The following text was prepared for
the regional conference dedicated to the international day of cultural
diversity for the dialogue and development, organized by the Moldovan Office of
UNESCO, which took place at 20-22 May 2005 in Chisinau. The author’s thesis is that
since the beginning of the existence of the Moldovan state (1359), it was
multiethnic and a multicultural one. This fact influenced the mentality of the
majority of the Moldovan state population in a way that from that time the
majority has been showed respect and tolerance toward the ethnical minorities.
The difference between the Moldovan case and the cases of other European
countries is that in Moldova, from the beginning was created a national
conscience, in the modern meaning of the expression which was common to all the
ethnical communities into the state’s borders. In the article was analyzed “The
National Policy Concept of the Republic
of Moldova”
adopted in 2003 by the Moldovan Parliament, and which has some controversial
moments. Also, the author explains how some actual ethnic minorities
(especially the Gagauzian one) came in Moldova
and which are theirs origins.
O temă importantă din cadrul domeniului
ştiinţific al relaţiilor internaţionale o reprezintă cooperarea dintre
popoarele lumii în plan cultural. UNESCO este organizaţia internaţională care
acordă acestei teme o atenţie sporită. Recent la
Chişinău a avut loc o conferinţă regională a
UNESCO consacrată Zilei Internaţionale a Diversităţii Culturale pentru Dialog
şi Dezvoltare. La conferinţă au participat reprezentanţi din Armenia, Georgia,
Azerbaidjan, Ucraina, România, Belarus, Moldova ş.a., care au prezentat o
tematică diversă cu privire la diversitatea culturală şi dialogul culturilor:
salvgardarea patrimoniului minorităţilor, tradiţiile etno-folclorice, limbile
etniilor minoritare, prezervarea mănăstirilor vechi, aspecte comune privind
mitologia popoarelor, rolul mass-media în reflectarea diversităţii culturale ş.a.
Printre comunicările prezentate la conferinţă s-a înscris şi cea menţionată mai
jos, dedicată comunicării interculturale, în speţă – cazului Republicii
Moldova.
Importanţa temei diversităţii în relaţiile
internaţionale rezultă inclusiv din motto-ul Uniunii Europene: „Unitate în
diversitate”. Problema comunicării interculturale este însă la fel de
importantă în cadrul fiecărui stat în parte. Mai mult decât atât, un stat se va
manifesta cu atât mai bine pe plan internaţional şi va avea o imagine cu atât mai
pozitivă, cu cât îşi va asigura dialogul intercultural în interior şi
cooperarea comunităţilor etnice conlocuitoare. Cred că Republica Moldova, în
pofida conflictului din estul teritoriului său, care nicidecum nu este unul
interetnic, ci unul interstatal, ruso-moldovenesc, poate servi drept un bun
exemplu în ceea ce priveşte asigurarea unei comunicări interculturale
eficiente, cu rezultate benefice pentru toate comunităţile etnice din ţară.
Una dintre principalele realizări ale
omenirii, pe care o putem constata fără tăgadă la acest început de secol şi
mileniu, este faptul că a învăţat toleranţa. Atât indivizii, în societăţile
dezvoltate, sunt toleranţi, respectând drepturile şi libertăţile celorlalţi,
cât şi virtualele entităţi colective etnice au devenit tolerante şi utilizează
dialogul pentru a-şi promova şi apăra interesele. Desigur, astăzi, deşi numărul
locuitorilor planetei este ca niciodată în creştere, numărul războaielor scade
în progresie geometrică inversă. Acesta este semnul maturizării popoarelor
planetei. În orice caz, astăzi este tot mai greu de imaginat o situaţie în care
un popor va declanşa un război împotriva altuia pentru a-i ocupa teritoriul,
pentru a-l extermina. Sau este greu de imaginat situaţii în care în cadrul unui
stat se comite un genocid împotriva vreunei minorităţi (cazurile relativ
recente din fosta Iugoslavie, Timorul de Est sau din Sudanul de Sud par să fie
extrase dintr-un film de groază care nu are legătură cu realitatea de astăzi).
Populaţia majoritară a Republicii Moldova
se aliniază în acest context la naţiunile Europei Occidentale, unde toleranţa,
asigurarea condiţiilor pentru păstrarea specificului minorităţilor culturale au
atins un grad mult ridicat în istoria omenirii. Considerăm că în cazul
populaţiei majoritare a Republicii Moldova, putem vorbi chiar despre o vocaţie
a toleranţei faţă de diversitatea culturală a minorităţilor etnice. Această
vocaţie este produsul unor condiţii istorice specifice. Spre deosebire de
statele din centrul şi estul Europei, care au fost create fiecare în parte de
câte un popor titular (denumirea poporului trecând în denumirea ţării),
formarea statului moldovenesc medieval se aseamănă întrucâtva cu formarea SUA.
Este unanim recunoscută în istoriografie legenda descălecării Ţării Moldovei de
către români din Maramureş. Simion Dascălul, unul dintre comentatorii
„Letopiseţului Moldovei”al lui Grigore Ureche, menţionează faptul că „este
făcută ţara den doao limbi, de rumâni şi de rusi [rusini/ruteni]” [1].
B.P.Hasdeu ne oferă o informaţie interesantă: conform documentelor pe care le-a
cercetat, încă în 1350 la
Botoşani exista o biserică armenească, adică
înainte de înfiinţarea statului moldovenesc, la 1359 [2]. Nicolae Iorga
menţionează că voievodul maramureşean Bogdan, întemeietorul Moldovei, „capătă o
curte de piatră de la saşii din Baia” [3] – prima capitală moldovenească. Adică
oraşul Baia nu a fost întemeiat de românii [valahii] maramureşeni, ci a existat
înainte, fiind locuit de saşii originari din Germania.
De la începuturile statului medieval
moldovenesc pe teritoriul ţării au conlocuit în pace, care este o consecinţă a
comunicării interculturale, reprezentanţii diferitelor etnii din statele
limitrofe şi nu numai. Ca şi în cazul SUA, în Moldova nu a existat şi nu există
o etnie titulară. În „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova” [4],
document adoptat de Parlamentul de la
Chişinău, este utilizat în mod greşit
termenul de „naţionalitatea fondatoare”, care sunt moldovenii, alţii decât
„ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii (sic?), beloruşii,
ţiganii (romii), polonezii şi alţii”. În accepţiune modernă,conceptul de
„naţionalitate” semnifică cetăţenia locuitorilor dintr-un stat, respectiv
apartenenţa totalităţii cetăţenilor la un stat (după cum se poate constata uitându-ne
în buletinele de identitate moldoveneşti, unde găsim traducerile pentru
„cetăţenie”: „grajdanstvo/nationality”), fără a se ţine seama de originea lor
etnică. Românii, majoritari în RM, au venit aici de peste Carpaţi, ucrainenii
(rutenii) au venit din Galiţia şi Podolia, bulgarii şi găgăuzii au venit de la
sud de Dunăre. În Moldova nu există o „naţionalitate”(a se citi „etnie”
titulară). Nu există o etnie care să-şi fi transferat denumirea (etnonimul)
peste denumirea ţării.
Credem că această asemănare cu SUA este un
avantaj pentru ţara noastră. Nici una dintre comunităţile etnice din Moldova nu
are vreun temei pentru a manifesta naţionalism sau vreun sentiment de orgoliu,
superioritate datorată aşezării înaintea altora pe acest pământ (iar dacă
cineva are asemenea idei, el este victima unei iluzii sau dezinformări). De la
bun început statul moldovenesc a fost unul multicultural, iar succesul
extinderii centrului de putere al românilor lui Bogdan spre sud până la
Marea Neagră s-a datorat unei comunicări interculturale
eficiente cu celelalte comunităţi etnice de pe teritoriul istoric al Moldovei
medievale. Este clar că dacă nu exista acea pace provenită din dialogul
intercultural, nu ar fi fost posibilă înflorirea statului moldovenesc sub
Alexandru cel Bun, sub Ştefan cel Mare sau sub Vasile Lupu. Teoria existenţei
unei etnii/”naţionalităţi” moldoveneşti, fabricată cu ocazia creării la 12
octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti
(transnistrene) în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din
componenţa URSS şi care, din păcate a fost consfinţită în „Concepţia politicii
naţionale a Republicii Moldova” ar putea să creeze disensiuni interetnice
într-un mediu în care astfel de disensiuni nu au avut loc niciodată. Din
fericire, „Concepţia...” rămâne un „document” mort, neluat în seamă de nimeni.
Dacă aş fi un etnic ucrainean sau găgăuz din RM, aşda în judecată Parlamentul
ţării pentru adoptarea acestui document întrucât prin acesta este confiscat
toponimul „Moldova” de o comunitate etnică – cea a românilor care au întemeiat
statul medieval moldovenesc. Am vorbit cu diverşi cetăţeni ai RM, de etnie
rusă, găgăuză etc. pe care i-am întrebat „drept cine vă declaraţi când mergeţi
sau dacă aţi merge în străinătate?”. Nimeni dintre cei cu care am vorbit nu
s-ar denumi „moldoveni”, ci „ruşi”, „găgăuzi” etc., deşi sunt conştienţi de
faptul că sunt cetăţeni ai RM şi ar putea să se declare„moldoveni”. Totuşi, ei
nu vor să o facă pentru a nu fi confundaţi cu „etnia moldovenească”.
Din cauza teoriei false conţinută în
„Concepţie...”, cetăţenii RM nu se conştientizează ca o „naţiune” (totalitate a
cetăţenilor unui stat). Teoria„etniei moldoveneşti”, prin care românii din RM
au confiscat denumirea generică, statală, geografică de „moldoveni” îi face pe
reprezentanţii celorlalte etnii de la noi să se simtă „oaspeţi”, „venetici”,
atunci când de fapt şi românii sunt venetici pe teritoriul RM. De fapt însă,
toţi cetăţenii RM sunt egali, aşa cum se întâmplă în SUA, unde nu există o
etnie americană, ci o naţiune, ce îi cuprinde pe toţi cetăţenii, indiferent de
etnia căreia aparţin. Dacă aş fi un etnic minoritar din RM, le-aş sugera
autorilor „Concepţiei...” să se denumească etnici nistreni sau etnici marţieni,
oricum, dacă nu vor să-şi asume identitatea etnică a lui Bogdan şi a celorlalţi
întemeietori ai statului moldovenesc, dar să nu atenteze la denumirea de
„moldoveni”, care nu este un etnonim, ci denumirea naţiunii moldoveneşti (a
totalităţii comunităţilor etnice care conlocuiesc pe teritoriul RM). Adoptarea
„Concepţiei...” este cu atât mai ciudată cu cât este opera recentă a unui
Parlament cu o majoritate comunistă. Condiţiile istorice din RM le ofereau
toate premisele pentru a promova internaţionalismul. Eurocomuniştii de la
Chişinău însă au născocit un naţionalism
moldovenesc etnic, aşa cum se întâmpla în secolul XIX. Dar noi acum vrem să ne
integrăm într-o Europă a secolului XXI, unde pe primul loc se pune conceptul
de„naţiune” şi abia apoi se vorbeşte de „etnie”, cu atât mai puţin s-ar vorbi
de o etnie inexistentă.
Populaţia majoritară a RM, vorbitoare a
limbii române, pare să nu fi luat în seamă „Concepţia...”. Pentru cei mai mulţi
dintre cei ce constituie această majoritate nici nu contează denumirea etniei
căreia aparţin. Ei ştiu că sunt cetăţeni ai acestui stat, ei îşi păstrează
tradiţiile şi obiceiurile, limba străbunilor şi respectă valorile
conlocuitorilor de alte etnii. Cu toţii trăim într-un stat care îşi trage
denumirea de la un râu – Moldova. Cu toţii suntem moldoveni, indiferent de
etnia din care facem parte. Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt imposibil de
găsit în Moldova familii în care să nu se fi înregistrat căsătorii mixte. Toate
aceste considerente îmi permit să conchid că populaţia majoritară a RM are o
vocaţie a comunicării interculturale. Pe teritoriul RM toate comunităţile
etnice care respectă legile statului se bucură de toate drepturile. Moldova
poate şi trebuie să valorifice acest potenţial al diversităţii culturale, al
păcii şi al unei comunicări interculturale remarcabile.
Am trecut în revistă până aici câteva din
condiţiile istorice în care s-a manifestat vocaţia comunicării interculturale
la populaţia majoritară a RM. Punctul de pornire l-a constituit anul 1359 –
momentul primei consemnări a existenţei statului medieval moldovenesc. Dupa cum
se ştie, români din Maramureş au întemeiat ţara noastră, populând-o de la nord,
de pe valea râului Moldova până la
Marea Neagră. Vocaţia comunicării
interculturale la români are, însă, o vechime mai mare decât perioada de la
1359 până acum. Cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin) au denumit
întemeierea Moldovei ca fiind o a doua descălecare a strămoşilor lor. Prima
descălecare s-a produs în 101–106 d.H., când împăratul Traian l-a înfrânt pe
regele dacilor Decebal. Pentru a-şi întări dominaţia în Dacia Felix, provincia
romană a fost populată cu cetăţeni romani de pe întreg cuprinsul Imperiului,
aparţinând celor mai diverse etnii. Pe teritoriul Daciei s-au păstrat, însă,
până astăzi elemente etnice ale dacilor. Pe columna traiană pot fi văzuţi daci
îmbrăcaţi în portul popular „românesc”, cu căciulele specifice ţăranilor
români. Folclorul din toată regiunea balcanică are multe asemănări, ceea ce
denotă existenţa unui fond tracic comun la toate popoarele balcanice.
Acest fond exprimat în cântece şi dansuri
populare s-a păstrat, deşi nu s-a păstrat limba dacilor. Cred că şi românilor
li se potriveşte, cu datele preliminare specifice lor, teoria lui Nicolae Iorga
privitoare la originea găgăuzilor. Marele savant considera că găgăuzii sunt o
comunitate de greci dintr-o zonă de pe peninsula Asia Mică. După ce au fost
cuceriţi de turci, li s-a impus să nu mai vorbească în limba greacă, cu
ameninţarea că celor ce vor fi auziţi că încalcă legea respectivă li se vor
tăia limbile. Multora li s-au tăiat, ei devenind gângavi şi turcii i-au numit
pe toţi „găgăuzi”, ceea ce însemnă „gângavi” şi îi denumeau astfel chiar şi
atunci când grecii de teama torturilor şi-au uitat limba în decursul câtorva
generaţii, vorbind numai turceşte. Dar otomanii nu s-au mulţumit doar cu atât,
ci au încercat să-i forţeze pe grecii turcizaţi să se convertească la
Islam. Atunci vechii creştini nu au mai
rezistat şi s-au deplasat pe teritoriul Bulgariei, care făcea parte din
imperiu, unde îşi puteau pune în practică viaţa religioasă creştin-ortodoxă.
Deşi mulţi cercetători nu acceptă această teorie, personal o consider veridică,
întrucât nu a existat vreodată un popor turcic, dintre toate care au fost
musulmane, ce să-şi fi abandonat mahomedanismul. Aceasta pentru că instituţia
de cult islamică are un mecanism de apărare bine pus la punct: un musulman care
îşi părăseşte confesiunea este exclus din familie şi comunitate. Un musulman
îşi va converti o soţie de altă religie, dar o musulmană nu se va căsători
decât cu un musulman.
Găgăuzii sunt creştini, pentru că aşa au
fost de la început şi nu pentru că s-ar fi convertit cândva, când se numeau
oguzi, de la
Islam la Creştinism. Dacii, ca şi grecii din
Asia Mică, şi-au pierdut limba. Dacă grecii în cauză şi-au dobândit o identitate
culturală turcă, dacii, împreună cu toţi coloniştii veniţi din Imperiul Roman,
şi-au dobândit o identitate latină sau romană. Chiar etnonimul de „români” are
o semnificaţie specială. În fond, este vorba de apartenenţa locuitorilor de pe
teritoriul provinciei Dacia Felix la
Imperiul Roman, prin statutul de cetăţeni ai
Romei. Este un caz deosebit în istoria omenirii când o comunitate etnică
actuală îşi trage numele de la denumirea cetăţeniei pe care o posedau strămoşii
lor. Strict vorbind, populaţia Daciei Felix, atât dacii, cât şi ceilalţi
colonişti, şi-au pierdut identitatea etnică, dobândind o identitate culturală
(lingvistică) latină (romanică). S-a mai păstrat puţin din identitatea etnică
dacică, sub formă de tradiţii şi obiceiuri. Dar acestea sunt o mică parte din
ceea ce a însemnat identitatea etnică dacică. Stricto sensu, noţiunea de
„români” nu defineşte o etnie, ci o naţiune – o comunitate de persoane care au
aceeaşi cetăţenie (romană). Astfel se poate afirma că românii s-au născut de la
început ca o “naţiune” şi nu ca o etnie. În acest sens, cred că după cum
crearea statului medieval moldovenesc s-a asemănat cu crearea SUA şi respectiv
formarea naţiunii moldoveneşti s-a asemănat cu formarea naţiunii americane, la
fel, fondarea naţiunii române s-a asemănat cu fondarea naţiunii americane.
Există pe planetă comunităţi umane unde
primează naţionalul/cetăţenescul asupra etnicului. Acesta este cazul
americanilor şi tot mai mult al francezilor, englezilor şi al altor popoare. În
fond, românii, moldovenii sunt „americanii” Europei. În comunitatea umană în
care naţionalul/cetăţenescul prevalează asupra etnicului există o comunicare
interculturală eficientă. Aceste comunităţi au o vocaţie a comunicării
interculturale, a stimulării şi promovării diversităţii culturale. Iar
moldovenii sau românii se înscriu în rândul acestui fel de naţiuni.
Note:
- Ureche Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. –
Chişinău: Editura Literatura artistică, 1988, p. 66.
- Hasdeu B.P. Istoria toleranţei religioase în
România. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1992, p. 54.
- Iorga Nicolae. Istoria lui Ştefan cel Mare. –
Bucureşti: Editura Pentru Literatură, 1966, p. 18.
- Concepţia politicii naţionale în Republica
Moldova // Monotorul Oficial al Republicii Moldova. – 2004. – Nr. 1-5 din
1 ianuarie. – P. 48.
Articol
publicat în „Studii Internaționale. Viziuni din Moldova”, publicație periodică
științifico-metodică, Vol. III. Nr. 2, 2007, p. 32-37.
http://rudocs.exdat.com/docs/index-317077.html?page=3
