GLOBALIZAREA – CONTEXTUL INTERNAŢIONAL
CONTEMPORAN
Globalizarea este
un termen ce desemnează procese în plină desfăşurare, care iau amploare şi
care, indiscutabil, afectează toate domeniile vieţii umane şi majoritatea
covârşitoare a statelor lumii care au o cât de mică deschidere faţă de mediul internaţional. După autorii germani Michael
Kunczik şi Astrid Zipfel, „globalizarea este un termen care de un timp încoace
a devenit la modă când se discută despre procese ale economiei mondiale, despre
suprapuneri culturale etc. Interrelaţiile şi interconectările pe plan mondial
au devenit mult mai intense în ultimii ani. Globalizarea nu înseamnă doar
extinderea comerţului între ţări tot mai îndepărtate, dar şi o mai intensă
repartiţie a muncii, factorii de producţie devenind tot mai mobili (fluxul
internaţional de capital, mobilitatea crescândă a salariaţilor), în special
însă capitalul mobil. Se dezvoltă o concurenţă a platformelor de producţie ale
unor ţări, o concurenţă de amplasamente teritoriale. Globalizarea în domeniul
economic înseamnă o evoluţie care apropie economia mondială de idealul teoretic
al pieţei perfecte, plenare, adică o piaţă, unde concurenţa a scăpat de cadrul
îngust al statelor naţionale” [3, p.212]. Autorii germani s-au referit şi la
globalizarea în domeniul culturii, stăruind asupra evoluţiilor din sectorul
mediilor de informare.
Există opinii conform cărora semne
ale globalizării pot fi întrezărite cu sute de ani în urmă: imperii ca cele
Persan, Macedonean şi Roman sunt văzute ca şi cadru al unor procese care au
avut loc pe teritorii întinse şi care au condus la impunerea unor norme şi
practici comune pentru diferite popoare, contactele (inclusiv economice) şi
schimburile culturale dintre care s-au intensificat. Diferenţa vizibilă ţine de
faptul că în acele cazuri a fost vorba despre un cadrul politic (al unui stat)
comun, în timp ce în prezent globalizarea cuprinde teritoriul planetei fără să
existe însă un stat (spaţiu politic comun) planetar. Totuşi, termenul a apărut
la sfârşitul anilor ’60 şi a fost lansat de specialistul canadian în teoria
mijloacelor de comunicare în masă Marshal McLuhan şi de specialistul american
în „problemele comunismului” Zbigniew Brzezinski.
Marshal McLuhan a lansat tot atunci expresia „sat global”. După alţi autori,
globalizarea s-a accentuat în anii ’70, când ţările producătoare de petrol s-au
unit în OPEC şi au majorat preţul petrolului (de la 1,90 la 28,76 dolari).
Personal consider că procesul de
globalizare a coincis cu apariţia şi utilizarea pe scară largă a tehnologiilor
informaţionale – a Internetului. Termenul World Wide Web, abreviat WWW sau şi
www, numit scurt şi web (care în engleză înseamnă „reţea mondială”, respectiv
„reţea”), a fost inventat în 1989 la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) din
Geneva, Elveţia. Propunerea iniţială de creare a unei colecţii de documente
având legături între ele a fost făcută de Tim Berners-Lee în martie 1989.
Propunerea a apărut în urma problemelor de comunicare pe care le întâmpinau
echipele de cercetători ce foloseau Centrul, chiar şi folosind poşta
electronică. Primul prototip al acestei colecţii (mai întâi în format de text
simplu) a apărut nu mult înainte de decembrie 1991, când s-a făcut prima lui
demonstraţie publică. Studiul a fost continuat prin apariţia primei aplicaţii
grafice Mosaic, în
februarie 1993, realizată de cercetătorul Marc Andreessen de la National Center for Supercomputing
Applications (NCSA) din
oraşul Urbana-Champaign din statul federal Illinois, SUA. Practic, apariţia
Internetului şi a globalizării, între care există o legătură indisolubilă, a
coincis cu sfârşitul Războiului Rece, respectiv cu colapsul URSS.
TEORIA LUMII MULTIPOLARE A LUI SAMUEL
P.HUNTINGTON
Acest proces
a fost vizat de cercetătorul american Samuel P. Huntington la elaborarea
Teoriei lumii multipolare în
domeniul Relaţiilor Internaţionale. În 2013 se împlinesc 20 de ani de la
publicarea în revista „Foreign Affairs” a articolului „The Clash of
Civilazations?” („Ciocnirea civilizaţiilor?”), semnat de Samuel P. Huntington
(1927-2008) [1, p.22-49]. În 1996
a apărut de
sub tipar volumul lui Huntington „The Clash of Civilizations and the Remaking of
the World Order” (în traducere în limba română aapărut în 1997: „Ciocnirea
civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”) – de data aceasta fără semnul
întrebării la sfârşitul titlului [2]. Articolul din 1993
a fost
scris ca o reacţie la cartea lui Francis Fukuyama, „Sfârşitul istoriei şi
ultimul om” (1992), dar, se pare, a fost elaborat şi sub impresia războiului
din fosta Iugoslavie: Croaţia (1991-1995) şi Bosnia şi Herţegovina (1992-1995).
Huntington a propus o nouă viziune cu privire la relaţiile internaţionale în
epoca post Război Rece: a prezentat trecerea de la lumea bipolară, împărţită pe criteriul ideologico-politic (două
sisteme/blocuri de state – democratice/capitaliste şi totalitare/comuniste sau
socialiste) la o lume multipolară,
împărţită în opt civilizaţii, după
criteriul religios. Cele opt civilizaţii, după Huntington, sunt:
Occidentală, Confucianistă, Japoneză, Islamică, Hindusă, Slavo-Ortodoxă,
Latino-Americană şi „posibil” Africană [1, p.25]. În volumul publicat ulterior,
din expunerea lui Huntington rezultă că el ia în considerare existenţa celei de a noua civilizaţii: Budistă [2,
p.67], chiar dacă susţine
că „(…) bidismul, deşi o mare religie, nu a fost baza unei mari civilizaţii”
[2, p.68].
Făcând referire la mai mulţi cercetători de
până la el, Huntington susţine că „civilizaţie”, ca şi „cultură”, „se referă
deopotrivă la modul de viaţă”, la „valori, reguli, instituţii, moduri de
gândire” [2, p.58]. După Huntington, la temelia modului de gândire şi a modului
de viaţă a persoanelor care fac parte din diferitele civilizaţii stau religiile
(confesiunile). „Milenii de istorie a umanităţii au arătat că religia nu este o
«mică diferenţă», ci, probabil, cea mai profundă diferenţă care există între
oameni” [2, p.378]. Drept pentru care savantul american a ajuns la concluzia că
„dimensiunea culturală şi cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de
apariţie [în 1993, când era publicat articolul său în revista „Foreign
Affairs”] va fi conflictul dintre grupuri ce aparţin de civilizaţii diferite”
[2, p.11].
Teoria lui Huntington a stârnit controverse, unii
cercetători aducându-i critici încă de la momentul publicării articolului în
revistă („Foreign Affairs”, 1993). Totuşi, viziunea sa a fost acceptată ca una
dintre teorii de specialiştii în Relaţii Internaţionale. Esenţa viziunii
cercetătorului american vizează faptul că în lumea multipolară, formată din 8-9
civilizaţii, pot apărea conflicte civilizaţionale, care vor antrena comunităţi
ce aparţin de diferite civilizaţii. Prăbuşirea turnurilor World Trade
Centre din New York, la 11 septembrie 2001, a confirmat într-o oarecare măsură
prognozele alarmante ale lui Huntington.
Cu toate că terorismul internaţional a devenit din acel moment principala
ameninţare la adresa securităţii internaţionale, până în prezent nu a avut loc
totuşi vreun conflict/război civilizaţional, cu antrenarea unor comunităţi
largi din diferite state ale diferitelor civilizaţii. Organizaţia teroristă
Al-Qaeda, care şi-a asumat răspunderea pentru atentatele din 11.09.2001, este
un actor non-statal, clandestin, care nu reprezintă interesele comunităţilor
umane largi din state aparţinând civilizaţiei islamice.
Un alt caz care a confirmat, într-o anumită
măsură, previziunile din teoria lui Huntington a fost publicarea la 30
septembrie 2005, în calitate de ilustraţii la un articol în ziarul danez
„Jullands-Posten”, a celor 12 caricaturi care îl reprezentau pe prorocul
Mohamed. Întrucât reprezentarea lui Mohamed este interzisă în Islam (faptul că
prorocul a fost reprezentat în acele caricaturi în imagini hilare nici nu mai
conta pe fundalul interdicţiei idolatriei la musulmani), mulţi musulmani din
Danemarca şi din alte state au considerat publicarea caricaturilor ca o
provocare conştientă. Ministerele de Externe din 11 state islamice au cerut
guvernului danez să-şi ceară scuze pentru publicare, iar unele chiar şi-au
închis ambasadele în semn de protest pentru că nu au obţinut scuzele scontate.
După protestele diplomatice a urmat boicotul mărfurilor daneze. Autorităţile
daneze, ca şi direcţia ziarului, au explicat că respectivele desene se înscriu
în realizarea în practică a libertăţii cuvântului. Caricaturile însoţeau un
articol despre autocenzură şi libertatea cuvântului, în care se relata despre
faptul că niciun pictor nu a dorit să deseneze ilustraţii la o carte despre
Islam pentru copii. În cadrul protestelor ce au urmat au avut loc atacuri
asupra ambasadelor daneze din unele state musulmane (de exemplu, în Djakarta
(Indonezia), Beirut (Liban) ş.a.).
DIALOGUL CIVILIZAŢIONAL ÎN CONTEXTUL
INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN
Preocuparea pentru pacea în lume, pentru
asigurarea securităţii internaţionale, pentru evitarea izbucnirii unor posibile
conflicte civilizaţionale a determinat paşi concreţi privind purtarea unui
dialog civilizaţional. El trebuie să aibă loc atât la nivel guvernamental (în
condiţiile în care civilizaţiile nu sunt organizaţii politice, este vorba
despre contacte interguvernamentale între state aparţinând diferitelor
civilizaţii), cât mai ales la nivelul societăţilor civile ale statelor lumii.
Pot fi menţionale câteva tipuri de dialog civilizaţional:
1. Reuniuni ale liderilor religioşi
mondiali (după prototipul mişcării ecumenice, instituite în cadrul Creştinismului);
2. Conferinţe ştiinţifice, ale comunităţii ştiinţifice internaţionale, consacrate temeidialogului
civilizaţional;
3. Diverse festivaluri internaţionale (de
muzică, teatru, cinema ş.a.);
4. Programe mass-media, inclusiv online (pe
Internet) despre culturile şi religiile popoarelor lumii – atât programe
ale unor popoare/state destinate altora, cât şi programe prin care
reprezentanţi ai unei culturi/ civilizaţii
descoperă o altă cultură/civilizaţie;
5. Schimburi de experienţă (după principiul
„people to people”) ale diferitelor grupuri profesionale (de exemplu,
jurnalişti, cercetători ş.a.) sau sociale (de exemplu, studenţi);
7. Programe de genul „Work and Travel” (în
cadrul acestora studenţi din diferite state ale lumii pot pleca la muncă, de
exemplu în SUA, pe perioada vacanţelor);
8. Turismul.
Toate acestea (şi altele, pe care nu le-am
menţionat) pot fi considerate drept forme ale dialogului civilizaţional.
Fostul Suveran Pontif, Papa Benedict al XVI-lea, ca şi predecesorul său Papa
Ioan Paul al II-lea, a promovat ideea dialogului civilizaţional [4]. Deşi
diverse activităţi privind dialogul civilizaţional sunt desfăşurate în lume,
numărul lor şi numărul persoanelor implicate în ele poate fi şi trebuie să fie
mai mare.
O REVIZUIRE A TEORIEI LUI S.P. HUNTINGTON
LA 20 DE ANI DE LA PUBLICARE
Teoria lumii
multipolare, a lui Samuel P. Huntington, a contribuit plenar la stimularea preocupărilor pentru intensificarea dialogului
civilizaţional. Totuşi, în prezent, la 20 de ani de la publicarea articolului
cercetătorului american, în revista „Foreign Affairs”, poate fi făcută o
revizuire a teoriei sale, respectiv pot fi formulare câteva critici cu privire
la ea:
1. Nu toate civilizaţiile au un
centru de putere („un stat nucleu”), aşa cum există în civilizaţia Occidentală,
despre care Huntington scrie: „Din punct de vedere istoric, Occidentul a avut,
de obicei, mai multe state de nucleu; acum are două nuclele – cel al Statelor
Unite şi cel franco-german în Europa, Marea Britanie fiind un centru adiţional
de putere aflat la voia întâmplării între cele două” [2, p.195]. În civilizaţia
Slavo-Ortodoxă: Federaţia Rusă, în cea Sinică: China. De exemplu, în cazul
civilizaţiei Africane (regiunea sub-Sahariană) un asemenea stat nucleu
(influent) lipseşte – chiar autorul se îndoia cu privire la civilizaţia
respectivă, scriind: „civilizaţia Africană (posibilă)” [2, p.67]. Ca şi în
cazurile civilizaţiilor Latino-Americană, Budistă sau Islamică, Huntington scrie despre
„absenţa unui stat islamic de nucleu” [2, p.261]. În condiţiile lipsei unui
stat nucleu într-un spaţiu civilizaţional, este dificil a vorbi despre o civilizaţie
care să conteze în raporturile de putere în politicul mondial.
2. În conformitate cu viziunea
cercetătorului american, Grecia, Bulgaria şi România, ca state cu populaţii
majoritar ortodoxe, fac parte din civilizaţia Slavo-Ortodoxă. Totuşi, încă în
1981 Grecia a aderat la Comunităţile
Europene, iar în 2007 Bulgaria şi România au aderat la UE, fapt ce a
arătat că statele respective se identifică mai mult cu spaţiul civilizaţional
Occidental (fără să înceteze, totuşi, să mai fie state ortodoxe).
3. Huntington a fost subiectiv şi selectiv
în ceea ce priveşte componenţa unei civilizaţii – numărul statelor care o
formează. În timp ce a acordat statutul de civilizaţie-stat Japoniei, niciun
alt stat nu s-a mai învrednicit de o asemenea dublă ipostază (Japonia fiind,
după autor, singurul stat-civilizaţie).
4. Pare subiectivă şi împărţirea lumii
creştine, după confesiuni, în două civilizaţii – Occidentală (Catolică şi
Protestantă) şi Slavo-Ortodoxă, în acest din urmă caz fiind utilizat un nume
generic al unui grup de popoare (popoarele slave). Totuşi, în cazul
civilizaţiei Islamice Huntington nu face o diferenţiere între suniţi şi şiiţi,
ştiut fiind faptul că între Iranul şiit şi Arabia Saudită sau Indonezia sunite
sunt diferenţe substanţiale – atât confesionale, cât şi etnice.
5. Divizarea
statelor din emisfera vestică în civilizaţiile Occidentală (SUE şi Canada) şi
Latino-Americană pare să
aibă la bază şi ea mai degrabă criterii de natură etnică (ca să nu spunem
rasială).
După 20 de ani de la publicarea articolului
lui Samuel P. Huntington, putem să apreciem că viziunea sa a avut o importanţă
deosebită în mediile academice din lume. În opinia noastră, teoria sa a
reflectat starea de spirit de la sfârşitul Războiului Rece, când în
urma prăbuşirii sistemului de idei comunist, în spaţiul ex-socialist popoarele din statele respective au
recurs, în încercarea de a găsi noi repere valorice, la valorile religioase,
respectiv civilizaţionale: „În anii ’90 a izbucnit o criză globală de
identitate. Oriunde te uitai, oamenii întrebau «cine suntem?», «cui
aparţinem?» şi «cine nu este ca noi?»” [2, p.180]. Considerăm că în aceşti 20
de ani, în procesul globalizării, lumea a evoluat spre un sistem mondial care,
totuşi, în prezent nu are la bază religiosul,
cieconomicul şi
preocuparea pentru asigurarea
securităţii. Putem afirma că evoluţia sistemului internaţional, în ultima
perioadă istorică, poate fi reprezentată astfel:
1815 – 1945: sistem multipolar, cu imperii
ca actori internaţionali (a avut la bazăeconomicul şi asigurarea securităţii, prin
împărţirea zonelor de influenţă în lume) –>
1945 – 1991: sistem bipolar (perioada
Războiului Rece, a avut la bază criteriulideologico-politic) –>
1991 – prezent: sistem multipolar (după
Huntington, are la bazăreligia/confesiunea).
Părerea noastră e că la etapa contemporană, în secolul XXI, se consolidează
unsistem internaţional multipolar, care are la
bază economicul şi preocuparea pentruasigurarea
securităţii. Deci, observăm că în prezent se manifestă din nou unele
caracteristici din perioada 1812-1945, cu deosebirea că acum nu acţionează în
calitate de actori internaţionali notorii imperii, ci state naţionale puternic
dezvoltate (G7 ar fi o listă a acestora, la care se adaugă Rusia). În prezent există exemple de integrare în spaţii economice şi de
securitate comune, din care fac parte state aparţinând diferitelor
religii/confesiuni. De exemplu: din Uniunea Vamală a viitoarei Uniuni
Eurasiatice fac parte atât Rusia şi Belarus cu populaţii majoritar
ortodoxe, cât şi Kazahstanul, cu populaţia titulară, în plin avânt demografic,
musulmană. Grecia, România şi Bulgaria
ortodoxe s-au integrat în UE şi NATO – alături de statele pe care Huntington le vedea ca
făcând parte de drept din civilizaţia Occidentală. De altfel, din NATO fac
parte până în prezent Turcia, pe care Huntington
a inclus-o în civilizaţia Islamică, state ale civilizaţiei Occidentale şi cele
trei state ortodoxe (Grecia, Bulgaria şi România), pe care Huntington le vedea în civilizaţia
Slavo-Ortodoxă. Procesele integraţioniste avansate între SUA, Canada şi Mexic
în cadrul Acordului Nord-American de Comerţ Liber (North American Free Trade
Agreement – N.A.F.T.A.), semnat la 17 decembrie 1992, sunt un alt exemplu
de cooperare economică ce prevalează asupra oricăror diferenţe de ordin
religios/civilizaţional. Într-o lume tot mai secularizată, factorul economic şi
cel al asigurării securităţii devin precumpănitori în raport cu factorii
religios (civilizaţional) şi ideologico-politic (ţinând cont de faptul că
din vechiul lagăr mondial socialist au mai rămas până în prezent patru state cu
ideologia de stat comunistă: China,
Coreea de Nord, Cuba
şi Vietnam).
Datorită economiei sale în plin avânt, China comunistă este un partener
economic, iar în consecinţă – şi politic, important pentru SUA, Japonia sau
Rusia.
Samuel P. Huntington a fost conştient de
importanţa factorilor economic şi de securitate: „Vor coincide întotdeauna
alinierile politice şi economice cu cele care au la bază cultura şi
civilizaţia? Bineînţeles că nu. Consideraţiile legate de echilibrul de putere vor
duce uneori la alianţe civilizaţionale încrucişate (…)” [2, p.183].
Totuşi, Huntington considera: „Cu toate acestea, este posibil ca aceste modele să
devină mai slabe şi mai lipsite de semnificaţie şi de adaptare pentru a servi
scopurilor noii ere” [2, p.183]. Referindu-se la organizaţii
multicivilizaţionale, Huntington nota: „Organizaţii internaţionale
multicivilizaţionale, cum ar fi ASEAN, ar putea să facă faţă unei dificultăţi
crescânde de a-şi menţine coerenţa” [2, p.183]. Dânsul a arătat că din ASEAN,
creată în 1967, fac parte „un stat sinic, unul budist, unul creştin şi două
state musulmane” [2, p.189]. În ce ne priveşte, considerăm că „alianţele
civilizaţionale încrucişate”, adică organizaţiile din care fac parte state
aparţinând diferitelor civilizaţii (religii/confesiuni), se consolidează şi
reprezintă actorii internaţionali principali în sistemul internaţional
multipolar contemporan, care, în fapt, nu este un sistem
al civilizaţiilor, ci unul al organizaţiilor economice şi de securitate. Cu
toate că factorul civilizaţional (religios/ confesional) nu trebuie
ignorat nici acum, nici pe viitor.
Un exemplu al tendinţelor din lumea
contemporană îl reprezintă statele ortodoxe din Balcani: Macedonia, Muntenegru
şi Serbia. Acestea, deşi sunt state ortodoxe, sunt orientate clar către
integrarea în UE şi NATO, acolo unde îşi văd realizarea intereselor economice
şi a celor de asigurare a securităţii, fără să întreţină relaţii speciale cu
Federaţia Rusă – popul civilizaţiei Slavo-Ortodoxe.
Aşadar, recunoscând valoarea teoriei lui
Huntington, care a accentuat diversitatea culturală a popoarelor lumii, unite
în civilizaţii printr-o religie (respectiv, prin confesiuni ale unei religii)
şi care a accentuat importanţa identităţii civilizaţionale, putem afirma că
trendul lumii contemporane vizează instituirea unui sistem mondial format din
uniuni de state care au la bază principiul economic (interese economice
comune), dar şi pe cel al asigurării securităţii (colective). Din acest punct
de vedere, în pofida faptului că a fost plasată în civilizaţia Slavo-Ortodoxă,
Republica Moldova poate deveni membru al UE şi NATO, în măsura în care va putea
contribui la consolidarea securităţii în zona frontierei sud-estice a UE şi
NATO şi în măsura în care va fi interesantă din punct de vedere economic (al
pieţei interne şi al produselor sale) pentru organizaţia comunitară europeană.
REPUBLICA MOLDOVA DIN PERSPECTIVĂ CIVILIZAŢIONALĂ
În lumina teoriei lui Huntington, Republica
Moldova ar aparţine spaţiului civilizaţional Slavo-Ortodox. Poate din această
cauză Huntington s-a referit la Republica Moldovadoar
în trei locuri din cartea sa. Într-un alineat autorul a făcut referinţă la
situaţia (conflictul) din estul RM: „După ce Moldova a devenit independentă,
odată cu colapsul Uniunii Sovietice, mulţi gândeau la o eventuală unificare a
sa cu România. Teama că aşa ceva ar putea să se întâmple a stimulat o mişcare
secesionistă a estului unificat al republicii, care a avut sprijinul tacit al
Moscovei şi pe cel activ al Armatei a 14-a ruse, ceea ce a dus la crearea unei
Republici Transnistrene. Totuşi, sentimentul moldovenesc de unire cu România a
intrat în declin, în replică la problemele economice ale ambelor ţări şi la
presiunea economică rusă. Moldova s-a alăturat C.S.I. şi legăturile comerciale
cu Rusia s-au extins. În februarie 1994, partidele pro-ruse au avut un succes
covârşitor în alegerile parlamentare” [2, p.241].
Astfel, războiul din 2 martie – 21 iulie
1992 din zona nistreană a Republicii Moldova a fost aproape trecut cu vederea
de către cercetător, comparativ cu cel din Bosnia şi Herţegovina, probabil
pentru că el l-a văzut ca pe unul intracivilizaţional.
Huntington scria explicit: „În acelaşi timp, în fosta Uniune Sovietică,
Belarusul ortodox, Moldova şi Ucraina gravitează în jurul Rusiei (…)” [2,
p.182]. Într-un alt loc cercetătorul american scria: „Succesorul imperiilor
ţarist şi comunist este un bloc civilizaţional, asemănător în multe privinţe cu
cel al Occidentului în Europa. În nucleu, Rusia, echivalentul Franţei şi
Germaniei, este strâns legată de un cerc interior ce include două republici preponderent
ortodoxe – Belarus şi Moldova – , Kazahstan, a cărei populaţie este musulmană
în proporţie de 40%, şi Armenia, un aliat istoric al Rusiei” [2, p.239-240].
Totuşi, Republica Moldova se înscrie în conceptul huntingtonian de „stat
sfâşiat”: „Ţările sfâşiate pot fi identificate
cu ajutorul a două fenomene. Liderii lor se referă la ele ca la o «punte» între
două culturi şi observatorii le descriu ca pe Ianus” [2, p.201]. Deşi autorul
invocă exemplele Turciei, Mexicului Australiei, Ucrainei ş.a., cazul
Republicii Moldova, pe care Huntington o vedea clar
ca parte a civilizaţiei Slavo-Ortodoxe, se potriveşte destul de bine
descrierii conceptului în cauză. În literatura de specialitate din Republica Moldova ce
vizează domeniul Relaţiilor Internaţionale se vorbeşte despre o dilemă
civilizaţională Vest – Est (sau Occidentul – Rusia).
Considerăm totuşi că unele detalii
referitoare la faza fierbinte a acelui conflict scot în evidenţă un lucru de o
semnificaţie deosebită: apartenenţa Republicii Moldova la spaţiul
civilizaţional Occidental. Este ştiut faptul că războiul din Bosnia şi
Herţegovina, ca şi cel din Cecenia, au reprezentat într-o oarecare măsură şi
conflicte civilizaţionale, ţinând cont de faptul că acolo au venit luptători
din alte state musulmane (unii dintre ei devenind comandanţi ai comandourilor
rebelilor – de exemplu, Hatab, originar din Iordania, care a luptat în
Cecenia). La fel s-a întâmplat şi în Bosnia. Un conflict intercivilizaţional
antrenează luptători din mai multe state, uniţi de aceeaşi religie, care luptă
împotriva purtătorilor altei religii într-un conflict teritorial ş.a..
După cum se ştie, în războiul din 1992 din
zona nistreană a Republicii Moldova au participat grupuri de cazaci şi
mercenari din Rusia şi Ucraina. Faptul că acest lucru a fost posibil
demonstrează că Republica Moldova nu face parte din acelaşi spaţiu
civilizaţional cu Rusia (în pofida religiei comune – Creştin-Ortodoxe). În
contextul teoriei lui Huntington – fără a reduce din valoarea viziunii sale –
putem afirma că exemplul Republicii Moldova (cu conflictul ruso-moldovenesc din
1992) constituie o excepţie ce confirmă totuşi valabilitatea respectivei
teorii. Faptul că acel conflict a antrenat participarea cazacilor şi
mercenarilor din Rusia – alături de armata regulată (a 14-cea) rusă – arată
clar că Republica Moldova nu se află în prezent în faţa unei dileme
geopolitice: Vest-Est. În lumina acestui fapt, putem afirma că Republica
Moldova aparţine de drept civilizaţiei Occidentale. Şi argumentele în acest
sens sunt, desigur, mult mai numeroase.
Iată de ce războiul
din Estul Republicii Moldova nu a fost unul intracivilizaţional, ci se înscrie în
conceptul de „războaie ale liniilor de falie” [2, p.337], adică a fost un
război în zona unei rupturi, care a despărţit civilizaţiile Occidentală şi
Slavo-Ortodoxă. Huntington considera că „frecvenţa, intensitatea şi violenţa
războaielor liniilor de falie sunt cu mult sporite de credinţele în Dumnezei
diferiţi” [2, p.378]. Paradoxul conflictului din zona nistreană a Republicii
Moldova constă în faptul că populaţiile majoritare ale celor două părţi beligerante
– Republica Moldova şi Federaţia Rusă – aparţin nu doar aceleiaşi confesiuni
religioase (Creştin-Ortodoxe), ci chiar şi aceleiaşi Biserici – Ortodoxe a
Rusiei. Cu toate acestea, conflictul ruso-moldovenesc de pe Nistru este o
excepţie care se înscrie totuşi în conceptul de „războaie ale liniilor de
falie”, aşa încât dilema Est–Vest este, pentru Republica Moldova, una falsă.
Statul moldovean nu are altă opţiune decât cea occidentală, participarea masivă
a cazacilor ruşi în războiul din 1992 demonstrând clar că atât factori
politici, care au stimulat şi susţinut deplasarea formaţiunilor paramilitare în
Estul Republicii Moldova, cât şi o parte a societăţii ruseşti, din care au fost
recrutaţi acei paramilitari, vedeau poporul Republicii Moldova ca pe un duşman –
aparţinând altei civilizaţii, respectiv celei Occidentale.
Considerăm că sistemul de valori al
civilizaţiei Occidentale, concretizat în cei patru piloni – „apărarea şi
securitatea întruchipate de NATO; încrederea împărtăşită în domnia legii şi în
democraţia parlamentară; capitalismul liberal şi comerţul liber”; „moştenirea
culturală europeană comună, emanând de la Grecia şi Roma prin Renaştere” [2, p.457] –
reprezintă un ideal pe care şi l-a asumat Republica Moldova, chiar dacă se mai
confruntă cu probleme ce ţin de domnia
legii (atât la nivelul
conducerii politice, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului de
justiţie), cazuri de corupţie ş.a. Dar, în măsura în care valorile occidentale
vor fi conştientizate de partidele politice şi de societatea moldovenească,
statul Republica Moldova se va consolida din punctele de vedere politic,
economic şi al asigurării securităţii. Singurul spaţiu civilizaţional care
poate constitui un cadru benefic pentru realizarea acestor deziderate este cel
Occidental. În acelaşi timp, poporul Republicii Moldova trebuie să-şi păstreze valorile
creştin-ortodoxe împărtăşite de majoritatea cetăţenilor ţării.
