De ce autonomia găgăuză nu poate avea titulatura de „republică”

            Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

Astăzi televiziunea de știri din Chișinău a dedicat o ediție a unei emisiuni de dezbateri declarațiilor făcute de guvernatorul autonomiei găgăuze, Mihail Formuzal, pentru site-ul de știri Gagauzlar.md. Liderul de la Comrat a comentat declarația președintelui PCRM, Vladimir Voronin, care într-un interviu site-ului de știri kommersant.md și-a expus viziunea cu privire la statutul pe care ar trebui să-l obțină zona nistreană: „statut de republică în componența republicii, nu formațiune autonomă, ci republică Nistreană în componența Republicii Moldova. Aceasta este poziția și inițiativa mea”. La întrebarea reporterului dacă autonomia găgăuză de asemenea poate cere un nou statut, Voronin a răspuns: „Statutul autonomiei găgăuze este suficient pentru ca ea să se dezvolte normal, ca parte a Republicii Moldova”. M. Formuzal consideră însă că „în cazul unui asemenea scenariu al reunificării țării, Găgăuzia va insista să i se acorde un statut analogic celui nistrean, ca nivel de împuterniciri”.

Prin această declarație bașcanul găgăuz nu a făcut decât să repete ceea ce a declarat anterior de mai multe ori, pe parcursul ultimilor ani: autonomia găgăuză va avea același statut în cadrul RM pe care îl va avea zona nistreană. De aceea, M. Furmuzal s-a pronunțat de fiecare dată când a avut ocazia pentru grabnica soluționarea a conflictului privind zona nistreană. Mai mult decât atât, în memorandumul Kozak (din 2003), cât și în planul Iușcenko (2005), a fost inclus acest principiu: autonomia găgăuză va avea același statut, respectiv aceleași împuterniciri ca și zona nistreană. 

Deși tema conflictului privind zona nistreană nu este în topul preocupărilor societății moldovenești (conform rezultatelor ultimelor sondaje de opinie), precum nu este nici în topul preocupărilor actualului Guvern de la Chișinău, o soluție trebuie să-i fie elaborată. Or, se știe că fără soluționarea acestuia Republica Moldova nu poate spera la aderarea la UE. În acest context, cred că autoritățile moldovenești ar putea propune inițierea unor discuții privind recunoașterea – cu referire la actuala formațiune nistreană (nerecunoscută) – a statutului pe care l-a avut RASSM în cadrul RSS Ucrainene. Într-un document privind justificarea politico-juridică a formării „RMN”, activiștii care în 1990 au fondat formațiunea de pe Nistru au pretins că au acest drept întrucât ei creau „RMN” ca succesoare a RASSM.

Consider că abordarea istorică poate fi utilă în încercarea găsirii unei soluții conflictului ce pare în prezent departe de o soluționare. În virtutea acestei abordări, statutul de republică, pe care l-a avut cândva RASSM, ar trebui să fie recunoscut în condițiile retrocedării de către Federația Rusă (inclusiv în virtutea angajamentului Rusiei în 1711 față de Moldova) și de către administrația de la Tiraspol a teritoriului basarabean pe care îl deține: orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. De asemenea, în cadrul acestei inițiative, văd utilă transferarea capitalei statului reintegrat la Dubăsari, acolo unde să fie creat un municipiu în care să intre cele șase sate din stânga Nistrului, aflate acum sub jurisdicția RM, dar și altele (de exemplu, satul Lunga ș.a.), iar municipiul capitală să aibă un statut independent – să nu facă parte din noua „RMN” sau din altă unitate teritorial-administrativă.

Nu știu în ce măsură actualele autorități moldovenești, care par timorate în formatul de negocieri 5+2 și în contactele directe cu Federația Rusă, ar putea înainta astfel de propuneri. Ele sunt departe de a fi proactive, bâlbâindu-se regulat ca răspuns la inițiativele înaintate de delegația de la Tiraspol. Nu știu nici în ce măsură autoritățile moldovenești ar fi convingătoare și ar determina Federația Rusă să retrocedeze zona basarabeană. Cert este însă că în această abordare istorică – recunoașterea statutului de republică celui care l-a avut, pe teritoriul pe care l-a avut – autonomia găgăuză nu poate pretinde la titulatura de „republică”, cu toate că în ceea ce privește împuternicirile – ele ar putea fi asemănătoare celor pe care le-ar putea obține „RMN”, e o chestiune de negocieri.   

De ce acordarea statutului de republică zonei nistrene nu reprezintă o soluție a conflictului

Ieri două dintre talk show-urile televiziunii de știri din Chișinău au fost consacrare unei declarații (de trei rânduri) a președintelui PCRM V. Voronin. Într-un interviu dat ziarului kommersant.md, cu referire la statutul ce ar trebui acordat zonei nistrene, liderul comunist a declarat: „статус республики в составе республики, не автономного образования, а Приднестровской республики в составе Республики Молдова. Это моя позиция и моя инициатива” („statut de republică în componența republicii, nu formațiune autonomă, ci republică Nistreană în componența Republicii Moldova. Aceasta este poziția și inițiativa mea”). Unii dintre comentatorii politici s-au grăbit să-l acuze pe V. Voronin de faptul că nu a explicat exact poziția sa, adică ce înseamnă „republică în republică”. Totuși, la ultima sa apariție în emisiunea „În oglindă”, pe „Euro TV”, marți, 11 iunie a.c., V. Voronin a explicat ce are în vedere. La întrebarea Ecaterinei Mitin-Stratan: „Regiunii transnistrene i se va da autonomie, adică va avea un statut special?”, V. Voronin a răspuns: „Vreau să vă spun încă și mai mult – nu autonomie în genere, da’ acest statut o să conțină împuterniciri ale unei republici în cadrul unei republici. Ca exemplu, Republica Tatarstan în componența Federației Ruse. Cam la acest nivel de statut” (min. 41).

În fond, majoritatea comentatorilor politici au apreciat declarația sumară din ziar (la cea de la postul „Euro TV” nimeni nu a făcut referire, deci le-a scăpat) ca fiind una cu iz electoral, liderul comunist încercând, în opinia lor, să atragă sprijinul unui anumit segment de alegători. Drept pentru care, ei au condamnat acea declarație a politicianului de stânga. Reacția vajnicilor comentatori politici, care au criticat o propunere a unui om politic, fără să propună altceva în schimb, sau fără să ceară ministrului E. Carpov și funcționarilor din Biroul pentru Reintegrare să vină cu propuneri de soluționare a conflictului, a scos la iveală, o dată în plus, un adevăr dureros: ca și în alte domenii, în chestiunea conflictului privind zona nistreană, Republica Moldova nu este un subiect, ci un obiect în contactele dintre actorii internaționali, inclusiv în formatul „de consultări” (așa cum îl numesc oficialii ruși) 5+2. Poporul Republicii Moldova, de pe ambele maluri ale Nistrului, este ostatecul cercului vicios în care se află autoritățile de la Chișinău: comunitatea internațională – statele și organizațiile interesate – așteaptă de la guvernarea moldovenească să ajungă la o soluție pașnică, evident, prin înaintarea de propuneri (a unui sau a mai multor planuri), iar autoritățile moldovenești așteaptă ca tocmai acea comunitate internațională – statele și organizațiile interesate – să rezolve pentru RM conflictul, eventual prin presiuni asupra Federației Ruse. Iar atunci când un șef al unuia dintre cele mai influente partide exprimă în mass-media o propunere de soluționare a conflictului, comentatorii de serviciu (pe tema respectivă) o torpilează.

De bună seamă, orice propunere trebuie bine examinată înainte de a fi respinsă, mai ales în contextul moldovenesc, în care asemenea propuneri sunt cu totul rare. Exemplul Federației Ruse, sau – și mai potrivit – cel al Ucrainei (care are o republică autonomă în componența sa – a Crimeei, dar care este în același timp stat unitar), nu pot fi neglijate. Să nu uităm că în ciuda faptului că RM apare pe harta lumii cu zona nistreană încorporată, de facto teritoriul respectiv se află în afara jurisdicției autorităților de la Chișinău (niciodată de la 27 august 1991 până în prezent fâșia respectivă nu a fost controlată de statul moldovenesc independent, de aceea nu poate fi vorba de autorități „separatiste” la Tiraspol; s-a separat RM de URSS, cu teritoriul aflat acum sub jurisdicția sa, și nu fâșia nistreană de RM), iar prezența armatei rusești este o garanție pentru administrația de la Tiraspol că actualul status quo nu se va schimba fără luarea în considerare a intereselor sale. Or, nicio putere din lume, sau nicio organizație nu își propune să forțeze retragerea armatei ruse din zona nistreană.

În aceste condiții, responsabilii moldoveni nu pot decât să stea în expectativă și să mimeze negocieri în formatul 5+2, nefiind capabili să propună ceva concret (cu toate că, în loc să facă propuneri publice, unii lideri ai Coaliției pro Europene acuză administrația de la Tiraspol de faptul că nu acceptă discutarea coșului ai treilea – aspectele politice – ca și cum Chișinăul a propus ceva și ar fi ceva de discutat).

Desigur, în condițiile în care tarifele la utilități în fâșia nistreană sunt de câteva ori mai mici decât pe teritoriul aflat sub jurisdicția RM (tarifele la gaz sunt aproximativ de 6 ori mai mici, apa este mai ieftină de 1,5 ori, iar energia electrică – de 3 ori), iar pensiile, ajutoarele materiale, alocațiile, unele categorii de salarii sunt mai mari și prețurile la toate tipurile de produse și mărfuri sunt mai mici (inclusiv la medicamente și la tipurile de produse alimentare de bază), indiferent de propunerile pe care le va face pătura politică de la Chișinău – atât puterea, cât și opoziția – nu cred că populația zonei nistrene va dori să se integreze într-un spațiu în care legea este făcută de politicieni nepăsători, care ridică fără nici o jenă salarii cu care își pot permite să huzurească, în timp ce majoritatea cetățenilor sărăcește și se vede obligată să plece la muncă în străinătate… 

Articol scris pentru Moldova.org.

De ce E. Şevciuk va examina propunerea alăturării RM la „RMN”

Articol scris pentru Moldova.org:

Postul de televiziune nistrean a difuzat recent un reportaj despre cum îşi petrece timpul din zilele libere şeful administraţiei de la Tiraspol, Evghenii Şevciuk. Cu această ocazie, Şevciuk a făcut o călătorie cu echipa de filmare până la Râbniţa, la părinţii săi, iar apoi în satul Stroiești, unde funcţionarul are o vilă. Pe traseu călătorii s-au oprit în satul Butor, raionul Grigoriopol, unde Şevciuk a cumpărat fructe şi flori de la ţăranii care vindeau pe marginea şoselii. Printre cei cu care a vorbit Şevciuk au fost şi câţiva săteni din satul vecin Taşlâc, care i s-au plâns că de 3 ani un sector al satului nu este aprovizionat cu apă. Şeful de la Tiraspol a promis că se va interesa de problemă şi a amintit sătenilor că în curând va fi finisată construcţia şcolii. Moldovenii din Butor şi Taşlâc s-au arătat mulţumiţi de discuţia cu Şevciuk.

Jurnalistul Grigore Volovoi a invocat scenariul expus de politologi din RM: dacă vor fi create condiţii mai bune, în ceea ce priveşte nivelul de trai, în RM, zona nistreană va dori să se integreze în RM. Jurnalistul l-a întrebat pe Şevciuk: dacă zona nsitreană va fi atractivă pentru RM şi Moldova va dori să se alăture Nistreniei, este posibilă o asemenea variantă? „Noi vom examina această propunere”, a răspuns amuzându-se E. Şevciuk.

Interlocutorii au mai abordat tema pescuitului în râul Nistru. Şevciuk a spus că la întâlniri cu conducerea RM s-a discutat despre introducerea onor restricţii privind pescuitul, aşa încât, în 2-3 ani, să fie create condiţii pentru ca să fie mai mult peşte în Nistru. Autorităţile nistrene au adoptat această decizie în mod unilateral, iar RM, timp de un an de zile, a întins adoptarea acestei decizii. De aceea, administraţia de la Tiraspol a anulat acea decizie, deoarece pescarii nistreni treceau Nistrul, cumpărau în RM licenţe (de 300 lei) şi pescuiau. „Peştii nu întoată de-a lungul liniei de separare”, a spus Şevciuk, evitând noţiunea de frontieră. Este interesant acest caz, legat de interdicţia pescuitului, în vederea sporirii cantităţii de peşte în râul Nistru. Unii comentatori politici de la Chişinău vorbesc despre veneticii şi duşmanii Republicii Moldova, aflaţi în zona nsitreană. Am văzut însă că autorităţile nistrene s-au dovedit a fi mai iubitoare de natura Moldovei, de ecologia regiunii nistrene. Atunci când au văzut că autorităţile moldoveneşti sunt complet nepăsătoare – au renunţat la efortul de salva fauna nistreană. 

Reportajul jurnaliştilor nistreni este interesant pentru că publicului i-a fost prezentat un demnitar dedicat populaţiei zonei pe care o conduce. Tot ce gândeşte, tot ce face este pentru acei oameni. Şi oamenii simt, văd că au un gospodar în fruntea formaţiunii teritorial-administrative nerecunoscute şi îi arată, la rândul lor, dragostea şi respectul. O să săteancă din Butor îi spunea – moldoveneşte – vânzătorului de fructe de la şosea: Nu mai cântări, dă-i omului aşa. Dar Şevciuk a plătit găleata te caise cumpărate.

Nu ştiu dacă se va găsi cineva să obiecteze la ideea că între populaţia din teritoriul aflat sub jurisdicţia RM şi cea din zona nistreană nu există disensiuni, neînţelegeri. De aceea „măsurile de încredere”, despre care diplomaţi occidentali vorbesc cu referire la conflictul privind zona nistreană, neînţelegând natura acestuia, sunt superflue pe Nistru. Cu regret, putem constata că singura incompatibilitate este între conducerile politice de la Tiraspol şi Chişinău. În Tiraspol există o conducere pentru populaţia zonei (dedicată acesteia), iar la Chişinău este o conducere care consideră că populaţia există pentru respectiva conducere. Astfel, după cum a menţionat şi Grigore Volovoi, tot mai mulţi pensionari din teritoriul jurisdicţiei RM solicită pensiile din zona nistreană, îşi dau copii la şcolile din zona respectivă şi pe durata iernii locuiesc acolo, deoarece tarifele la utilităţi sunt „catastrofale” în RM. În asemenea condiţii, cred că populaţia zonei nistrene nu va dori să se integreze într-o RM cu o asemenea conducere nepăsătoare (sau coruptă, preocupată numai de binele propriu – veniturile proprii). Recent, deputatul PLDM Valeriu Streleţ se arăta nedumerit şi indignat la o televiziune de ştiri din Chişinău cu privire la faptul că administraţia tiraspoleană nu doreşte să negocieze coşul al treilea – adică aspectele politice, statutul zonei nistrene. El nu înţelege că populaţia zonei nistrene vede ca pe un coşmar viaţa cetăţenilor RM din teritoriul guvernat de PLDM, iar administraţia de la Tiraspol se uită la conducerea de la Chişinău – atât de nepăsătoare faţă de proprii cetăţeni (ca şi faţă de natura din lunca Nistrului) – ca la nişte ciudaţi cu care îţi vine să ai relaţii cât mai rar posibil şi de care să uiţi cât mai repede.

E clar că înainte de o schimbare radicală a viziunii şi atitudinii conducerii de la Chişinău faţă de propriii cetăţeni, nu se poate vorbi despre nici un fel de reintegrare a zonei nistrene în Republica Moldova.

  

http://reintegrare.moldova.org/news/de-ce-esevciuk-va-examina-propunerea-aderarii-rm-la-rmnopinie-237783-rom.html

De ce relaţiile moldo-armene nu pot fi deteriorate de declaraţiile Aureliei Grigoriu

Articol scris pentru Moldova.org:

Ieri ombudsmanul Aurelia Grigoriu a susţinut o conferinţă de presă şi a participat la un talk show la o televiziune de ştiri din Chişinău. După ce, se pare, o ţară întreagă i-a spus că a comis o gafă declarând în Erevan că Armenia e stat agresor şi a ocupat 20% din teritoriul Azerbaidjanului – vis a vis de Karabahul de Munte – şi a rugat-o să-şi retragă declaraţiile, doamna avocat parlamentar a spus că şi le menţine. O încăpăţânare care dă de bănuit fie că a avut/are un interes oneros, aşa cum a declarat vicepreşedinta Parlamentului Armeniei, fie că nu are o capacitate de discernământ necesată unui funcţionar public.

Apreciez declaraţia de ieri a preşedintelui Parlamentului, Igor Corman, care a spus că afirmaţia Aureliei Grigoriu a fost o greşală; Republica Moldova trebuie să întreţină relaţii bune atât cu Armenia, cât şi cu Azerbaidjanul. Aşa se face că în luna mai am vizitat Armenia. Am rămas impresionat de ospitalitatea acelui popor. Legăturile istorice dintre popoarele noastre încă trebuie să fie investigate, iar rezultatele cercetărilor trebuie folosite de diplomaţia moldovenească. Ceea ce se ştie sigur în prezent este că cele două popoare – armenii şi moldovenii (românii) – fac parte din grupul popoarelor indo-europene. Plimbându-mă cu un prieten armean pe o stradă din centrul Erevanului, am auzit o frântură dintr-o discuție a doi localnici. Unul îi spune altuia: „Of, of, of”. Îl întreb pe prietenul armean ce înseamnă această expresie și înțeleg că exact ceea ce înseamnă și în limba noastră. Cumva această întâmplare mi-a confirmat versiunea expusă de Andrei Sinelnikov în una din cărțile sale („Srednevekovaia imperiia evreev”, Moscova, 2009), conform căreia o consecință a distrugerii Troei a fost exodul veneților, plecați din Troada – împrejurimile Troei. „O parte din ei s-a concentrat în jurul lacului Van și a creat împărăția de Van. Ea a devenit centrul statului Urartu, care ocupa tot ținutul muntos al Armeniei. Al doilea grup al veneților Arsavei, condus de Antenor, s-a deplasat pe litoralul nord-vestic al mării Adriatice. (...) A treia rută, se vede, a celui mai numeros grup al veneților-troieni, iese la iveală prin studierea harții contemporane. De originarii din Troia se leagă următoarele toponime – orașele Troian în Bulgaria, Traian în România, două Trosteaneț și Trihat [în raionul Tatarbunar, sudul Basarabiei!, notă A.L.] în Ucraina. Tot acolo, pe actualul teritoriu ucrainean, se afla Trepolul din letopisețe...” (p.52). Vorba armeanului mi-a confirmat că există o legătură de demult între actualii moldoveni și armeni: avem strămoşi comuni, fie că sunt indo-europenii, fie că sunt troienii. (Să nu uităm şi de valul troian din sudul Basarabiei). Iar expresia de jale – „Of, of, of” e una care s-a păstrat la descendenții troieni din Moldova și din Armenia peste milenii... Despre legăturile dintre limbile armeană şi română a scris Bogdan Petriceicu Hasdeu ş.a.

Am regretat declaraţiile Aureliei Grigoriu. Chiar m-am simţit prost pentru imaginea pe care ea a creat-o moldovenilor în societatea armeană. Faptul că declaraţiile sale au fost neinspirate îl demonstrează urmările: ea nu a ajutat cu nimic la rezolvarea problemelor apărării drepturilor omului nici în Republica Moldova, nici în Transcaucazia. Doar a dăunat relaţiilor între cele două popoare frăţeşti. În acelaşi timp, consider drept ciudată aprecierea de ieri, dintr-un talk show, a deputatului comunist Mark Tkaciuk, care a descalificat-o pe A. Grigoriu. Decizia CCA privind retragerea licenţei postului NIT a fost adoptată cu votul oamenilor plasaţi acolo de PCRM (Tabunşcic ş.a.), care i-au trădat pe comunişti imediat cum au pierdut alegerile în 2009. Apoi Voronin s-a plâns la Consiliul Europei şi la UE că puterea i-a lipsit pe comunişti (a lipsit opoziţia) de TV. Acum Tkaciuk o atacă pe Grigiriu, plasată în funcţie în 2008 de PCRM. Comuniştii nu îşi asumă consecinţele faptelor – alegerilor – plasărilor lor. Ca şi cum nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu îi trădează...

Autorităţile moldoveneşti trebuie să înveţe din cazul Grigoriu. Cea mai importantă lecţie este că funcţiile publice în Republica Moldova trebuie să fie ocupate de persoane care au trecut printr-un concurs real, nu de persoane plasare de către partidele politice. Este bine ca persoanele din anumite funcţii, care participă la evenimente internaţionale, reprezentând RM, să aibă cunoştinţe în domeniul Relaţiilor Internaţionale.

Indiferent de ce a declarat cetăţeanca moldoveancă Aurelia Grigoriu, este sub orice critică prestaţia membrului Curţii Constituţionale Victor Popa, care a lăsat-o pe avocată în hotel, în condiţiile în care şoferul nu a vrut s-o ia la aeroport. Un armean, sau un azer, sau un georgian nu ar fi procedat niciodată aşa. Şi din comportamentul lui Popa avem de învăţat ceva.

Dincolo de toate acestea, cred că relaţiile moldo-armene sunt destul de trainice şi orice declaraţie necugetată a oricărui funcţionar moldovean, ajuns în funcţie pe filiera oricărui partid, nu le poate deteriora.

http://externe.moldova.org/news/de-ce-relaiile-moldoarmene-nu-pot-fi-deteriorate-de-declaraiile-aureliei-grigoriuopinie-237768-rom.html

64 ani de la al II-lea val de deportări (6 iulie 1949)

Al doilea val de deportări (6 iulie 1949). Memorie veșnică victimelor (cu toții fără vreo vină) crimelor regimului de tristă pomină... Să nu uităm că regimul a efectuat două feluri de deportări:
1. a strămutat compatrioți de-ai noștri în Kazahstan și Siberia;
2. a mutat granița, așa încât compatrioții noștri - cei care nu au fost duși în Asia - rămânând în casele lor, tot deportați au fost: teritoriile respective au fost încorporate, prin abuz, altei republici sovietice...

P.S. Pe 9 iulie domnul Tudor Golban din or. Drochia mi-a dat un feed back la afirmaţia mea din ediţia din 6 iulie a emisiunii ''Publika Report'' (11.15, pe Publika TV), dedicată temei celui de-al doilea val de deportări (din 6 iulie 1949). Eu am spus în emisiune că înainte să acuzăm regimul de la Moscova, să ne amintim că listele celor care urmau să fie deportaţi au fost alcătuite de confraţi de-ai noştri, nu de cei din Moscova. Domnul Golban mi-a expus următoarele remarci: 1. preşedinţii sovietelor săteşti trebuiau să îndeplinească planul - să întocmească liste în care să includă numărul de persoane stabilit la Moscova; dacă nu împlineau acele planuri - erau deportaţi ei înşişi; 2. adesea preşedinţii sovietelor săteşti erau "veniţi" în sat, de alte etnii (nu vreau să le numesc); 3. scopul autorităţilor sovietice era să scape de persoanele active, care s-ar fi putut opune regimului, respectiv cei care au rămas - să se teamă de regim, să nu i se opună şi să intre în kolhozuri (rudele lui au fost deportate în Extremul Orient în primul val - 13/14 iunie 1941); de asemenea, deportaţii trebuiau să contribuie - prin exemplul lor - la ridicarea nivelului de trai şi civilizarea populaţiei din zonele în care au fost duşi. Deci concluzia sa este că regimul de la Moscova este vinovat de crime, nu localnicii care au alcătuit listele. Domnul Golban a acceptat şi contraargumentul, că printre preşedinţii sovietelor săteşti - cei care au alcătuit listele - au fost şi moldoveni. Iar legat de afirmaţia sa - "dacă nu puneau pe cineva dintre săteni în liste, ar fi fost deportaţi chiar ei" - dânsul a acceptat că în posturile respective ajungeau lichele. Sunt şi eu de acord cu el că vina pentru crimele comise cade în seama regimului de la Moscova. Actuala putere de la Moscova, succesoarea acelui regim, ar trebui să plătească persoanelor care au suferit. Dacă Guvernul de la Chişinău ar avea curajul să le-o ceară. Chiar şi în contextul negocierilor privind zina nistreană...

De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM

            Un articol mai vechi. Îl postez ca să-l am și aici, pe blog.

În ediția din 13 aprilie 2011 a unei emisiuni de pe un postul de radio din Chișinău, dedicată problemelor comunității moldovenești din nordul Bucovinei, participanții la emisiune, Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova și președintele asociației „Bucovina”, și Constantin Ungureanu, doctor în Istorie, au propus deschiderea unui consulat al RM la Cernăuți, și au fost de acord cu moderatorul emisiunii în privința creării, în cadrul structurii Guvernului de la Chișinău, a unui Departament pentru conaționalii din afara granițelor (moldovenii [unii se identifică și români] din nordul Bucovinei și raionul Herța; moldovenii din nordul și sudul Basarabiei, și cei din stânga Nistrului).

Regimul sovietic de ocupație  (1944-1991) nu a reușit deznaționalizarea populației majoritare a Republicii Moldova, care ași vorbește limba, și-a păstrat tradițiile și obiceiurile. Ceea ce a încercat și se pare că a reușit este amputarea conștiinței spațiului nostru de origine, a comunității culturale a celor ce vorbesc graiul moldovenesc – de la Crasna din nordul Bucovinei, până la Cartal și Reni în sudul Basarabiei, sau până la Valea Hoțului (Dolinskoe) mult peste Nistru. După ce au amputat teritoriul nostru ancestral, lipsindu-ne de nordul Bucovinei, ținutul Herţa, nordul și sudul Basarabiei, care au aparținut peste patru veacuri statului moldovenesc medieval, s-a ajuns astăzi la situația când în conștiința cetățenilor Republicii Moldova spațiul moldovenesc se reduce doar la teritoriul actuale RM. Este regretabil acest fapt, deoarece el înseamnă că suntem o comunitate de mancurţi, care ne-am pierdut memoria spațiului nostru istoric și a comuniunii cu compatrioții noștri ramași dincolo de granițele Republicii Moldova. viitorul unui popor care poate fi adus într-o asemenea amnezie și care se menține în ea nu arată bine.

Viorel Patrichi, în cartea sa „Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, pag. 183) reproduce o scrisoare semnată de Vitalie Bârcă din oraşul Ternavka, raionul Pavlograd, regiunea Dnepropetrovsk, trimisă săptămânalului „Literatura şi Arta” şi Societăţii pentru cultură moldo-română „Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Autorul scrisorii din 10 septembrie 1989 nota: „Mai vreau să atrag atenția asupra unei probleme: radioteleviziunea moldovenească. Ea trebuie să transmită emisiuni în toate ținuturile Moldovei istorice. (Din păcate avem un guvern prost, care habar nu are de moldovenii de peste frontiera Moldovei Sovietice)”. Au trecut ani mulți de atunci, iar guvernul Republicii Moldova (ca și Compania Teleradio Moldova, de altfel) cum era „prost” – faţă de problemele compatrioţilor noştri rămaşi dincolo de graniţe – în amurgul perioadei sovietice, aşa este şi acum. Iar compatrioţii noştri se confruntă cu mari probleme. Au nevoie de ajutor. Şi se simt trădaţi de noi.

O profesoară de limba română din satul Ropcea, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, îmi spunea că regretă faptul că s-a făcut profesoară de română, pentru că procesul educaţional în şcoala cu predarea în limba română suferă nespus din cauza lipsei manualelor şi literaturii clasicilor predaţi în şcoală. „Ce folos că le dau pentru acasă să citească o operă literară, dacă ei nu o pot găsi în bibliotecă. Unii, puţini, mai pot găsi câte ceva pe Internet, dar majoritatea vine cu temele pentru acasă nefăcute”. M-am adresat la Biroul Relaţii Interetnice (BRI), Direcţia relaţii internaţionale, integrare europeană şi diaspora, cu întrebarea dacă ţara noastră poate ajuta o şcoală cu predarea în limba de stat a Republicii Moldova din regiunea Cernăuţi. Ecaterina Dulgher, specialist principal în Direcţia în cauză mi-a răspuns că deoarece este vorba de o şcoală, ar fi mai bine să mă adresez Ministerului Educaţiei (ME) din Chişinău. M-am adresat doamnei vice-ministru Loreta Handrabura, cu întrebarea dacă în ME se ocupă cineva de situaţia şcolilor cu predare în română din Ucraina (regiunile Cernăuţi şi Odesa). Domnia sa mi-a răspuns că „Ele se află în altă ţară şi ca responsabilitate nu sunt în jurisdicţia noastră. Doar din ataşament românesc, putem veni cu iniţiative de colaborare, donaţii de carte etc.”. „Vreau să ştiu ce s-a făcut şi ce urmează să se facă în această privinţă. Se poate?”, am întrebat eu. „Este imixtiune, nu avem o coordonare cu ei, precum nu au dreptul să intervină şi să coordoneze cei din Bulgaria pentru şcolile cu predare în bulgară de la noi sau [cei din Ucraina pentru] cele ucrainene”. Am rămas puţin nedumerit şi am întrebat din nou „Ce iniţiative au fost realizate şi ce iniţiative urmează?”, întrucât doamna mi-a spus despre „iniţiative de colaborare, donaţii de carte, din ataşament românesc”. „Cu aceste iniţiative de colaborare în domeniul culturii sau de conotaţie educaţională poate veni oricine, nu în special ME. Vorbeam de abordare. Şcolile româneşti din aceste regiuni, ca şi noi, au asistenţa României”, mi-a răspuns doamna ministru. Ce fel de asistenţă din partea României are şcoala din s. Ropcea sper că s-a înţeles. „Cei de la Departamentul Diaspora de la BRI mi-au spus că nu se ocupă de ajutorarea cu cărţi a şcolilor pentru că ar trebui s-o facă ME”, am continuat eu. “Bună ziua! Noi edităm doar manuale pentru instituţiile noastre. Atât. Tocmai că Misiunea este a lor (…). La ei te rog insistă deoarece ministerele răspund de politici pe sectoare pentru entităţile din ţară”, a spus în încheiere doamna ministru. Am înţeles că de fapt nimeni nu se ocupă de aceste probleme.

La 1 martie 2011 am fost prezent la festivalul „Mărţişor” din oraşul Noua-Suliţă, în cadrul căruia au participat colective artistice din raioanele Noua-Suliţă, Herţa, Storojineţ, Adâncata, Chilia. Înainte de plecarea la Noua-Suliţă am sunat la BRI ca să întreb dacă nu pleacă cineva din partea autorităților Republicii Moldova la acest atât de important şi rar eveniment al compatrioţilor noştri de dincolo de graniţă. Nu pleca nimeni. Doamna Tatiana Levandovskaia, şefa Direcţiei Diaspora, aflând că plec, s-a gândit să scrie o felicitare organizatorilor şi mi-a propus să vin s-o iau şi s-o înmânez la Noua-Suliţă. Mă bucur că am putut face acest lucru. Felicitarea a fost citită de pe scenă de Iurie Stadniciuc, vicepreședintele raionului Noua-Suliţă. Şi sper că publicul din sala casei raionale de cultură din Noua-Suliţă a rămas cu sentimental că autorităţile de la Chişinău nu i-au uitat pe compatrioţii de acolo. De notat că în majoritatea satelor din raionul Noua-Suliţă populaţia se identifică drept moldoveni, în comparaţie cu populaţia din raioanele Storojineţ, Adâncata şi Herţa, unde locuitorii se mai identifică drept și români.

            În textul felicitării, semnată de doamna Vera Petuhov, vice-director general al BRI, se nota: „Cu această ocazie deosebit de frumoasă exprimăm tot respectul și gratitudinea profundă participanţilor şi organizatorilor acestei sărbători pentru devotamentul Dumneavoastră faţă de valorile spirituale ale plaiului natal şi atitudinea receptivă privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti într-un mediu cultural diferit (subl. A. L.). Apreciind înalt contribuţia diasporei moldoveneşti (subl. A. L.) şi realizările deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova în locurile de  aflare (s. A.L.), Vă urăm multă sănătate, fericire Dvs. şi celor dragi, prosperitate şi un izvor nesecat de inspirație”.

Cred că este timpul să se înţeleagă în Republica Moldova că noţiunea „diaspora” vizează persoanele născute şi crescute/formate într-o ţară, dar care au plecat şi s-au stabilit (definitiv sau temporar) în străinătate. Compatrioţii noştri din satele din regiunile Cernăuţi şi Odesa nu se află „într-un mediu cultural diferit” (aşa cum se află ai noştri ajunşi la Moscova sau la Roma), ei se află în mediul lor istoric moldovenesc. Cu părere de rău, deşi se identifică drept „moldoveni”, ei nu au de ce să urmărească „realizări deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova”, pentru că autorităţile Republicii Moldova au uitat (sau nici n-au ştiut) cine sunt ei (moldovenii din teritoriile istorice moldovenești înstrăinate), aceste autorităţi îi cred – culmea !– „diasporă”.

Consider că este necesară crearea unei structuri specializate, aşa cum o au România, Ungaria şi alte state: un Departament pentru moldovenii din teritoriile istorice înstrăinate. Ar fi salutară colaborarea dintre Departamentul pentru românii de pretutindeni de la Bucureşti şi Departamentul omolog de la Chișinău. Cineva ar putea să-mi reproşeze: ce rost are să fie creat un nou departament, atâta timp cât accesul în funcţiile din structura sa organizatorică se face nu pe bază de concurs real, nu datorită competenţei, iubirii de neam, iubirii faţă de conaţionali noştri de peste graniţă, ci criteriul de bază este afilierea la un partid (de guvernământ). Un asemenea departament va fi compromis, tot aşa cum a fost compromis Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în care partidele ce s-au perindat până acum la putere şi-au băgat oamenii săi, prin simulacre de concursuri publice, fără să le pese de calitatea morală şi profesionalismul celora care au ajuns acolo şi au discreditat o atât de importantă instituţie pentru o ţară democratică. Sunt de acord. Acest pericol există. Dar împreună cu Eugen Lovinescu („Istoria civilizației române moderne”, Editura „Minerva”, 1997) care a polemizat cu Titu Maiorescu (cu teoria sa a „formelor fără fond”), cred că nu trebuie să așteptăm până vom avea fondul, ca să creăm forme. Formele pot crea fondul.

19.04.2011

În Nordul Bucovinei procesul de ukrainizare a şcolilor româneşti ia amploare

            Un articol mai vechi. Îl postez ca să-l am și aici, pe blog.

    Zilele trecute o învăţătoare din satul cu populaţie românească Ropcea din raionul Stotojineţ mi-a comunicat că de la 1 septembrie a.c. se aşteaptă deschiderea unei clase întâia cu predarea în limba ukraineană. Există o adresă cu 15 semnături ale unor părinţi ce au copii de vârsta şcolarizării, care solicită înfiinţarea – pentru copiii lor români – a unei asemenea clase. Nu este un caz izolat, ci este vorba de un fenomen. În speranţa că printre cei care accesează Arena.md se numără şi compatrioţi de-ai noştri din Nodrul Bucovinei, public această scrisoare deschisă adresată lor. Cred totuşi că cele expuse aici ar prezenta interes şi pentru autorităţile Republicii Moldova şi ale României, care ar trebui să se implice şi să ajute la păstrarea conştiinţei naţionale a minorităţii româneaşti din Nordul Bucovinei, aflată acum la moment de  grea cumpănă.

“Stimate român/Stimată româncă,

    Urmăresc cu deosebit interes situaţia din teritoriile istorice moldoveneşti/româneşti, care se află în present în Ukraina. Tot mai mult mă conving de faptul că trăim în prezent un moment crucial – de faptul ce vom alege, cum vom gândi şi cum vom acţiona acum depinde viitorul neamului nostru.

Fiecare popor este un popor pentru că are o conştiinţă naţională. Dacă şi-o pierde, se transformă într-o populaţie, fără trecut şi, de aceea, fără viitor. De-a lungul istoriei atâtea popoare, cândva înfloritoare, au dispărut… Conştiinţa naţională se constituie din trei elemente: conştiinţă religioasă (respectarea poruncilor Domnului, păstrate de Biserica Ortodoxă) + conştiinţă etnică (păstrarea limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor) + conştiinţă politică (lupta pentru drepturile politice). Cele trei sunt indisolubil legate şi formează una.

Fiecare dintre noi, după ce se va trece, se va înfăţişa în faţa lui Dumnezeu la două judecăţi: la judecata individuală – la care va răspunde de păcatele sale personale; şi la judecata de obşte – la care se va înfăţişa, după cum ne învaţă Biserica, împreună cu neamul/poporul său – şi va răspunde pentru păcatele comise de tot neamul său. Ca un creştin ce vreau mântuirea sufletului meu, vă rog să nu greşiţi împotriva neamului nostru, contribuind la deznaţionalizarea (ukrainizarea) sa, prin înscrierea copiilor în clase cu predarea în limba ukraineană. Este un atentat la integritatea neamului nostru. Şi dacă pentru aceasta voi avea şi eu de dat răspuns la înfricoşata judecată, cu cât mai mult Dumneavoastră. Sunt convins că fiecare copil se realizează în viaţă nu atât cu ajutorul învăţătorior, limbii de predare în şcoală, ci prin ajutorul, înţelepciunea pe care le primeşte de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a creat neamul românesc şi dacă a decis să ne naştem în acest popor, avem datoria să-l păstrăm, să avem grijă de el fiindu-i şi rămânându-i credincioşi. Dacă ne trădăm neamul – deznaţionalizându-ne prin ukrainizare copiii – îl trădăm şi pe Dumnezeu. Ca să obţinem ajutorul lui Dumnezeu în viaţă, să preţuim ce a creat şi a supravieţuit cu ajutorul Său – poporul român.

Un copil dintr-o familie românească, ce face şcoală în limba ukraineană, ajunge să nu cunoască bine nici limba maternă – româna, nici limba ukraineană. Numai o persoană care ştie bine limba sa maternă poate să înveţe şi să cunoască bine şi alte limbi. Cel care nu învaţă şi nu vorbeşte bine limba mamei, nu va fi în stare să înveţe nici o altă limbă, de exemplu – ukraineana. Sunt multe cazuri de acest fel în Basarabia, când actuali părinţi, pe care părinţii lor i-au dat la o  şcoală rusească, îşi dau acum copiii în şcoli cu predarea în limba română, pentru că au înţeles că studiile în limba rusă – într-o limbă străină –  nu i-au ajutat, ci le-au făcut mai mult rău, îndepărtându-i de neam şi creându-le probleme în viaţă – ei neştiind bine nici rusa, nici româna.

Ştiu care este, în grelele condiţii în care vă aflaţi, motivaţia Dumneavoastră când vă daţi copilul într-o clasă cu predarea în limba ukraineană. O corespondentă de a mea (de 29 de ani) din raionul Storojineţ, mi-a explicat:  „Kопилу меу ымблэ ла шкоалы ын Пэтрауць де Сус [cu predarea în limba ukraineană, n. A.L.]. 

Eу ну вреу сэм трансфер копилул ын класэ ромынэ, пенту кэ ел лимба луй матернэ о штии бини, да пентру касэй фии луй май ушор ыл лас ын класэ украйняскэ, кэ ла ной фэрэ лимба укpайняны нич ла болницэ нупоць мери!” Am întrebat-o ce ar vrea să se facă copilul său. Mi-a răspuns: “еу аш вря де ун доктор сэ ынвеце , дар ел че ва алеже еу нуштю”. I-am scris: „Dacă-ţi transferi copilul într-o clasă cu predarea în limba română, el va putea studia la Chişinău. Guvernul Republicii Moldova oferă anual 101 locuri (burse) românilor din nordul Bucovinei şi din regiunea Odesa. Universitatea de Medicină din Chişinău, de exemplu, oferă anual cel puţin cinci locuri/burse abiturienţilor de la voi. În Ukraina sunt recunoscute diplomele primite de absolvenţii instituţiilor de învăţământ din Moldova. Să ne ţinem de neam, ca să vadă ceilalţi că neamul românesc în Bucovina nu piere. Şi să cereţi - toată comunitatea românească/moldovenească din regiune - ca ai voştri copii să poată studia, de exemplu, medicina la Cernăuţi în limba maternă (română). Nu voi să vă daţi după ei, căci voi nu v-aţi dus pe pământul lor, ci vă aflaţi pe străvechiul pământ românesc al Bucovinei moldave”.

Cred că în anii 1989-1991, în timpul renaşterii naţionale a românilor din Nordul Bucovinei, cei care s-au aflat în fruntea mişcării au comis o greşală strategică: ei au sperat şi au cultivat în românii de acolo speranţa în realipirea imediată a localităţilor româneşti din regiunea Cernăuţi la România, ca o reparare a unei tragedii şi crime comisă în 1940, în urma Tratatului Molotov - Ribbentropp. Ar fi trebuit, după mintea moldoveanului [a mea] cea de pe urmă, să se pledeze pentru constitirea unei formaţiuni teritorial-administrative autonome, în care să intre localităţile româneşti, şi în care limba obicială să fie cea română – aşa după cum au procedat şi au reuşit ruşii din Crimea. Cred că nici astăzi nu e târziu, dacă românii de acolo se vor uni, să cereţi statut de limbă oficială pentru limba română în localităţile româneşti, crearea unei formaţiuni teritorial-administrative autonome în care să intre localităţile româneşti din raioanele Storojineţ, Adâncata, Herţa (toate) şi Noua Suliţă. Cu capitala, de exemplu, în oraşul Herţa. În acea formaţiune autonomă să constituiţi, cu ajutorul României şi al Republicii Moldova, o universitate cu predarea în limba română, care ar pregăti cadre pentru respectiva regiune.

Dacă e ceva sigur în această lume, este faptul că graniţele nu sunt veşnice. Ele se schimbă. Românii din Transilvania au aşteptat 1000 de ani până au obţinut libertatea (ungurii au venit şi au ocupat Panonia şi apoi Transilvania prin anul 900 şi au fost obligaţi să le redea libertatea românilor din Transilvania în 1918, după destrămarea imperiului Habsburgic). Românii din Nordul Bucovinei de ce ar fi altfel de români?...

Cu nădejdea în faptul că Bunul Dumnezeu vă va lumina minţile cu Harul Său şi, împărtăşindu-vă din El, vă veţi redobândi nădejdea în izbânda neamului nostru, în clipă de greutate, rămân, cu rugăciuni pentru Dumneavoastră, al Dumneavoastră iubitor frate,

Aurelian Lavric

http://www.basarabeni.ro/stiri/interviu/in-nordul-bucovinei-procesul-d-1175/

01 martie 2011.