Articol prezentat sub formă de comunicare la conferința științifică internațională cu genericul: „Evoluţia ştiinţei militare în contextul noilor ameninţări la securitate naţională şi regională”, (17 decembrie 2020, Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, Chișinău).
Abstract:
At the contemporary stage, takes place a process of transition from the
unipolar world order, with the
Keywords: Security,
Rezumat:
La etapa contemporană are loc un proces de tranziţie de la ordinea
mondială unipolară, cu SUA hegemon, la cea multipolară, cu China şi Rusia ca
puteri mondiale emergente. Se observă şi o activizare a Turciei, care
promovează o politică de panturcism în Azerbaidjan şi republicile din Asia
Centrală, dar şi o politică de panislamism în state arabe (mai ales în nordul
Africii – de exemplu în Libia). Tensiunile dintre Occident (NATO şi UE) şi
Federaţia Rusă în regiunea Europei de Est au un impact negativ asupra
securităţii naţionale a Republicii Moldova, care trebuie să găsească formula
optimă de asigurare a securităţii.
Cuvinte cheie: Securitate, Europa de Est, Rusia, SUA, Republica Moldova.
Introducere
În ultima perioadă de
timp, în domeniul Studiilor de Securitate, atât în Republica Moldova, cât şi peste
tot în lume, este larg acceptată ideea, că la etapa contemporană are loc un
proces de tranziţie de la ordinea mondială unipolară, stabilită la sfârşitul
Războiului Rece, cu SUA hegemon, la cea multipolară,
cu China şi Rusia ca puteri mondiale emergente. Acest proces avansează rapid,
astfel că în prezent se poate admite că este în plină constituire o ordine
mondială tripolară, cu referire la triunghiul Washington – Pekin – Moscova. Dar
se dezvoltă și alte puteri regionale, de dimensiuni mai mici, care vor
deține şi ele zone de influență mai mici, în măsura în care vor fi tolerate de
marii actori (deci se vor dezvolta sub umbrela de protecţie a unuia dintre cei
mari). Cei trei poli mondiali de putere pot fi calificaţi drept imperii: atât
SUA [2, p. 40],
SUA încearcă să-şi
păstreze poziţiile geopolitice, prezenţa sa peste tot în lume – moştenire încă
din epoca Războiului Rece, caracterizată de o ordine mondială bipolară, dar şi
din perioada ulterioară, când SUA au rămas singura superputere, deci când se
impusese o ordine mondială unipolară. China şi Rusia încearcă, pe de altă
parte, să-şi consolideze sferele lor de influenţă, încercând să împingă Statele
Unite din regiunile lor limitrofe. Sunt și alte state care pretind la statutul
de poli de putere emergenţi în cadrul
ordinii mondiale multipolare. În acest sens, pot fi enumerate: India, Brazilia,
Republica Sud-Africană – state membre ale grupului BRICS, dar și Iranul, Japonia
– un stat care s-a afirmat de mai multă vreme, în perioada Războiului Rece
devenind a doua putere economică din lume.
Se observă şi o activizare
a Turciei. Deşi este membru al NATO, ea dă semne că nu s-ar mai supune
totalmente comandamentului Organizaţiei Nord-Atlantice. Ankara promovează o
politică de panturcism (mai ales în Azerbaidjan şi în republicile post-sovietice
ale Asiei Centrale; să nu uităm şi de zona nordică a Siriei, unde sub pretextul
apărării unei comunităţi de etnici turcomani, armata turcă a preluat controlul
asupra unei regiuni), dar şi o politică de panislamism (în state arabe, mai
ales în nordul Africii – de exemplu în Libia, în teritorii care au aparținut Imperiului Otoman). Nu trebuie scăpate din vedere nici state cum ar
fi Coreea de Sud – care s-a afirmat drept o putere economică, Indonezia – cu un
potenţial uman remarcabil (ţara cu cea mai numeroasă populaţie musulmană din lume)
şi care are perspective bune, ș.a..
Desigur, Uniunea
Europeană reprezintă un pol economic important la nivel global – capacităţi
mari de producţie şi o piaţă de desfacere cu circa o jumătate de miliard de
consumatori. Totuşi, sub raport securitar, UE, ca şi Israelul – se încadrează
în structura de securitate a polului de putere de la Washington (UE-ul – având
o legătură „organică” cu NATO, în virtutea faptului că majoritatea statelor
membre ale UE sunt şi membre ale NATO). SUA mai au parteneriate strategice pe
plan militar cu Canada, Australia, Japonia ș.a..
În contextul afirmării noilor
poli de putere, pot fi observate tensiuni între SUA și puterile aflate în
proces de ascensiune. Astfel, este vorba de tensiuni între SUA (în plan instituțional:
NATO, care este într-o legătură strânsă cu UE) şi Federaţia Rusă, mai ales cu
privire la regiunea Europei de Est din spațiul post-sovietic. De asemenea, în
contextul disputei privind Asia Centrală, Moscova încearcă să izoleze de
ceilalţi doi poli de putere republicile post-sovietice de acolo; ea nu a reuşit
totuşi să stăvilească pătrunderea Chinei în statele din regiune. Aceste
tensiuni determină situaţia în care mediul actual de securitate poate fi
calificat drept unul turbulent. Tensiunile în cauză au un impact negativ asupra
securităţii naţionale a statelor din regiunea Europei de Est, implicit asupra
securității Republicii Moldova – incluse de Bruxelles în Programul „Parteneriatul
Estic” al Politicii Europene de Vecinătate (PEV) a UE. În relaţia lor cu polii regionali
de putere, statele în cauză (Republica Moldova, Ucraina, Belarus, dar şi cele
din Transcaucazia: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan) trebuie să găsească formula
optimă de asigurare a unei securităţi regionale durabile, cu luarea în
considerare şi realizarea, pe cât posibil, a intereselor lor naţionale.
Desigur, interesele naţionale ale fiecărui stat din regiune se referă la
asigurarea integrităţii teritoriale şi a dezvoltării economice (accesul la
resurse, în primul rând energetice, şi accesul la pieţe de desfacere). În acest
sens, formula optimă este accesul atât la resurse şi pieţele de desfacere din
Rusia, cât şi la cele din UE. Pentru Azerbaidjan există şi posibilităţi largi
de cooperare cu Turcia şi Iranul, datorită proximităţii geografice şi a comunităţii
de valori: limba turcă în relaţia cu Turcia, confesiunea şiită în relaţia cu
Iranul.
Este de remarcat faptul
că, cu excepţia Belarusului, toate celelalte cinci state din grupul celor şase
post-sovietice ale regiunii Europei de Est se confruntă cu probleme de
securitate similare – cu diferende teritoriale, respectiv cu regimuri
separatiste, dar care sunt susţinute masiv din exterior, în special de Rusia
(în cazul Karabahului de Munte – este vorba şi de o susţinere din partea
Armeniei). Astfel, Republica Moldova trebuie să gestioneze conflictul privitor
la raioanele de est ale ţării (ele mai sunt denumite Transnistria), Georgia nu recunoaşte desprinderea Abhaziei şi
Osetiei de Sud (recunoscute ca independente de către Rusia), Ucraina nu
recunoaşte anexarea de către Rusia a Crimeii şi trebuie să gestioneze
conflictul din Lugansk şi Doneţk (Donbas). Azerbaidjanul a purtat un război
victorios cu Armenia în perioada 27 septembrie – 10 noiembrie 2020 şi a obţinut
cele şapte raioane ale sale, care fuseseră ocupate de Armenia în timpul războiului
din 1994 (9% din teritoriul Azerbaidjanului), care nu fac parte din
autoproclamata Republică Karabahul de Munte și care erau locuite de etnici
azeri. Totuşi, în urma războiului, Baku nu a reuşit să preia controlul asupra
Karabahului de Munte. În rezultatul unui acord de pace, Federaţia Rusă a introdus
o misiune de menţinere a păcii în Karabahul de Munte, consolidându-şi prezenţa
în Transcaucazia, arătând că acesta este spaţiul său de influenţă (până atunci
Moscova mai avea o bază militară în Armenia, la Gyumri, la frontiera
armeano-turcă).
Multitudinea acestor
conflicte este un indicator al gravităţii stării securităţii în regiune. Într-o
anumită măsură, se poate admite că aceste conflicte avantajează Federaţia Rusă,
în sensul că închid calea aderării statelor post-sovietice la NATO şi UE, ele
rămânând în sfera de influenţă a Moscovei. Totuşi, întreţinerea unor regimuri
separatiste ca cele din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Donbas, Nagorno-Karabah
constituie o povară pentru Rusia, care ea însăşi se confruntă cu probleme de
ordin social-economic, mai ales în condiţiile sancţiunilor impuse de SUA şi de
statele UE. Unii experți ruși afirmă, că din punctul de vedere al rivalilor
geopolitici ai Moscovei, menţinerea conflictelor de la graniţele Rusiei reprezintă
un mijloc de hărţuire şi extenuare a statului rus. Iată de ce construirea unei
arhitecturi regionale de securitate în Europa de Est ar trebui să fie în interesul
atât al statelor post-sovietice din regiune, cât şi în interesul polilor
regionali de putere: Bruxelles (proiecţia polului de putere militară de la
Washington) şi Moscova. Atât NATO, UE, cât şi Federaţia Rusă se declară, prin
diplomații săi, în favoarea unei păci şi stabilităţi durabile în regiune. Diferă
însă abordările. În timp ce unii actori statali din regiune (Georgia şi Ucraina)
văd o garanţie a asigurării securităţii regionale în extinderea NATO (aşa cum
s-a întâmplat în cazul celor trei republici post-sovietice baltice: Lituania,
Letonia şi Estonia), pentru Moscova extinderea blocului Nord-Atlantic
reprezintă trecerea unei linii roşii de către un adversar geopolitic – aşa cum
este percepută NATO în Rusia.
Noua ordine mondială: scurtă caracteristică
Principalele criterii de
determinare a statutului de actor geopolitic emergent – pol de putere al noii
ordini mondiale vizează:
1. Deţinerea unor
tehnologii de vârf (atât software [în rusă: программное обеспечение], cât şi hardware) aplicate atât în
domeniul militar, cât şi în cel economic. Un pol de putere este aşadar o putere științifică [3, p. 149], iar în
consecință o putere militară, o putere economică. Este un fapt incontestabil,
că acel stat care va realiza dezvoltări şi
implementări privind tehnologiile de vârf, va
deține putere. Mai mult, dimensiunile puterii unui centru geopolitic vor fi
în directă dependenţă de multitudinea şi eficienţa tehnologiilor sale de vârf dezvoltate
şi implementate.
2. Deţinerea de
tehnologii de ieşire în spaţiul cosmic şi de explorare a Lunii şi a celorlalte
planete este o altă caracteristică a polilor de putere. Actualmente, o putere
geopolitică este o putere cosmică:
are programe spaţiale, lansează sateliţi în spaţiu etc.
3. Deţinerea de platforme
de comunicare globale în spaţiul virtual – reţele de socializare (Tweeter,
Facebook sunt exemple utile în acest sens), dar şi mass-media tradiţionale
(posturi TV, ziare şi reviste – difuzate prin internet, acestea pot ajunge la
un public internaţional numeros şi au un impact major).
4. Un pol de putere îşi
extinde sfera de influenţă nu numai prin forţa sa militară (instalând baze
militare peste hotarele sale naționale), dar în primul rând prin soft power –
puterea blândă: prin oferta sa ideologică, prin produsele sale culturale, prin
visul, idealul, setul de valori pe care îl propune celorlalte popoare (state).
În acest sens, SUA este promotoarea democraţiei
liberale (drepturile omului, stat de drept, economie de piaţă etc.), China promovează
sistemul comunist (bazat pe
principiul echităţii sociale), dar adaptat la cerinţele economiei de piaţă, iar
Rusia este posibil să devină polul de putere care promovează păstrarea
societăţilor tradiţionale, bazate pe valorile tradiţionale, în primul rând ale religiilor
tradiţionale. Aşadar, sub aspect ideologic, triunghiul polilor de putere arată
astfel: Liberal-democraţie (Washington) – Comunism „cu faţă chineză” (Pekin) –
Conservatorism (Moscova).
5. Un pol de putere este
un stat care îşi asigură securitatea biologică și medială în condiţii de
pandemii ale bolilor infecţioase. Nu întâmplător elaborările de vaccinuri
contra coronaviruslui SARS – CoV – 2, care a provocat infecția
respiratorie COVID – 19, au fost efectuate în Rusia, SUA, China şi UE
(Germania). Toate aceste state au furnizat pe piaţa internaţională rezultatele
dezvoltărilor lor sub formă de vaccinuri.
Efortul actorilor
statali care se afirmă plenar ca poli de putere ai noii ordini mondiale este să
reducă și elimine dependența de SUA. În plan economic acest lucru este dificil
în condițiile în care valuta de referință globală mai este dolarul american.
Oricum, se estimează că China merge cu pași rapizi spre detronarea SUA de pe
primul loc al piedestalului clasamentului puterilor economice globale. Iar
întrucât o putere economică poate aloca din bugetul său resurse semnificative
pentru cheltuielile militare, China devine şi o putere militară. Rusia este un
stat care reușește, cu resurse mult inferioare ca volum celor folosite de SUA,
să dezvolte și producă sisteme de armament moderne foarte eficiente (rachete
supersonice etc). De asemenea, arsenalul său nuclear este un factor care
determină statutul său cert de – cel puțin – putere regională, respectiv de
putere globală în proces de afirmare şi consolidare, în cadrul ordinii globale
multipolare. Punctele slabe ale Rusiei sunt însă dezvoltarea economică lentă şi
criza demografică [5,
p. 146], avându-se în
vedere că fiind statul cu cea mai mare suprafaţă din lume, are nevoie şi de o
populaţie pe măsură, pentru ca să poată menţine şi explora economic teritoriul
statului, mai ales Siberia și Extremul Orient.
Tranziția de la ordinea
mondială unipolară la cea multipolară ar însemna, tehnic vorbind, reîmpărțirea
planetei în sfere de influență, retragerea SUA din regiunile mai îndepărtate
ale planetei, păstrându-și o arie mai restrânsă de control, respectiv,
extinderea zonelor de influență ale noilor centri de putere (China și Rusia). Pierzându-și
statutul de superputere mondială (sau unică
putere mondială), SUA vor coexista, ca una dintre puterile globale, cu celelalte
puteri globale. O putere globală își proiectează puterea asupra zonelor din
jurul său și chiar în regiuni mai îndepărtate prin baze militare – a se vedea
cazul prezenţei Rusiei în Siria (cu acţiunea militară din 2014 – prezent), a Chinei
în Africa, dar şi proiectarea influenţei unor puteri regionale: de exemplu a
Turciei în nordul Africii (Libia) ş.a.. În acest sens, SUA rămân până în
prezent o putere militară de care toţi trebuie să ţină seama, datorită
numărului mare de baze militare americane aflate aproape peste tot în lume. Puterile
mondiale şi regionale îşi doresc extinderea (iar SUA: menţinerea) sferelor sale
de influenţă în vederea asigurării accesului la resurse naturale şi pieţe de
desfacere.
Efortul puterilor
emergente – al noilor centri geopolitici, ține de asigurarea unei suveranități proprii reale: economice, tehnologice (digitalizarea, inteligența artificială etc.), informaționale, culturale (site-uri pe internet, posturi de televiziune cu produse mediatice autohtone – programe de ştiri, filmele
seriale televizate etc.), ideologice, ştiinţifice, medicale etc. Doar un stat care nu mai
depinde, conform tuturor acestor criterii, de SUA se poate constitui într-un
rival (challenger) pentru Washington.
Nu în ultimul
rând, trebuie să luăm
în calcul și o altă categorie de actori – corporațiile
multinaționale, care au o influență tot mai mare asupra conducerilor statelor
– puteri globale şi regionale, prin finanțarea campaniilor electorale ale
politicienilor care ajung la putere și prin produsele și serviciile oferite
societăților statelor respective (Google, Facebook, Tweeter, Amazon ș.a.). Prin potențialul de distribuție a unor mesaje și de influențare
(manipulare?) a atitudinilor oamenilor, aceste companii pot determina mersul
evenimentelor. Ele stabilesc agenda comunităţii internaţionale. Există abordări
care stipulează că noua ordine mondială va fi (sau este deja) a corporaţiilor
multinaţionale, care vor diminua rolul statelor naţionale (suveranitatea şi
independenţa lor) prin procesul de globalizare. Unele dintre aceste corporaţii au
bugete mai mari decât multe dintre statele lumii, pot dispune de companii
militare private (armate de militari profesionişti) şi de multe alte atribute
pe care le-au avut doar statele. Toate acestea le oferă statutul de actori cu
drepturi depline ai relaţiilor internaţionale şi, poate, ai noii ordini
mondiale. Savantul american Noam Chomsky s-a referit la acest aspect: „Atunci
când ne întrebăm «Cine conduce lumea?», adoptăm, de obicei, noțiunea standardă
că actorii în afacerile internaționale sunt statele, în special marile puteri, și luăm în considerare deciziile
lor și relațiile dintre ele. Aceasta nu este neapărat un lucru greșit. Dar ar
fi bine să nu uităm că acest nivel de abstractizare poate fi și puternic
înșelător. Statele au, desigur, structuri interne complexe, iar alegerile și
deciziile conducerilor politice sunt influențate puternic de concentrările
internaționale de putere, în timp ce populația este adesea marginalizată. Acest
lucru este adevărat chiar și pentru cele mai democratice societăți și, evident,
pentru celelalte (...) în zilele noastre conglomeratele multinaționale,
instituțiile financiare uriașe, imperiile comerciale și altele asemenea [conduc
lumea]” [2, p. 263]. Nu trebuie să uităm însă, că fiecare corporaţie
multinaţionaă are un sediu central – în unul din statele lumii. Influenţând
guvernarea din acel stat, nu este de exclus nici presiunea inversă, din partea
guvernului asupra conducerii corporaţiei, în sensul promovării intereselor
acelui stat prin intermediul corporațiilor multinaționale.
O caracteristică a perioadei actuale – de tranziţie
la noua ordine mondială multipolară – este creşterea gradului de egoism
naţional/statal (naţionalism), respectiv a gradului de agresivitate și ură [1, p. 38] în mediul internaţional,
care este o consecinţă a unei concurenţe tot mai acerbe între polii de putere
pentru resurse şi pieţe de desfacere. De asemenea, o consecinţă a înteţirii
rivalităţii între puterile geopolitice este rata crescândă de știri false (fake news) în spațiul
public mondial. Prin manipulare unii actori încearcă să-şi realizeze interesele
geopolitice, astfel ajungându-se la războaie informaţionale, care vizează atât
componenta tehnică – atacuri cibernetice, cât şi pe cea de conţinut – difuzarea
de ştiri false, în vederea derutării şi slăbirii adversarului geopolitic. Prin
conținutul mediatic difuzat în spaţiul mediatic global, o putere geopolitică
doreşte să-şi impună propria agendă. Rivalitatea dintre polii de putere
solicită actorilor geopolitici eforturi în vederea apărării spaţiului lor
informaţional, deoarece victoria unei puteri geopolitice începe prin ocuparea
spaţiului informaţional al adversarului.
Riscuri și amenințări în contextul noii ordini mondiale
În contextul accentuării
rivalităţii între polii de putere ai ordinii mondiale multipolare, care se află
în proces de consolidare, pot fi evidenţiate mai multe riscuri şi ameninţări la
adresa securităţii internaţionale:
1. Crește riscul unor
conflicte locale – războaie între puterile mondiale/regionale prin state mai
mici, care sunt intermediari (proxy), în vederea asigurării controlului asupra
unei regiuni/asupra unui stat de către un actor geopolitic, atât în vederea
asigurării unui spaţiu de securitate, dar şi în vederea realizării intereselor
sale economice, prin spaţii de liber schimb comune.
2. În măsura în care omenirea
se va globaliza, crește riscul proliferării diferiţilor viruşi, respectiv a
declanșării de pandemii. Prin colaborare, omenirea trebuie să găsească și
aplice măsuri eficiente pentru a contracara eficient această ameninţare.
3. Pandemia
coronavirusului din 2020 a arătat cât de vulnerabilă este economia statelor
faţă de asemenea fenomene. O criză sanitară duce inevitabil la o criză
economică, prin măsurile de izolare, de sistare a activităţilor economice
impuse de autorităţi. De aceea, agenţii economici trebuie să se adapteze noilor
condiţii prin practicarea, în caz de necesitate, a lucrului de la distanţă, a
comenzilor prin internet şi a livrării produselor şi serviciilor la domiciliul
clienţilor.
4. Pe de altă parte,
supraproducţia duce la distrugerea resurselor naturale. Scad suprafeţele de
păduri, sunt poluate râurile, mările şi oceanele, este poluat aerul. Degradarea
continuă a mediului ambiant poate duce la o catastrofă de mediu (ecologică),
care va pune în pericol toate formele de viaţă de pe planetă. Combaterea
încălzirii globale trebuie să constituie o prioritate pentru toate statele
lumii, care să depună eforturi concertate în vederea salvării planetei.
Secetele tot mai dese din ultimii ani trebuie explicate din punct de vedere
ştiinţific, respectiv trebuie luate măsuri în vederea restabilirii climatului
normal pe pământ.
5. În condițiile creșterii
tensiunilor între polii de putere şi puterile regionale emergente, apare riscul
proliferării armamentului nuclear. Iran-ul este unul dintre statele care îşi
doreşte dezvoltarea unor sisteme de armament nuclear. Şi Turcia manifestă
interes pentru un asemenea armament. Iată de ce pericolul unui război nuclear
nu trebuie exclus.
6. Degradarea economică şi
politică este consecinţa degradării morale (duhovniceşti),
a ştergerii valorilor sau a inversării ierarhiei valorilor. Degradarea morală
este o ameninţare la adresa păstrării fiinţei naţionale – a popoarelor lumii.
Dacă sentimentul naţional devine tot mai spălăcit, dacă nu mai sunt apreciate
valori care au menirea să consolideze o comunitate umană în cadrul unei ţări,
este verosimil ca un stat cu o asemenea populaţie tot mai inconștientă cu privire
la „cine este?” – cu referire la identitatea
sa și „pentru ce?” – cu referire la misiunea
sa, să se destrame şi chiar să dispară de pe faţa pământului. Popoarele care au
dispărut de-a lungul istoriei nu au reuşit să găsească şi să pună în aplicare asemenea
repere.
Aceste riscuri şi amenințări
au un caracter universal. Ele trebuie luate în calcul de toate statele actuale,
dar mai ales de cele ca Republica Moldova, care, deși are o istorie de secole
(statul a fost înființat în 1359), și-a redobândit independența relativ recent
– acum 30 de ani, în 1991.
Republica Moldova și noua ordine mondială
Privită prin prisma
celor şase criterii enunţate în capitolul anterior, Republica Moldova se
confruntă cu probleme la fiecare dintre acestea.
1. În contextul
accentuării tensiunilor între polii mondiali de putere în regiunea Europei de
Est, respectiv în contextul accentuării riscului declanșării sau dezgheţării
unor conflicte locale, factorii politici ai Republicii Moldova trebuie să
gestioneze inteligent, deci eficient soluţionarea conflictului transnistrean. O
ameninţare gravă la adresa securităţii Republicii Moldova este situaţia incertă
din estul Ucrainei. Dacă conflictul din Donbas se va transforma într-un război
care se va extinde în toată zona nordică a litoralului Mării Negre – sudul
Ucrainei, pe care surse mass-media din Rusia îl denumesc Novorossia,
securitatea RM va fi pusă grav la încercare, deoarece în cazul victoriei
Moscovei va exista pericolul încorporării în cadrul Rusiei nu numai a
nerecunoscutei RMN ci şi a unor părţi din Republica Moldova – în primul rând
cele şase sate de pe malul stâng al Nistrului, rămase după războiul din 1992
sub jurisdicţia Chişinăului. Dar nu trebuie exclus nici pericolul anexării
întregii RM de către factorii de decizie de la Kremlin, dacă autorităţile de la
Chişinău nu vor reuşi să obţină până atunci garanţii internaţionale de
securitate pentru statul moldovenesc. Chişinăul trebuie să caute şi să găsească
formula optimă de asigurare a securităţii sale naţionale în cadrul unei arhitecturi
a securităţii regionale.
2. Pandemia
coronavirus-ului din 2020 a arătat că sistemul de asistenţă medicală a
Republicii Moldova trebuie adaptat la noile condiţii. Este necesară:
a) dotarea regiunilor
ţării cu laboratoare de identificare a virusului,
b) dotarea spitalelor cu
aparate de ventilare asistată a plămânilor,
c) pregătirea cadrelor
competente pentru contracararea bolilor infecţioase,
d) elaborarea şi
producerea sau procurarea celor mai bune medicamente pentru tratamentul bolilor
infecţioase.
Sistemul de asistenţă
medicală al RM trebuie să fie capabil să facă faţă oricărei crize sanitare. Dar
succesul combaterii unei pandemii vizează şi acţiuni eficiente ale
autorităţilor: instituirea carantinei, în caz de necesitatea, restricţionarea
trecerii frontierei de stat de către cetăţeni moldoveni şi de către cei
străini.
3. Economia Republicii
Moldova necesită o diversificare şi dezvoltare mai intensă, cu un accent mai
mare pus pe tehnologiile informaţionale: digitalizare, inteligenţă artificială.
Se impune dezvoltarea de sofware local – ca un element important al asigurării
securităţii informaţionale şi, respectiv, naţionale. Secetele tot mai dese din
ultimii ani au arătat că sectorul agricol din RM – ca unul vital, care asigură
securitatea alimentară a poporului, necesită o adaptare la condiţiile climatice
– construirea şi utilizarea de instalaţii de irigare. De asemenea, economia
moldovenească trebuie să se adapteze la măsurile cauzate de pandemii: lucru de
la distanţă, comenzi pe internet, livrare a produselor şi serviciilor la
domiciliul clienţilor ş.a..
4. Degradarea continuă a
mediului ambiant (ecologică) se manifestă vizibil în Republica Moldova. Statul
moldovenesc trebuie să colaboreze eficient cu ceilalţi actori internaţionali în
vederea combaterii încălzirii globale, sub egida Acordului de la Paris privind
schimbările climatice din 2015, Acord care reglementează măsurile de reducere a emisiilor
de dioxid de carbon începând cu anul 2020. Este necesară folosirea
raţională a resurselor naturale destul de puţine ale RM. Este necesară oprirea
defrișărilor şi împădurirea unor suprafeţe mai mari. Este necesară realizarea
unui acord clar cu Ucraina privind salvarea râului Nistru, în condiţiile în
care construirea hidrocentralei de la Novodnestrovsk pune în pericol
securitatea apei potabile – furnizarea apei potabile consumatorilor din
Chişinăului şi din alte localităţi moldoveneşti. Se impune construirea mai
multor uzine de prelucrare a deşeurilor, aşa încât să se oprească poluarea solului
şi a apelor freatice cu gunoiul stocat în diferitele gunoişti de pe teritoriul
ţării.
5. În condițiile creșterii
tensiunilor între polii regionali de putere, prin proximitatea sa faţă de baza
militară americană de la Deveselu (România), cu instalaţia scut antirachetă,
percepută ca o ameninţare la adresa securităţii sale naţionale de către Rusia,
Republica Moldova este în pericol în cazul declanţării unui conflict între
Rusia şi NATO. De aceea, diplomaţia moldovenească trebuie să contribuie, prin
propuneri eficiente, la destinderea tensiunilor între cei doi poli de putere,
respectiv la demilitarizarea, pe cât posibil, a regiunii.
6. O problemă cu care se
confruntă şi alte state ale lumii (inclusiv o putere mondială ca SUA) este
divizarea internă. Republica Moldova se înscrie în acest trend şi, de aceea, autorităţile
de la Chişinău trebuie să pună în aplicare măsuri eficiente privind
consolidarea societăţii şi a statalităţii. Pentru aceasta este necesar apelul
la valorile morale, care îşi au rădăcina în învăţătura Bisericii
Creştin-Ortodoxe, căreia îi aparţine majoritatea covârşitoare a poporului
Republicii Moldova. Degradarea morală, diminuarea sentimentului patriotic este
o ameninţare la adresa păstrării pe harta lumii a Statului Moldovenesc. Fără un
sentiment naţional (nu este vorba de naţionalismul radical, extremist) este
greu să consolidezi comunitatea în cadrul unei ţări, respectiv societatea
moldovenească. Iar fără o consolidare în baza unor valori comune, cu precădere
la etapa contemporană, trebuie avut în vedere riscul destrămării ţării, mai
ales ţinând cont de prezenţa pe teritoriul naţional a zonei de pe malul stâng
al Nistrului (Transnistria), a autonomiei teritoriale găgăuze, a raionului
Taraclia – populat în majoritate de etnici bulgari şi a regiunii din nordul
ţării, unde există zone cu localităţi cu populaţie ucraineană compactă.
Autorităţile moldoveneşti trebuie să identifice acele valori, acele repere care
vor fi de natură să coaguleze populaţia multietnică a ţării, aşa încât Statul
Moldovenesc, care îşi are începuturile încă în 1359, să nu dispară de pe harta
politică a lumii, aşa cum au dispărut de-a lungul veacurilor în hăul istoriei
mai multe popoare, inclusiv dintre cele care au trecut în marea migraţie a
popoarelor şi pe meleagurile moldoveneşti. Un exemplu de consolidare a Moldovei
rămâne Ştefan cel Mare, care asumând în numele Ţării
sale o misiune regională şi istorică – de apărare a Creştinătăţii (adică a
Europei) de pericolul otoman [6, p. 296], a reuşit să inspire oştenii săi la
victorii răsunătoare, care fac cinste demnităţii poporului moldovenesc
până în prezent.
Concluzii
Tensiunile dintre
Occident (NATO şi UE) şi Federaţia Rusă în regiunea Europei de Est, din care
face parte Republica Moldova, au un impact negativ asupra securităţii sale naţionale.
Statul moldovenesc se află la granița dintre cele două spaţii civilizaţionale: la
vest se mărgineşte cu Occidentul (din punct de vedere instituţional: NATO/UE),
iar la est – cu Rusia. Întrucât Transnistria este un teritoriu controlat, de
facto, de Rusia, se poate afirma că Republica Moldova are, de facto, o graniţă
comună cu Rusia. Această plasare geografică şi actualul context geopolitic regional
complicat, marcat de intensificarea rivalităţii între cei doi poli de putere, arată
că Statul Moldovenesc, teoretic şi ipotetic, are în faţă câteva direcţii de
dezvoltare:
a) să se integreze în
spațiul civilizational occidental (în UE şi eventual în NATO – în care rolul
principal îi revine SUA);
b) să se integreze în
spaţiul civilizaţional eurasiatic (Uniunea Economică Eurasiatică [UEEa],
eventual şi în Organizaţia Tratatului privind Securitatea Colectivă [OTSC], –
în care Rusia deţine rolul principal, ca partener economic al statelor membre);
c) în calitate de stat neutru, poate promova o abordare
multivectorială, relaţii simetrice cu ambele spaţii geopolitice, respectiv cu
ambii poli de putere ai ordinii mondiale, care se manifestă în regiunea Europei
de Est – Washington şi Moscova. De asemenea, de ce nu?, RM poate dezvolta şi
relaţii cu al treilea pol mondial de putere – Pekin-ul, care îşi doreşte o
colaborare tot mai strânsă cu statele de pe continentul european. Elveţia ar fi
un exemplu de o asemenea opţiune, ca stat neutru cu o dezvoltare economică de
succes. Totuşi, o asemenea opţiune poate fi adoptată cu condiția ca
neutralitatea RM să fie recunoscută de puterile regionale şi de comunitatea
internaţională [4, p.
60]. O asemenea
recunoaştere presupune retragerea trupelor militare străine de pe teritoriul
naţional şi suveran al statului moldovenesc.
Societatea moldovenească
trebuie consultată şi factorii de decizie trebuie să aleagă soluția optimă.
Actualul mediu global şi
regional de securitate poate fi calificat ca unul turbulent. În acest mediu se manifestă mai multe tendințe: accentuarea
rivalităţii între puterile mondiale, respectiv accentuarea egoismului şi
naționalismului statal, iar în consecinţă, creşterea gradului de agresivitate,
a urii şi de predispoziţie spre confruntare şi conflict. În acest context, se
accentuează vulnerabilitatea statelor mai mici, care trebuie să elaboreze, să adopte
şi să pună în aplicare politici inteligente pentru a-şi realiza interesele
naţionale: pentru a supravieţui şi pentru a se putea dezvolta.
În urma cercetării
efectuate pot fi evidenţiate, printre altele, următoarele concluzii:
1. În actualul mediu
turbulent de securitate regională, datorat intensificării rivalităţii între
Rusia şi Occident în regiunea Europei de Est, cresc riscurile la adresa securităţii
statelor din regiune, inclusiv la adresa securităţii naţionale a Republicii
Moldova.
2. RM trebuie să se
consolideze, prin soluționarea pe cale diplomatică – paşnică a conflictului
transnistrean, să se transforme din obiect – în subiect geopolitic, din
consumator (cu o misiune de menținere a păcii – sub comandament străin) – în furnizor
de securitate. Prin stabilitatea şi prosperitatea pe care să le realizeze în
interiorul frontierelor naţionale, Statul Moldovenesc trebuie să devină un
furnizor de stabilitate şi prosperitate în întreaga regiune din care face parte.
3. Pentru a-și asigura
securitatea militară, Republica Moldova trebuie să-și asigure securitatea
economică, să dispună de resurse financiare pentru modernizarea forțelor sale
armate, a capabilităţilor sale militare.
4. Pentru a putea
supraviețui, Republica Moldova trebuie să se organizeze în mod eficient, să
depășească problemele de corupție și delapidările din bugetele de stat.
5. Prin consolidarea sa,
statul Republica Moldova poate contribui la consolidarea securității regiunii Europei de Est.
Bibliografie:
1. Brzezinsky Z.,
Scowcroft B., (moderator Ignatius D.), America
şi lumea. Conversații despre viitorul politicii externe americane, Editura
Antet, București, 2009, 232 pag.
2. Chomsky N., Cine conduce lumea?, Editura Litera,
București, 2018, 338 pag.
3. Ferguson, N.
Civilizația. Vestul și restul, Editura Polirom, Iași, 2014, 558 pag.
4. Kissinger H., Ordinea mondială. Reflecții asupra
specificului națiunilor și a cursului istoriei, Edirura Rao, București,
2015, 352 pag.
5. Serebrian O., Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură,
geopolitică, Editura Cartier, Chișinău, 152 pag.
6. Stepaniuc V., Roman
A., Lavric A., Ştefan cel Mare – făuritor
al gloriei Moldovei, Tipografia Centrală, Chişinău, 2018, 336 pag.
