Grădină din povești

Patrioți ai Patriei cerești,

Pe pământ noi locului ne ținem.

Te-îngrijim, grădină din povești - 

Țară căreia îți aparținem. 

Țară plină de odoare

Țară plină de odoare,
Meleag tainic, legendar,
Grădină ce dă în floare,
Primăvara, iar și iar.
 
Neam de viță vitejească,
La cele sfinte râvnitor.
Haru-n inimi să-ți sporească,
Pe pământu-ți roditor!

Ești o floare

Ești o floare înflorită,
Ești o pasăre în zbor.
Ești lumină cristalină,                          
Un apus răcoritor.
 
Ești ușoară precum gândul,
Zveltă precum luna nouă.
Dimineața, pe o floare - 
Picătura cea de rouă.

Dulcea mea

Ești sunet de vioară,
Iz de primăvară.

Ești un lung fior,
De dor netrecător.

Zbori ca o rândunea,
Iubita, dulcea mea.

Republica Moldova în contextul tranziţiei la noua ordine mondială: riscuri şi ameninţări

         Articol prezentat sub formă de comunicare la conferința științifică internațională cu genericul: „Evoluţia ştiinţei militare în contextul noilor ameninţări la securitate naţională şi regională”, (17 decembrie 2020, Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, Chișinău). 

Abstract: 

At the contemporary stage, takes place a process of transition from the unipolar world order, with the US hegemony, to the multipolar one, with China and Russia as emerging world powers. There is also an activation of Turkey, which promotes a policy of pan-Turkism in Azerbaijan and Central Asia republics, but also a policy of pan-Islamism in Arab states (especially in North Africa – for example in Libya). Tensions between the West (NATO and EU) and the Russian Federation in the Eastern European region have a negative impact on the national security of the Republic of Moldova, which must find the optimal formula for ensuring security.

Keywords: Security, Eastern Europe, Russia, USA, Republic of Moldova.

 

Rezumat:

La etapa contemporană are loc un proces de tranziţie de la ordinea mondială unipolară, cu SUA hegemon, la cea multipolară, cu China şi Rusia ca puteri mondiale emergente. Se observă şi o activizare a Turciei, care promovează o politică de panturcism în Azerbaidjan şi republicile din Asia Centrală, dar şi o politică de panislamism în state arabe (mai ales în nordul Africii – de exemplu în Libia). Tensiunile dintre Occident (NATO şi UE) şi Federaţia Rusă în regiunea Europei de Est au un impact negativ asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova, care trebuie să găsească formula optimă de asigurare a securităţii.

Cuvinte cheie: Securitate, Europa de Est, Rusia, SUA, Republica Moldova. 

 

Introducere

În ultima perioadă de timp, în domeniul Studiilor de Securitate, atât în Republica Moldova, cât şi peste tot în lume, este larg acceptată ideea, că la etapa contemporană are loc un proces de tranziţie de la ordinea mondială unipolară, stabilită la sfârşitul Războiului Rece, cu SUA hegemon, la cea multipolară, cu China şi Rusia ca puteri mondiale emergente. Acest proces avansează rapid, astfel că în prezent se poate admite că este în plină constituire o ordine mondială tripolară, cu referire la triunghiul Washington – Pekin – Moscova. Dar se dezvoltă și alte puteri regionale, de dimensiuni mai mici, care vor deține şi ele zone de influență mai mici, în măsura în care vor fi tolerate de marii actori (deci se vor dezvolta sub umbrela de protecţie a unuia dintre cei mari). Cei trei poli mondiali de putere pot fi calificaţi drept imperii: atât SUA [2, p. 40], China cât şi Rusia au câte o istorie care reflectă calea parcursă de fiecare dintre aceste state, care, extinzându-se până la dimensiunile actuale, au devenit imperii. În 1991 Rusia a pierdut cele 14 republici unionale, care au făcut parte din imperiul sovietic. Totuşi, Rusia rămâne cel mai mare, ca întindere, stat din lume. Structural, statele – imperii pot fi prezentate ca entităţi cu un centru puternic (o metropolă), un spaţiu larg în interiorul graniţelor statale, care adesea cuprinde mai multe provincii cu diferite popoare minoritare în imperiu, iar dincolo de graniţele statale un stat-imperiu mai deţine un spațiu de securitate (de amortizare a unor eventuale atacuri din exterior), care cuprinde mai multe state satelit (cu guverne subordonate centrului de putere şi care constituie un spaţiu economic – de liber schimb – comun). În perioada Războiului Rece URSS a deţinut controlul asupra statelor din centrul şi estul Europei, dar a încercat să-şi formeze asemenea sateliţi – state cu guverne subordonate Moscovei – şi în alte regiuni (Afganistanul este un exemplu nereuşit al unei asemenea încercări).

SUA încearcă să-şi păstreze poziţiile geopolitice, prezenţa sa peste tot în lume – moştenire încă din epoca Războiului Rece, caracterizată de o ordine mondială bipolară, dar şi din perioada ulterioară, când SUA au rămas singura superputere, deci când se impusese o ordine mondială unipolară. China şi Rusia încearcă, pe de altă parte, să-şi consolideze sferele lor de influenţă, încercând să împingă Statele Unite din regiunile lor limitrofe. Sunt și alte state care pretind la statutul de poli de putere emergenţi în cadrul ordinii mondiale multipolare. În acest sens, pot fi enumerate: India, Brazilia, Republica Sud-Africană – state membre ale grupului BRICS, dar și Iranul, Japonia – un stat care s-a afirmat de mai multă vreme, în perioada Războiului Rece devenind a doua putere economică din lume.

Se observă şi o activizare a Turciei. Deşi este membru al NATO, ea dă semne că nu s-ar mai supune totalmente comandamentului Organizaţiei Nord-Atlantice. Ankara promovează o politică de panturcism (mai ales în Azerbaidjan şi în republicile post-sovietice ale Asiei Centrale; să nu uităm şi de zona nordică a Siriei, unde sub pretextul apărării unei comunităţi de etnici turcomani, armata turcă a preluat controlul asupra unei regiuni), dar şi o politică de panislamism (în state arabe, mai ales în nordul Africii – de exemplu în Libia, în teritorii care au aparținut Imperiului Otoman). Nu trebuie scăpate din vedere nici state cum ar fi Coreea de Sud – care s-a afirmat drept o putere economică, Indonezia – cu un potenţial uman remarcabil (ţara cu cea mai numeroasă populaţie musulmană din lume) şi care are perspective bune, ș.a..

Desigur, Uniunea Europeană reprezintă un pol economic important la nivel global – capacităţi mari de producţie şi o piaţă de desfacere cu circa o jumătate de miliard de consumatori. Totuşi, sub raport securitar, UE, ca şi Israelul – se încadrează în structura de securitate a polului de putere de la Washington (UE-ul – având o legătură „organică” cu NATO, în virtutea faptului că majoritatea statelor membre ale UE sunt şi membre ale NATO). SUA mai au parteneriate strategice pe plan militar cu Canada, Australia, Japonia ș.a..

În contextul afirmării noilor poli de putere, pot fi observate tensiuni între SUA și puterile aflate în proces de ascensiune. Astfel, este vorba de tensiuni între SUA (în plan instituțional: NATO, care este într-o legătură strânsă cu UE) şi Federaţia Rusă, mai ales cu privire la regiunea Europei de Est din spațiul post-sovietic. De asemenea, în contextul disputei privind Asia Centrală, Moscova încearcă să izoleze de ceilalţi doi poli de putere republicile post-sovietice de acolo; ea nu a reuşit totuşi să stăvilească pătrunderea Chinei în statele din regiune. Aceste tensiuni determină situaţia în care mediul actual de securitate poate fi calificat drept unul turbulent. Tensiunile în cauză au un impact negativ asupra securităţii naţionale a statelor din regiunea Europei de Est, implicit asupra securității Republicii Moldova – incluse de Bruxelles în Programul „Parteneriatul Estic” al Politicii Europene de Vecinătate (PEV) a UE. În relaţia lor cu polii regionali de putere, statele în cauză (Republica Moldova, Ucraina, Belarus, dar şi cele din Transcaucazia: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan) trebuie să găsească formula optimă de asigurare a unei securităţi regionale durabile, cu luarea în considerare şi realizarea, pe cât posibil, a intereselor lor naţionale. Desigur, interesele naţionale ale fiecărui stat din regiune se referă la asigurarea integrităţii teritoriale şi a dezvoltării economice (accesul la resurse, în primul rând energetice, şi accesul la pieţe de desfacere). În acest sens, formula optimă este accesul atât la resurse şi pieţele de desfacere din Rusia, cât şi la cele din UE. Pentru Azerbaidjan există şi posibilităţi largi de cooperare cu Turcia şi Iranul, datorită proximităţii geografice şi a comunităţii de valori: limba turcă în relaţia cu Turcia, confesiunea şiită în relaţia cu Iranul.

Este de remarcat faptul că, cu excepţia Belarusului, toate celelalte cinci state din grupul celor şase post-sovietice ale regiunii Europei de Est se confruntă cu probleme de securitate similare – cu diferende teritoriale, respectiv cu regimuri separatiste, dar care sunt susţinute masiv din exterior, în special de Rusia (în cazul Karabahului de Munte – este vorba şi de o susţinere din partea Armeniei). Astfel, Republica Moldova trebuie să gestioneze conflictul privitor la raioanele de est ale ţării (ele mai sunt denumite Transnistria), Georgia nu recunoaşte desprinderea Abhaziei şi Osetiei de Sud (recunoscute ca independente de către Rusia), Ucraina nu recunoaşte anexarea de către Rusia a Crimeii şi trebuie să gestioneze conflictul din Lugansk şi Doneţk (Donbas). Azerbaidjanul a purtat un război victorios cu Armenia în perioada 27 septembrie – 10 noiembrie 2020 şi a obţinut cele şapte raioane ale sale, care fuseseră ocupate de Armenia în timpul războiului din 1994 (9% din teritoriul Azerbaidjanului), care nu fac parte din autoproclamata Republică Karabahul de Munte și care erau locuite de etnici azeri. Totuşi, în urma războiului, Baku nu a reuşit să preia controlul asupra Karabahului de Munte. În rezultatul unui acord de pace, Federaţia Rusă a introdus o misiune de menţinere a păcii în Karabahul de Munte, consolidându-şi prezenţa în Transcaucazia, arătând că acesta este spaţiul său de influenţă (până atunci Moscova mai avea o bază militară în Armenia, la Gyumri, la frontiera armeano-turcă).

Multitudinea acestor conflicte este un indicator al gravităţii stării securităţii în regiune. Într-o anumită măsură, se poate admite că aceste conflicte avantajează Federaţia Rusă, în sensul că închid calea aderării statelor post-sovietice la NATO şi UE, ele rămânând în sfera de influenţă a Moscovei. Totuşi, întreţinerea unor regimuri separatiste ca cele din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Donbas, Nagorno-Karabah constituie o povară pentru Rusia, care ea însăşi se confruntă cu probleme de ordin social-economic, mai ales în condiţiile sancţiunilor impuse de SUA şi de statele UE. Unii experți ruși afirmă, că din punctul de vedere al rivalilor geopolitici ai Moscovei, menţinerea conflictelor de la graniţele Rusiei reprezintă un mijloc de hărţuire şi extenuare a statului rus. Iată de ce construirea unei arhitecturi regionale de securitate în Europa de Est ar trebui să fie în interesul atât al statelor post-sovietice din regiune, cât şi în interesul polilor regionali de putere: Bruxelles (proiecţia polului de putere militară de la Washington) şi Moscova. Atât NATO, UE, cât şi Federaţia Rusă se declară, prin diplomații săi, în favoarea unei păci şi stabilităţi durabile în regiune. Diferă însă abordările. În timp ce unii actori statali din regiune (Georgia şi Ucraina) văd o garanţie a asigurării securităţii regionale în extinderea NATO (aşa cum s-a întâmplat în cazul celor trei republici post-sovietice baltice: Lituania, Letonia şi Estonia), pentru Moscova extinderea blocului Nord-Atlantic reprezintă trecerea unei linii roşii de către un adversar geopolitic – aşa cum este percepută NATO în Rusia.            

 

Noua ordine mondială: scurtă caracteristică

Principalele criterii de determinare a statutului de actor geopolitic emergent – pol de putere al noii ordini mondiale vizează:

1. Deţinerea unor tehnologii de vârf (atât software [în rusă: программное обеспечение], cât şi hardware) aplicate atât în domeniul militar, cât şi în cel economic. Un pol de putere este aşadar o putere științifică [3, p. 149], iar în consecință o putere militară, o putere economică. Este un fapt incontestabil, că acel stat care va realiza dezvoltări şi implementări privind tehnologiile de vârf, va deține putere. Mai mult, dimensiunile puterii unui centru geopolitic vor fi în directă dependenţă de multitudinea şi eficienţa tehnologiilor sale de vârf dezvoltate şi implementate.   

2. Deţinerea de tehnologii de ieşire în spaţiul cosmic şi de explorare a Lunii şi a celorlalte planete este o altă caracteristică a polilor de putere. Actualmente, o putere geopolitică este o putere cosmică: are programe spaţiale, lansează sateliţi în spaţiu etc.  

3. Deţinerea de platforme de comunicare globale în spaţiul virtual – reţele de socializare (Tweeter, Facebook sunt exemple utile în acest sens), dar şi mass-media tradiţionale (posturi TV, ziare şi reviste – difuzate prin internet, acestea pot ajunge la un public internaţional numeros şi au un impact major).  

4. Un pol de putere îşi extinde sfera de influenţă nu numai prin forţa sa militară (instalând baze militare peste hotarele sale naționale), dar în primul rând prin soft power – puterea blândă: prin oferta sa ideologică, prin produsele sale culturale, prin visul, idealul, setul de valori pe care îl propune celorlalte popoare (state). În acest sens, SUA este promotoarea democraţiei liberale (drepturile omului, stat de drept, economie de piaţă etc.), China promovează sistemul comunist (bazat pe principiul echităţii sociale), dar adaptat la cerinţele economiei de piaţă, iar Rusia este posibil să devină polul de putere care promovează păstrarea societăţilor tradiţionale, bazate pe valorile tradiţionale, în primul rând ale religiilor tradiţionale. Aşadar, sub aspect ideologic, triunghiul polilor de putere arată astfel: Liberal-democraţie (Washington) – Comunism „cu faţă chineză” (Pekin) – Conservatorism (Moscova).

5. Un pol de putere este un stat care îşi asigură securitatea biologică și medială în condiţii de pandemii ale bolilor infecţioase. Nu întâmplător elaborările de vaccinuri contra coronaviruslui SARS – CoV – 2, care a provocat infecția respiratorie COVID – 19, au fost efectuate în Rusia, SUA, China şi UE (Germania). Toate aceste state au furnizat pe piaţa internaţională rezultatele dezvoltărilor lor sub formă de vaccinuri.    

Efortul actorilor statali care se afirmă plenar ca poli de putere ai noii ordini mondiale este să reducă și elimine dependența de SUA. În plan economic acest lucru este dificil în condițiile în care valuta de referință globală mai este dolarul american. Oricum, se estimează că China merge cu pași rapizi spre detronarea SUA de pe primul loc al piedestalului clasamentului puterilor economice globale. Iar întrucât o putere economică poate aloca din bugetul său resurse semnificative pentru cheltuielile militare, China devine şi o putere militară. Rusia este un stat care reușește, cu resurse mult inferioare ca volum celor folosite de SUA, să dezvolte și producă sisteme de armament moderne foarte eficiente (rachete supersonice etc). De asemenea, arsenalul său nuclear este un factor care determină statutul său cert de – cel puțin – putere regională, respectiv de putere globală în proces de afirmare şi consolidare, în cadrul ordinii globale multipolare. Punctele slabe ale Rusiei sunt însă dezvoltarea economică lentă şi criza demografică [5, p. 146], avându-se în vedere că fiind statul cu cea mai mare suprafaţă din lume, are nevoie şi de o populaţie pe măsură, pentru ca să poată menţine şi explora economic teritoriul statului, mai ales Siberia și Extremul Orient.    

Tranziția de la ordinea mondială unipolară la cea multipolară ar însemna, tehnic vorbind, reîmpărțirea planetei în sfere de influență, retragerea SUA din regiunile mai îndepărtate ale planetei, păstrându-și o arie mai restrânsă de control, respectiv, extinderea zonelor de influență ale noilor centri de putere (China și Rusia). Pierzându-și statutul de superputere mondială (sau unică putere mondială), SUA vor coexista, ca una dintre puterile globale, cu celelalte puteri globale. O putere globală își proiectează puterea asupra zonelor din jurul său și chiar în regiuni mai îndepărtate prin baze militare – a se vedea cazul prezenţei Rusiei în Siria (cu acţiunea militară din 2014 – prezent), a Chinei în Africa, dar şi proiectarea influenţei unor puteri regionale: de exemplu a Turciei în nordul Africii (Libia) ş.a.. În acest sens, SUA rămân până în prezent o putere militară de care toţi trebuie să ţină seama, datorită numărului mare de baze militare americane aflate aproape peste tot în lume. Puterile mondiale şi regionale îşi doresc extinderea (iar SUA: menţinerea) sferelor sale de influenţă în vederea asigurării accesului la resurse naturale şi pieţe de desfacere.

Efortul puterilor emergente – al noilor centri geopolitici, ține de asigurarea unei suveranități proprii reale: economice, tehnologice (digitalizarea, inteligența artificială etc.), informaționale, culturale (site-uri pe internet, posturi de televiziune cu produse mediatice autohtone – programe de ştiri, filmele seriale televizate etc.), ideologice, ştiinţifice, medicale etc. Doar un stat care nu mai depinde, conform tuturor acestor criterii, de SUA se poate constitui într-un rival (challenger) pentru Washington.

Nu în ultimul rând, trebuie să luăm în calcul și o altă categorie de actori – corporațiile multinaționale, care au o influență tot mai mare asupra conducerilor statelor – puteri globale şi regionale, prin finanțarea campaniilor electorale ale politicienilor care ajung la putere și prin produsele și serviciile oferite societăților statelor respective (Google, Facebook, Tweeter, Amazon ș.a.). Prin potențialul de distribuție a unor mesaje și de influențare (manipulare?) a atitudinilor oamenilor, aceste companii pot determina mersul evenimentelor. Ele stabilesc agenda comunităţii internaţionale. Există abordări care stipulează că noua ordine mondială va fi (sau este deja) a corporaţiilor multinaţionale, care vor diminua rolul statelor naţionale (suveranitatea şi independenţa lor) prin procesul de globalizare. Unele dintre aceste corporaţii au bugete mai mari decât multe dintre statele lumii, pot dispune de companii militare private (armate de militari profesionişti) şi de multe alte atribute pe care le-au avut doar statele. Toate acestea le oferă statutul de actori cu drepturi depline ai relaţiilor internaţionale şi, poate, ai noii ordini mondiale. Savantul american Noam Chomsky s-a referit la acest aspect: „Atunci când ne întrebăm «Cine conduce lumea?», adoptăm, de obicei, noțiunea standardă că actorii în afacerile internaționale sunt statele, în special marile puteri, și luăm în considerare deciziile lor și relațiile dintre ele. Aceasta nu este neapărat un lucru greșit. Dar ar fi bine să nu uităm că acest nivel de abstractizare poate fi și puternic înșelător. Statele au, desigur, structuri interne complexe, iar alegerile și deciziile conducerilor politice sunt influențate puternic de concentrările internaționale de putere, în timp ce populația este adesea marginalizată. Acest lucru este adevărat chiar și pentru cele mai democratice societăți și, evident, pentru celelalte (...) în zilele noastre conglomeratele multinaționale, instituțiile financiare uriașe, imperiile comerciale și altele asemenea [conduc lumea]” [2, p. 263]. Nu trebuie să uităm însă, că fiecare corporaţie multinaţionaă are un sediu central – în unul din statele lumii. Influenţând guvernarea din acel stat, nu este de exclus nici presiunea inversă, din partea guvernului asupra conducerii corporaţiei, în sensul promovării intereselor acelui stat prin intermediul corporațiilor multinaționale.  

O caracteristică a perioadei actuale – de tranziţie la noua ordine mondială multipolară – este creşterea gradului de egoism naţional/statal (naţionalism), respectiv a gradului de agresivitate și ură [1, p. 38] în mediul internaţional, care este o consecinţă a unei concurenţe tot mai acerbe între polii de putere pentru resurse şi pieţe de desfacere. De asemenea, o consecinţă a înteţirii rivalităţii între puterile geopolitice este rata crescândă de știri false (fake news) în spațiul public mondial. Prin manipulare unii actori încearcă să-şi realizeze interesele geopolitice, astfel ajungându-se la războaie informaţionale, care vizează atât componenta tehnică – atacuri cibernetice, cât şi pe cea de conţinut – difuzarea de ştiri false, în vederea derutării şi slăbirii adversarului geopolitic. Prin conținutul mediatic difuzat în spaţiul mediatic global, o putere geopolitică doreşte să-şi impună propria agendă. Rivalitatea dintre polii de putere solicită actorilor geopolitici eforturi în vederea apărării spaţiului lor informaţional, deoarece victoria unei puteri geopolitice începe prin ocuparea spaţiului informaţional al adversarului.    

 

Riscuri și amenințări în contextul noii ordini mondiale

În contextul accentuării rivalităţii între polii de putere ai ordinii mondiale multipolare, care se află în proces de consolidare, pot fi evidenţiate mai multe riscuri şi ameninţări la adresa securităţii internaţionale:

1. Crește riscul unor conflicte locale – războaie între puterile mondiale/regionale prin state mai mici, care sunt intermediari (proxy), în vederea asigurării controlului asupra unei regiuni/asupra unui stat de către un actor geopolitic, atât în vederea asigurării unui spaţiu de securitate, dar şi în vederea realizării intereselor sale economice, prin spaţii de liber schimb comune.   

2. În măsura în care omenirea se va globaliza, crește riscul proliferării diferiţilor viruşi, respectiv a declanșării de pandemii. Prin colaborare, omenirea trebuie să găsească și aplice măsuri eficiente pentru a contracara eficient această ameninţare.

3. Pandemia coronavirusului din 2020 a arătat cât de vulnerabilă este economia statelor faţă de asemenea fenomene. O criză sanitară duce inevitabil la o criză economică, prin măsurile de izolare, de sistare a activităţilor economice impuse de autorităţi. De aceea, agenţii economici trebuie să se adapteze noilor condiţii prin practicarea, în caz de necesitate, a lucrului de la distanţă, a comenzilor prin internet şi a livrării produselor şi serviciilor la domiciliul clienţilor.

4. Pe de altă parte, supraproducţia duce la distrugerea resurselor naturale. Scad suprafeţele de păduri, sunt poluate râurile, mările şi oceanele, este poluat aerul. Degradarea continuă a mediului ambiant poate duce la o catastrofă de mediu (ecologică), care va pune în pericol toate formele de viaţă de pe planetă. Combaterea încălzirii globale trebuie să constituie o prioritate pentru toate statele lumii, care să depună eforturi concertate în vederea salvării planetei. Secetele tot mai dese din ultimii ani trebuie explicate din punct de vedere ştiinţific, respectiv trebuie luate măsuri în vederea restabilirii climatului normal pe pământ.  

5. În condițiile creșterii tensiunilor între polii de putere şi puterile regionale emergente, apare riscul proliferării armamentului nuclear. Iran-ul este unul dintre statele care îşi doreşte dezvoltarea unor sisteme de armament nuclear. Şi Turcia manifestă interes pentru un asemenea armament. Iată de ce pericolul unui război nuclear nu trebuie exclus.

6. Degradarea economică şi politică este consecinţa degradării morale (duhovniceşti), a ştergerii valorilor sau a inversării ierarhiei valorilor. Degradarea morală este o ameninţare la adresa păstrării fiinţei naţionale – a popoarelor lumii. Dacă sentimentul naţional devine tot mai spălăcit, dacă nu mai sunt apreciate valori care au menirea să consolideze o comunitate umană în cadrul unei ţări, este verosimil ca un stat cu o asemenea populaţie tot mai inconștientă cu privire la „cine este?” – cu referire la identitatea sa și „pentru ce?” – cu referire la misiunea sa, să se destrame şi chiar să dispară de pe faţa pământului. Popoarele care au dispărut de-a lungul istoriei nu au reuşit să găsească şi să pună în aplicare asemenea repere.   

Aceste riscuri şi amenințări au un caracter universal. Ele trebuie luate în calcul de toate statele actuale, dar mai ales de cele ca Republica Moldova, care, deși are o istorie de secole (statul a fost înființat în 1359), și-a redobândit independența relativ recent – acum 30 de ani, în 1991.

 

Republica Moldova și noua ordine mondială       

Privită prin prisma celor şase criterii enunţate în capitolul anterior, Republica Moldova se confruntă cu probleme la fiecare dintre acestea.

1. În contextul accentuării tensiunilor între polii mondiali de putere în regiunea Europei de Est, respectiv în contextul accentuării riscului declanșării sau dezgheţării unor conflicte locale, factorii politici ai Republicii Moldova trebuie să gestioneze inteligent, deci eficient soluţionarea conflictului transnistrean. O ameninţare gravă la adresa securităţii Republicii Moldova este situaţia incertă din estul Ucrainei. Dacă conflictul din Donbas se va transforma într-un război care se va extinde în toată zona nordică a litoralului Mării Negre – sudul Ucrainei, pe care surse mass-media din Rusia îl denumesc Novorossia, securitatea RM va fi pusă grav la încercare, deoarece în cazul victoriei Moscovei va exista pericolul încorporării în cadrul Rusiei nu numai a nerecunoscutei RMN ci şi a unor părţi din Republica Moldova – în primul rând cele şase sate de pe malul stâng al Nistrului, rămase după războiul din 1992 sub jurisdicţia Chişinăului. Dar nu trebuie exclus nici pericolul anexării întregii RM de către factorii de decizie de la Kremlin, dacă autorităţile de la Chişinău nu vor reuşi să obţină până atunci garanţii internaţionale de securitate pentru statul moldovenesc. Chişinăul trebuie să caute şi să găsească formula optimă de asigurare a securităţii sale naţionale în cadrul unei arhitecturi a securităţii regionale.

2. Pandemia coronavirus-ului din 2020 a arătat că sistemul de asistenţă medicală a Republicii Moldova trebuie adaptat la noile condiţii. Este necesară:

a) dotarea regiunilor ţării cu laboratoare de identificare a virusului,

b) dotarea spitalelor cu aparate de ventilare asistată a plămânilor,

c) pregătirea cadrelor competente pentru contracararea bolilor infecţioase,

d) elaborarea şi producerea sau procurarea celor mai bune medicamente pentru tratamentul bolilor infecţioase.

Sistemul de asistenţă medicală al RM trebuie să fie capabil să facă faţă oricărei crize sanitare. Dar succesul combaterii unei pandemii vizează şi acţiuni eficiente ale autorităţilor: instituirea carantinei, în caz de necesitatea, restricţionarea trecerii frontierei de stat de către cetăţeni moldoveni şi de către cei străini.  

3. Economia Republicii Moldova necesită o diversificare şi dezvoltare mai intensă, cu un accent mai mare pus pe tehnologiile informaţionale: digitalizare, inteligenţă artificială. Se impune dezvoltarea de sofware local – ca un element important al asigurării securităţii informaţionale şi, respectiv, naţionale. Secetele tot mai dese din ultimii ani au arătat că sectorul agricol din RM – ca unul vital, care asigură securitatea alimentară a poporului, necesită o adaptare la condiţiile climatice – construirea şi utilizarea de instalaţii de irigare. De asemenea, economia moldovenească trebuie să se adapteze la măsurile cauzate de pandemii: lucru de la distanţă, comenzi pe internet, livrare a produselor şi serviciilor la domiciliul clienţilor ş.a..  

4. Degradarea continuă a mediului ambiant (ecologică) se manifestă vizibil în Republica Moldova. Statul moldovenesc trebuie să colaboreze eficient cu ceilalţi actori internaţionali în vederea combaterii încălzirii globale, sub egida Acordului de la Paris privind schimbările climatice din 2015, Acord care reglementează măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon începând cu anul 2020. Este necesară folosirea raţională a resurselor naturale destul de puţine ale RM. Este necesară oprirea defrișărilor şi împădurirea unor suprafeţe mai mari. Este necesară realizarea unui acord clar cu Ucraina privind salvarea râului Nistru, în condiţiile în care construirea hidrocentralei de la Novodnestrovsk pune în pericol securitatea apei potabile – furnizarea apei potabile consumatorilor din Chişinăului şi din alte localităţi moldoveneşti. Se impune construirea mai multor uzine de prelucrare a deşeurilor, aşa încât să se oprească poluarea solului şi a apelor freatice cu gunoiul stocat în diferitele gunoişti de pe teritoriul ţării.

5. În condițiile creșterii tensiunilor între polii regionali de putere, prin proximitatea sa faţă de baza militară americană de la Deveselu (România), cu instalaţia scut antirachetă, percepută ca o ameninţare la adresa securităţii sale naţionale de către Rusia, Republica Moldova este în pericol în cazul declanţării unui conflict între Rusia şi NATO. De aceea, diplomaţia moldovenească trebuie să contribuie, prin propuneri eficiente, la destinderea tensiunilor între cei doi poli de putere, respectiv la demilitarizarea, pe cât posibil, a regiunii.

6. O problemă cu care se confruntă şi alte state ale lumii (inclusiv o putere mondială ca SUA) este divizarea internă. Republica Moldova se înscrie în acest trend şi, de aceea, autorităţile de la Chişinău trebuie să pună în aplicare măsuri eficiente privind consolidarea societăţii şi a statalităţii. Pentru aceasta este necesar apelul la valorile morale, care îşi au rădăcina în învăţătura Bisericii Creştin-Ortodoxe, căreia îi aparţine majoritatea covârşitoare a poporului Republicii Moldova. Degradarea morală, diminuarea sentimentului patriotic este o ameninţare la adresa păstrării pe harta lumii a Statului Moldovenesc. Fără un sentiment naţional (nu este vorba de naţionalismul radical, extremist) este greu să consolidezi comunitatea în cadrul unei ţări, respectiv societatea moldovenească. Iar fără o consolidare în baza unor valori comune, cu precădere la etapa contemporană, trebuie avut în vedere riscul destrămării ţării, mai ales ţinând cont de prezenţa pe teritoriul naţional a zonei de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria), a autonomiei teritoriale găgăuze, a raionului Taraclia – populat în majoritate de etnici bulgari şi a regiunii din nordul ţării, unde există zone cu localităţi cu populaţie ucraineană compactă. Autorităţile moldoveneşti trebuie să identifice acele valori, acele repere care vor fi de natură să coaguleze populaţia multietnică a ţării, aşa încât Statul Moldovenesc, care îşi are începuturile încă în 1359, să nu dispară de pe harta politică a lumii, aşa cum au dispărut de-a lungul veacurilor în hăul istoriei mai multe popoare, inclusiv dintre cele care au trecut în marea migraţie a popoarelor şi pe meleagurile moldoveneşti. Un exemplu de consolidare a Moldovei rămâne Ştefan cel Mare, care asumând în numele Ţării sale o misiune regională şi istorică – de apărare a Creştinătăţii (adică a Europei) de pericolul otoman [6, p. 296], a reuşit să inspire oştenii săi la victorii răsunătoare, care fac cinste demnităţii poporului moldovenesc până în prezent.

 

Concluzii

Tensiunile dintre Occident (NATO şi UE) şi Federaţia Rusă în regiunea Europei de Est, din care face parte Republica Moldova, au un impact negativ asupra securităţii sale naţionale. Statul moldovenesc se află la granița dintre cele două spaţii civilizaţionale: la vest se mărgineşte cu Occidentul (din punct de vedere instituţional: NATO/UE), iar la est – cu Rusia. Întrucât Transnistria este un teritoriu controlat, de facto, de Rusia, se poate afirma că Republica Moldova are, de facto, o graniţă comună cu Rusia. Această plasare geografică şi actualul context geopolitic regional complicat, marcat de intensificarea rivalităţii între cei doi poli de putere, arată că Statul Moldovenesc, teoretic şi ipotetic, are în faţă câteva direcţii de dezvoltare:

a) să se integreze în spațiul civilizational occidental (în UE şi eventual în NATO – în care rolul principal îi revine SUA);

b) să se integreze în spaţiul civilizaţional eurasiatic (Uniunea Economică Eurasiatică [UEEa], eventual şi în Organizaţia Tratatului privind Securitatea Colectivă [OTSC], – în care Rusia deţine rolul principal, ca partener economic al statelor membre);

c) în calitate de stat neutru, poate promova o abordare multivectorială, relaţii simetrice cu ambele spaţii geopolitice, respectiv cu ambii poli de putere ai ordinii mondiale, care se manifestă în regiunea Europei de Est – Washington şi Moscova. De asemenea, de ce nu?, RM poate dezvolta şi relaţii cu al treilea pol mondial de putere – Pekin-ul, care îşi doreşte o colaborare tot mai strânsă cu statele de pe continentul european. Elveţia ar fi un exemplu de o asemenea opţiune, ca stat neutru cu o dezvoltare economică de succes. Totuşi, o asemenea opţiune poate fi adoptată cu condiția ca neutralitatea RM să fie recunoscută de puterile regionale şi de comunitatea internaţională [4, p. 60]. O asemenea recunoaştere presupune retragerea trupelor militare străine de pe teritoriul naţional şi suveran al statului moldovenesc.

Societatea moldovenească trebuie consultată şi factorii de decizie trebuie să aleagă soluția optimă.

Actualul mediu global şi regional de securitate poate fi calificat ca unul turbulent. În acest mediu se manifestă mai multe tendințe: accentuarea rivalităţii între puterile mondiale, respectiv accentuarea egoismului şi naționalismului statal, iar în consecinţă, creşterea gradului de agresivitate, a urii şi de predispoziţie spre confruntare şi conflict. În acest context, se accentuează vulnerabilitatea statelor mai mici, care trebuie să elaboreze, să adopte şi să pună în aplicare politici inteligente pentru a-şi realiza interesele naţionale: pentru a supravieţui şi pentru a se putea dezvolta.

În urma cercetării efectuate pot fi evidenţiate, printre altele, următoarele concluzii:

1. În actualul mediu turbulent de securitate regională, datorat intensificării rivalităţii între Rusia şi Occident în regiunea Europei de Est, cresc riscurile la adresa securităţii statelor din regiune, inclusiv la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova.    

2. RM trebuie să se consolideze, prin soluționarea pe cale diplomatică – paşnică a conflictului transnistrean, să se transforme din obiect – în subiect geopolitic, din consumator (cu o misiune de menținere a păcii – sub comandament străin) – în furnizor de securitate. Prin stabilitatea şi prosperitatea pe care să le realizeze în interiorul frontierelor naţionale, Statul Moldovenesc trebuie să devină un furnizor de stabilitate şi prosperitate în întreaga regiune din care face parte.

3. Pentru a-și asigura securitatea militară, Republica Moldova trebuie să-și asigure securitatea economică, să dispună de resurse financiare pentru modernizarea forțelor sale armate, a capabilităţilor sale militare.

4. Pentru a putea supraviețui, Republica Moldova trebuie să se organizeze în mod eficient, să depășească problemele de corupție și delapidările din bugetele de stat.

5. Prin consolidarea sa, statul Republica Moldova poate contribui la consolidarea securității regiunii Europei de Est.   

 

Bibliografie:

1. Brzezinsky Z., Scowcroft B., (moderator Ignatius D.), America şi lumea. Conversații despre viitorul politicii externe americane, Editura Antet, București, 2009, 232 pag.

2. Chomsky N., Cine conduce lumea?, Editura Litera, București, 2018, 338 pag.

3. Ferguson, N. Civilizația. Vestul și restul, Editura Polirom, Iași, 2014, 558 pag.

4. Kissinger H., Ordinea mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei, Edirura Rao, București, 2015, 352 pag. 

5. Serebrian O., Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică, Editura Cartier, Chișinău, 152 pag.  

6. Stepaniuc V., Roman A., Lavric A., Ştefan cel Mare – făuritor al gloriei Moldovei, Tipografia Centrală, Chişinău, 2018, 336 pag.

IMPACTUL RELAŢIILOR RUSIA – SUA ASUPRA EUROPEI DE EST: CONSECINŢE PRIVIND SECURITATEA REPUBLICII MOLDOVA

         Articol prezentat sub formă de comunicare la conferința științifică internațională cu genericul: „Mediul strategic de securitate: provocări și tendințe”, (23 mai 2019, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate - Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, Chișinău). 

             Abstract

The Russia-US rivalry in the current region of Eastern Europe is a consequence of the confrontational interaction during the Cold War, between the democratic and capitalist West and the totalitarian and socialist East. After the collapse of the USSR, major changes took place in the region: virtually all former states from the socialist bloc, within the sphere of influence of Moscow, became member states of NATO and the EU, including the three Baltic (former Soviet) republics. The geopolitical changes produced had profound repercussions on the balance of power in the region, and especially on the international status of the Russian Federation, the successor to the USSR. With the coming to power of Vladimir Putin, President of Russia, the revival of the Russian Federation began and tensions arose between the White House and the Kremlin over the status of post-Soviet states in the context of the unipolar world order. Along with China, Russia has begun to promote the multipolar world order, challenging the United States' prerogative to give protection to "close foreign" states in order to get out from Moscow's sphere of influence. What should be the policy of the Republic of Moldova in the geopolitical regional context, in order to ensure its national security? The policy of permanent neutrality is an option supported by the majority of the country's population. The problem is the international recognition of this status, the settlement of the Transnistrian conflict and the withdrawal of foreign (Russian) troops from the Moldovan territory, from the left bank of the Dniester river.

Keywords: Security, Eastern Europe, Russia, USA, Republic of Moldova.

 

Introducere

Relaţiile Rusia – SUA în spaţiul post-sovietic, mai ales în Europa de Est, pot fi calificate drept rivalitate, noţiune care desemnează relaţii tensionate între doi actori geopolitici, care îşi dispută controlul asupra unor regiuni, respectiv ţări (sau asupra unor părţi din unele state). Europa de Est, ce cuprinde statele post-sovietice, confruntându-se cu conflicte fie active, fie îngheţate, nu este singura regiune din lume, unde se manifestă rivalitatea Rusia – SUA. De exemplu, la întrevederea Lavrov – Pompeo de la Soci, din 14 mai 2019, dar şi la întâlniri, în alte contexte, cei doi diplomaţi au discutat despre: Libia, Siria, Iran, Coreea de Nord, Venezuela ş.a. [5].

Rivalitatea Rusia – SUA în actuala regiune a Europei de Est este o urmare a interacţiunii de confruntare din perioada Războiului Rece, dintre, pe de o parte: SUA şi aliaţii săi vest-europeni (constituiţi în NATO şi UE) şi, pe de altă parte: URSS şi blocul socialist (constituiţi în Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi în CAER). După destrămarea URSS în regiunea Europei Centrale şi de Est s-au produs schimbări majore: practic toate fostele state din blocul socialist, aflate în sfera de infuenţă a Moscovei, au devenit state membre ale NATO şi UE (anume în această ordine: mai întâi au devenit membre ale NATO şi apoi ale UE), inclusiv cele trei republici baltice – fost sovietice. Schimbările geopolitice produse au avut repercusiuni profunde asupra echilibrului de forţe din regiune, şi mai ales asupra statutului internaţional al Federaţiei Ruse, succesoarea URSS, care din putere mondială s-a pomenit a fi putere regională. Practic, prin modificarea hotarului între spaţiul geopolitic occidental, controlat de NATO, şi restul statelor din estul Europei, se poate afirma că s-a ajuns la percepţia, că actuala regiune a Europei de Est include statele aflate la răsărit de frontiera estică a NATO şi UE.

La etapa actuală, tocmai în această regiune au loc evenimente dinamice, vizând poziţionarea actorilor statali locali faţă de cei doi poli de putere: Moscova şi Washington. Practic, statele post-sovietice din regiune au devenit un teren de confruntare între cei doi actori geopolitici. Georgia, Ucraina, Republica Moldova, iar din 9 august 2020 (ziua scrutinului prezidenţial) – şi Belarusul, ce păstra aparenţa unei stabilităţi consolidate, sunt teatrul unor confruntări între forţe pro-Est (susţinute de Moscova) şi forţe pro-Vest (susţinute de Washington şi Bruxelles). În Georgia, Republica Moldova şi Ucraina confruntările au degenerat în războaie civile, cu implicarea forţelor ruse, ce au dus la divizarea acestor state, prin crearea de republici separatiste, sprijinite militar, financiar, economic, logistic ş.a. de către Kremlin, la recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud, dar şi la anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia (după cum motivează Kremlinul: drept urmare a rezultatelor unui referendum al populaţiei locale, în cadrul căruia majoritatea s-a pronunțat pentru intrarea peninsulei în cadrul statului rus).

Evenimentele din Europa de Est (statele din spaţiul ex-sovietic) sunt parte a procesului de tranziţie de la ordinea mondială unipolară la cea multipolară. Ordinea mondială unipolară a fost  instituită la sfârşitul Războiului Rece, când s-au destrămat atât blocul de state socialiste – sfera de influenţă a Moscovei, cât şi Uniunea Sovietică însăşi. Discursul preşedintelui rus Vladimir Putin din 10 februarie 2007 de la conferinţa pentru securitate de la München, urmat de intervenția Rusiei în Georgia, în vara anului 2008, pot fi apreciate ca momente ale afirmării Federaţiei Ruse ca un pol de putere (ca putere militară), respectiv ca momente ale începerii reformării ordinii mondiale – ale consolidării noii ordini mondiale multipolare. Nu trebuie să uităm totuşi nici importanţa tot mai crescândă a Chinei, care la acel moment era deja a doua putere economică a lumii şi care se afirma tot mai insistent ca un actor de luat în seamă şi în plan politico-militar. Or, la etapa actuală, se poate afirma cu certitudine că ordinea mondială multipolară se constituie cel puţin din trei poli de putere: SUA – China – Rusia (dacă ținem cont de faptul că statele UE sunt în strânsă legătură cu America, ne manifestând vreo tendință de contrapunere a intereselor sale Washingtonului; în aceeași situație se află şi Israelul). Nu trebuie scăpate din vedere nici alte puteri regionale emergente, ca India, Brazilia, Africa de Sud  ş.a. (în ultimul timp se observă anumite divergente între Turcia şi SUA, cu toate că Ankara rămâne în NATO).        

Relaţiile Rusia – SUA în Europa de Est (în spaţiul post-sovietic), au consecinţe adânci asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova. În ciuda statutului privind neutralitatea permanentă, stipulat în Constituţia RM, statul moldovenesc nu reuşeşte soluţionarea conflictului transnistrean prin adoptarea unui statut special de autonomie pentru regiunea transnistreană (cel puţin după modelul statutului adoptat în decembrie 1994 pentru Unitatea Teritorială Autonomă găgăuză) şi retragerea muniţiilor şi trupelor străine (ruseşti) din stânga Nistrului. Acest proces este îngreunat şi de demersul Rusiei privind asigurarea echilibrului forţelor militare (şi mai ales strategice) în regiune: în viziunea strategilor şi oficialilor ruşi, baza militară americană de la Deveselu, judeţul Olt, Oltenia, România, este o ameninţare pentru Moscova, care are în vedere folosirea capabilităţilor sale militare din Transnistria în vederea reducerii riscurile de securitate pentru Federaţia Rusă în raport cu amplasamentele NATO din Europa. Nu trebuie uitat că fosta armată a 14-cea a Uniunii Sovietice constituia flancul de sud-vest al apărării imperiului sovietic şi avea misiunea de contrapondere a ameninţărilor din partea forţelor militare ale statelor membre NATO din sud-estul spaţiului de securitate Nord-Atlantic. Ca şi în perioada Războiului Rece, armata Turciei este a doua ca mărime în cadrul NATO, după cea a Statelor Unite. Iar în contextul tensiunilor între Federaţia Rusă şi Turcia se poate presupune că Moscova mizează şi pe capabilităţile sale militare din estul RM (Transnistria) în vederea folosirii lor în cazul unui conflict militar cu Turcia.  

În actualul context geopolitic regional şi global, Republica Moldova trebuie să se înscrie în raportul de forţe NATO – Rusia în aşa fel încât să-şi asigure cât mai eficient interesele de securitate. Recunoaşterea internaţională a statutului de neutralitate, inclusiv soluţionarea conflictului transnistrean prin adoptarea unui statut special raioanelor de Est ale Moldovei, rămâne o opţiune de urmat, cu condiţia ca acest pas să vizeze implicarea tuturor actorilor internaţionali importanţi, care ar putea semna un tratat privind neutralitatea RM, după modelul Tratatului de Stat al Austriei, din 1955.  

 

1. Politica externă a SUA: pentru menţinerea ordinii mondiale unipolare

Reputatul savant american Noam Chomsky, referindu-se la SUA, a scris despre „proiectul de dominaţie globală, aşa cum a fost conturat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial” [2, p. 53-54]. Acest proiect a devenit realitate la încheierea Războiului Rece, când colosul sovietic – rivalul americanilor – s-a destrămat în cele 15 republici independente. Este interesantă remarca lui Henry Kissinger, din cartea sa Diplomaţia: „Însă sforţarea geopolitică dominantă este încercarea Rusiei de a-şi restabili supremaţia în toate teritoriile controlate anterior de Moscova. În numele menţinerii păcii, Rusia caută să restabilească o oarecare formă de tutelă rusească, iar Statele Unite, concentrându-se asupra bunăvoinţei unui guvern «reformist» şi deloc dornic să îmbrăţişeze o agendă geopolitică, au consimţit” [3, p. 709]; de asemenea: „Bush a deplâns dezintegrarea URSS-ului, iar Clinton a consițmit la eforturile de refacere a vechii sfere de influență a Rusiei. Liderii americani nu au vrut să facă apel la frânele diplomatice tradiționale față de politica Rusiei de teamă să nu-i provoace pe presupușii opozanți naționaliști ai lui Elțin (și, mai înainte, pe cei ai lui Gorbaciov)” [3, p. 711]. Verbul a consimţi înseamnă „a fi de acord cu ceva, a-ţi da consimţământul, a aproba, a încuviinţa”. Iată de ce, din pasajul citat din lucrarea lui H. Kissinger, rezultă o întrebarea firească: nu cumva preşedintele rus B. Elţin a primit aprobarea (expresă, tacită?) preşedintelui american Bill Clinton – în calitatea sa de şef de stat al singurei super-puteri de atunci, din cadrul ordinii mondiale unipolare, în vederea intervenţiei Rusiei în conflictul armat de pe Nistru, în iunie 1992, şi în celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic?

Totuşi, declinul SUA a făcut ca Washingtonul să-şi piardă poziţia de hegemon mondial: „doar cu câţiva ani în urmă [Statele Unite] erau pe punctul de a cuceri întreaga lume precum un colos cu o putere de neegalat şi o forţă fără margini... sunt acum în declin, aflate în faţa perspectivei decăderii sale finale” [2, p. 68]. Chomsky a clarificat această frază, citată de el dintr-o recenzie a lui Giacomo Chiozza la cartea America’s Global Advantage: US hegemony and International Cooperation de Carla Norrlof (2011). Chomsky notează că „Declinul a fost, de fapt, continuu de la punctul de apogeu la care ajunseseră SUA, imediat după al doilea Război Mondial, iar retorica remarcabilă a deceniului triumfalist de după căderea URSS s-a dovedit a fi mai degrabă autoamăgitoare” [2, p. 68]. Chiar dacă după prăbuşirea URSS Statele Unite fusese declarate învingătoare în Războiul Rece şi unica super-putere la nivel mondial, Chomsky nu subestimează rolul SUA în lume: „Lumea devine desigur mai diversă, însă, în ciuda declinului Americii, în viitorul previzibil nu va exista nici un competitor pentru acest hegemon global” [2, p. 68]. SUA şi-au planificat ascensiunea către hegemonie încă din timpul celui de-al II-lea război mondial: „Au fost făcute planuri (...) conform cărora SUA urmau să controleze o Mare Arie pe suprafaţa globului. Aceste doctrine sunt încă valabile, deşi realizarea lor e tot mai improbabilă” [2, p. 68]. Planurile americanilor se bazau pe creşterea de patru ori a capacităţii lor industriale, în timp ce principalii lor competitori erau afectaţi de război. „La sfârşitul războiului, SUA deţineau jumătate din averea mondială şi beneficiau de o securitate inexpugnabilă” [2, p. 69]. Războiul Rece care a urmat „a fost în mare parte efortul celor două mari superputeri de a administra regiunile aflate sub propriul control: pentru URSS, Europa de Est, iar pentru Statele Unite, restul lumii” [2, p. 69]. Desigur, trebuie făcută precizarea că şi „în restul lumii” s-au manifestat state cu regimuri neobediente faţă de SUA: China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam ş.a.. Mai mult, în diferite state din lumea a treia aveau loc confruntări între forţe politice susţinute de una dintre cele două superputeri: Angola, Nicaragua ş.a.. În opinia lui Chomsky, declinul era inevitabil. „Până în 1970, averea SUA ajunsese la aproximativ 25% din avuţia mondială. Lumea industrială devenea «tripolară», cu centre majore în Statele Unite, Europa şi Asia, care a devenit tot mai dinamică, fiind grupată în jurul Japoniei” [2, p. 69]. Prăbuşirea URSS în august 1991 (după ce la 9 noiembrie 1989 căzuse Zidul Berlinului – eveniment simbolic pentru destrămarea lagărului socialist şi ieşirea statelor Europei Centrale şi de Est din zona de influenţă a Moscovei) nu a schimbat atitudinea Washingtonului, care a anunţat, prin administraţia Bush, care funcţiona în acel moment, că „scopurile fundamentale ale politicii SUA vor rămâne neschimbate, deşi cu pretexte diferite: imensa dotare militară avea să fie menţinută nu pentru a-i proteja pe americani de ruşi, ci pentru a contracara «sofisticarea tehnologică» a puterilor Lumii a Treia. (...) S-a admis în tăcere că problema a fost întotdeauna «naţionalismul radical», termen prin care au fost desemnate încercările statelor de a urma un curs propriu împotriva principiilor doctrinei Marii Arii. Aceste principii nu aveau să fie modificate în vreun fel, iar doctrina Clinton (sub care SUA puteau folosi unilateral forţa militară pentru a-şi urmări interesele economice) şi extinderea globală a NATO vor deveni curând foarte clare” [2, p. 69-70].

Momentul 1991 trebuie remarcat în mod deosebit. „A existat o perioadă de euforie după colapsul principalei superputeri rivale, asezonată cu poveşti despre «sfârşitul istoriei» şi aclamări ale meritelor politicii externe a preşedintelui Clinton” [2, p. 70], „care va putea duce mai departe, neabătută, noile reguli internaţionale de intervenţie umanitară” [2, p. 70]. Chomsky arată că nu toată lumea era entuziasmată. „Victimele tradiţionale, cele din sudul global, au condamnat cu hotărâre «aşa-numitul drept la intervenţie umanitară», dându-şi seama că nu va fi vorba de nimic altceva decât de vechiul «drept» la dominaţia imperială, travestit în haine noi” [2, p. 70]. Referindu-se la „voci lucide”, Chomsky scrie că „pentru cea mai mare parte a lumii, SUA deveneau «o superputere bandit», «singurul mare pericol extern al societăţilor» şi că «principalul stat care sfida acordurile internaţionale este, în acest moment, America», pentru a-i cita pe Samuel P. Huntington, profesor la Harvard în ştiinţele guvernării şi pe Robert Jervis, preşedinte al Asociaţiei Americane pentru Ştiinţe Politice” [2, p. 70]. În opinia lui Chomsky, pe timpul guvernărilor lui George W. Bush şi Barack Obama susţinerea pentru SUA (pentru preşedinţii americani) în lumea arabă a scăzut la 5% în Egipt şi nu cu mult mai mult în restul regiunii („populaţia arabă vede în SUA şi în aliaţii săi un pericol major şi i-ar expulza pe toţi din regiune dacă ar avea ocazia” [2, p. 71]). Declinul Americii a mai fost marcat de „pierderea” Americii de Sud în deceniul 2006-2016 (2016 nu este anul sfârşitului declinului, ci este doar anul apariţiei cărţii lui Chomsky, din care cităm). Politicile celor doi preşedinţi menţionaţi de Chomsky (G. W. Bush şi Obama) au caracteristici distincte: „în timp ce politica lui Bush era aceea de a captura şi de a tortura suspecţi, Obama pur şi simplu, îi asasina, utilizând pe scară tot mai mare armele terorii (dronele), precum şi personalul forţelor speciale, mulţi dintre ei formând echipe de asasini. Trupe ale forţelor speciale au fost deplasate în 147 de ţări. Aceste trupe, care, numeric sunt la nivelul armatei Canadei, reprezintă un fel de armată privată a preşedintelui. (...) Echipa pe care preşedintele Obama a trimis-o să-l asasineze pe Osama bin Laden a realizat probabil zeci de misiuni similare în Pakistan. După cum demonstrează acest fapt şi altele similare, deşi hegemonia SUA s-a redus, ambiţiile americane au rămas aceleaşi” [2, p. 71-72].

Concluzionând, Chomsky susţine că „deşi aceste lamentări [privind declinul SUA şi «perspectiva tot mai clară a colapsului final»] sunt considerabil exagerate, ele au un sâmbure de adevăr. Puterea americană, la nivel mondial, se află într-un declin continuu de la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În timp ce SUA rămân cel mai puternic stat al lumii, puterea globală continuă să se diversifice, iar SUA îşi pot impune voinţa din ce în ce mai puţin” [2, p. 77].

Referindu-se la Statele Unite, autorul francez de origine siriană Amin Maalouf menţionează că „ele s-au ridicat, în cursul secolului XX, pe primul loc între Marile Puteri, şi în toate domeniile: producţie industrială, forţă militară, cercetare ştiinţifică, influenţă politică şi intelectuală etc. Câştigând trei confruntări planetare majore, primul război mondial, apoi al doilea, pe urmă războiul rece, au dobândit o întâietate între naţiuni pe care nimeni nu le-o poate serios contesta” [5, p. 268]. Totuşi, „eşecul lor, astăzi clar, nu s-a datorat pierderii puterii – care […] rămâne formidabilă, nici acţiunii adversarilor lor, ci incapacităţii conducătorilor lor succesivi de a-şi asuma într-un mod coerent supremaţia pe care au dobândit-o”  [5, p. 268]. Maalouf a explicat, că la sfârşitul războiului rece, când „Statele Unite s-au pomenit atunci într-o poziţie la care nici o altă naţiune nu putuse pretinde încă din zorii Istoriei, cea de unică supraputere planetară. Erau în măsură să pună ele singure bazele unei noi ordini mondiale; nimeni nu mai punea la îndoială autoritatea lor supremă” [5, p. 269]. Totuşi, în loc să susţină Uniunea Sovietică, condusă de Mihail Gorbaciov „pe calea liberalizării economice şi politice”, „Acum, că adversarul era la pământ”, SUA au „profitat de ocazia ce se ivise de a se descotorosi de el o dată pentru totdeauna”. NATO a fost extinsă spre est, integrând chiar și trei republici fost-sovietice, ceea ce a creat tensiuni între Moscova şi Washington. Acestea au determinat fortificarea Rusiei, care la un moment dat a contestat rolul Americii în lume şi mai ales în spaţiul post-sovietic. Decidenţii americani nu au înţeles, că „umilindu-i pe ruşi avea să fie favorizată creşterea curentelor naţionaliste şi militariste. Şi întârzierea mersului ţării către democraţie” [5, p. 271]. Atitudinea SUA faţă de Rusia nu a fost singura eroare strategică comisă de Casa Albă. Frenezia intervenţionistă, ca cea în războiul din Irak din 2003, apoi schimbarea macazului şi non-intervenţia în zone de conflict, cum a fost în septembrie 2013, când „după ce afirmase fără ambiguitate că folosirea armelor chimice în Siria era o linie roşie pe care era interzis s-o încalci, şi care ar antrena o reacţie fermă din partea Statelor Unite”  , au decis „să lase facţiunile locale să se masacreze după voie” [5, p. 274]. Toate aceste „derapaje”, „brambureli”, „retrageri sau poticneli” au arătat „declinul moral” al SUA. Maalouf concluzionează, că SUA nu au reuşit să joace „rolul de arbitru sau de putere tutelară”, în calitatea lor de unică superputere, de la sfârşitul războiului rece încoace. „Eşecul Americii a fost învederat, n-a încetat să se accentueze, iar acum pare greu de reparat”  [5, p. 273], scrie Maalouf.

Cu toate acestea, prin acțiunile lor în diferitele regiuni ale planetei, Statele Unite încearcă să-și mențină rolul de hegemon, în pofida împotrivirii polilor de putere deja consolidați, cum sunt China, Rusia, și a altora emergenți (ca India, Brazilia, Turcia ș.a.).                            

 

2. Politica externă a Rusiei: pentru o ordine mondială multipolară

Tendințele expansioniste imperialiste s-au manifestat în Rusia încă în perioada domniei lui Ivan al III-lea, supranumit „cel Mare” (anii de viață: 1440-1505; din 1462 până în 1503 – suveran a întregii Rusii). El și-a căsătorit fiul (Ivan cel Tânăr) cu fiica domnitorului moldovean Ștefan al III-lea (anii de domnie: 1457 – 1504), supranumit „cel Mare și Sfânt” – Elena „Voloșanca” („Voloha”: pe atunci Țara Moldovei era numită în spațiul slavilor de est Волощина – Țara Volohilor). A fost o expresie a prestigiului internațional al statului moldovenesc din acea perioadă. Ștefan al Moldovei asumase pentru țara sa misiunea de apărare a Creștinătății de distrugătorul tăvălug otoman [7, p. 296]. De la Ivan al III-lea, care cucerise Novgorodul și consolidase statul rus, succesorii săi din Kremlin, pe care tot el l-a reconstruit (din alb devenind roșu – de la cărămidă folosită), au extins granițele Rusiei până din acolo de strâmtoarea Bering, încorporând și Alasca (rușii au cedat Alasca americanilor în 1867). Etapele succesive ale statului rus rezultat în urma expansionismului sunt: Imperiul Rus (al țarilor) – Uniunea Sovietică – și actuala Federație Rusă. Chiar și fără cele 14 republici fost sovietice, actuala Rusie rămâne un imperiu multietnic – statul cu cea mai întinsă suprafață de pe planetă.  

Henry Kissinger a arătat că imediat după destrămarea URSS, Moscova „a prezentat în repetate rânduri un concept al monopolului rusesc asupra menținerii păcii în «străinătatea apropiată», indistinct față de o încercare de restabilire a dominației Moscovei” [3, p. 710]; de asemenea: „sforțarea geopolitică dominantă este încercarea Rusiei de a-și restabili supremația în toate teritoriile controlate anterior de Moscova” [3, p. 709]. În Asia Centrală, după Kissinger, Iranul și Turcia „încearcă să-și sporească rolurile” [3, p. 709]. În măsura posibilităților, chiar Statele Unite au încercat să pătrundă și să se statornicească acolo – a se vedea cazul bazei militare aeriene americane din Manas, Kîrgîzstan. (În 2011, preşedintele Kîrgîzstanului Almazbek Atambayev a anunţat că ţara lui nu va reînnoi acordul pentru prelungirea contractului de închiriere a unităţii, într-o mişcare înterpretată ca fiind de supunere faţă de presiunea Rusiei de a suspenda activităţile militare ale SUA în statul post-sovietic. În 2014 americanii s-au retras din Kîrgîzstan, după o misiune de 12 ani. Centrul logistic avea 1.200 de angajaţi, care s-au mutat la noua bază americană de la Mihail Kogălniceanu, județul Constanţa, România [1].

În opinia lui Oleg Serebrian, atitudinea SUA față de Rusia, după încheierea Războiului Rece, s-a datorat unei inerții: temerii care nu trecea ușor față de pericolul rusesc. „Cu toate astea, nu doar forța inerției se face responsabilă de politica americană față de Rusia după încheierea «Războiului Rece». Dincolo de tainele nepătrunse ale legilor istoriei sau de inerția (explicabilă) a gândirii unor strategi ca Wolfowitz ori Brzezinsky, există și motive întemeiate ale atitudinii circumspecte a Washingtonului față de Moscova în deceniul care a urmat după destrămarea Uniunii Sovietice. Rusia anilor ’90 nu poate fi nicidecum exonerată de răspundere pentru evoluția proastă a relațiilor sale cu Vestul, și întâi de toate cu americanii. NATO și-a găsit repede un argument solid de existență după «Războiul Rece» anume datorită reacțiilor nevrotice ale Moscovei. Guvernarea Elțîn nu a fost deloc tandră în relațiile cu vecinii ex-sovietici, fiind culpabilă de șirul de conflicte și litigii care au cuprins la începutul anilor ’90 sud-vestul fostei URSS” [8, p. 104]. Reacția Occidentului și întâi de toate a SUA a fost „împingerea gardului «gospodăriei» Moscovei mai la est, în limitele (deloc strâmte, de altfel) ale CSI. Probabil că în 1992 Washingtonul credea că non-ingerința în zona CSI ar fi fost suficientă pentru a calma «durerile de colți» ale Kremlinului” [8, p. 104].        

După integrarea statelor din fostul bloc socialist și a celor trei republici baltice post-sovietice în NATO și UE, în celelalte state post-sovietice ale Europei de Est s-a manifestat o  rivalitate ruso-americană pentru influență. Efortul Rusiei, mai ales de la discursul președintelui Putin din 2007 la Conferința Internațională pentru Securitate de la München, a fost de a-și consolida statutul de pol regional de putere în contextul tranziției de la ordinea mondială unipolară la cea multipolară. Evenimentele din 2007-2008 reprezintă începutul perioadei când „Rusia pare să-și revină treptat în fire grație unei răbufniri de vitalitate” [8, p. 105]. În acest context trebuie privite evenimentele din Abhazia și Osetia de Sud în 2008, Crimeea și Donbas în 2014 și Nagorno-Karabah în 2020. Transnistria este o relicvă a acțiunilor Rusiei în perioada imediat următoare (1992) momentului destrămării URSS (1991) de a păstra câte un cui al lui Pepelea în republicile care și-au declarat independența (pe toată axa Europa de Est – Caucazul de Sud – Acia Centrală), în vederea influențării lor în sensul rămânerii în sfera de influență a Kremlinului.

Statele care s-au văzut confruntate cu metodele subversive ale Rusiei de blocare a dezvoltării pe calea unei independențe autentice (mai ales Georgia și Ucraina, în perioada mai recentă), au văzut în Statele Unite singurul sprijinitor capabil să le protejeze de expansionismul și imperialismul rusesc. Totuși, conflictele interetnice, soldate cu proclamarea de republici nerecunoscute pe teritoriul unor state ca Georgia, Ucraina și Republica Moldova, fac, la etapa actuală, foarte dificilă integrarea acestor state în UE și NATO. Pentru Rusia, care se afirmă ca un pol geopolitic de putere, păstrarea fostelor republici sovietice în sfera sa de influență reprezintă tocmai dovada reușitei sale în demersul constituirii unei noi ordini mondiale multipolare, în care fiecare pol de putere deține în sfera sa de influență alte state.

Actualele relații tensionate ruso-americane nu au la bază o vrajbă ideologică, așa cum a fost în timpul Războiului Rece, ci sunt bazate pe necesități de ordin securitar și economic. Rusia își dorește o zonă de influență nu atât în vederea asigurării securității sale (ea nu are nevoie de așa ceva pentru că dispune de sisteme de armament care îi permit să atingă cu precizie ținte ale adversarului său geopolitic – SUA [NATO] la distanțe care depășesc cu mult dimensiunea teritoriile statelor post-sovietice din Europa de Est), ci din considerente simbolice și din interese economice.

Referindu-se la viitorul relațiilor ruso-americane, O. Serebrian menționează: „În viitorul previzibil raporturile ruso-americane vor rămâne mai curând reci. Sunt prea puține motive care ne-ar îndreptăți să credem într-o eventuală ameliorare a lucrurilor, or, prea diferite sunt interesele care domină politica externă a celor două țări. (…) Ce se va întâmpla într-o perspectivă medie e greu de spus. Un lucru e clar: în situația în care se întrezărește la orizontul geopoliticii globale – ascensiunea fundamentalismului islamic, impredictibilitatea unor mari puteri precum India sau China, antiamericanismul în creștere în țările emergente ale Americii Latine – pentru SUA (…) e periculoasă (…) o Rusie relativ puternică, legată prin alianțe cu dușmanii de mâine ai Americii, care, din câte se vede, se anunță a fi mulți ” [8, p. 105]. Desigur, și eventualele alianțe ale Moscovei cu state ce nu vor să fie subordonate hegemonului Statele Unite pot deranja Washingtonul. Dar potențialul militar în sine al Rusiei este cel care face Washingtonul să abordeze cu atenție poziția și interesele Kremlinului.

Rusia s-a afirmat ca o putere militară. Totuși există trei metehne, menționate de Serebrian, care marchează starea Rusiei la etapa actuală și care se constituie în pericole la adresa securității (supraviețuirii) sale pe termen lung: secesionismul, demografia și economia [8, p. 117]. Moscova trebuie să gestioneze eficient relațiile interetnice pentru a evita posibile conflicte, mai ales în regiunile Caucazul de Nord și Povoljia. Autoritățile ruse trebuie să schimbe trendul negativ în ceea ce privește dinamica demografică, altminteri nu va avea cine să populeze vastul lor teritoriu. În fine, în ceea ce privește economia Rusiei, guvernarea de la Moscova este chemată creeze un mediu favorabil agenților economici, care să producă mărfuri cu valoare adăugată și să presteze servicii, cu aplicarea unor tehnologii înalte, așa încât veniturile provenind din vânzarea gazelor și petrolului să nu mai constituie cel mai profitabil sector în structura economiei statului (așa cum este cazul unor state sărace, în curs de dezvoltare).

Oleg Serebrian a formulat trei scenarii – căi pe care ar putea merge Rusia: cea imperială, cea eurasiatică și cea europeană [8, p. 137]. În prezent se profilează tot mai mult faptul că Rusia va merge pe calea imperială: „care presupune refacerea unui ansamblu politico-geografic centrat pe Rusia” [XX, p. 137] – de fapt, refacerea spațiului fostei Uniuni Sovietice, poate fără cele trei republici baltice. Celelalte scenarii sunt: a) calea eurasiatică, „care ar însemna o «orientalizare» a preocupărilor sale geopolitice” și b) calea europeană – care ar presupune integrarea Rusiei în UE și, eventual, în NATO – fapt cu totul improbabil.   

       

3. Politica externă a Republicii Moldova: pentru o abordare echilibrată întru asigurarea securităţii naţionale

Care ar trebui să fie politica externă a Republicii Moldova în contextul geopolitic regional actual, în vederea asigurării cât mai eficiente a securităţii sale naţionale? Politica bazată pe principiul neutralităţii permanente este o opţiune susţinută de majoritatea populaţiei ţării. Problema este recunoaşterea internaţională a respectivului statut, soluţionarea conflictului transnistrean şi retragerea trupelor străine (ruseşti) de pe teritoriul moldovenesc din stânga Nistrului, consolidarea statalităţii, aşa încât Republica Moldova să devină un subiect respectat, deci să nu mai fie un obiect al relaţiilor geopolitice, în raportul de forţe Est – Vest.   

Din punctul de vedere al evoluţiei sale istorice, statul moldovenesc s-a remarcat printr-o capacitate înaltă de adaptare la contextul geopolitic regional, astfel salvându-şi existenţa în diferite momente istorice în care era ameninţat să dispară de pe harta politică a Europei, aşa cum s-a întâmplat în trei rânduri cu Polonia. Într-o oarecare măsură, s-ar putea afirma că în secolele XVIII-XIX statul moldovenesc a fost împărţit între imperiile: Habsburgic, care a preluat Bucovina (1774), Rus – a preluat Basarabia (1812) şi Otoman, care deţinea Moldova dintre Carpaţi şi Prut încă din 1538, în urma campaniei întreprinse de sultanul Soliman I Magnificul, finalizată cu supunerea efectivă a Moldovei faţă de Imperiul Otoman, cu toate că îi recunoştea un grad de autonomie (nu a fost transformată în paşalîk precum Ungaria ş.a.).            

În spaţiul public din RM există voci care pledează pentru o orientare pro UE (unii şi pro NATO), iar alte voci – pentru o apropiere faţă de Rusia (pro Uniunea Economică Eurasiatică [UEEa]; unii – şi pro Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă [OTSC; abrevierea mai cunoscută în limba rusă: ОДКБ]). Totuşi, în marea sa masă, înainte de toate electoratul moldovean doreşte o guvernare naţional orientată, echilibrată, bazată pe principiul constituţional al neutralităţii permanente, axată pe interesele naţionale ale RM, deci în folosul statului moldovenesc, nu în al unor actori străini (atât statali, cât şi non-statali: corporaţii multinaţionale ş.a.). Pentru realizarea acestora, guvernarea de la Chişinău poate şi trebuie să valorifice potenţialul relaţiilor economice cu toţi partenerii externi importanţi, care oferă beneficii economice (pieţe de desfacere, materii prime, investiţii, tehnologii ş.a.). Preocuparea forţelor politice responsabile din ţară, ca RM să nu devină teren de bătălie pentru actorii geopolitici importanţi (Rusia şi SUA), respectiv ca moldovenii să nu devină carne de tun în eventuale confruntări armate, se înscrie în străduinţa unor partide politice de a răspunde năzuinţelor celei mai mari părţi a electoratului.

Pentru recunoaşterea statutului său de neutralitate, RM poate apela la exemplul Austriei. „Tratatul de reînfiinţare a unei Austrii independente şi democratice”, mai este numit Tratatul de Stat al Austriei sau Tratatul de independenţă a Austriei (semnat la 15 mai 1955; a intrat oficial în vigoare la 27 iulie 1955) a reînfiinţat Austria ca stat suveran. El a fost semnat la Viena de către miniştrii de externe, precum şi de cei patru înalţi comisari ai puterilor aliate ocupante la acea vreme: Franţa, Regatul Unit, SUA, URSS şi de guvernul austriac. Austria a anunţat că se va declara permanent neutră după adoptarea tratatului. URSS îşi exprimase dorinţa pentru o asemenea declaraţie de neutralitate ca garanţie că aceasta nu va adera la NATO după retragerea armatei sovietice. Neutralitatea Austriei nu făcea parte din textul iniţial al tratatului, dar a fost adăugată de parlamentul austriac. Ca urmare a tratatului, Aliaţii au părăsit teritoriul austriac la 25 octombrie 1955. Ziua de 26 Octombrie este sărbătoare naţională în Austria şi comemorează Declaraţia de Neutralitate adoptată în acea zi. 

După acest model, un tratat privind recunoaşterea neutralităţii RM poate fi semnat de către actorii în formatul 5+2: Federaţia Rusă, SUA, UE, OSCE şi Ucraina. Tratatul ar putea prevedea recunoaşterea statutului de autonomie a regiunii transnistrene şi retragerea trupelor ruseşti, respectiv desfiinţarea misiunii de menţinere a păcii şi estul RM. Reunificarea RM prin reintegrarea Transnistriei poate avea loc în baza unor valori comune, acceptate de ambele comunităţi, de pe ambele maluri ale Nistrului şi de elitele de la Chişinău şi Tiraspol. Scopul reunificării trebuie să fie realizarea intereselor comune, care trebuie formulate şi promovate.   

Contextul geopolitic internaţional nu este favorabil unui asemenea scenariu, din cauza tensiunilor dintre Occident şi Rusia. Totuşi, reglementarea soluţionării conflictului transnistrean poate constitui un prilej de negocieri şi atingere a unui acord între cei doi poli de putere (Washington şi Moscova). Nu este exclus ca acordul să se înscrie în complexul relaţiilor americano-ruseşti, care vizează interacţiunea celor două puteri nu numai în regiunea Europei de Est, ci şi pe toate celelalte continente.       

Pentru securitatea naţională a RM procesul de tranziţie de la ordinea mondială unipolară la cea multipolară generează atât riscuri cât şi eventuale beneficii. Pe de o parte, în contextul tensiunilor între polii de putere, creşte riscul transformării în teren de confruntări militare a statelor aflate în afara spaţiilor acoperite de garanţii de securitate (NATO şi OTSC) şi chiar creşte riscul înghiţirii integrale sau a unor părţi din statele vulnerabile (fragile, eşuate) de către o putere mondială sau regională. Pe de altă parte, un stat care şi-a afirmat constant şi ferm statutul de neutralitate, solicitând recunoaşterea internaţională a acestuia, care construieşte relaţii de încredere cu cancelariile puterilor mondiale şi regionale, care foloseşte în mod abil raportul de forţe, asigurându-şi garanţii de securitate din partea mai multor actori geopolitici, convingându-i de necesitatea existenţei sale ca stat, ar putea spera la faptul că va putea evita dispariţia sa sau orice forme de confruntare pe teritoriul său (exemplul Elveţiei pe timpul celui de-al II-lea Război Mondial este demn de a fi preluat şi implementat pe cât posibil de RM). Evident, pentru a-i fi respectat un asemenea statut, RM trebuie să aibă o imagine de actor internaţional credibil, demn, devotat principiului integrităţii morale, cu un sistem de justiţie cu judecători integri, fără derapaje ca cele referitoare la spălări de bani de peste hotare, fraude bancare prin care se fură miliarde de dolari din sistemul bancar şi din rezervele valutare ale Băncii Naţionale, ş.a.. Numai aşa statul moldovenesc poate deveni credibil şi respectat în noua ordine mondială multipolară, devenind o oază de stabilitate într-un context regional turbulent, în calitatea sa de stat neutru, cu o concordie societală, între toate comunitățile etnice și religioase, pe care s-o proiecteze și peste hotare.             

 

Concluzii:                                                                                 

Ca urmare a cercetării efectuate, pot fi trase mai multe concluzii, dintre care menţionăm:

1. Regiunea Europei de Est (spaţiul post-sovietic, care cuprinde cele şase state nou înfiinţate în momentul prăbuşirii URSS: Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan) este doar un element din tabloul amplu în care se manifestă rivalitatea Rusia – SUA. Nordul Africii (Libia), Orientul Apropiat (Siria, Irak), Orientul Mijlociu (Iran), Extremul Orient – Asia de Nord-Est (Coreea de Nord), America Latină (Venezuela, Nicaragua, Cuba) ş.a. sunt alte regiuni în care interesele celor doi actori geopolitici majori se ciocnesc, aceştia susţinând regimuri sau forţe politice care, la rândul lor, manifestă loialitate faţă de sprijinitori (patroni).

2. Transformările de pe arena internaţională în materie de securitate se înscriu în procesul de tranziţie a sistemului internaţional de la ordinea mondială unipolară, instituită la sfârşitul Războiului Rece, la ordinea mondială multipolară. În prezent noul sistem se constituie din trei poli de putere de bază – SUA, China şi Rusia, dar există și alte puteri regionale emergente, care ar putea să completeze lista actorilor poli de putere.

3. În contextul instituirii ordinii mondiale multipolare, se poate observa o tendinţă de consolidare a unor spaţii civilizaţionale [4]. În prezent, actorii geopolitici semnificativi ar putea fi numiţi imperii – conglomerate de comunități etnice și religioase în cadrul unui stat. În acelaşi timp, aceste state acţionează în vederea consolidării şi extinderii sferelor lor de influenţă, inevitabil în defavoarea intereselor adversarilor lor geopolitici. Sub incidenţa termenului de imperii actualmente pot cădea state ca: SUA, China, Rusia, Turcia, Iran, India ş.a. Un pol geopolitic îşi proiectează puterea prin prezenţa sa militară peste hotare (vezi bazele militare din întreaga lume ale SUA sau prezenţa militară a Rusiei în: Europa de Est – Transnistria; Caucazul de Sud – Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte; Orientul Apropiat: Siria).

4. O ameninţare în actuala conjunctură internaţională, pentru securitatea Republicii Moldova, ţine de faptul că tensiunile dintre polii de putere ai ordinii mondiale multipolare pot conduce la afectarea unor state mai mici, fragile şi vulnerabile, aflate la graniţa sferelor de influenţă ale marilor lumii, eventual neacoperite de garanţii de securitate ale unor organizaţii de apărare colectivă, prin destabilizarea lor şi înghiţirea unor părţi din ele (a se vedea cazurile Crimeii, Transnistriei, Abhaziei, Osetiei de Sud, Donbasului şi Karabahului de Munte), dacă nu chiar la dispariţia unor state prin înghiţirea de către vechea metropolă imperială. Un caz deosebit îl reprezintă Uniunea Europeană – „un imperiu” în strânsă interacţiune cu centrul de putere de la Washington, la care statele europene au aderat benevol şi care îşi păstrează stabilitatea (cu excepţia notorie a brexit-ului: părăsirii Uniunii de către Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, la 31 ianuarie 2020, sau a crizei refugiaţilor, din 2014). Prin prezenţa majorităţii statelor membre ale UE în NATO, UE se înscrie în spaţiul de securitate al SUA (excepţii reprezintă state membre ale UE neutre: Finlanda, Suedia, Austria, Irlanda, Malta, Cipru, care însă tocmai datorită statutului lor de neutralitate sunt la adăpost de diverse ameninţări cărora inevitabil pot fi supuse statele membre ale NATO, mai ales cele care găzduiesc instalaţii militare ce sunt calificate de Moscova drept ameninţătoare pentru securitatea Rusiei – de exemplu baza americană de la Deveselu, unde este amplasat unu scut antirachetă).    

5. Eforturile Republicii Moldova în materie de securitate trebuie să vizeze transformarea sa din obiect geopolitic (un teritoriu ce se pretează preluării într-o sferă de influenţă sau împărţirii pe bucăţi de către „marii lumii”), în subiect geopolitic – un actor internaţional previzibil, respectat de comunitatea internaţională (atât în raporturile bilaterale, cât şi în cele multilaterale – în cadrul organizaţiilor internaţionale), devotat legislaţiei internaţionale şi idealurilor de pace şi dezvoltare. Aceasta ar însemna ca RM să se transforme într-o mai mare măsură din consumator de securitate (cu un conflict militar îngheţat, respetiv cu o misiune de menţinere a păcii, aflată sub comandă străină – în speţă, a Federaţiei Ruse), în furnizor de securitate. Desigur, misiunile de menţinere a păcii la care RM participă – cum este cea din Kosovo – reprezintă un element de afirmare a statului moldovenesc ca furnizor de securitate. Dar consolidarea statului, prin reintegrarea ţării, soluţionarea conflictului transnistrean şi retragerea forţelor străine (ruseşti) de pe teritoriul moldovenesc, vor afirma statutul RM de oază de stabilitate într-o regiune cu turbulenţe în materie de securitate.  

6. Republica Moldova a dispus în trecut de câte o misiune regională şi este bine ca actualele autorităţi să elaboreze şi asume din nou o asemenea misiune. Statul moldovenesc a apărut pe harta politică a Europei ca structură ce apăra drumul comercial „moldovenesc” ce lega Marea Neagră, prin Polonia, de Marea Baltică. Ştefan cel Mare asumase pentru Moldova misiunea de apărare a Creştinătăţii – în primul rând a Poloniei și Ungariei – de pericolul otoman. În 1856, la finele Războiului Crimeii, deşi se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Moldova a primit de la marile puteri europene, învingătoare în război, misiunea de apărare a gurilor Dunării, ei fiindu-i retrocedate în acest scop trei districte din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Care ar trebui să fie misiunea statului moldovenesc renăscut la 27 august 1991? Probabil, Federaţia Rusă ar vrea ca RM să fie un stat dintr-un cordon sanitar, care să constituie un obstacol în vederea ameninţărilor din Vest (NATO). Întrucât la semnarea Acordului de Asociere cu RM, autoritățile Uniunii Europene nu au proiectat nicio perspectivă unei aderări a statului moldovenesc la comunitatea europeană, se poate presupune că și Bruxelles-ul (poate că inclusiv NATO) și-ar dori ca RM să fie un prim obstacol în calea unei eventuale agresiuni din Est. Totuși, dacă politicienii moldoveni vor reuși să negocieze un tratat de recunoaștere internațională a statutului de neutralitate, obținând garanții de securitate din ambele părți, soluționând conflictul transnistrean și asigurându-și o pace interetnică, Moldova ar putea fi o oază de stabilitate, pe care s-o proiecteze și dincolo de granițele sale. Conducerea politică de la Chișinău ar trebui să convingă polii de putere, care și-au manifestat interesul pentru regiunea Europei de Est, de necesitatea păstrării sale ca stat. În condițiile schimbărilor geopolitice, când Finlanda și Austria sunt profund integrate în UE, un stat neutru ca Republica Moldova poate deveni o platformă pentru interacțiuni între cei doi poli de putere. Cu rădăcini culturale care se întind spre vest până la Oceanul Atlantic, prin latinitatea sa, cu rădăcini religioase care se întind până la Oceanul Pacific prin Ortodoxia sa, Moldova în centrul politic (nu geografic) al Eurasiei. De aceea ea poate fi atât un mediator, cât și un generator de idei și inițiative privind buna colaborare între polii de putere ai noii ordini mondiale multipolare. Cu condiția să devină un spațiu al moralității, lucidității intelectuale, democrației autentice și al progresului economic, fără distrugerea mediului ambiant.                       

 

Bibliografie:

1. Americanii s-au restras mai deveme din Kîrgîzstan şi s-au mutat la baza de la Mihail Kogălniceanu, https://www.economica.net/americanii-s-au-restras-mai-deveme-din-kyrgyzstan-si-s-au-mutat-la-baza-de-la-mihail-kogalniceanu_75109.html, accesat 27.11.2020.

2. Chomsky Noam, Cine conduce lumea?, Editura Kronika, Bucureşti, 2018, 367 pag.

3. Kissinger Henry, Diplomaţia, Editura All, 2013, 780 pag. 

4. Huntington Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1997, 528 pag.

5. Maalouf Amin, Naufragiul civilizaţiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2019, 325 pag.

6. Mike Pompeo și Vladimir Putin s-au întâlnit la Soci, https://moldova.europalibera.org/a/29941311.html, 15 mai 2019, accesat: 19.11.2020; Визит Помпео в Сочи начался со встречи с Лавровым, https://www.golos-ameriki.ru/a/pompeo-putin-meeting/4916771.html, 14 mai 2019, accesat: 19.11.2020.

7. Roman Al., Stepaniuc V., Lavric A., Ștefan cel Mare – făuritor al gloriei Moldovei, Tipografia Centrală, Chișinău, 2018, 336 pag. 

8. Serebrian Oleg, Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică, Editura Cartier, Chișinău, 2014.