, este cel care semnează cererile de (re)dobândire a cetățeniei ungare de către etnicii maghiari de peste hotare.

Republica Moldova nu întreține legături cu conaționalii de peste hotare. Guvernul a creat o Agenție pentru relații cu diaspora – cu cetățenii moldoveni care au plecat la muncă peste hotare și care pot participa la alegeri (de la care pot obține voturi). Nu există programe de sprijin pentru conaționalii noștri din Ucraina, Rusia ș.a. state postsovietice. Întrucât  statului moldovean nu îi pasă de conaționalii săi de peste hotare, acei moldovenii nu se mândresc cu Republica Moldova, mulți dintre ei își ascund, renunță la identitatea moldovenească; ei nici nu se gândesc să solicite cetățenia moldovenească – un indiciu al faptului că nu vor să aibă nimic în comun cu cel mai sărac stat din Europa și cu țara-mamă care i-a abandonat definitiv.

Ieri am primit de la Adâncata, nordul Bucovinei (Nord-Vestul teritoriului istoric al Principatului Moldovei, actualmente – regiunea Cernăuți din Ucraina) vestea despre vandalizarea bustului lui Mihai Eminescu (care urma să fie  dezvelit sâmbătă, 15.06.2013, la ora 12:00). Autoritățile moldovenești nu au avut nici o reacție (România a reacționat prompt). Desigur, de la autorități care nu au fost capabile să asigure un nivel de trai decent cetățenilor săi – celor din interiorul actualelor frontiere, deoarece au fost preocupate de propria îmbogățire (și s-au îmbogățit: un demnitar recent demis a finanțat aducerea focului haric de Paști, cu un avion!), nu te poți aștepta să își asume slujirea tuturor conaționalilor, inclusiv – sau mai ales! – a celor de peste hotare.

Iar veștile proaste pentru guvernanții moldoveni nu încetează să sosească. De câțiva ani se relatează în mass-media despre localități ale volohilor din Carpații păduroși ai regiunii Transcarpatice din Ucraina, care foarte posibil mai vorbesc limba pe care au vorbit-o Dragoș și Bogdan – voievozii întemeietori ai Moldovei în secolul XIV. Nici un interes din partea actualelor autorități moldovenești, tot așa cum nu au treabă cu conaționalii din satele moldovenești din regiunea Kirovograd din Ucraina sau cu cei din satul Moldavscoe, raionul Krîmsc, ținutul Kraspodar, Rusia. Să te aștepți de la președintele Nicolae Timofti să fie un părinte al națiunii, să se intereseze nu numai de conaționalii aflați de multă vreme peste hotare, dar și de cei care acum părăsesc țara (să stea de vorbă cu ei, să le afle păsul, să încerce să-i ajute fie și cu un cuvânt) e ca și cum ți-ai imagina un film science fiction. Într-o țară lipsită de sens (deoarece pentru cei de la guvernare singurul sens este propria îmbogățire), omul nu are nici o valoare, de aceea conducerea unei asemenea țări nu va avea nici un regret cu privire la exodul concetățenilor săi sau cu privire la faptul că la Adâncata a fost vandalizat un bust al lui Eminescu.

Printre prioritățile Guvernului Filat nu figurează sprijinirea conaționalilor de peste hotare. Dacă până acum Executivul a arătat că i-a abandonat – prin nepăsare – pe cetățenii din țară, de ce ne-am fi așteptat ca guvernanții să se îngrijească de conaționalii de peste hotare? Mulți dintre moldovenii de peste hotare, ca și dintre cătățenii din Republicia Moldova, nu se mândresc cu statul moldovenesc pentru că acesta este unul falimentar, de care tot mai puțini își leagă prezentul și viitorul. Apropiata aniversare a 22-a a Independenței Republicii Moldova este încă un prilej de a constata gravele probleme cu care se confruntă statul (instituțiile care formează sistemul de stat). Este un prilej de a conștientiza faptul că un stat fără sens (un sens legat de toți cei care se identifică moldoveni, din țară și de peste hotare), un stat singurul sens al căruia nu este decât îmbogățirea celor de la guvernare – nu poate decât să degradeze continuu…   

P.S.  Guvernul Ungariei are un periodic electronic oficial, Registrul National, care este trimis fiecărui maghiar din lume, ca sa aibă de citit ceva în maghiara (să nu uite limba), să sim...tă, că nu este singur în lume, și să afle informații de bază (știri) despre Națiunea Maghiară. În registrul din luna aceasta sunt știri și în engleză, din care îți poți face o imagine, cam cum se gandeste la ungurii săi premierul Viktor Orban. Din știri se poate vedea și lobby-ul maghiar american, ce putere are. De ce autoritățile Republicii Moldova sunt atât de înapoiate și... mancurte? Vor trebui să dea răspuns într-o zi. 

Articol scris pentru Moldova.org.

Guvernul are două hibe: suspiciunile de corupție și incompetență

         Sunt persoane ciudate printre noi. La „Publika Report” am spus că responsabilii RM pentru gestionarea conflictului privind zona nistreană lasă de dorit în activitatea lor, deoarece permanent sunt surprinși pe picior greșit, mereu răspund cu întârziere și șters la deciziile luate de Tiraspol, în plus - ei nu cunosc ce înseamnă un proces de mediere, din moment ce declară că așteaptă ca mediatorii și observatorii să adopte o poziție - să rezolve conflictul. Un oponent a ținut un discur privind neadmiterea recurgerii la forță. Dar întrucât discursul său a fost o replică la ceea ce spuneam eu, el ca și cum a proiectat peste cuvintele mele înțelegerea sa privind faptul că alternativa incompetenței este recurgerea la forța armată. Eu nu am spus decât că alternativa incompetenței este competența grupului care participă în cadrul procesului de mediere, respectiv la negocieri. 

            Cred că actualul Guvern are două hibe: prima vizează miniștrii cu dosare penale deschise - fapt care știrbește din credibilitatea întregului Executiv și a partidului căruia aparțin (PLDM); a doua se referă la unii miniștri și șefi de birouri guvernamentale incompetenți. Vladimir Filat și Vladimir Plahotniuc nu vor numi (respectiv nu vor ține) în funcții de conducere, în firmele/companiile lor, persoane incompetente, care nu le aduc rezultate - în domeniul afacerilor: profit. Unele funcții de stat însă, sunt ca și cum ar fi pentru pensionari, puși în ele ca să se odihnească, să călătorească pe la Viena, Dublin ș.a., și de la care nu cer nici un rezultat. În acest timp însă, țara Moldovei pierde în fiecare clipă câte ceva. Și nu se știe dacă va mai putea recupera... 

Legea graniței „RMN”: o nouă încercare de acaparare teritorială

Articol scris pentru Moldova.org: 

Ieri șeful administrației de la Tiraspol, Evghenii Șevciuk, a semnat Legea „Despre frontiera de stat a Republicii Moldovenești Nistrene”, adoptată pe 23 mai de către Sovietul Suprem. În comunicatul de presă al „Președinției” de la Tiraspol se menționează: „Специалисты отмечают, что закон позволяет зафиксировать пределы территории, на которую распространяется  государственный суверенитет ПМР”/„Specialiștii notează că legea permite stabilirea limitelor teritoriului asupra căruia se extinde suveranitatea RMN”. Din această remarcă rezultă clar scopul urmărit de funcționarul de la Tiraspol: preluarea sub controlul administrației „nistrene”, finanțate și sprijinite militar de Federația Rusă, a unor localități asupra cărora în prezent nu „se extinde suveranitatea RMN”, dar care au fost incluse în granițele fâșiei nistrene, în pofida dezacordului vehement al populației acelora. În „lege” s-a făcut trimitere la alte documente referitoare la frontiere, inclusiv la „Constituția RMN”, respectiv se specifică faptul că teritoriul „RMN” include raionul Dubăsari („partea de pe malul stâng” – deci cele șase sate aflate sub jurisdicția RM), de asemenea orașul Bender (cu satul Varnița). Pe harta oficială editată de autoritățile de la Tirapol, în teritoriul RMN mai este inclus satul Copanca, de pe malul drept al Nistrului, care după nistreni face parte din raionul Slobozia.

Faptul că autoritățile nistrene vor să instituie în teren starea de lucruri din hărțile și mințile lor, cu privire la granița „RMN”, este notoriu. De fapt, războiul din 1992 – atât violențele de pe malul stâng – pe platoul Coșnița, cât și cele de pe malul drept – din orașul Bender, au avut drept cauză intenția administrației nistrene de a-și impune controlul – „suveranitatea” asupra Benderului și satelor raionului Dubăsari, de pe malul stâng al Nistrului, prin expulzarea instituțiilor statului moldovenesc. Dacă actualul conflict înghețat va fi reluat într-o formă violentă, cauza unei asemenea evoluții nu poate fi alta decât reluarea de către conducerea de la Tiraspol a acțiunilor de stabilire a frontierei așa cum vor ei, în mod arbitrar, fapt recunoscut chiar în „legea despre frontiera de stat”: „Государственная граница до согласования с сопредельными государствами и закрепления в международных договорах с ними устанавливается Приднестровской Молдавской Республикой в одностороннем порядке” („Până la realizarea unor acorduri cu statele limitrofe și reglementarea în tratate internaționale, frontiera de stat este stabilită de RMN unilateral”).  

Până în prezent autoritățile RM nu au declarat nimic cu privire la această nouă tentativă evidentă de escaladare a situației în zona de conflict și nu au anunțat că au informat ONU și participanții în formatul de negocieri 5+2: OSCE, UE, SUA, Ucraina (care deține președinția OSCE) și Rusia. De ce demnitarii moldoveni sunt permanent depășiți de acțiunile administrației de la Tiraspol? Printre altele, din cauza lipsei profesionalismului angajaților în structurile de stat responsabile de gestionarea conflictului. Demnitarii cu pricina au fost numiți în posturile respective pe baza apartenenței la partidele de guvernământ și nu după criterii privind competența. Recent un blogher a relatat despre întâlnirea pe care a avut-o cu ministrul Reintegrării Eugen Carpov. Printre ideile ministrului, blogherul a consemnat-o și pe aceasta: „Mediatorii (OSCE, SUA, UE) trebuie să-și stabilească o poziție comună privind negocierile soluționării problemelor nistrene”. Dacă e să acordăm încredere blogherului în ceea ce privește autenticitatea reproducerii ideii lui Carpov (ministrul nu l-a dezmințit pe blogher), se pare că E. Carpov nu știe că mediatorii nu trebuie să aibă nici o poziție. Părțile au fiecare poziția sa și negociază pornind de la poziții, interese și necesități. Dacă mediatorii au o poziție (separată sau comună), înseamnă că ei trebuie să devină părți în negocieri și trebuie căutați alți mediatori – neutri, imparțiali și credibili pentru părțile în conflict. Dacă observatorii (UE și SUA) și mediatorii (OSCE, Rusia și Ucraina) au fiecare o poziție, înseamnă că negocierile în formatul 5+2 sunt un simulacru, o farsă, la fel ca și concursurile organizate de actuala/fosta guvernare pentru diferite funcții de stat – inclusiv pentru cele din CCA.

E. Șevciuk a promulgat „legea despre frontieră” după ce recent mass-media au informat că „Autorităţile ucrainene au început să construiască un gard din sârmă pe segmentul transnistrean al hotarului moldo-ucrainean. Gardul este instalat în scopul de a combate contrabanda cu mărfuri”. Personal am susținut punctul de vedere potrivit căruia RM ar trebui să instituie un control riguros pe linia de demarcare din zona de securitate, iar concesiile pe care le-a făcut în cadrul „politicii pașilor mici”, promovată de Șevciuk și prin care a reușit să păcălească demnitarii moldoveni, ar fi trebuit să urmărească obținerea recunoașterii de către conducerea de la Tiraspol a jurisdicției moldovenești asupra Varniței, Copancăi și a satelor de pe malul stâng al Nistului, locuitorii cărora au luptat pentru a-și apăra independența și apartenența la Republica Moldova. Autoritățile moldovenești au avut însă o abordare „globală”, nu una concretă – pe fiecare localitate, deci au vrut totul și nu au obținut nimic. În timp ce autoritățile moldovenești nu au o viziune, respectiv nu știu ce au de făcut, adminitrația de la Tiraspol acționează clar, realizându-și obiectivele. Cu demnitari moldoveni care au o pregătirea profesională și capacitățile de care au dat dovadă, nimeni nu îi poate împiedica pe nistreni să-și atingă obiectivele.

Într-un interviu recent acordat postului Radio Europa Liberă, întrebat dacă „sunt perspective clare ale unei soluții” pentru conflictul privind zona nistreană, Premierul Iurie Leancă a spus: „Nu cred că astăzi cineva raţional şi cu judecată responsabilă s-ar aventura să facă anumite prognoze”. Întrebarea nu viza prognoze sau ghicitul în cafea, ci dorința de a afla de la Prim-ministru dacă Guvernul are o viziune și va acționa în vederea implementării ei. Din păcate, din răspunsurile Premierului a reieșit că Executivul nu are nici viziune, nici politică, nici strategie cu privire la soluționarea conflictului, ca și în celelalte domenii. Tot ceea ce are este, probabil, așteptarea ca mediatorii și observatorii să adopte „o poziție comună” și să rezolve problema. Reportera i-a spus Premierului că „politica paşilor mici este criticată mai mult decât salutată”. Iurie Leancă a răspuns: „În momentul în care voi vedea că există propuneri de paşi mari, dar nu la nivel de teorie, deseori utopică, ci la nivel de paşi cu capacitate de a fi realizaţi şi să vedem exact atunci cum se apropie orizontul de noi, voi spune: «Felicitări!» şi voi insista să i se ofere Premiul Nobel pentru Pace. Deocamdată nu văd astfel de posibilităţi”.

Prim-ministrul nu le vede (propunerile) pentru că nu le solicită din partea mediului academic – a specialiștilor în domeniu. O caracteristică comună a celor incompetenți este că sunt autosuficienți, nu au nevoie de sfaturi de la alții. Pe de altă parte, cei care pot formula soluții la problemele de rezolvarea cărora se ocupă, întotdeauna vor căuta sfaturi și idei la alții, în primul rând la specialiști. 

            http://reintegrare.moldova.org/news/legea-graniei-rmn-o-noua-incercare-de-acaparare-teritoriala-opinie-237289-rom.html

Când Guvernul nu știe ce e de făcut sau despre misiunea unei țări

            În ediția din 3 iunie a emisiunii „Moldova în direct”, de pe postul public de televiziune, întrebat care sunt prioritățile noului Executiv, Prim-ministrul Iurie Leancă a evocat „tradiția instaurată în țările democratice: după ce este instaurat un nou Guvern, primește 100 zile, pe de o parte de respiro, când trebuie să elaboreze aceste obiective, strategii, priorități. Pe de altă parte, în 100 de zile noul Executiv poate demonstra anumite lucruri, în primul rând capacitatea de a acționa, capacitatea de a genera lucruri tangibile, lucruri concrete”. Vorba e însă că pe 30 mai a fost investit de către Parlament un Guvern din care fac parte doar doi miniștri noi (al Culturii și al Transporturilor; alți trei au fost promovați din funcția de vice-ministru, deci s-au afirmat în vechiul Executiv). De ce ar primi 100 de zile „de respiro” și îngăduință un Guvern care, în marea majoritate a membrilor săi, a fost reinvestit? Pe de altă parte, se mai poate remarca ceva în răspunsul Premierului: el și-a început activitatea fără să aibă o viziune clară asupra a ceea ce trebuie făcut. Chiar dacă a vorbit despre eficiența Guvernului, care trebuie să genereze rezultate bune, astfel încât cetățenii să le simtă în viața lor cotidiană, din răspunsul său – că are nevoie de 100 de zile pentru elaborarea obiectivelor și strategiilor – a reieșit că demnitarul nu are o viziune clară asupra a ceea ce trebuie făcut.

De ce Premierul Leancă are dificultăți cu privire la ceea ce are de făcut (nefiind, de altfel, original în raport cu predecesorii săi)? Pentru că Guvernul Leancă nu se axează în activitatea sa pe o misiune a statului moldovenesc, respectiv Executivul nu are o viziune, care rezultă din misiune (relația se prezintă astfel: misiune –> viziune –> politici –> strategii –> tactici –> planuri de acțiuni). Întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundă un Prim-ministru este: pentru ce trebuie să existe statul, Guvernul căruia îl conduce? Un răspuns cât se poate de simplu ar fi: un stat nu există pentru îmbogățirea celor care au acces la putere, în urma utilizării diferitelor metode/promisiuni într-o campanie electorală; un stat există pentru păstrarea și dezvoltarea unui popor: atât din punct de vedere cultural – prin păstrarea și dezvoltarea culturii sale (a limbii, tradițiilor), din punct de vedere economic (prin asigurarea unui nivel de trai decent, adică prin crearea tuturor condițiilor de creștere a veniturilor cetățenilor), și din punct de vedere politic (prin asigurarea respectării drepturilor cetățenilor). Un guvern trebuie să aibă în vedere întreaga comunitate a celor care se declară că aparțin unui popor – atât din interiorul granițelor statului, cât și din afara acestora. Atunci când o țară are o misiune, toți cetățenii săi sunt necesari și utili pentru realizarea acesteia. Nimeni nu își va părăsi țara.

În condițiile în care conducerea politică a Republicii Moldova nu are formulată și asumată o misiune a țării, nu o au nici cetățenii statului – cărora conducerea ar trebui să le-o comunice și care cetățeni ar trebui să se pătrundă de aceasta, să fie însuflețiți în activitatea lor de realizare a unor scopuri comune, naționale. Aceasta este funcția unei conduceri politice – să însuflețească un popor, căci PIB-ul (indicatorul eficienței unui stat) îl face poporul, nu Guvernul. Lipsa misiunii la nivel de Guvern face ca un stat să fie fără sens. Dintr-un asemenea stat cetățenii vor pleca peste hotare. Guvernul trebuie să știe care este sensul statului și să-l comunice poporului prin sistemul de educație, prin mass-media. În RM așa ceva nu există, de aceea asistăm la un exod devastator. Întrucât nu există o misiune formulată a RM, Premierul Leancă are nevoie de 100 de zile pentru stabilirea „obiectivelor, strategiilor”. Dar dacă Premierul nu știe că trebuie formulată misiunea întâi de toate, cele 100 de zile nu îl vor ajuta cu nimic: obiective și strategii în afara unei misiuni, respectiv în afara unei viziuni, vor fi lipsite de temelie.

O țară poate avea o misiune formulată și asumată atunci când oameni de stat se află în funcțiile politice de vârf. Există o deosebire între oameni de stat și oamenii de afaceri care în 2009 au preluat puterea politică în RM. Oamenii de afaceri, care nu sunt oameni de stat, sunt lipsiți de orice simț al datoriei, de ideea de servire a unui popor (ceea ce reprezintă misiunea oamenilor de stat); ei văd propriul popor ca pe un instrument de sporire a veniturilor personale. E ca și cum de Crăciun sacrifică un porc, de Paște sacrifică un miel, iar în restul zilelor – sacrifică poporul: prin prețuri la unele medicamente, de patru ori mai mari decât în Ucraina, prin monopoluri la diferite produse, care fac ca prețurile să fie de câteva ori mai mari decât în statele vecine etc.

Din 30 mai RM este condusă de aceleași personaje, dar în față au fost scoși diplomați. Ca și în cazul raportului oameni de afaceri/oameni de stat, poate exista o deferență între oameni de stat și diplomați. Diplomații pot fi buni la comunicarea de mesaje sau la negocieri, dar pot să nu corespundă cerințelor înaintate oamenilor de stat – pot să fie lipsiți de conștiința unei misiuni a statului, respectiv de viziunea cu privire la dezvoltarea sa. În prezent principala problemă cu care se confruntă RM este lipsa oamenilor de stat în funcțiile de conducere a țării. Nici Președintele, nici Primul-ministru, nici președintele Parlamentului nu au demonstrat că sunt oameni de stat, ci că sunt promotori ai intereselor liderilor de partide. Atunci când în fruntea unui stat se află oameni de afaceri, care acționează fie și prin diplomați, cu greu se poate imagina că un asemenea stat ar avea șanse să se emancipeze.   

Statele care au contat în istorie și cele care contează acum pe arena mondială sunt cele care au avut, respectiv au o misiune. Republica Moldova nu o are. Iar fără o misiune, statul Republica Moldova nu are sens, de aceea cetățenii săi pleacă în acele state, conducerea politică a cărora le oferă un sens, în state cu o misiune.

Evident, actualilor demnitari le este greu să fie oameni de stat într-o țară în care nu există asemenea tradiții. Ei ar putea să apeleze la comunitatea științifică în vederea formulării misiunii țării. Dar problema este că cei care nu sunt oameni de stat nu pot avea – prin definiție – asemenea preocupări…

           [Articol scris pentru portalul Moldova.org]

Comunitatea maghiară din Cluj – un exemplu pentru comunitățile moldo-române de peste hotare

            Articol scris pentru Moldova.org: 

7 iunie 2013, ziua în dimineața căreia am ajuns la Cluj, a fost una plină de evenimente. Cluj-Napoca este o adevărată capitală culturală europeană. Era în desfășurare Transilvania International Film Festivalul (TIFF, 31.05 – 9.06 2013). La 17.00 urma să înceapă pe stadionul municipal Cluj Arena concertul formației „Deep Purple” (la care au participat peste 20 000 de persoane). Concomitent, la Cluj avea loc Săptămâna Cărții Maghiare (6-9 iunie). Am fost invitatul Clubului Media „Corbul Alb” și al Editurii cu aceeași denumire la evenimentul în cauză.   

La Catedra Relații Internaționale a FRIȘPA, USM, se acordă o atenție specială temei integrării minorităților etnice în societatea unui stat. Avem un curs în programul de Masterat – „Integrarea minorităților etnice: norme și practici europene” – pe care l-am elaborat și l-am predat pentru prima oară în anul universitar care se încheie. Pentru Republica Moldova exemplele statelor cu minorități etnice integrare sunt de urmat, deoarece situația în acest domeniu, în statul moldovenesc, lasă mult de dorit. România era un exemplu pozitiv pe care îl dădeam studenților mei, iar invitația pe care am primit-o și vizita la Cluj, mi-au oferit șansa să cunosc pe teren situația comunității maghiare din acel municipiu.   

Ceea ce am văzut la Cluj-Napoca m-a impresionat, pentru că am comparat cele văzute în capitala Transilvaniei cu situația din Cernăuți, nordul înstrăinat al Bucovinei. Strada Matei Corvin – una dintre zonele pietonale din Cluj – era împânzită cu tarabe ale editurilor de carte în limba maghiară. Spre seară pe o scenă improvizată a început un program artistic în limba maghiară cu participarea unor actori, interpreți și oameni de cultură. Am văzut o comunitate la ea acasă, bucurându-se de ceea ce este, fiind demnă de ceea ce reprezintă și bucuroasă de ceea ce oferă celorlalți. Tarabele cu carte maghiară au fost expuse în preajma clădirii Universității private „Sapientia”, cu predare în limba maghiară, care activează din 2001 și are facultăți nu numai în Cluj, ci și în Târgu-Mureș și Miercurea Ciuc. La Universitatea de Stat Babeș-Bolyai de asemenea există grupe cu predarea în limba maghiară. TVR Cluj-Napoca are programe în limba maghiară.

Szabó Csaba, fondator al Clubului Media „Corbul Alb”, director al Editurii cu același nume, tot el redactor în redacția de limbă maghiară a TVR Cluj, cel care m-a invitat în numele Clubului Media și al TVR Cluj, mi-a spus că situația minorității maghiare nu este la fel în toată Transilvania. În cele trei județe ale secuimii (Mureș, Covasna și Harghita) există etnici maghiari (secui) care nu cunosc limba română tot atât de bine ca maghiarii din alte județe, inclusiv cei din Cluj. „Voi în Cluj trăiți cu românii, iar noi în Târgu Mureș – lângă români”, i-a spus o dată un prieten din Târgu Mureș. Probabil, aceasta și este esența procesului de integrare a unei comunități etnice minoritare – să fii cu, nu doar lângă majoritate. Szabó Csaba consideră că în Cluj nu ar fi putut avea loc ciocniri violente (între aparținători la comunitățile maghiară și română) ca cele din Târgu Mureș, din 1990. Cred că este un fapt incontestabil: pe cât este de integrată o comunitate etnică într-o societate, pe atât scade riscul unor conflicte, respectiv ale unor ciocniri și violențe interetnice.

La cele două manifestări la care am participat i-am felicitat pe cei prezenți pentru dragostea pe care o au față de limba maternă și față de cultura căreia aparțin. Le-am spus că sunt impresionat de ceea ce am văzut la ei mai ales gândindu-mă la situația conaționalilor mei din Ucraina, acolo unde unii (atât dintre cei care se identifică moldoveni, cât și dintre cei care se identifică români) solicită ca în școlile în care încă din perioada sovietică s-a predat în limba moldovenească/română să se deschidă clase cu predarea în limba ucraineană. Părinții moldoveni/români își justifică cererile prin inexistența unor universități sau facultăți cu predarea în limba română (cu excepția celei de Litere de la Universitatea din Cernăuți, la care jumătate din cursuri sunt predate în ucraineană). Nu există la Cernăuți, Noua Suliță sau Reni nici posibilitatea de a tipări carte în limba maternă a conaționalilor noștri (cum pot tipări maghiarii din Cluj), nu există librării de carte moldovenească/românească.

Szász Péter, reprezentantul unui partid al maghiarilor din România, mi-a spus ceva la care subsemnez: cel care își iubește propriul popor iubește și celelalte popoare. Din dragostea sa pentru poporul maghiar, Szász Péter, alături de un grup de colegi, organizează anual un eveniment cultural pe care l-au denumit „Zilele culturale maghiare din Cluj”, care se desfășoară timp de o săptămână la mijlocul lunii august. „Prin acest eveniment vrem să arătăm populației majoritare cine/ce suntem noi”, mi-a spus Péter. Acel festival este o punte de legătură între comunitatea maghiară și celelalte comunități din Cluj-Napoca. Secretul unei bune conviețuiri multi/interetnice este comunicarea, în special culturală – prin intermediul muzicii, artei etc.

M-a impresionat că la una dintre cele două acțiuni culturale la care am participat a venit și a luat cuvântul primarul (român) din Aiud, Mihai Horaţiu Josan. În localitatea pe care o reprezintă locuiesc sub 20% etnici maghiari, dar administrația publică locală acordă o importanță sporită comunității maghiare.  Colegiul Național Bethlen, un simbol al Aiudului, este cel care a obținut finanțarea necesară înaintea unor licee cu predarea în limba română din localitate, care necesită și ele renovare sau restaurare.

Am plecat de la Cluj cu gândul că o comunitate etnică minoritară nu poate să dispară atâta timp cât cei care o constituie își iubesc limba și cultura, și atâta timp cât luptă pentru respectarea drepturilor lor. Minoritatea maghiară din România este un exemplu pentru minoritatea moldo-română din Ucraina, atât în ceea ce privește integrarea, cât și în ceea ce privește conservarea și dezvoltarea propriei culturi. Desigur, un rol deosebit de important îl are și țara mamă – pentru comunitatea maghiară – Ungaria, care sprijină conaționalii de peste hotare. Republica Moldova nici nu se compară cu statul ungar în ceea ce privește interesul pentru comunitățile conaționalilor de peste hotare și spijinul acordat acelora. Probabil, încă mai trebuie să treacă mult timp până când autoritățile de la Chișinău vor fi capabile să înțeleagă că: un stat nu există pentru îmbogățirea celor care au ajuns la putere, în urma utilizării diferitelor metode într-o campanie electorală; un stat nu există, în ultimă instanță, nici pentru îmbogățirea cetățenilor săi din interiorul frontierelor (deși acesta trebuie să fie un deziderat permanent al guvernanților); un stat există pentru păstrarea și dezvoltarea unui neam (în primul rând, a culturii sale – a limbii, tradițiilor ș.a.). Ar putea părea șocant și incredibil pentru guvernanții de la Chișinău, dar cei (puțini) dintr-un neam, aflați peste hotarele politice ale statului de care sunt legați prin nume, sunt primii care trebuie ajutați de țara mamă să-și păstreze și dezvolte cultura, etnicitatea și nu în ultimul rând afacerile. 

Guvernul Leancă: în folosul cui?

            Articol scris pentru Moldova.org:            

În luarea sa de cuvânt la ceremonia de investire a Guvernului Leancă, ieri, peședintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a spus: „Vreau să vă rog, domnule Prim-ministru și domnilor miniștri, să vă tratați cu maximă responsabilitate activitatea de acum înainte. Oamenii așteaptă schimbări din partea dumneavoastră. Schimbări în bine. Prioritatea acestui Guvern trebuie să fie oamenii”. Timofti a mai adăugat: „Ei așteaptă. Unde nu te duci în țară, toți așteaptă schimbări în folosul omului”. Prin aceste declarații, care pot fi calificate drept curajoase, Președintele a arătat că fostul Guvern nu a fost în folosul oamenilor – societății, ci în folosul altcuiva. Într-adevăr, cetățenii acestei țări își doresc demnitari care să activeze în vederea ridicării nivelului de trai al celor mulți, nu guvernanți care, atunci când se află în birouri, se gândesc ce întreprindere să mai preia sau să achiziționeze și „aranjază” cu colegii de partid sau alianță – tot ei, șefi ai Inspectoratului Fiscal și ai Vămii – eschivarea de la plata impozitelor a întreprinderilor lor, sau eschivarea de la plata taxelor vamale a importurilor și exporturilor firmelor lor.

Dacă fostul Guvern nu a fost pentru oameni, așa cum reiese din discursul de ieri al Președintelui Timofti, de ce membrii fostului Executiv, cu patru excepții, s-au regăsit în noua componență a Adminsitrației Publice Centrale? Dacă și-au format anumite deprinderi în muncă, din 2009 până în prezent, vor putea ei oare să se debaraseze peste noapte de acelea și să activeze, de acum încolo, în folosul oamenilor? Cred că Președintele N. Timofti, în discursul său, în calitate de șef al statului, nu ar fi trebuit să se limiteze la a-i încuraja pe miniștri să lucreze în folosul oamenilor, ci să garanteze în fața societății că noul Guvern, format din miniștri vechi, va fi unul nou în mentalitate, abordări și practici. Să garanteze că lupul și-a schimbat nu numai părul (nu se mai numește Alianța pentru Integrare Europeană, ci Coaliția Pro-Europeană), ci și năravul.

Desigur, N. Timofti nu poate da asemenea garanții. Din simplul motiv că nici el, de departe, în funcția pe care o ocupă, nu activează în folosul oamenilor, ci în folosul partidelor care l-au ales Președinte. Ne-am fi așteptat din partea sa, ca din partea unui părinte al națiunii, să se implice permanent în conflictele dintre partidele fostei AIE și, în calitate de mediator, să fi contribuit la depășirea în fașă a tuturor neînțelegerilor. Dar întrucât domnul Timofti se simte obligat nu în fața cetățenilor, ci în fața partidelor de la putere, pentru postul pe care îl ocupă și pentru apartamentul pe care l-a primit (în vederea asigurării unor condiții mai bune angajaților Serviciului Pază de Stat), el s-a jenat să intervină, făcându-l foarte vizibil pe purtătorul său de cuvânt, cu mesaje generale și care nu obligau la nimic.       

Dincolo de toate aceste considerente, cuvintele Președintelui Timofti la ceremonia de depunere a jurământului de către membrii Guvernului trebuie reținute și miniștrii urmează să dea socoteală, indiferent cât își vor ocupa funcțiile, pentru ceea ce vor face: activitatea lor trebuie să se răsfrângă nu în sporirea averilor personale, ci în creșterea nivelului veniturilor populației, în creșterea numărului locurilor de muncă, în revenirea acasă a concetățenilor care au fost obligați să plece peste hotare în căutarea locurilor de muncă ș.a.. Pe scurt, Guvernul Leancă trebuie să fie în folosul oamenilor – al societății, nu în folosul personal și al partidelor care și-au pus oamenii săi în funcții ministeriale.  

P.S. Pentru obiectivitate, țin să menționez că la sfârșitul ceremoniei, Președintele Timofti a lăudat fostul Executiv, spunând: „Guvernul precedent a depus o muncă mare. Și succesele au fost vizibile. De aceasta m-am convins fiind peste hotare și aici în țară, întâlnindu-mă cu diferiți conducători din Uniunea Europeană, din alte structuri europene, din alte state, care au apreciat munca fostului Guvern (…)”. Noi, cetățenii acestei țări, ne dorim ca Președintele Timofti și noi cu toții, să ne convingem că Guvernul „a depus o muncă mare” din aprecierile oamenilor din țară, nu din cele ale oficialilor străini, cărora membrii Guvernului moldovenesc le-au spus că RM e o poveste de succes, și care oficiali străini, apoi, au lăudat Guvernul la întâlnirile pe care le-au avut cu Timofti…