Articol prezentat sub formă de comunicare la conferința științifică internațională cu genericul: „Mediul strategic de securitate: provocări și tendințe”, (23 mai 2019, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate - Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, Chișinău).
Abstract
The
Russia-US rivalry in the current region of
Keywords: Security,
Introducere
Relaţiile
Rusia – SUA în spaţiul post-sovietic, mai ales în Europa de Est, pot fi
calificate drept rivalitate, noţiune care desemnează relaţii tensionate
între doi actori geopolitici, care îşi dispută controlul asupra unor regiuni,
respectiv ţări (sau asupra unor părţi din unele state). Europa de Est, ce
cuprinde statele post-sovietice, confruntându-se cu conflicte fie active, fie
îngheţate, nu este singura regiune din lume, unde se manifestă rivalitatea
Rusia – SUA. De exemplu, la întrevederea Lavrov – Pompeo de la Soci, din 14 mai
2019, dar şi la întâlniri, în alte contexte, cei doi diplomaţi au discutat
despre: Libia, Siria, Iran, Coreea de Nord, Venezuela
ş.a. [5].
Rivalitatea
Rusia – SUA în actuala regiune a Europei de Est este o urmare a interacţiunii
de confruntare din perioada Războiului Rece, dintre, pe de o parte: SUA şi
aliaţii săi vest-europeni (constituiţi în NATO şi UE) şi, pe de altă parte:
URSS şi blocul socialist (constituiţi în Organizaţia Tratatului de la Varşovia
şi în CAER). După destrămarea URSS în regiunea Europei Centrale şi de Est s-au
produs schimbări majore: practic toate fostele state din blocul socialist,
aflate în sfera de infuenţă a Moscovei, au devenit state membre ale NATO şi UE
(anume în această ordine: mai întâi au devenit membre ale NATO şi apoi ale UE),
inclusiv cele trei republici baltice – fost sovietice. Schimbările geopolitice
produse au avut repercusiuni profunde asupra echilibrului de forţe din regiune,
şi mai ales asupra statutului internaţional al Federaţiei Ruse, succesoarea
URSS, care din putere mondială s-a pomenit a fi putere regională. Practic, prin
modificarea hotarului între spaţiul geopolitic occidental, controlat de NATO,
şi restul statelor din estul Europei, se poate afirma că s-a ajuns la
percepţia, că actuala regiune a Europei de Est include statele aflate la
răsărit de frontiera estică a NATO şi UE.
La
etapa actuală, tocmai în această regiune au loc evenimente dinamice, vizând
poziţionarea actorilor statali locali faţă de cei doi poli de putere: Moscova
şi Washington. Practic, statele post-sovietice din regiune au devenit un teren
de confruntare între cei doi actori geopolitici. Georgia, Ucraina, Republica
Moldova, iar din 9 august 2020 (ziua scrutinului prezidenţial) – şi Belarusul,
ce păstra aparenţa unei stabilităţi consolidate, sunt teatrul unor confruntări
între forţe pro-Est (susţinute de Moscova) şi forţe pro-Vest (susţinute de
Washington şi Bruxelles). În Georgia, Republica Moldova şi Ucraina
confruntările au degenerat în războaie civile, cu implicarea forţelor ruse, ce
au dus la divizarea acestor state, prin crearea de republici separatiste,
sprijinite militar, financiar, economic, logistic ş.a. de către Kremlin, la
recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud, dar şi la anexarea
peninsulei Crimeea de către Rusia (după cum motivează Kremlinul: drept urmare a
rezultatelor unui referendum al populaţiei locale, în cadrul căruia majoritatea
s-a pronunțat pentru intrarea peninsulei în cadrul statului rus).
Evenimentele
din Europa de Est (statele din spaţiul ex-sovietic) sunt parte a procesului de
tranziţie de la ordinea mondială unipolară la cea multipolară. Ordinea mondială
unipolară a fost instituită la sfârşitul
Războiului Rece, când s-au destrămat atât blocul de state socialiste – sfera de
influenţă a Moscovei, cât şi Uniunea Sovietică însăşi. Discursul preşedintelui
rus Vladimir Putin din 10 februarie 2007 de la conferinţa pentru securitate de
la München, urmat
de intervenția Rusiei în Georgia, în vara anului 2008, pot fi apreciate ca momente ale afirmării
Federaţiei Ruse ca un pol de putere (ca putere militară), respectiv ca momente
ale începerii reformării ordinii mondiale – ale consolidării noii ordini
mondiale multipolare. Nu trebuie să uităm totuşi nici importanţa tot mai
crescândă a Chinei, care la acel moment era deja a doua putere economică a
lumii şi care se afirma tot mai insistent ca un actor de luat în seamă şi în
plan politico-militar. Or, la etapa actuală, se poate afirma cu certitudine că
ordinea mondială multipolară se constituie cel puţin din trei poli de putere:
SUA – China – Rusia (dacă ținem cont de faptul că statele UE sunt în strânsă
legătură cu America, ne manifestând vreo tendință de contrapunere a intereselor
sale Washingtonului; în aceeași situație se află şi Israelul). Nu trebuie
scăpate din vedere nici alte puteri regionale emergente, ca India, Brazilia,
Africa de Sud ş.a. (în ultimul timp se
observă anumite divergente între Turcia şi SUA, cu toate că Ankara rămâne în
NATO).
Relaţiile
Rusia – SUA în Europa de Est (în spaţiul post-sovietic), au consecinţe adânci
asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova. În ciuda statutului privind
neutralitatea permanentă, stipulat în Constituţia RM, statul moldovenesc nu
reuşeşte soluţionarea conflictului transnistrean prin adoptarea unui statut
special de autonomie pentru regiunea transnistreană (cel puţin după modelul
statutului adoptat în decembrie 1994 pentru Unitatea Teritorială Autonomă
găgăuză) şi retragerea muniţiilor şi trupelor străine (ruseşti) din stânga Nistrului.
Acest proces este îngreunat şi de demersul Rusiei privind asigurarea
echilibrului forţelor militare (şi mai ales strategice) în regiune: în viziunea
strategilor şi oficialilor ruşi, baza militară americană de la Deveselu,
judeţul Olt, Oltenia, România, este o ameninţare pentru Moscova, care are în
vedere folosirea capabilităţilor sale militare din Transnistria în vederea
reducerii riscurile de securitate pentru Federaţia Rusă în raport cu
amplasamentele NATO din Europa. Nu trebuie uitat că fosta armată a 14-cea a
Uniunii Sovietice constituia flancul de sud-vest al apărării imperiului
sovietic şi avea misiunea de contrapondere a ameninţărilor din partea forţelor
militare ale statelor membre NATO din sud-estul spaţiului de securitate
Nord-Atlantic. Ca şi în perioada Războiului Rece, armata Turciei este a doua ca
mărime în cadrul NATO, după cea a Statelor Unite. Iar în contextul tensiunilor
între Federaţia Rusă şi Turcia se poate presupune că Moscova mizează şi pe
capabilităţile sale militare din estul RM (Transnistria) în vederea folosirii
lor în cazul unui conflict militar cu Turcia.
În
actualul context geopolitic regional şi global, Republica Moldova trebuie să se
înscrie în raportul de forţe NATO – Rusia în aşa fel încât să-şi asigure cât
mai eficient interesele de securitate. Recunoaşterea internaţională a
statutului de neutralitate, inclusiv soluţionarea conflictului transnistrean
prin adoptarea unui statut special raioanelor de Est ale Moldovei, rămâne o
opţiune de urmat, cu condiţia ca acest pas să vizeze implicarea tuturor
actorilor internaţionali importanţi, care ar putea semna un tratat privind
neutralitatea RM, după modelul Tratatului de Stat al Austriei, din 1955.
1.
Politica externă a SUA: pentru menţinerea ordinii mondiale unipolare
Reputatul
savant american Noam Chomsky, referindu-se la SUA, a scris despre „proiectul de
dominaţie globală, aşa cum a fost conturat în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial” [2, p. 53-54]. Acest proiect a devenit realitate la încheierea
Războiului Rece, când colosul sovietic – rivalul americanilor – s-a destrămat
în cele 15 republici independente. Este interesantă remarca lui Henry
Kissinger, din cartea sa Diplomaţia: „Însă sforţarea geopolitică
dominantă este încercarea Rusiei de a-şi restabili supremaţia în toate
teritoriile controlate anterior de Moscova. În numele menţinerii păcii, Rusia
caută să restabilească o oarecare formă de tutelă rusească, iar Statele Unite,
concentrându-se asupra bunăvoinţei unui guvern «reformist» şi deloc dornic să
îmbrăţişeze o agendă geopolitică, au consimţit” [3, p. 709]; de asemenea: „Bush
a deplâns dezintegrarea URSS-ului, iar Clinton a consițmit la eforturile de
refacere a vechii sfere de influență a Rusiei. Liderii americani nu au vrut să
facă apel la frânele diplomatice tradiționale față de politica Rusiei de teamă
să nu-i provoace pe presupușii opozanți naționaliști ai lui Elțin (și, mai
înainte, pe cei ai lui Gorbaciov)” [3, p. 711]. Verbul a consimţi înseamnă „a fi de acord cu ceva, a-ţi da
consimţământul, a aproba, a încuviinţa”. Iată de ce, din pasajul citat din
lucrarea lui H. Kissinger, rezultă o întrebarea firească: nu cumva preşedintele
rus B. Elţin a primit aprobarea (expresă, tacită?) preşedintelui american Bill
Clinton – în calitatea sa de şef de stat al singurei super-puteri de atunci,
din cadrul ordinii mondiale unipolare, în vederea intervenţiei Rusiei în
conflictul armat de pe Nistru, în iunie 1992, şi în celelalte conflicte din
spaţiul ex-sovietic?
Totuşi,
declinul SUA a făcut ca Washingtonul să-şi piardă poziţia de hegemon mondial:
„doar cu câţiva ani în urmă [Statele Unite] erau pe punctul de a cuceri
întreaga lume precum un colos cu o putere de neegalat şi o forţă fără
margini... sunt acum în declin, aflate în faţa perspectivei decăderii sale
finale” [2, p. 68]. Chomsky a clarificat această frază, citată de el dintr-o
recenzie a lui Giacomo Chiozza la cartea America’s
Global Advantage: US hegemony and International Cooperation de Carla Norrlof (2011). Chomsky notează că „Declinul a fost, de fapt,
continuu de la punctul de apogeu la care ajunseseră SUA, imediat după al doilea
Război Mondial, iar retorica remarcabilă a deceniului triumfalist de după
căderea URSS s-a dovedit a fi mai degrabă autoamăgitoare” [2, p. 68]. Chiar
dacă după prăbuşirea URSS Statele Unite fusese declarate învingătoare în
Războiul Rece şi unica super-putere la nivel mondial, Chomsky nu subestimează
rolul SUA în lume: „Lumea devine desigur mai diversă, însă, în ciuda declinului
Americii, în viitorul previzibil nu va exista nici un competitor pentru acest
hegemon global” [2, p. 68]. SUA şi-au planificat ascensiunea către hegemonie
încă din timpul celui de-al II-lea război mondial: „Au fost făcute planuri
(...) conform cărora SUA urmau să controleze o Mare Arie pe suprafaţa globului.
Aceste doctrine sunt încă valabile, deşi realizarea lor e tot mai improbabilă”
[2, p. 68]. Planurile americanilor se bazau pe creşterea de patru ori a
capacităţii lor industriale, în timp ce principalii lor competitori erau
afectaţi de război. „La sfârşitul războiului, SUA deţineau jumătate din averea
mondială şi beneficiau de o securitate inexpugnabilă” [2, p. 69]. Războiul Rece
care a urmat „a fost în mare parte efortul celor două mari superputeri de a
administra regiunile aflate sub propriul control: pentru URSS, Europa de Est,
iar pentru Statele Unite, restul lumii” [2, p. 69]. Desigur, trebuie făcută
precizarea că şi „în restul lumii” s-au manifestat state cu regimuri
neobediente faţă de SUA: China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam ş.a.. Mai mult,
în diferite state din lumea a treia aveau loc confruntări între forţe politice
susţinute de una dintre cele două superputeri: Angola, Nicaragua ş.a.. În
opinia lui Chomsky, declinul era inevitabil. „Până în 1970, averea SUA ajunsese
la aproximativ 25% din avuţia mondială. Lumea industrială devenea «tripolară»,
cu centre majore în Statele Unite, Europa şi Asia, care a devenit tot mai
dinamică, fiind grupată în jurul Japoniei” [2, p. 69]. Prăbuşirea URSS în
august 1991 (după ce la 9 noiembrie 1989 căzuse Zidul Berlinului – eveniment
simbolic pentru destrămarea lagărului socialist şi ieşirea statelor Europei
Centrale şi de Est din zona de influenţă a Moscovei) nu a schimbat atitudinea
Washingtonului, care a anunţat, prin administraţia Bush, care funcţiona în acel
moment, că „scopurile fundamentale ale politicii SUA vor rămâne neschimbate,
deşi cu pretexte diferite: imensa dotare militară avea să fie menţinută nu
pentru a-i proteja pe americani de ruşi, ci pentru a contracara «sofisticarea
tehnologică» a puterilor Lumii a Treia. (...) S-a admis în tăcere că problema a
fost întotdeauna «naţionalismul radical», termen prin care au fost desemnate
încercările statelor de a urma un curs propriu împotriva principiilor doctrinei
Marii Arii. Aceste principii nu aveau să fie modificate în vreun fel, iar
doctrina Clinton (sub care SUA puteau folosi unilateral forţa militară pentru
a-şi urmări interesele economice) şi extinderea globală a NATO vor deveni
curând foarte clare” [2, p. 69-70].
Momentul
1991 trebuie remarcat în mod deosebit. „A existat o perioadă de euforie după
colapsul principalei superputeri rivale, asezonată cu poveşti despre «sfârşitul
istoriei» şi aclamări ale meritelor politicii externe a preşedintelui Clinton”
[2, p. 70], „care va putea duce mai departe, neabătută, noile reguli
internaţionale de intervenţie umanitară” [2, p. 70]. Chomsky arată că nu toată
lumea era entuziasmată. „Victimele tradiţionale, cele din sudul global, au
condamnat cu hotărâre «aşa-numitul drept la intervenţie umanitară», dându-şi
seama că nu va fi vorba de nimic altceva decât de vechiul «drept» la dominaţia
imperială, travestit în haine noi” [2, p. 70]. Referindu-se la „voci lucide”,
Chomsky scrie că „pentru cea mai mare parte a lumii, SUA deveneau «o
superputere bandit», «singurul mare pericol extern al societăţilor» şi că
«principalul stat care sfida acordurile internaţionale este, în acest moment,
America», pentru a-i cita pe Samuel P. Huntington, profesor la Harvard în
ştiinţele guvernării şi pe Robert Jervis, preşedinte al Asociaţiei Americane
pentru Ştiinţe Politice” [2, p. 70]. În opinia lui Chomsky, pe timpul
guvernărilor lui George W. Bush şi Barack Obama susţinerea pentru SUA (pentru
preşedinţii americani) în lumea arabă a scăzut la 5% în Egipt şi nu cu mult mai
mult în restul regiunii („populaţia arabă vede în SUA şi în aliaţii săi un
pericol major şi i-ar expulza pe toţi din regiune dacă ar avea ocazia” [2, p.
71]). Declinul Americii a mai fost marcat de „pierderea” Americii de Sud în
deceniul 2006-2016 (2016 nu este anul sfârşitului declinului, ci este doar anul
apariţiei cărţii lui Chomsky, din care cităm). Politicile celor doi preşedinţi
menţionaţi de Chomsky (G. W. Bush şi Obama) au caracteristici distincte: „în
timp ce politica lui Bush era aceea de a captura şi de a tortura suspecţi,
Obama pur şi simplu, îi asasina, utilizând pe scară tot mai mare armele terorii
(dronele), precum şi personalul forţelor speciale, mulţi dintre ei formând
echipe de asasini. Trupe ale forţelor speciale au fost deplasate în 147 de
ţări. Aceste trupe, care, numeric sunt la nivelul armatei Canadei, reprezintă
un fel de armată privată a preşedintelui. (...) Echipa pe care preşedintele
Obama a trimis-o să-l asasineze pe Osama bin Laden a realizat probabil zeci de
misiuni similare în Pakistan. După cum demonstrează acest fapt şi altele
similare, deşi hegemonia SUA s-a redus, ambiţiile americane au rămas aceleaşi”
[2, p. 71-72].
Concluzionând,
Chomsky susţine că „deşi aceste lamentări [privind declinul SUA şi «perspectiva
tot mai clară a colapsului final»] sunt considerabil exagerate, ele au un sâmbure
de adevăr. Puterea americană, la nivel mondial, se află într-un declin continuu
de la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În timp ce SUA rămân cel mai
puternic stat al lumii, puterea globală continuă să se diversifice, iar SUA îşi
pot impune voinţa din ce în ce mai puţin” [2, p. 77].
Referindu-se
la Statele Unite, autorul francez de origine siriană Amin Maalouf menţionează
că „ele s-au ridicat, în cursul secolului XX, pe primul loc între Marile
Puteri, şi în toate domeniile: producţie industrială, forţă militară, cercetare
ştiinţifică, influenţă politică şi intelectuală etc. Câştigând trei confruntări
planetare majore, primul război mondial, apoi al doilea, pe urmă războiul rece,
au dobândit o întâietate între naţiuni pe care nimeni nu le-o poate serios
contesta” [5, p. 268]. Totuşi, „eşecul lor, astăzi clar, nu s-a datorat
pierderii puterii – care […] rămâne formidabilă, nici acţiunii adversarilor
lor, ci incapacităţii conducătorilor lor succesivi de a-şi asuma într-un mod
coerent supremaţia pe care au dobândit-o”
[5, p. 268]. Maalouf a explicat, că la sfârşitul războiului rece, când
„Statele Unite s-au pomenit atunci într-o poziţie la care nici o altă naţiune
nu putuse pretinde încă din zorii Istoriei, cea de unică supraputere planetară.
Erau în măsură să pună ele singure bazele unei noi ordini mondiale; nimeni nu
mai punea la îndoială autoritatea lor supremă” [5, p. 269]. Totuşi, în loc să
susţină Uniunea Sovietică, condusă de Mihail Gorbaciov „pe calea liberalizării
economice şi politice”, „Acum, că adversarul era la pământ”, SUA au „profitat
de ocazia ce se ivise de a se descotorosi de el o dată pentru totdeauna”. NATO
a fost extinsă spre est, integrând chiar și trei republici fost-sovietice, ceea
ce a creat tensiuni între Moscova şi Washington. Acestea au determinat
fortificarea Rusiei, care la un moment dat a contestat rolul Americii în lume
şi mai ales în spaţiul post-sovietic. Decidenţii americani nu au înţeles, că
„umilindu-i pe ruşi avea să fie favorizată creşterea curentelor naţionaliste şi
militariste. Şi întârzierea mersului ţării către democraţie” [5, p. 271].
Atitudinea SUA faţă de Rusia nu a fost singura eroare strategică comisă de Casa
Albă. Frenezia intervenţionistă, ca cea în războiul din Irak din 2003, apoi
schimbarea macazului şi non-intervenţia în zone de conflict, cum a fost în
septembrie 2013, când „după ce afirmase fără ambiguitate că folosirea armelor
chimice în Siria era o linie roşie pe care era interzis s-o încalci, şi care ar
antrena o reacţie fermă din partea Statelor Unite” , au decis „să lase facţiunile locale să se
masacreze după voie” [5, p. 274]. Toate aceste „derapaje”, „brambureli”,
„retrageri sau poticneli” au arătat „declinul moral” al SUA. Maalouf
concluzionează, că SUA nu au reuşit să joace „rolul de arbitru sau de putere
tutelară”, în calitatea lor de unică superputere, de la sfârşitul războiului
rece încoace. „Eşecul Americii a fost învederat, n-a încetat să se accentueze,
iar acum pare greu de reparat” [5, p.
273], scrie Maalouf.
Cu
toate acestea, prin acțiunile lor în diferitele regiuni ale planetei, Statele
Unite încearcă să-și mențină rolul de hegemon, în pofida împotrivirii polilor
de putere deja consolidați, cum sunt China, Rusia, și a altora emergenți (ca
India, Brazilia, Turcia ș.a.).
2.
Politica externă a Rusiei: pentru o ordine mondială multipolară
Tendințele
expansioniste imperialiste s-au manifestat în Rusia încă în perioada domniei
lui Ivan al III-lea, supranumit „cel Mare” (anii de viață: 1440-1505; din 1462 până în 1503 – suveran a întregii Rusii).
El și-a căsătorit fiul (Ivan cel Tânăr) cu fiica
domnitorului moldovean Ștefan al III-lea (anii de domnie: 1457 – 1504),
supranumit „cel Mare și Sfânt” – Elena „Voloșanca”
(„Voloha”: pe atunci Țara Moldovei era numită în spațiul slavilor de est Волощина – Țara Volohilor). A fost o expresie a prestigiului internațional al
statului moldovenesc din acea perioadă. Ștefan al Moldovei asumase pentru țara
sa misiunea de apărare a Creștinătății de distrugătorul tăvălug otoman [7, p. 296]. De la Ivan al III-lea, care
cucerise Novgorodul și consolidase statul rus, succesorii săi din Kremlin, pe
care tot el l-a reconstruit (din alb devenind roșu – de la cărămidă folosită), au
extins granițele Rusiei până din acolo de strâmtoarea Bering, încorporând și
Alasca (rușii au cedat Alasca americanilor în 1867). Etapele succesive ale
statului rus rezultat în urma expansionismului sunt: Imperiul Rus (al țarilor)
– Uniunea Sovietică – și actuala Federație Rusă. Chiar și fără cele 14
republici fost sovietice, actuala Rusie rămâne un imperiu multietnic – statul
cu cea mai întinsă suprafață de pe planetă.
Henry
Kissinger a arătat că imediat după destrămarea URSS, Moscova „a prezentat în
repetate rânduri un concept al monopolului rusesc asupra menținerii păcii în
«străinătatea apropiată», indistinct față de o încercare de restabilire a
dominației Moscovei” [3, p. 710]; de asemenea: „sforțarea geopolitică dominantă
este încercarea Rusiei de a-și restabili supremația în toate teritoriile
controlate anterior de Moscova” [3, p. 709]. În Asia Centrală, după Kissinger,
Iranul și Turcia „încearcă să-și sporească rolurile” [3, p. 709]. În măsura
posibilităților, chiar Statele Unite au încercat să pătrundă și să se statornicească
acolo – a se vedea cazul bazei militare aeriene americane din Manas,
Kîrgîzstan. (În
2011, preşedintele Kîrgîzstanului Almazbek Atambayev a
anunţat că ţara lui nu va reînnoi acordul pentru prelungirea contractului de
închiriere a unităţii, într-o mişcare înterpretată ca fiind de supunere faţă de
presiunea Rusiei de a suspenda activităţile
militare ale SUA în statul post-sovietic. În 2014 americanii s-au retras din
Kîrgîzstan, după o misiune de 12 ani. Centrul logistic avea 1.200 de
angajaţi, care s-au mutat la noua bază americană de la Mihail
Kogălniceanu, județul Constanţa, România [1].
În opinia lui Oleg Serebrian, atitudinea SUA față
de Rusia, după încheierea Războiului Rece, s-a datorat unei inerții: temerii
care nu trecea ușor față de pericolul rusesc. „Cu toate astea, nu doar forța
inerției se face responsabilă de politica americană față de Rusia după
încheierea «Războiului Rece». Dincolo de tainele nepătrunse ale legilor
istoriei sau de inerția (explicabilă) a gândirii unor strategi ca Wolfowitz ori
Brzezinsky, există și motive întemeiate ale atitudinii circumspecte a
Washingtonului față de Moscova în deceniul care a urmat după destrămarea
Uniunii Sovietice. Rusia anilor ’90 nu poate fi nicidecum exonerată de răspundere
pentru evoluția proastă a relațiilor sale cu Vestul, și întâi de toate cu
americanii. NATO și-a găsit repede un argument solid de existență după «Războiul
Rece» anume datorită reacțiilor nevrotice ale Moscovei. Guvernarea Elțîn nu a
fost deloc tandră în relațiile cu vecinii ex-sovietici, fiind culpabilă de
șirul de conflicte și litigii care au cuprins la începutul anilor ’90
sud-vestul fostei URSS” [8, p. 104]. Reacția
Occidentului și întâi de toate a SUA a fost „împingerea gardului «gospodăriei»
Moscovei mai la est, în limitele (deloc strâmte, de altfel) ale CSI. Probabil
că în 1992 Washingtonul credea că non-ingerința în zona CSI ar fi fost
suficientă pentru a calma «durerile de colți» ale Kremlinului” [8, p. 104].
După integrarea statelor din fostul bloc socialist
și a celor trei republici baltice post-sovietice în NATO și UE, în celelalte
state post-sovietice ale Europei de Est s-a manifestat o rivalitate ruso-americană pentru influență.
Efortul Rusiei, mai ales de la discursul președintelui Putin din 2007 la Conferința Internațională pentru
Securitate de la München, a
fost de a-și consolida statutul de pol regional de putere în contextul
tranziției de la ordinea mondială unipolară la cea multipolară. Evenimentele
din 2007-2008 reprezintă începutul perioadei când „Rusia pare să-și revină
treptat în fire grație unei răbufniri de vitalitate” [8,
p. 105]. În acest context trebuie privite evenimentele din Abhazia și
Osetia de Sud în 2008, Crimeea și Donbas în 2014 și Nagorno-Karabah în 2020. Transnistria
este o relicvă a acțiunilor Rusiei în perioada imediat următoare (1992) momentului
destrămării URSS (1991) de a păstra câte un cui al lui Pepelea în republicile
care și-au declarat independența (pe toată axa Europa de Est – Caucazul de Sud
– Acia Centrală), în vederea influențării lor în sensul rămânerii în sfera de
influență a Kremlinului.
Statele care s-au văzut confruntate cu metodele
subversive ale Rusiei de blocare a dezvoltării pe calea unei independențe
autentice (mai ales Georgia și Ucraina, în perioada mai recentă), au văzut în
Statele Unite singurul sprijinitor capabil să le protejeze de expansionismul și
imperialismul rusesc. Totuși, conflictele interetnice, soldate cu proclamarea
de republici nerecunoscute pe teritoriul unor state ca Georgia, Ucraina și
Republica Moldova, fac, la etapa actuală, foarte dificilă integrarea acestor
state în UE și NATO. Pentru Rusia, care se afirmă ca un pol geopolitic de
putere, păstrarea fostelor republici sovietice în sfera sa de influență
reprezintă tocmai dovada reușitei sale în demersul constituirii unei noi ordini
mondiale multipolare, în care fiecare pol de putere deține în sfera sa de
influență alte state.
Actualele relații tensionate ruso-americane nu au
la bază o vrajbă ideologică, așa cum a fost în timpul Războiului Rece, ci sunt
bazate pe necesități de ordin securitar și economic. Rusia își dorește o zonă
de influență nu atât în vederea asigurării securității sale (ea nu are nevoie
de așa ceva pentru că dispune de sisteme de armament care îi permit să atingă
cu precizie ținte ale adversarului său geopolitic – SUA [NATO] la distanțe care depășesc cu mult dimensiunea
teritoriile statelor post-sovietice din Europa de Est), ci din considerente
simbolice și din interese economice.
Referindu-se la viitorul relațiilor ruso-americane,
O. Serebrian menționează: „În viitorul previzibil raporturile ruso-americane
vor rămâne mai curând reci. Sunt prea puține motive care ne-ar îndreptăți să
credem într-o eventuală ameliorare a lucrurilor, or, prea diferite sunt
interesele care domină politica externă a celor două țări. (…) Ce se va
întâmpla într-o perspectivă medie e greu de spus. Un lucru e clar: în situația
în care se întrezărește la orizontul geopoliticii globale – ascensiunea
fundamentalismului islamic, impredictibilitatea unor mari puteri precum India
sau China, antiamericanismul în creștere în țările emergente ale Americii
Latine – pentru SUA (…) e periculoasă (…) o Rusie relativ puternică, legată
prin alianțe cu dușmanii de mâine ai Americii, care, din câte se vede, se anunță
a fi mulți ” [8, p. 105]. Desigur, și
eventualele alianțe ale Moscovei cu state ce nu vor să fie subordonate
hegemonului Statele Unite pot deranja Washingtonul. Dar potențialul militar în
sine al Rusiei este cel care face Washingtonul să abordeze cu atenție poziția
și interesele Kremlinului.
Rusia s-a afirmat ca o putere militară. Totuși există trei metehne, menționate de
Serebrian, care marchează starea Rusiei la etapa actuală și care se constituie
în pericole la adresa securității (supraviețuirii) sale pe termen lung:
secesionismul, demografia și economia [8, p. 117].
Moscova trebuie să gestioneze eficient relațiile interetnice pentru a evita posibile
conflicte, mai ales în regiunile Caucazul de Nord și Povoljia. Autoritățile
ruse trebuie să schimbe trendul negativ în ceea ce privește dinamica
demografică, altminteri nu va avea cine să populeze vastul lor teritoriu. În
fine, în ceea ce privește economia Rusiei, guvernarea de la Moscova este
chemată creeze un mediu favorabil agenților economici, care să producă mărfuri cu
valoare adăugată și să presteze servicii, cu aplicarea unor tehnologii înalte, așa
încât veniturile provenind din vânzarea gazelor și petrolului să nu mai constituie
cel mai profitabil sector în structura economiei statului (așa cum este cazul
unor state sărace, în curs de dezvoltare).
Oleg Serebrian a formulat trei scenarii – căi pe
care ar putea merge Rusia: cea imperială, cea eurasiatică și cea europeană [8, p. 137]. În prezent se profilează tot mai mult
faptul că Rusia va merge pe calea imperială: „care presupune refacerea unui
ansamblu politico-geografic centrat pe Rusia” [XX, p. 137] – de fapt, refacerea
spațiului fostei Uniuni Sovietice, poate fără cele trei republici baltice. Celelalte
scenarii sunt: a) calea eurasiatică, „care ar însemna o «orientalizare» a preocupărilor
sale geopolitice” și b) calea europeană – care ar presupune integrarea Rusiei
în UE și, eventual, în NATO – fapt cu totul improbabil.
3.
Politica externă a Republicii Moldova: pentru o abordare echilibrată întru
asigurarea securităţii naţionale
Care
ar trebui să fie politica externă a Republicii Moldova în contextul geopolitic
regional actual, în vederea asigurării cât mai eficiente a securităţii sale
naţionale? Politica bazată pe principiul neutralităţii permanente este o
opţiune susţinută de majoritatea populaţiei ţării. Problema este recunoaşterea
internaţională a respectivului statut, soluţionarea conflictului transnistrean
şi retragerea trupelor străine (ruseşti) de pe teritoriul moldovenesc din stânga
Nistrului, consolidarea statalităţii, aşa încât Republica Moldova să devină un
subiect respectat, deci să nu mai fie un obiect al relaţiilor geopolitice, în
raportul de forţe Est – Vest.
Din
punctul de vedere al evoluţiei sale istorice, statul moldovenesc s-a remarcat
printr-o capacitate înaltă de adaptare la contextul geopolitic regional, astfel
salvându-şi existenţa în diferite momente istorice în care era ameninţat să
dispară de pe harta politică a Europei, aşa cum s-a întâmplat în trei rânduri
cu Polonia. Într-o oarecare măsură, s-ar putea afirma că în secolele XVIII-XIX
statul moldovenesc a fost împărţit între imperiile: Habsburgic, care a preluat
Bucovina (1774), Rus – a preluat Basarabia (1812) şi Otoman, care deţinea
Moldova dintre Carpaţi şi Prut încă din 1538, în urma campaniei întreprinse de
sultanul Soliman I Magnificul, finalizată cu supunerea efectivă a Moldovei faţă
de Imperiul Otoman, cu toate că îi recunoştea un grad de autonomie (nu a fost
transformată în paşalîk precum Ungaria ş.a.).
În
spaţiul public din RM există voci care pledează pentru o orientare pro UE (unii
şi pro NATO), iar alte voci – pentru o apropiere faţă de Rusia (pro Uniunea
Economică Eurasiatică [UEEa]; unii – şi pro Organizaţia Tratatului de Securitate
Colectivă [OTSC; abrevierea mai cunoscută în limba rusă: ОДКБ]). Totuşi,
în marea sa masă, înainte de toate electoratul moldovean doreşte o guvernare naţional
orientată, echilibrată, bazată pe principiul constituţional al
neutralităţii permanente, axată pe interesele naţionale ale RM, deci în
folosul statului moldovenesc, nu în al unor actori străini (atât statali, cât
şi non-statali: corporaţii multinaţionale ş.a.). Pentru realizarea acestora,
guvernarea de la Chişinău poate şi trebuie să valorifice potenţialul relaţiilor
economice cu toţi partenerii externi importanţi, care oferă beneficii economice
(pieţe de desfacere, materii prime, investiţii, tehnologii ş.a.). Preocuparea
forţelor politice responsabile din ţară, ca RM să nu devină teren de bătălie pentru
actorii geopolitici importanţi (Rusia şi SUA), respectiv ca moldovenii să nu
devină carne de tun în eventuale confruntări armate, se înscrie în străduinţa
unor partide politice de a răspunde năzuinţelor celei mai mari părţi a
electoratului.
Pentru
recunoaşterea statutului său de neutralitate, RM poate apela la exemplul
Austriei. „Tratatul
de reînfiinţare a unei Austrii independente şi democratice”, mai este numit Tratatul de Stat
al Austriei sau Tratatul de independenţă a Austriei (semnat
la 15 mai 1955; a intrat oficial în vigoare la 27 iulie 1955) a reînfiinţat
Austria ca stat suveran. El a fost semnat la Viena de către miniştrii de
externe, precum şi de cei patru înalţi comisari ai puterilor aliate
ocupante la acea vreme: Franţa, Regatul Unit, SUA, URSS şi de guvernul
austriac. Austria a anunţat
că se va declara permanent neutră după adoptarea tratatului. URSS îşi
exprimase dorinţa pentru o asemenea declaraţie de neutralitate ca garanţie că
aceasta nu va adera la NATO după retragerea armatei sovietice.
Neutralitatea Austriei nu făcea parte din textul iniţial al tratatului, dar a
fost adăugată de parlamentul austriac. Ca urmare a tratatului, Aliaţii au
părăsit teritoriul austriac la 25 octombrie 1955. Ziua de 26 Octombrie este
sărbătoare naţională în Austria şi comemorează Declaraţia de Neutralitate
adoptată în acea zi.
După
acest model, un tratat privind recunoaşterea neutralităţii RM poate fi semnat
de către actorii în formatul 5+2: Federaţia Rusă, SUA, UE, OSCE şi Ucraina.
Tratatul ar putea prevedea recunoaşterea statutului de autonomie a regiunii
transnistrene şi retragerea trupelor ruseşti, respectiv desfiinţarea misiunii
de menţinere a păcii şi estul RM. Reunificarea RM prin reintegrarea
Transnistriei poate avea loc în baza unor valori comune, acceptate de ambele
comunităţi, de pe ambele maluri ale Nistrului şi de elitele de la Chişinău şi
Tiraspol. Scopul reunificării trebuie să fie realizarea intereselor comune,
care trebuie formulate şi promovate.
Contextul
geopolitic internaţional nu este favorabil unui asemenea scenariu, din cauza
tensiunilor dintre Occident şi Rusia. Totuşi, reglementarea soluţionării
conflictului transnistrean poate constitui un prilej de negocieri şi atingere a
unui acord între cei doi poli de putere (Washington şi Moscova). Nu este exclus
ca acordul să se înscrie în complexul relaţiilor americano-ruseşti, care
vizează interacţiunea celor două puteri nu numai în regiunea Europei de Est, ci
şi pe toate celelalte continente.
Pentru
securitatea naţională a RM procesul de tranziţie de la ordinea mondială
unipolară la cea multipolară generează atât riscuri cât şi eventuale beneficii.
Pe de o parte, în contextul tensiunilor între polii de putere, creşte riscul
transformării în teren de confruntări militare a statelor aflate în afara
spaţiilor acoperite de garanţii de securitate (NATO şi OTSC) şi chiar creşte
riscul înghiţirii integrale sau a unor părţi din statele vulnerabile (fragile, eşuate)
de către o putere mondială sau regională. Pe de altă parte, un stat care şi-a afirmat
constant şi ferm statutul de neutralitate, solicitând recunoaşterea
internaţională a acestuia, care construieşte relaţii de încredere cu
cancelariile puterilor mondiale şi regionale, care foloseşte în mod abil
raportul de forţe, asigurându-şi garanţii de securitate din partea mai multor
actori geopolitici, convingându-i de necesitatea existenţei sale ca stat, ar
putea spera la faptul că va putea evita dispariţia sa sau orice forme de
confruntare pe teritoriul său (exemplul Elveţiei pe timpul celui de-al II-lea
Război Mondial este demn de a fi preluat şi implementat pe cât posibil de RM).
Evident, pentru a-i fi respectat un asemenea statut, RM trebuie să aibă o
imagine de actor internaţional credibil, demn, devotat principiului
integrităţii morale, cu un sistem de justiţie cu judecători integri, fără
derapaje ca cele referitoare la spălări de bani de peste hotare, fraude bancare
prin care se fură miliarde de dolari din sistemul bancar şi din rezervele
valutare ale Băncii Naţionale, ş.a.. Numai aşa statul moldovenesc poate deveni
credibil şi respectat în noua ordine mondială multipolară, devenind o
oază de stabilitate într-un context regional turbulent, în calitatea sa de stat
neutru, cu o concordie societală, între toate comunitățile etnice și religioase,
pe care s-o proiecteze și peste hotare.
Concluzii:
Ca urmare a cercetării efectuate, pot
fi trase mai multe concluzii, dintre care menţionăm:
1. Regiunea Europei de Est (spaţiul
post-sovietic, care cuprinde cele şase state nou înfiinţate în momentul
prăbuşirii URSS: Republica
Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan) este doar un
element din tabloul amplu în care se manifestă rivalitatea Rusia – SUA. Nordul Africii (Libia), Orientul
Apropiat (Siria, Irak),
Orientul Mijlociu (Iran), Extremul Orient – Asia de Nord-Est (Coreea de Nord),
America Latină (Venezuela, Nicaragua, Cuba) ş.a. sunt alte regiuni în care
interesele celor doi actori geopolitici majori se ciocnesc, aceştia susţinând
regimuri sau forţe politice care, la rândul lor, manifestă loialitate faţă de
sprijinitori (patroni).
2.
Transformările de pe arena internaţională în materie de securitate se înscriu
în procesul de tranziţie a sistemului internaţional de la ordinea mondială
unipolară, instituită la sfârşitul Războiului Rece, la ordinea mondială
multipolară. În prezent noul sistem se constituie din trei poli de putere de
bază – SUA, China şi Rusia, dar există și alte puteri regionale emergente, care
ar putea să completeze lista actorilor poli de putere.
3. În contextul instituirii ordinii
mondiale multipolare, se poate observa o tendinţă de consolidare a unor spaţii
civilizaţionale [4]. În prezent, actorii geopolitici semnificativi ar putea fi
numiţi imperii – conglomerate de comunități etnice și religioase în
cadrul unui stat. În acelaşi timp, aceste state acţionează în vederea
consolidării şi extinderii sferelor lor de influenţă, inevitabil în defavoarea
intereselor adversarilor lor geopolitici. Sub incidenţa termenului de imperii
actualmente pot cădea state ca: SUA, China, Rusia, Turcia, Iran, India ş.a. Un
pol geopolitic îşi proiectează puterea prin prezenţa sa militară peste hotare
(vezi bazele militare din întreaga lume ale SUA sau prezenţa militară a Rusiei
în: Europa de Est – Transnistria; Caucazul de Sud – Abhazia, Osetia de Sud,
Karabahul de Munte; Orientul Apropiat: Siria).
4. O ameninţare în actuala conjunctură
internaţională, pentru securitatea Republicii Moldova, ţine de faptul că
tensiunile dintre polii de putere ai ordinii mondiale multipolare pot conduce
la afectarea unor state mai mici, fragile şi vulnerabile, aflate la graniţa
sferelor de influenţă ale marilor lumii, eventual neacoperite de garanţii de
securitate ale unor organizaţii de apărare colectivă, prin destabilizarea lor
şi înghiţirea unor părţi din ele (a se vedea cazurile Crimeii, Transnistriei,
Abhaziei, Osetiei de Sud, Donbasului şi Karabahului de Munte), dacă nu chiar la
dispariţia unor state prin înghiţirea de către vechea metropolă imperială. Un
caz deosebit îl reprezintă Uniunea Europeană – „un imperiu” în strânsă
interacţiune cu centrul de putere de la Washington, la care statele europene au
aderat benevol şi care îşi păstrează stabilitatea (cu excepţia notorie a
brexit-ului: părăsirii Uniunii de către Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, la 31 ianuarie 2020, sau a crizei refugiaţilor, din 2014).
Prin prezenţa majorităţii statelor membre ale UE în NATO, UE se înscrie
în spaţiul de securitate al SUA (excepţii reprezintă state membre ale UE neutre:
Finlanda, Suedia, Austria, Irlanda, Malta, Cipru, care însă tocmai datorită
statutului lor de neutralitate sunt la adăpost de diverse ameninţări cărora
inevitabil pot fi supuse statele membre ale NATO, mai ales cele care găzduiesc
instalaţii militare ce sunt calificate de Moscova drept ameninţătoare pentru
securitatea Rusiei – de exemplu baza americană de la Deveselu, unde este
amplasat unu scut antirachetă).
5. Eforturile Republicii Moldova în
materie de securitate trebuie să vizeze transformarea sa din obiect
geopolitic (un teritoriu ce se pretează preluării într-o sferă de influenţă sau
împărţirii pe bucăţi de către „marii lumii”), în subiect geopolitic – un
actor internaţional previzibil, respectat de comunitatea internaţională (atât
în raporturile bilaterale, cât şi în cele multilaterale – în cadrul
organizaţiilor internaţionale), devotat legislaţiei internaţionale şi
idealurilor de pace şi dezvoltare. Aceasta ar însemna ca RM să se transforme
într-o mai mare măsură din consumator de securitate (cu un conflict
militar îngheţat, respetiv cu o misiune de menţinere a păcii, aflată sub
comandă străină – în speţă, a Federaţiei Ruse), în furnizor de
securitate. Desigur, misiunile de menţinere a păcii la care RM participă – cum
este cea din Kosovo – reprezintă un element de afirmare a statului moldovenesc
ca furnizor de securitate. Dar consolidarea statului, prin reintegrarea ţării,
soluţionarea conflictului transnistrean şi retragerea forţelor străine
(ruseşti) de pe teritoriul moldovenesc, vor afirma statutul RM de oază de
stabilitate într-o regiune cu turbulenţe în materie de securitate.
6. Republica Moldova a dispus în
trecut de câte o misiune regională şi este bine ca actualele autorităţi să elaboreze
şi asume din nou o asemenea misiune. Statul moldovenesc a apărut pe harta
politică a Europei ca structură ce apăra drumul comercial „moldovenesc” ce lega
Marea Neagră, prin Polonia, de Marea Baltică. Ştefan cel Mare asumase pentru
Moldova misiunea de apărare a Creştinătăţii – în primul rând a Poloniei și
Ungariei – de pericolul otoman. În 1856, la finele Războiului Crimeii, deşi se
afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Moldova a primit de la marile puteri
europene, învingătoare în război, misiunea de apărare a gurilor Dunării, ei
fiindu-i retrocedate în acest scop trei districte din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad
şi Ismail. Care ar trebui să fie misiunea statului moldovenesc renăscut la 27
august 1991? Probabil, Federaţia Rusă ar vrea ca RM să fie un stat dintr-un
cordon sanitar, care să constituie un obstacol în vederea ameninţărilor din
Vest (NATO). Întrucât la semnarea Acordului de Asociere cu RM, autoritățile
Uniunii Europene nu au proiectat nicio perspectivă unei aderări a statului
moldovenesc la comunitatea europeană, se poate presupune că și Bruxelles-ul
(poate că inclusiv NATO) și-ar dori ca RM să fie un prim obstacol în calea unei
eventuale agresiuni din Est. Totuși, dacă politicienii moldoveni vor reuși să
negocieze un tratat de recunoaștere internațională a statutului de
neutralitate, obținând garanții de securitate din ambele părți, soluționând
conflictul transnistrean și asigurându-și o pace interetnică, Moldova ar putea
fi o oază de stabilitate, pe care s-o proiecteze și dincolo de granițele sale.
Conducerea politică de la Chișinău ar trebui să convingă polii de putere, care
și-au manifestat interesul pentru regiunea Europei de Est, de necesitatea
păstrării sale ca stat. În condițiile schimbărilor geopolitice, când Finlanda
și Austria sunt profund integrate în UE, un stat neutru ca Republica Moldova
poate deveni o platformă pentru interacțiuni între cei doi poli de putere. Cu
rădăcini culturale care se întind spre vest până la Oceanul Atlantic, prin
latinitatea sa, cu rădăcini religioase care se întind până la Oceanul Pacific
prin Ortodoxia sa, Moldova în centrul politic (nu geografic) al Eurasiei. De
aceea ea poate fi atât un mediator, cât și un generator de idei și inițiative
privind buna colaborare între polii de putere ai noii ordini mondiale
multipolare. Cu condiția să devină un spațiu al moralității, lucidității
intelectuale, democrației autentice și al progresului economic, fără
distrugerea mediului ambiant.
Bibliografie:
1. Americanii s-au restras mai deveme din
Kîrgîzstan şi s-au mutat la baza de la Mihail Kogălniceanu, https://www.economica.net/americanii-s-au-restras-mai-deveme-din-kyrgyzstan-si-s-au-mutat-la-baza-de-la-mihail-kogalniceanu_75109.html, accesat 27.11.2020.
2. Chomsky Noam, Cine conduce
lumea?, Editura Kronika, Bucureşti, 2018, 367 pag.
3. Kissinger Henry, Diplomaţia,
Editura All, 2013, 780 pag.
4. Huntington Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea
ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1997, 528 pag.
5. Maalouf Amin, Naufragiul civilizaţiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2019, 325 pag.
6. Mike Pompeo și Vladimir Putin
s-au întâlnit la Soci, https://moldova.europalibera.org/a/29941311.html,
15 mai 2019, accesat: 19.11.2020; Визит Помпео в Сочи
начался со встречи с Лавровым, https://www.golos-ameriki.ru/a/pompeo-putin-meeting/4916771.html, 14 mai 2019, accesat:
19.11.2020.
7. Roman Al., Stepaniuc V., Lavric A., Ștefan
cel Mare – făuritor al gloriei Moldovei, Tipografia Centrală, Chișinău, 2018,
336 pag.
8. Serebrian Oleg, Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică, Editura Cartier, Chișinău, 2014.
