INTRAREA TERITORIULUI DINTRE NISTRU ȘI BUGUL DE SUD ÎN ECONOMIA SPAȚIULUI GEOPOLITIC RUSESC: DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT

                Notă: În titlu noțiunea „economie” are sensul al 4-lea din DEX: „Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție”. În acest context: mod de întocmire a structurilor dintr-un teritoriu, asimilarea unui teritoriu anexat, alcătuirea, compoziția unui teritoriu. 

1. Introducere

            În 2012 se împlinesc 220 de ani de la ocuparea şi anexarea de către Imperiul Rus a spaţiului dintre Nistru şi Bugul de Sud, denumit cu precădere din timpul celui de-al II-lea război mondial Transnistria (aceasta era denumirea oficială a formaţiunii teritorial-administrative dintre Nistru şi Bug, aflată sub administraţie românească în anii 1941-1944). Teritoriul în cauză a intrat în vizorul statului expansionist ţarist în 1740, când Rusia a ajuns la Bugul de Sud, devenit graniţă ruso-otomană.

În perioada anterioară a avut loc o înrădăcinare a populaţiei moldoveneşti în spaţiul de la est de Nistru, controlat de Imperiului Otoman. La 11 septembrie 1681, în urma păcii de la Radzin dintre Rusia şi Imperiul Otoman, domnitorul moldovean Gheorghe Duca cere şi este investit de turci cu titulatura de “«gospodar al Ucrainei» – de la Nistru la Bug” [„Ucraina «cea mică»”] [1]. (Nicolae Iorga s-a referit la acest fapt istoric în memoriul său la Academie, intitulat „Ucraina moldovenească”). Dar după ce în anul 1683, Gheorghe Duca a participat împreună cu domnitorul muntean Şerban Cantacuzino, alături de turci, la asediul Vienei, la 19 decembrie 1683, în cadrul acţiunilor militare întreprinse de Polonia, ca membru al Ligii Sfinte, Ştefan Petriceicu intră în Moldova şi ocupă Iaşii. La 25 decembrie 1683 un detaşament polon îl face prizonier pe Gheorghe Duca şi-l duce în Polonia, unde domnul Moldovei moare la 31 martie 1684. Ştefan Petriceicu s-a aflat la conducerea Statului Moldovenesc până în martie 1684, când a fost silit să se retragă în Polonia sub presiunea tătarilor. Întrucât nu era recunoscut de turci ca domnitor al Moldovei, nu ştim dacă a preluat hătmănia “Ucrainei Mici” (interfluviului nistreano-bugean). Nicolae Iorga scrie că dominaţia a trecut în 1683 la urmaşul lui Duca – “Dimitrie Cantacuzino, cum o dovedeşte titulatura din documente şi pecetea (...)” [2].

În această perioadă (de până la 1740), chiar dacă nu fusese încorporată formal Principatului Moldovei, din punct de vedere geopolitic Transnistria (spaţiul dintre Nistru şi Bug) gravita geografic, economic şi politic spre Principatul Moldovei. În 1740 Rusia ajunge la Bugul de Sud. După războiul ruso-turc din 1735-1739, Rusia şi Turcia încheie, la 12 septembrie 1740, tratatul intitulat “Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei, a graniţei Moldovei pe Bug” [3] (subl. A.L.). Se recunoştea astfel existenţa unei Moldove dintre Nistru şi Bug.

De abea în 1792-1793, în timpul conducerii Ecaterinei a II-a, Rusia ajunge la Nistru prin anexarea interfluviului nistreano-bugean şi Principatul Moldovei devine o zonă a intereselor directe – de expansiune – a ţarilor.

2. Începuturile prezenţei strămoşilor moldo-românilor în teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud

Există date conform cărora geţii au locuit în regiune: „Mai bine de trei mii de ani în urmă aşezările geţilor (...) se întindeau (...) de la Tisa la Bug” [4]. În perioada daco-getică teritoriul dintre Tyras (Nistru), Pontul Euxin, râul Bug şi localităţile Vidova, Ciobana şi râurile Sluci şi Zbruci la nord era numit Tirageţia – de la toponimul râului Tyras. Tirageţii sunt cunoscuţi în istorie din secolul XII î.H.. „Conform datelor arheologilor ucraineni, în regiunile Cernăuţi, Ternopol, Podolia la sfîrşitul mileniului II şi începutul mileniului I î.e.n. exista aşa-numita cultură Goligrad (numită după satul Goligrad), care aparţinea tracilor antici” [5]. Supuşi procesului de romanizare datorită contactelor cu geţii de la vest de Nistru (de la începutul secolului al II-lea d. H. când romanii au cucerit Dacia) – tirageţii au început să fie denumiţi valahi, bolohoveni – aceştia fiind strămoşii moldovenilor transnistreni. Mai multe popoare barbare au vrut să pună stăpânire pe teritoriul tirageţilor (geţilor transnistreni): sciţii (anii 600-500 î.H.), sarmaţii, goţii, pecenegii, cumanii, ruşii din Rusia Kieveană şi din Cnezatul Halicia şi Volînia, tătaro-mongolii, lituanienii, polonezii, turcii. Mai multe triburi au ocupat acest teritoriu temporar în trecerea lor spre vestul Europei sau spre Peninsula Balcanică: hunii (375-453), bulgarii, ungurii, avarii (500-600), slavii (sec. V) ş.a.. În opinia lui Anton Moraru „în perioada migraţiilor barbare populaţia [autohtonă a] Transnistriei a supravieţiut, păstrând legăturile economice, comerciale pe acest teritoriu. Procesul de romanizare, care a început trei secole în urmă, a continuat pe teritoriul Transnistriei, deşi această regiune n-a făcut parte din componenţa Daciei Traiane” [6].

În secolele X – XIV este atestată o Ţară a Bolohovenilor (până în secolul XVI se poate vorbi de o populaţie a bolohovenilor, care utilizau Jus Valahicus). „Ea se întindea de la izvorul rîului Sluci, partea superioară a rîului Bug, spre sud, de la albia rîului Zbruci pînă la rîul Bug, iar la sud ajungea la Nistru, pînă la Hotin şi Movilău”, cu alte cuvinte: „într-un colţ al Bugului sudic, acolo unde el formează o cotitură, şi peste ea, ajungînd pînă la rîurile Sluci şi Homor”, deci „între Cnezatul Kievean la nord-est şi est, Cnezatul Halicia şi Volînia – la vest şi Cumania – la sud” [7]. Există date care arată că Bolohovenii venise în Podolia la începutul secolului al XIII-lea, „în urma expediţiei cneazului halician Roman Iziaslavici spre Dunăre cu scopul de a elibera Ţarigradul de sub ameninţarea năvălirii cumanilor şi valahilor” [8]. Este ştiut că „românii sud-dunăreni au fost primii menţionaţi în izvoarele istorice (sec. X), sub numele de «vlahi», «blahi» (termeni care atestă calitatea de vorbitori de limbă romanică pe care le-o recunosc popoarele non-romanice, din jur)” [9]. Numele de „bolohoveni” poate fi forma slavizată a numelui „blahi”, întrucât denumirea „bolohoneni” a fost utilizată în cronicile ruseşti. În „Istoria Statului Rus” Karamzin scrie despre „так называемых Князей Болоховских, подручных Галицкого (имевших свой удел на Буге [...])” [10]. B.P. Hasdeu nota că „Înainte de anul 1230, o poporaţie curat românească reuşeşte a se aşeza departe peste Nistru, în regiunea Volîniei, fondînd acolo cîteva principate confederate, cunoscute în cronica rusească sub numele de «Principi Bolohoveni»”. Nicolae Dabija, care l-a citat în lucrarea sa pe Hasdeu, consideră că „Unul din aceste cnezate valahe a fost situat în actuala regiune Kameneţ-Podolsk (Cameniţa) [deci regiunea Vinniţa], iar altul în regiunea Kirovograd de azi, unde pe la 1949 mai erau atestaţi peste o jumătate de milion de moldoveni (...)” [11]. Ţara Bolohovenilor a participat la mai multe războaie din regiune: în 1231 bolohovenii s-au aliat cu regele Ungariei Andrei al II-lea şi au luptat contra Cnezatului Halico-Volînean (condus de Daniil Romanovici). O cronică slavă menţionează că „în 1244 cneazul slavilor Rostislav, împreună cu principii Bolohoveni, a atacat oraşul Bakota, dar oraşul a rezistat. Atunci cneazul Haliciului Daniil, aflînd despre aceasta, a mers contra bolohovenilor cu război. Intrînd în ţara lor, Daniil a incendiat toate oraşele şi le-a prădat, a luat mulţi prizonieri. Din cauza politicii expansioniste a Cnezatului Halico-Volînean, Bolohovenii s-au supus tătarilor (...). În 1257, Daniil Romanovici a început lupta contra tătarilor. Bolohovenii, avînd înţelegere de supuşenie, au luptat de partea ultimilor. Cneazul Daniil a atacat mai mult Ţara Bolohovenilor. (...) În 1257 oraşul Bolohov a fost ars şi distrus complet, iar populaţia volohă – încorporată în Cnezatul Halico-Volînean. Din această perioadă Ţara Bolohovenilor a decăzut şi n-a mai avut puteri să se refacă” [12]. Teritoriul cu populaţia bolohoveană a devenit parte a Volîniei, care era atacată de tătari. 

La 1331 prinţul (marele cneaz) lituanian Olgerd „cucereşte“ Podolia („ţara de sub dealuri“ – nume dat ţinutului de către slavii care coborau din nord) „asupra Tătarilor”, care ocupau atunci pustiurile podolene şi prădau adesea Volînia până la Kiev. „La Sinavoda (pe Nipru) [tătarii] au fost bătuţi aşa de rău, încât ei evacuară tot până la gura Dunării” [13]. Fără a contesta viziunea lui Iorga, menţionăm că, după date lui Ion Chirtoagă (interviu, 21.02.2012), Olgerd a cucerit Podolia în anii 1353/1354. (Bătălia de la Sinavoda a avut loc în 1362-1363).

Aşadar, putem admite că bolohovenii s-au format din populaţia geto-dacică romanizată din regiunea dintre Nistru şi Bug şi dintr-o polulaţie strămutată de la sud de Dunăre şi de la vest de Nistru. Bolohovenii pot fi consideraţi strămoşii moldovenilor transnistreni de astăzi.

3. Prezenţa moldovenească în teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud în timpul Principatului Moldovei şi perioadei ţariste

Istoriografia românescă admite faptul că elita moldovenilor îşi trage obârşia din Maramureşul istoric. Voievozii şi ostaşii lor au înaintat la răsărit spre Siret, Prut, Nistru şi dincolo de acest fluviu. Tradiţia spune că Principatul Moldovei a fost înfiinţat în 1359. Pe măsură ce se muta centrul din satele maramureşene ale voievozilor spre Baia de pe râul Moldova, apoi la Siret, la Suceava şi în final la Iaşi (am subliniat cele patru capitale istorice ale Principatului Moldovei), ţinuturile răsăritene au atras tot mai multă populaţie venită să desţelenească terenurile fertile [14]. Hotarul Moldovei a ajuns destul de repede la Nistru. Nicolae Iorga consideră că „Românii n-au făcut ţară nouă cu totul, ci că, venind în locuri asupra cărora se întindea, ca şi asupra stepei ruseşti, stăpînirea Tătarilor, au avut înaintea lor o unitate politică mai veche (...)”, adică au suprapus unitatea politică românească peste o unitate politică mai veche (tătărească). „Păgîni cum erau, cruzi în năravuri, gata de pradă, tătarii reprezentau totuşi, de la Ginghiz Han încoace, o veche civilizaţie asiatică de o amănunţită şi precisă organizare. În ce priveşte aşezămintele militare şi politice, ca şi în ce priveşte cele de negoţ “ [15]. Vămile (vamă, notează Iorga, înseamnă trecătoare, „vad întreg“) de la Tighina şi de la Cetatea Albă (Akkerman) sunt moştenite de la tătari (nu se ştie cu exactitate dacă nu şi Hotinul). Pentru a stăpâni vadul era nevoie de aşezări de o parte şi de alta a râului.

La 1391 Roman Vodă îşi zicea „Marele, singur stăpânitor din mila lui Dumnezeu, Io, Roman Voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare“. Tot cursul Nistrului, din Pocuţia până la liman, era moldovenesc, de aceea se poate admite că străjerii moldoveni se aflau şi dincolo de Nistru. Cu atât mai mult cu cât acolo nu mai era un stat, ci numai un teritoriu părăsit (după înfrângerea, risipirea şi retragerea tătarilor) prin care rătăceau bande prădalnice. Aşezările militare moldoveneşti, pe lângă care s-a strâns populaţie, supravegheau trecerea mărfurilor pe la vaduri, ocroteau iarmaroacele de graniţă şi chiar supravegheau pustiul dintre Nistru şi Nipru. N. Iorga consideră că „Nistrul era astfel, pe la 1400, nu numai un hotar moldovenesc, ci un râu românesc“ [16], adică populaţia moldovenească locuia şi pe malul său stâng.

În vremea lui Alexandru cel Bun, la 1420, ierodiaconul rus Zosima trece prin Cetatea Albă şi trebuie să plătească un bir pentru trecătoare, „pe care moldovenii şi litvanii şi-l împart la încheierea socotelilor“ [17]. Ierodiaconul se îndrepta către locurile sfinte (a luat o corabie chiar de la gurile Nistrului). Pe măsură ce elementul lituanian ceda teren în faţa elementului polon în cadrul Uniunii dintre Polonia şi Lituania, polonezii ajung să stăpânească Podolia. La fel ca şi lituanienii, nici polonezii nu reuşiseră de la început să impună ordinea pe întreg teritoriul regiunii dintre Nistru şi Bug.

“Dacă Moldova a fost năvălită subt Ştefan de trei-patru ori de către Tătari, aceasta se datoreşte iarăşi lipsei de pază în Podolia, unde erau numai «ostaşi», iar locuitori pe alocurea de fel, pînă la Nipru“ [18]. Sub Bogdan (urmaşul lui Ştefan) tătarii şi-au intensificat intrările pentru pradă în ţară, deoarece Podolia nu era o piedică. Pe de altă parte, ostaşi moldoveni apărau Caffa – marea colonie genoveză din Crimeea. “Un timp Moldovenii au smuls Genovezilor castelul Lerici, o mică fortăreaţă la gurile Niprului“ [19]. Tot pe atunci încep să se formeze la Nipru echipe de călăreţi uşori – cazacii – care atacau tătăreşte pe tătari. Printre cazaci se găsesc şi moldoveni, chiar unii lideri.

După decăderea militară a Moldovei (prin pierderea cetăţilor: Chilia – la 14 iulie 1484, Cetatea Albă – la 4 august 1484, Tighina – în septembrie 1538 şi Hotin – în 1713) boierii moldoveni încep să facă în proporţii mari agricultură şi negoţ cu produsul unor moşii pe care şi le adaugă. Astfel mai mulţi boieri (Luca Stroici, Balica, Costin) şi chiar domni (Petru Şchiopul), mai ales după ce Petru Movilă se instalează ca episcop la Kiev, capătă prin încetăţenire polonă noi moşii în Podolia unde ţărănimea era supusă şerbiei. Când merge la Poartă pentru înnoirea domniei (1681), Duca Vodă cere şi obţine titlul de „gospodar al Ucrainei“ – de la Nistru la Bug, cu dreptul de a numi un locţiitor (urmaşul său a fost Dimitrie Cantacuzino). Iorga mai numeşte teritoriul respectiv „Ucraina «cea mică»”. Moldova domina cursul întreg al Nistrului, controlând localităţi de peste Nistru ca Movilău, Iampol, Raşcov ş.a..

Înfrângerea lui Dimitrie Cantemir din 1711, când s-a aliat cu ţarul Petru I, în faţa turcilor, a cauzat un nou val de emigrare peste Nistru. Boierilor moldoveni li s-a repartizat pământ pentru moşii în gubernia Harkov. Dar unii refugiaţi preferau teritoriul limitrof Moldovei, din stânga Nistrului (chiar dacă teritoriul dintre Nistru şi Bug s-a aflat în cadrul Imperiului Otoman până în 1792, când a fost anxat de Rusia).

Un episod interesant se înregistrează în 1716. În perioada respectivă funcţiona o mitropolie a Proilabum-ului (numit de turci Ibrăila, Brăila de astăzi). De eparhia acestei mitropolii ţineau toate satele şi oraşele moldoveneşti dintre Nistru şi Bug, adică din Podolia (partea de nord) şi Herson (partea de sud). Sunt citate localităţile Dubăsari, Mălăieşti, Balta, Ocna ş.a. (La Dubăsari a existat până şi o tipografie moldovenească din care au ieşit mai multe cărţi bisericeşti: la 1792 a fost tipărit un „Bucvar”). În 1716, a avut loc o dispută între episcopul Huşilor, Iorest şi mitropolitul Proilavului Ioanichie, privind hotarele eparhiilor celor două scaune. Printre alte localităţi erau menţionaţi şi Dubăsarii. Cazul a fost judecat de Samuil, patriarhul Alexandriei, care venise la Iaşi. El a stabilit ca „Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămână sub jurisdicţia mitropolitului de Brăila (...) [20].

La 1730 pe Nistrul tătăresc, din jos, stă Hanul sau Hatmanul lui de Dubăsari [21]. De la Hotin la Dubăsari este vorba de Nistrul polon – dar apele sunt ale domnitorului de la Iaşi [„apele sînt gospodă”] (la 1730 domnea Grigore Ghica al II-lea: 26.09.1726 – 5.04.1733). Doar la 1765 un nobil polon a cerut tot Nistrul, în locurile unde avea moşii, cu poduri şi vaduri. Mai puţin pretenţios, Grigore Ghica al III-lea (18 martie 1764 - 23 ianuarie 1767) reclamă numai jumătate din Nistru, conform tratatului de la Carlovaţ (1699).

Prin împărţirea Poloniei la 1793, Rusiei îi revine Podolia (partea de nord a teritoriului dintre Nistru şi Bug). Întrucât Moldova a avut numeroase şi semnificative legături peste Nistru, o populaţie moldovenească se strecurase de-a lungul râului şi ceva mai departe. În 1792, când ruşii se retrag din Moldova, se încearcă reconstituirea Ucrainei lui Duca, între Nistru şi Bug, ca „Moldova Nouă“ [22], după cum a fost denumită de Împărăteasa Ecaterina a II-a şi de apropiatul său Potiomkin. După încheierea păcii din Iaşi (9 ianuarie 1792), cât s-au retras trupele ruseşti, au fost luate de la baştină, după unele surse, până la “două treimi din locuitorii Moldovei” [23]. Deşi aceste date par să fie exagerate, este incontestabil că trupele ruseşti au strămutat un număr mare de moldoveni. Această strămutare a fost precedată de altele: 1681 (în perioada lui Gh. Duca), 1711 (retragerea lui D. Cantemir), 1735-1739 (N. Dabija scrie că peste 100.000) [24], 1769 – 1774. Referindu-se la evenimentul din 1739 Ion Neculce scria: “Şi atuncea, la purcesul lui Menih feldmareşal trimis-au de au robit mulţi oameni din ţinutul Hotinului şi di pe marginea ţinutului Cernăuţilor şi i-au trecut cu fimei, cu copii la Moscu robi. Şi împărţiia pre oameni ca pre dobitoaci, unii de alţii şi unii lua bărbaţii, alţii lua fimeile, alţii lua copiii, şi-i vindea unii la alţii fără de leacu de milă, ca tătarii încă mai rău. Şi era vreme de iarnă. Bogate şi multe lacrimi era de la bieţii oameni de să auziia glasurile la ceriu” [25]. Foarte multe dintre toponimele din Transnistria, nu numai de pe Nistru, ci din interiorul ţinutului, sunt moldoveneşti, chiar dacă acolo nu se mai vorbeşte în prezent graiul moldovenesc al limbii române. Aceasta denotă faptul că acolo au locuit moldoveni care au fost asimilaţi în perioada ţaristă sau că în localităţile de unde moldovenii au fost deportaţi autorităţile ţariste au adus şi stabilit colonişti din Ucraina şi Rusia.

4. Prezenţa moldovenească pe malul stâng al Nistrului în perioada interbelică

În 1918, când Basarabia reintră în componenţa României, prin votul Sfatului Ţării de la Chişinău (27 martie), reprezentanţi ai moldovenilor din stânga Nistrului rugau ca aceştia să nu fie lăsaţi de izbelişte: “Fraţii noştri şi neamurile noastre care sîntem moldoveni dintr-un sînge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii cei care sîntem rupţi din coasta Basarabiei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţilor, nu ne lăsaţi şi nu ne uitaţi” [26]. La 12 octombrie 1924, ca o recunoaştere a prezenţei elementului moldovenesc din stânga Nistrului, regimul stalinist a decis crearea în partea de vest a ţinutului dintre Bug şi Nistru a unei republici autonome moldoveneşti (RASSM) cu centrul administrativ în oraşul Balta, în componenţa RSS Ucrainene. Mai cu seamă din 1917, în Transnistria s-a dus o politică de deznaţionalizare, rusificare şi colonizare. Conform unor date, în ţinutul dintre Nistru şi Bug trăiau, la preluarea sa sub administraţie românească (19 august 1941), cca 250.000 locuitori moldoveni din totalul de 1.200.000 [27]. Majoritatea moldovenilor era aşezată în satele din preajma Nistrului. Nicolae Iorga descrie aşezările moldoveneşti conform unei hărţi germane (de la Gotha) din 1917 ca „o serie de şerpuiri spre Nord-Est avînd la bază Dubăsari şi înaintînd peste Balta pînă la Sofievca, o masă compactă care, la Sud, merge pe la Grigoriopol (…) pînă la altă colonie din vremea Ecaterinei, Tiraspol, spre a se prelungi, după Tiraspol, pînă la Maiac, pe limanul Nistrului, aruncînd o şuviţă spre Nord-Est. Aceasta afară de largi pete cu care e semănat şi teritoriul de peste Bug“ [28].

Populaţia moldovenească a fost rărită de sovietici prin deportări, iar după izbucnirea războiului al II-lea mondial – prin evacuări. În 1941 existau 89 de sate moldoveneşti (24 în raionul Rîbniţa, 5 în raionul Balta, 12 în raionul Ananiev, 29 în raionul Dubăsari, 3 în raionul Golta, 13 în raionul Tiraspol, 1 în raionul Berezovca şi 2 în raionul Ovideopol). Mai erau 50 de sate mixte (populaţie moldovenească amestecată cu alte etnii: ruşi, ucraineni) şi 36 sate cu populaţie de altă etnie, dar în care trăiau şi moldoveni, aproximativ 2000 de familii [29]. Este interesant că judeţul Tiraspol era calificat ca un ţinut cu o populaţie exclusiv românească. Poate cu excepţia oraşului Tiraspol, populaţia căriua în 1905 nu era „curat românească“. “În anul 1792 Tiraspolul de azi nu era decât un sat moldovenesc, Sucleia [Veche], situat pe moşiile unui boier moldovean” [30]. Structura etnică a oraşului Tiraspol a evoluat în felul următor: în 1897 ruşi – 44,3%, evrei – 27,1%, ucraineni – 11,7% şi moldoveni – 11,4% [31]. În 1926 în Tiraspol au fost consemnaţi 54,8% ruşi, 29,4% evrei, 11,9% ucraineni şi 1,4% moldoveni [32] În 1989 – 41,3 % ruşi, 17,6 % moldoveni şi 32,2 % ucraineni [33].

Decizia formării, la 12 octombrie 1924, a RASSM a fost luată de Comitetul Executiv Central al PC (b) din Ucraina. Apariţia RASSM reprezintă implementarea politicii celor două popoare – român şi moldovenesc. Conform acesteia, ar exista două limbi distincte – româna şi moldoveneasca. Formal, Republica Autonomă cuprindea şi Basarabia, haşurată în roşu, „vremelnic ocupată de capitaliştii români“. Între 1932 şi 1938 în RASSM s-a putut scrie în limba moldovenească cu grafie latină. Din 1929 capitala republicii trece de la Balta la Tiraspol. Conform unor surse, în zona Baltei exista o populaţie formată preponderent din etnici ucraineni, care nu dorea ca localităţile lor să facă parte din RASSM. La plenara a V-a a Comitetului Regional al PC (b) U (25 septembrie 1926), în cadrul „Discuţiei pe chestiunea privind moldovenizarea RASSM”, în stenogramă s-a consemnat opinia exprimată de T. Dubeţkii: „Eu consider că să lăsăm [raionul] Balta ar fi greşit, ea [el] trebuie tăiată către Ucraina şi în contul ei [al raionului] să fie tăiate sate moldoveneşti. Cine îşi aminteşte de judeţul Balta, acela îşi aminteşte de lupta pe care o duceau atunci naţionaliştii ucraineni” [34]. Cu regret, autorităţile „au tăiat” de la RASSM raionul Balta şi raioane Ocna Roşie, Bîrzu, Nani, Crutîi, dar nu au alipit în loc alte sate moldoveneşti care se aflau în afara RASSM pe teritoriul Ucrainei.

La 28 iunie 1940 URSS a ocupat şi anexat Basarabia (procesul s-a încheiat pe 3 iulie 1940). Ocuparea Basarabiei de către URSS a avut loc în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939. La 4 noiembrie 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al URSS decide trasarea frontierei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană. Doar o fâşie îngustă din stânga Nistrului (cam o treime din teritoriul fostei RASSM) este încorporată noii Republici Moldoveneşti unionale (RSSM), formată la 2 august 1940. Dintr-o scrisoare din 1947 către Iosif Stalin, semnată de N. Salagor, preşedintele CC al PC (b) al Moldovei şi de N. Coval, preşedintele Consiliului Miniştrilor al RSSM [35], rezultă că la baza trasării graniţei dintre RSSU şi RSSM a stat criteriul etnic. Republica moldovenească, ce a fost constituită de regimul de ocupaţie pe teritoriul Basarabiei, a fost lipsită de judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (doar puţine localităţi din aceste judeţe au rămas în cadrul RSSM) – sub pretextul că acolo populaţia ucraineană ar prevala numeric – şi a primit în schimb o fâşie din teritoriul transnistrean în care populaţia moldovenească era majoritară. Totuşi, în această fâşie au intrat şi sectoare cu localităţi populate compact de ucraineni (mai ales în raioanele Rîbniţa şi Camenca), tot aşa cum în judeţele încorporate Ucrainei (Hotin, Ismail şi Cetatea Albă) au rămas multe sate moldoveneşti.   

5. Transnistria – unitate teritorial-administrativă aflată sub administrarea României (1941-1944)

În perioada celui de-al doilea război mondial, după ce a eliberat Basarabia şi nordul Bucovinei, armata română a trecut Nistrul şi a participat la campania militară a Germaniei împotriva URSS pentru a înfrânge ocupantul (duşmanul) sovietic până la sfârşit. După preluarea controlului de către armata română asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug aici a fost înfiinţată unitatea teritorial-administrativă Transnistria, aflată sub administraţie românească (Guvernământul Transnistriei). Provincia avea un statut privilegiat faţă de restul teritoriului ucrainean, de unde erau luaţi tineri la munci de exterminare în Germania. În perioada 1941-1943 aici s-a înregistrat un episod tragic. El vizează deportarea evreilor din Bucovina de Nord, Moldova de Nord şi Basarabia în Transnistria. După încheierea războiului al II-lea mondial, guvernatorul Transnistriei, George Alexianu, a fost judecat şi achitat la Odesa de către sovietici. El totuşi a fost judecat, condamnat la moarte şi executat de regimul comunist român, alături de mareşalul Ion Antonescu, la Bucureşti. După cum a declarat prof. Alexianu la procesul său din Bucureşti, „Aceşti evrei trebuiau să treacă peste Bug. Prima coloană de evrei ajunsese şi trecuse peste Bug, la Golta. Când a trecut peste Bug, prefectul de Golta ne-a comunicat că germanii i-au omorât şi că nu dau dovadă de primirea evreilor de peste Bug, astfel cum erau instrucţiunile“ [36]. Alexianu susţine că a fost un singur lagăr la Vapniarca, unde au fost trimise 1200 persoane. Evreii au mai fost aşezaţi şi în alte locuri, deoarece cazărmile de la Vapniarca nu erau încăpătoare. Este incontestabil totuşi, că numărul persoanelor aparţinând acestei etnii, care au decedat în Transnistria, este cu mult mai mare [37]. Mareşalul Ion Antonescu, şeful statului român de atunci, într-un document din 19 octombrie 1941, a justificat decizia sa de deportare a evreilor, nu şi a celor din Vechiul Regat, astfel: „Am luat angajamente faţă de evreii din Vechiul Regat. Le menţin. Nu am luat nici un angajament faţă de evreii din noile ţinuturi [Basarabia şi nordul Bucovinei]. Aceştia în marea lor majoritate au fost nişte brute. Nu pot fi găsiţi advăraţii vinovaţi, toţi vinovaţii. Ei sînt mulţi, sînt acoperiţi, Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie să fie şi de aceaştia. Dar mult mai mult mă doare sacrificiile pe care le-am făcut pentru a repara o crimă care a aruncat în groaznică suferinţă un neam întreg în 1940 şi care a fost ca inspiraţie de esenţă evreiască” [38]. Alcătuitorii culegerii de documente din care am citat menţionau într-o notă că „Mareşalul Antonescu se referea la comportarea inumană a unor evrei în zilele evacuării Basarabiei şi Bucovinei de nord, după 28 iunie 1940, cînd au fost bătuţi, scuipaţi, agresaţi soldaţi şi ofiţeri ai armatei române, cînd au fost daţi pe mîna organelor sovietice oameni nevinovaţi din aceste teritorii”. Totuşi, măsuri de represiune împotriva unei comunităţi etnice minoritare nu pot fi justificate prin faptul că unele persoane (oricât de multe), aparţinând acestei minorităţi etnice, ar fi bătut, scuipat, agresat sau denunţat populaţia autohtonă românească din Basarabia şi nordul Bucovinei.

Din 1944 până în 1992 fâşia transnistreană (încorporată în RSSM) a făcut parte din URSS.

6. Conflictul ruso-moldovenesc din zona nistreană: 1990-1992

În perioada de renaştere naţională a Republicii Moldova în zona nistreană apare o mişcare de obstrucţionare a aspiraţiilor populaţiei băştinaşe spre libertate. La 2 septembrie 1990 la Tiraspol este proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (RSSMN) – sub pretextul reconstituirii fostei RASSM şi are loc o uzurpare a puterii de stat, cu implicarea unor forţe paramilitare ruseşti de cazaci şi a unităţilor Armatei a 14-a ruseşti. În 1992, în urma războiului ruso-moldovenesc (2 martie – 21 iulie), a luat sfârşit procesul de înstrăinare a regiunii prin resubordonarea instituţiilor şi prin consolidarea puterii regimului rusesc de ocupaţie în Transnistria moldovenească, regimul de la Tiraspol fiind recunoscut (prin recunoaşterea acestuia ca parte în conflict şi, actualmente, ca parte în formatul de negocieri 5+2). De atunci RM se confruntă cu aşa-zisa „problemă transnistreană”. De notat că zona aflată sub ocupaţie rusească de pe teritoriul Republicii Moldova cuprinde cea mai mare parte a Transnistriei moldoveneşti (fără satele Pîrîta, Doroţcaia, Pohrebea, Coşniţa, Molovata Mouă, Cocieri) şi o parte din Basarabia (oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna). Autorităţile RM ar trebui să facă o distincţie între problema Transnistriei moldoveneşti şi problema Basarabiei – a localităţilor basarabene din zona nistreană – aflate sub ocupaţie rusească. Astăzi se poate vorbi despre existenţa unei probleme a Transnistriei moldoveneşti, prin care se înţelege diferendul teritorial ruso-moldovenesc cu privire la fâşia de pe malul stâng la Nistrului, în care 36.3% din populaţie le reprezintă moldovenii (fără oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna, aflate pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, dar care sunt controlate de administraţia de la Tiraspol) [39]. Putem vorbi despre o Transnistrie moldovenească atât din punct de vedere etnic – referindu-ne la prezenţa unei comunităţi etnice moldoveneşti importante în zonă (aşa cum se autoidentifică cei de acolo), din punct de vedere istoric – referindu-ne la prezența constantă de-a lungul istoriei a unei populaţii moldoveneşti în zonă, cât şi din punct de vedere politico-juridic – referindu-ne la faptul că zona respectivă face parte din teritoriul RM recunoscut pe plan internaţional în graniţele fostei RSSM, deci inclusiv cu fâşia transnistreană încorporată. Şi există problema nerezolvată a Basarabiei (segmentul său estic). Zona Republicii Moldova aflată în afara jurisdicţiei autorităţilor legale de la Chişinău, care cuprinde o parte a malului drept (Basarabia sau Cisnistria) şi o parte a malului stâng (Transnistria) al Nistrului este un teritoriu al conflictului nistrean, care cumulează problema Transnistriei moldoveneşti şi problemei Basarabiei (cu referire la segmentul său estic).

În prezent are loc un proces de negocieri în formatul 5+2, cu implicarea UE şi SUA (observatori), OSCE, Rusia şi Ucraina (mediatori), şi administraţiile de la Chişinău şi Tiraspol (părţi implicate în conflict). Astfel, problema Transnistriei moldoveneşti se află în vizorul actorilor politici din Europa Occidentală şi din spaţiul euro-atlantic. În cadrul dialogului său cu preşedintele Federaţiei Ruse (Dmitri Medvedev), cancelarul Germaniei Angela Merkel abordează în mod constant aşa-zisa problemă transnistreană. Este clar că fără un acord între Federaţia Rusă, UE şi SUA problema Transnistriei moldoveneşti (ca şi cea a segmentului estic al problemei Basarabiei) nu va fi rezolvată – Federaţia Rusă nu va retroceda teritoriul respectiv Moldovei. 

Este îndreptăţită Republica Moldova să stăruie, prin conducerea şi diplomaţia sa, pentru preluarea controlului şi exercitarea jurisdicţiei asupra fâşiei transnistrene? Întrucât republicii moldoveneşti i-au fost răpite nordul şi sudul Basarabiei (formal la 4 noiembrie 1940), acordându-i-se în schimb fâşia transnistreană, actuala RM pare îndreptăţită să facă tot posibilul pentru a prelua controlul asupra zonei transnistrene. Aceasta trebuie făcut în primul rând pentru populaţia moldovenească din zonă, aflată în prezent sub ocupaţie străină, care nu are condiţii să se dezvolte liber în cadrul unui stat moldovenesc (să-şi folosească limba maternă în administraţie, societate; în RMN, sub pretextul că este o formaţiune „multinaţională”, este folosită în administraţie şi în spaţiul public cu precădere limba rusă). Pe de altă parte, localităţile rurale cu populaţie ucraineană şi localităţile urbane cu populaţie rusofonă din Transnistria ar putea fi retrocedate Ucrainei în schimbul reîncorporării în cadrul teritoriului RM a unor localităţi cu populaţie moldo-română – în primul rând – din sudul Basarabiei (cele cinci sate moldoveneşti din raionul Reni, satul Staroselie [Frumuşica Veche] din raionul Sărata ş.a.) dar şi din nordul Basarabiei (raionul Noua Suliţă), raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ.

7. Concluzii

Deşi, înainte de anexarea de către Rusia (1792), teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud a gravitat spre Statul Moldovenesc – domnitorul moldovean Gheorghe Duca fiind chiar „hatman” al acestuia (1681) – în prezent nu se poate vorbi despre o problemă a Transnistriei – adică a întregului teritoriu dintre Nistru şi Bugul de Sud. Astăzi apartenenţa celei mai mari părţi a teritoriului respectiv la Ucraina este incontestabilă şi nu este pusă la îndoială de nimeni. Există însă o problemă a Transnistriei moldoveneşti, cu referire la fâşia de pământ de pe malul stâng al Nistrului, care formal intră în cadrul graniţelor RM, dar care este controlată de facto de către armata rusă şi de o administraţie rusească (după ce, în urma alegerilor din 25 decembrie 2011, peşedinte al RMN a devenit Evghenii Şevciuk, se poate vorbi, într-o anumită măsură, de o administraţie pro-rusească). Această problemă va fi rezolvată atunci când toate localităţile moldoveneşti din aşa-zisa RMN vor reintra sub jurisdicţia RM.

 Proclamarea RSSMN la 2 septembrie 1990 a însemnat faptul că statutul unităţilor Armatei a XIV-ea sovietice/ruseşti şi al întreprinderilor „de importanţă unională” ale complexului militar-industrial din oraşele din zonă – care se subordonau direct autorităţilor de la Moscova chiar în timpul existenţei RSSM – a fost extins asupra întregului teritoriu al „RMN”. În timpul Imperiului Otoman era cucerită o cetate moldovenească, iar apoi era anexat teritoriul din jurul ei, formându-se o raia, populaţia căreia întreţinea baza militară turcească. La fel în 1990 a fost anexat (sau păstrată, reconfirmată starea de ocupaţie în) teritoriul din jurul bazelor Armatei a XIV-ea ruseşti din estul Moldovei. Crearea RSSMN – o structură subordonată încă de atunci (şi până în prezent) direct Moscovei – a însemnat faptul că schimbul teritorial care i-a fost impus republicii moldoveneşti de către regimul de ocupaţie de la Moscova, la 4 noiembrie 1940, a fost abrogat. În 1990 problema teritoriilor istorice moldoveneşti – nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei – de care a fost deposedată fără nici un temei legal Moldova şi care au ajuns în componenţa Ucrainei, a fost redeschisă. Atunci (1990-1992) conducerea Republicii Moldova trebuia să conştientizeze că se afla în faţa a două probleme pe care trebuia să le pună în faţa comunităţii internaţionale şi mai ales în faţa Curţii Internaţionale de la Haga: problema teritoriilor istorice moldoveneşti (nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei) trecute de regimul sovietic de ocupaţie în cadrul graniţelor Ucrainei şi problema Transnistriei moldoveneşti rămasă sub ocupaţie rusească după proclamarea independenţei Republicii Moldova în 1992. Desigur, aceste două probleme au fost şi sunt legate una de alta. Cu părere de rău, deoarece autorităţile moldoveneşti nu au abordat în complexitate aceste două probleme, nu a fost şi nici nu poate fi găsită până în prezent vreo soluţie aşa-zisei (în discursul puterii de la Chişinău) „probleme transnistrene”.

Pe parcursul istoriei teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud s-a numit: Tirageţia, Ponizie, Podolia, Edisan, Ucraina moldovenească, Ucraina hanului, Moldova dintre Nistru şi Bug, Ucraina mică, Moldova Nouă, Pobujie, Pridnestrovie, Transnistria ş.a.. Cu excepţia perioadei guvernământului Transnistriei (1941-1944), când teritoriul dintre Nistru şi Bug era o formaţiune teritorial-administrativă integră, niciodată regiunea nu a mai existat ca o provincie unitară în alte perioade. Iată de ce denumirea de Transnistria poate fi utilizată cu referire la teritoriul din graniţele unităţii teritorial-administrative formate şi administrate de România în timpul celui de-al doilea război mondial între Nistru şi Bug.

Până în 1792 teritoriul respectiv gravita către statul moldovenesc. Dar acţiunea copleşitoare a Rusiei de colonizare a populaţiei slave, de deportare şi asimilare a populaţiei moldoveneşti, a făcut ca Transnistria să devină de facto (prin reconfigurarea structurii etnice a populaţiei) şi de jure parte integrantă a Ucrainei, cu excepţia fâşiei de pe malul stâng al Nistrului. Această fâşie va putea fi recuperată de guvernul de la Chişinău cu condiţia asigurării unui trai mai bun populaţiei din Republica Moldova liberă, comparativ cu nivelul de trai din zona rusească de ocupaţie de pe ambele maluri ale Nistrului. Altfel spus, atunci când Republica Moldova liberă va deveni atractivă pentru populaţia din aşa-zisa RMN. Cum, deocamdată, autorităţile de la Chişinău nu reuşesc (poate nici nu văd necesitatea) să asigure condiţii mai bune de viaţă populaţiei din teritoriul liber al ţării, rezolvarea problemei nistrene (a zonei de ocupaţie rusească) este încă departe.

Note:

1. Iorga Nicolae. Românii de peste Nistru. – Editura Excelsior, 1990, p. 21.
2. Ibidem, p.22.
3. Negre Valentin, Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii). – Slobozia, 2009, p. 10; de asemenea: Dabija Nicolae, Moldova de peste Nistru – vechi pămînt strămoşesc. – Chişinău, Hyperion, 1990, p. 16.
4. Moraru Anton, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. – Chişinău, 2005, p. 107.
5. Ibidem, p.109.
6. Ibidem, p. 113.
7. Ibidem, p. 117.
8. Ibidem, p. 118.
9. Calafeteanu Ion, Istoria românilor. Scurtă prezentare. – Bucureşti: Editat de Departamentul Informaţiilor Publice, 1996, p. 7.
10. Karamzin, N.M., Istoriia Gosudarstva Rossiiskogo. Toma II-III. – Moskva: Iydatelistvo „Nauka”, 1991, p. 505.
11. Dabija Nicolae, Moldova de peste Nistru – vechi pămînt strămoşesc. – Chişinău, Hyperion, 1990, p. 7.
12. Moraru Anton, op. cit., p. 122.
13. Iorga Nicolae, op. cit., p 11.
14. Ibidem, p. 8.
15. Ibidem, p. 9.
16. Ibidem, p. 10.
17. Eminescu Mihai, Basarabia. – Bucureşti: Editura Mileniul Trei, 1990, p. 11.
18. Iorga Nicolae, op. cit., p. 16.
19. Ibidem, p.16.
20. Eminescu Mihai, op. cit., p. 31.
21. Iorga Nicolae, op. cit., p. 26.
22. Ibidem, p. 30.
23. Ibidem, p. 30.
24. Dabija Nicolae, op. cit., p.15.
25. Neculce Ion, Cronica copiată de Ioasaf Luca. – Chişinău: Editura Ştiinţa. 1993, p. 287.
26. Dabija Nicolae, op. cit., p. 21.
27. Verenca Olivian. Administraţia civilă română în Transnistria. – Chişinău: Editura Universitas, 1993, p. 33.
28. Iorga Nicolae, op. cit., p. 28.
29. Verenca Olivian, op. cit., p.33.
30. Dabija Nicolae, op. cit., p. 19.
31. Ungureanu Constantin, Populaţia R.A.S.S. Moldoveneşti (1924-1940), în Caiete de istorie, an. IV, nr. 1 (12).  – Chişinău, 2004, p. 10.
32. Ungureanu Constantin, Populaţia Transnistriei (1926-1989), în Destin românesc, nr. 3-4.  – Chişinău – Bucureşti, 2003, p. 115.
33. Bârsan Victor, Masacrul inocenţilor. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 20; Ungureanu Constantin, Populaţia Transnistriei (1926-1989), în Destin românesc, nr. 3-4.  – Chişinău – Bucureşti, 2003, p. 133.
34. Vek neterpimosti. Sbornik rassekrecennîh dokumentov. – Chişinău, 2002, p. 117.
35. Pakt Molotov-Ribbentropa i ego posledstvia dlea Bessarabii. – Chişinău: Universitas, 1991, p. 113.
36. Verenca Olivian, op. cit., p.90.
37. Nazaria Sergiu, Holocaust. File din istorie. – Chişinău, 2005.
38. Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării. – Bucureşti: Editura Românul, 1992, p. 75.
39. Ungureanu Constantin, Populaţia Transnistriei (1926-1989), în Destin românesc, nr. 3-4.  – Chişinău – Bucureşti, 2003, p. 137.

          Articolul a apărut, cu mici modificări, în revista „Destin românesc”, Nr. 1/2012, Chișinău.

Reînhumarea rămășițelor soldaților sovietici la Coșnița: diferența între Basarabia și Transnistria

Evenimentul de ieri, 22 iunie 2012, de la Coșnița, raionul Dubăsari, Transnistria moldovenească, pare să fi scos în evidență unele deosebiri de mentalitate și percepția diferită a istoriei din partea populației de pe cele două maluri ale Nistrului (chiar cu referire la populația moldovenească dintr-un sat transnistrean aflat sub jurisdicția Guvernului de la Chișinău). Au fost reînhumate rămășițele a șapte soldați sovietici necunoscuți, găsite în cimitirul satului, care au fost ridicate și înhumate în centrul satului. Mi-e greu să cred că așa ceva ar fi posibil în partea basarabeană a țării.

În primul rând, aceasta nu corespunde practicii, dacă vreți - civilizației europene: în Europa morții sunt înhumați în cimitire, nicidecum în centrele localităților. În luna aprilie 2007 autoritățile estoniene au reînhumat rămășițele a opt soldați sovietici necunoscuți și au redislocat un monument ridicat în 1947 - din centrul orașului Tallinn - în cimitirul orașului. Autoritățile ruse, care s-au opus în 2007 acțiunii autorităților estoniene, se pronunță în prezent, în persoana ministrului culturii Vladimir Medinsky, în favoarea ridicării rămășițelor lui Vladimir Lenin din mausoleul din Piața Roșie și a înhumării lor într-un cimitir. Alți oameni publici din Rusia au cerut acum câteva zile la televiziunea „1 Kanal” reînhumarea în cimitire a tuturor rămășițelor oamenilor de stat sovietici înmormântați în Pața Roșie. Se pare că peste tot în lume se renunță la această practică bolșevică - de înhumare a rămășițelor pământești în centrul localităților. Peste tot oamenii se pătrund de preceptul religios: morții cu morții și vii cu vii. Cu excepția autorităților raionului Dubăsari, cu președintele Grigore Policinschi în frunte.

Pe lângă faptul că nu corespunde civilizației europene, practica bolșevică aplicată ieri la Coșnița mai scoate în evidență o problemă: deși, în Declarația de independență,  la 27 august 1991 Republica Moldova „CERE[A] Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Republicii Moldova”, autoritățile din raionul Dubăsari nu percep trupele sovietice ca fiind trupe de ocupație, ci le cinstesc până la reînhumarea rămășițelor unor soldați din cimitir - în centrul satului Coșnița. Sunt curios dacă Gr. Policinschi a consultat autoritățile de la Chișinău cu privire la acțiunea de ieri și dacă există un acord al conducerii Republicii Moldova.

Am scris la început că reînhimarea de la Coșnița „pare să fi scos în evidență deosebiri” între populațiile de pe cele două maluri ale Nistrului. Zic „pare”, pentru că trebuie să ținem cont de un factor important: apartenența sau simpatia lui Grigore Policinschi față de PCRM. Este cunoscută poziția PCRM față de regimul sovietic: cum PCRM este succesorul Partidului Comunist al Moldovei, din perioada sovietică, actualii comuniști (mulți dintre care sunt și foști membri ai PCM/PCUS) consideră, în pofida textului Declarației de Independență a RM, regimul sovietic în Moldova drept unul legitim și benefic. Mai mult, ca să nu iasă cu imaginea șifonată din această situație delicată - orice ai spune, domnul Vladimir Voronin a fost, rezultă din Declarația de Independență, ministru de Interne într-un guvern al regimului de ocupație - el a declarat că Republica Moldova a primit independența ca și cadou. Cu toate că Republica Moldova a fost singura republică națională din URSS care a luptat cu trupele de ocupație (Armata a 14-ea) ale metropolei „imperiului răului” (cum îl califica președintele american Ronald Reagan) pentru independența sa (războiul din 1992 este numit „pentru apărarea independenței și integrității teritoriale”). 

Pe de altă parte, există o poziție ciudată a PL-ului, în persoana președintelui său Mihai Ghimpu, care afirma că el a pierdut în războiul al doilea mondial. În timp ce tot mai mulți cetățeni ai țării conștientizează faptul că prin Pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 cele două regimuri totalitare comunisto-bolșevic și nazist au pecetluit soarta vitregă de ocupație și supunere la represiuni a populației Basarabiei (execuții, deportări, foamete organizată, recrutări la munci forțate, deznaționalizare, colonizări, deposedarea de sudul și nordul Basarabiei, de nordul Bucovinei și de ținutul Herța ș.a.), unii (PL-ul, deși sper că doar Mihai Ghimpu, nu și ceilalți membri - unii mai tineri și mai lucizi) absolvă regimul nazist de crima comisă împotriva Basarabiei, identificându-se cu acel regim, în timp ce alții (PCRM-ul) absolvă regimul bolșevico-comunist de toatele crimele comise în Basarabia în timpul perioadei „ilegale de ocupație” (după cum este calificată în Declarația de Independență).

Luând act de faptul că există persoane care se identifică fie cu naziștii, fie cu bolșevicii sovietici, cred totuși că majoritatea locuitorilor din satul Coșnița nu împărtășesc simpatiile lui Grigore Policinschi. Căci dacă majoritatea le-ar fi împărtășit, nu ar fi luptat în 1992 împotriva armatei a 14-ea ruse pentru independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova.    

Criza examenelor de bacalaureat - criza sistemului de educaţie

Examenele de bacalaureat din acest an (2012) – care au scos în evidenţă o tradiţie veche: copierea – au developat criza majoră în care se află sistemul de educaţie la nivelele primar şi secundar/liceal. În timpul examenelor și după ele s-a discutat despre controalele efectuate de angajaţii Centrului Națoanal Anticorupţie (CNA) şi despre telefoanele mobile utilizate de elevi pentru copiere, şi depistate de oaspeţii nepoftiţi. Cred că acţiunile celor de la CNA nu pot fi blamate: nici un elev care nu avea de gând să copie sau care nu a copiat nu a fost „stresat" de „descinderea" oamenilor legii.

Totuşi, chestiunea care ar trebui să intereseze mai mult pe cei de la Ministerul Educaţiei şi de la Guvern este: de ce elevii au nevoie să copie? În ediţia din 30 mai anul curent a programului "Mesager" o elevă trăgea un semnal de alarmă, spunând: "Sunt lecţii care nu ne folosesc în viaţă. Vrem mai multă practică şi mai puţină teorie". Şcoala/liceul ar trebui să pună temelia pe care universităţile să construiască mai departe personalităţi capabile să se adapteze condiţiilor unei societăţi cu economie de piaţă. Nu zic că elevii trebuie formaţi ca nişte animale răpitoare, fără vreun reper moral, gata să sfâşie pe toţi cei din jur pentru a-şi asigura venituri. Educația moralității elevului este de importanță deosebită. Dar elevii trebuie educați în așa fel ca să devină persoane cu o mentalitate care să-i determine să creeze afaceri, ong-uri, locuri de muncă, dar nu să devină robi ai sistemului de stat, care să cerşească locuri de muncă de la stat – aşa cum se întâmpla pe timpul regimului sovietic de ocupaţie. Cu părere de rău astăzi, după 21 de ani de independenţă, sistemul nu s-a schimbat: de pe băncile liceelor şi ale facultăţilor ies tineri singurul vis al cărora este să plece în Rusia, Canada sau în UE, unde să poată găsi un loc de muncă, inclusiv la negru – ca muncitori necalificaţi la construcţii sau ca îngrijitoare de bătrâni. 

          Sunt persoane care şi în prezent sunt schilodite de sistemul de învăţământ. Sunt curios să aflu dacă premierul Filat sau conducerea Ministerului Educaţiei, PLDM-ul au remuşcări pentru răspunderea ce o poartă pentru aceste generaţii/promoţii schilodite. Timpul petrecut la şcoală/liceu este unul pierdut: se pare că s-a încetăţenit percepţia conform căreia tinerii sunt obligaţi să se ocupe de teme fără folos – învăţare pentru şcoală – pentru că asta este, pentru că prin asta au trecut şi părinţii şi bunicii lor (în perioada sovietică). În loc ca la examenele de bacalaureat elevii să expună proiectele lor pentru viaţă şi să demonstreze că sunt maturi, că îşi văd rostul în această ţară (fie şi cu condiţia trecerii, ulterior, printr-o universitate), ei se întrec în abilităţi de păcălire a camerelor de supraveghere (nu şi a profesorilor, care, au arătat cei de la CNA, facilitează copierea... contra cost). 

Practic, în prezent sistemul de educație nu este orientat spre formarea unei gândiri critice la elevi, ci spre formarea memoriei – iar examenele de bacalaureat sunt testul memoriei. Elevii nu înțeleg pentru ce trebuie să memoreze o sumedenie de lucruri dacă le pot afla instantaneu cu telefonul mobil din Internet... Oare responsabilii de la Ministerul Educației nu ar putea formula subiectele pentru examene în așa fel încât elevii să nu găsească în Internet răspunsuri (să fie subiecte care să solicite gândirea critică, nu memoria), respectiv să li se permită să intre la examen cu telefonul mobil și să-l folosească?

Se impune reformarea radicală a sistemului de educaţie: actualul sistem sovietic trebuie schimbat din temelie. Accentul trebuie pus pe studierea aprofundată a limbii engleze şi a calculatorului. Elevilor trebuie să li se predea cursuri despre elaborarea unor proiecte internaţionale (crearea de ong-uri), a afacerilor (cum se crează o întreprindere mică sau mijlocie), despre cum pot fi câştigaţi bani cinstiţi aici, în ţara lor şi pentru beneficiul propriu și al ţării lor. Pentru aceasta este nevoie ca în fruntea Ministerului să ajungă persoane care au această conştientizare, viziune şi capacităţi de implementare a schimbărilor. Actualii responsabili de la Guvern şi Ministerul Educaţiei par depăşiţi de situaţie. Iar cum pedagogi de seamă ai ţării nu se grăbesc să se înregimenteze politic în vreunul dintre partidele de la putere sau din opoziţie (și cum șefii partidelor de la putere țin să-și instaleze în funcțiile ministeriale numai propriii membri de partid), perspectivele îmbunătăţirii sistemului de educaţie par mai degrabă sumbre...

Ceva despre limba vorbită la televiziunile de la Chișinău

     

Cei care privesc programele posturilor TV din RM pot observa o meteahnă a jurnaliștilor și prezentatorilor: pronunțarea defectuoasă. Pare bizar, dar în prezent la posturile TV din Chișinău mulți prezentatori (în principal, de știri) vorbesc (forțat, deci nefiresc) în graiul muntenesc al limbii române. De exemplu, de la comentatorii meciurilor de fotbal poți auzi cuvinte pronunțate astfel: cartonaș-i-ul, mij-i-locaş-i-ul, fundaş-i-ul, avantaj-i-ul, desfăș-i-oară, j-i-oc, în j-i-urul, blocaj-i-ul, câș-i-tigă, nr. ș-i-ase sau ș-i-apte ș.a.. De la prezentatori de știri politice poți auzi: j-i-ustiție, j-i-udecată, j-i-umătate, maj-i-oritate, ș-i-tiri ș.a..

Îmi amintesc că într-un interviu transmis de TVR 1 regretatul comentator de sport din România, Cristian Țopescu, spunea că atunci când a fost angajat în redacția Sport a Televiziunii Române, la sf. anilor '50 - începutul anilor '60, conducerea i-a cerut să urmeze un curs de ortoepie a limbii române, deoarece vorbea cu accent muntean (bucureștean): „ș-i-ut” în loc de „șut”, „j-i-ucător” în loc de „jucător” ș.a.. I-a luat ceva timp, dar a ajuns să pronunțe corect românește. După 1989, se pare că rigorile privind pronunțarea corectă în TVR au scăzut (conducerii nu-i mai păsa de acest aspect), dar după o perioadă, TVR-ul și alte televiziuni bucureștene au revenit la normalitate - pronunțarea corectă, în conformitate cu regulile ortoepice ale limbii române, stipulate atât de Institutul de limbă și literatură română din cadrul Academiei de Științe de la București, cât și de Institutul omolog din cadrul Academiei de Științe din Republica Moldova (normele în ambele state sunt aceleași). Numai că prezentatorii de știri și de evenimente sportive de la noi nu preiau exemplul prezentatorilor de azi de la TVR, ci îi mită pe cei care nu se pot debarasa de accentul muntenesc. Probabil, prezentatorii de la noi, care pronunță muntenește - în pofida regulilor ortoepice ale limbii române - se cred „cool”. 

Ziua limbii ne oferă prilejul să evaluăm calitatea limbii vorbite în spațiul mediatic. Cu regret, cei care o numesc română, nu neapărat o pronunță corect, după normele stabilite și unanim recunoscute ale limbii literare.

Vești proaste pentru moldoveniști și româniști

M-am întors ieri de la Oradea. Tot orașul e împânzit cu drapele bicolore roș-albastre (drapelul municipiului Oradea), arborat alături de tricolor. Se pare că ideea promovării drapelului bicolor de către partidele moldoveniste de la noi (Partidul Socialiștilor, PCRM, Patrioții Moldovei) este compromisă: Oradea e un oraș românesc și are ca drapel bicolorul roș-albastru... Așa cum aceste partide resping tricolorul pentru că mai este drapelul României (e și al Andorei și Ciad-ului, dar asta nu le deranjază), acum vor respinge și bicolorul roș-albastru – pentru că e drapelul orașului românesc Oradea. Deși, am constatat ciudățenii: ei pronunță cuvinte cum ar fi: amu, chiatră ș. a. exact ca și moldovenii. Să fie și ei moldoveni? Sau suntem și noi români? Fac ei ce fac și tot pun moldoveniștii în dificultate....

Pe plăcuțele care indică denumirea străzii pe care se află pensiunea unde am fost cazat în localitatea Sânmartin, la 3 km de Oradea, stă scris: „Str. Octavian Paler, scriitor ardelean”. Vești proaste pentru româniștii din Republica Moldova, mi-am zis. Oricât ar fi ei de români - și într-adevăr sunt! – cei din Oradea (cei din Crișana, Transilvania sau Ardeal) au un patriotism local (sunt mândri că sunt ardeleni) pe care, din păcate, nu l-am mai întâlnit în Moldova de Vest (dintre Carpați și Prut) și care este greu de identificat la românii înfocați din Republica Moldova (Moldova de Est).

Ce bine ar fi să învățăm calea de mijloc pe care merg orădenii și transilvănenii (ardelenii).