FACTORUL POLITICII RUSEŞTI ÎN EVOLUŢIA REPUBLICII MOLDOVA

            Introducere

            De la începuturile existenței sale (1359), statul moldovenesc a fost marcat de relații cu state vecine mai puternice: Ungaria, Polonia, Hanatul Crimeei, Turcia, care l-au afectat. Dar cel mai puternic efect asupra destinului țării noastre l-a avut relaţia cu vecinul de la răsărit – Rusia. Din 1792, când Rusia a ocupat teritoriul dintre Nistru și Bug, ajungând la granița Moldovei, și până astăzi, factorul politicii rusești are un rol important în determinarea stării Moldovei. De fapt, toată istoria țării noastre, din acea perioadă și până în prezent, a fost marcată de fluxurile și refluxurile, altfel zis, expansiunile și retragerile Rusiei din spaţiul moldovenesc (retragerile – impuse de Imperiul Otoman sau de puterile occidentale). Ultimul reflux al Rusiei s-a produs în 1991 (la încheierea războiul rece), cand s-a dezintegrat Uniunea Sovietică. Totuși, armata rusă a rămas pe o porțiune a regiunii central-estice a teritoriului Republicii Moldova (RM), constituită din cea mai mare parte a teritoriului din stânga Nistrului (o parte din aşa-zisa Transnistria, fără comunele: Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Doroţcaia, Pârâta, Pohrebea – aflate sub jurisdicția Guvernului de la Chișinău) și o parte, mai mică, din teritoriul așa-zis al Basarabiei – oraşul Bender și șase sate: Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug şi Zahorna). Armata rusă se află pe teritoriul RM în pofida angajamentului președintelelui Federației Ruse (FR), Boris Elțîn, luat la summit-ul OSCE de la Istanbul, din 18-19 noiembrie 1999, privind retragerea trupelor rusești de pe teritoriul Republicii Moldova în trei ani – deci până în 2002. Angajamentul respectiv nu a fost onorat nici până în prezent. 

Istoricul prezenţei Rusiei în Moldova

Prezența Rusiei în spaţiul moldovenesc poate fi consemnată încă din primăvara lui 1711, când armata rusă a trecut Nistrul, în urma convenției secrete semnate la Luțk, de către domnitorul Dimitrie Cantemir și țarul Petru cel Mare. Bătălia decisivă s-a dat pe Prut, pe cursul său inferior, la Stănilești, iar armata țarului (35 000 de ruși), ajutată de un contingent militar moldovenesc (Cantemir nu a reușit să strângă cei 10 000 de soldați promiși), a fost înfrântă de armata sultanului (200 000 turci). Petru cel Mare a scăpat de prizonierat datorită faptului că Marta Skavronskaia, viitoarea – a doua – lui soţie (în 1714, când devine împărăteasa Ecaterina I) i-a plătit pe turci cu bijuteriile sale, pentru ca ei să-l lase să se retragă. Campania de la Prut a fost „cea dintâi dintre multele războaie ruso-turce purtate mai apoi pe teritoriul Moldovei” [1]. În general, se recunoaște de majoritatea istoricilor care s-au ocupat de aceste aspecte faptul că anume „campania de la Prut a marcat începutul ofensivei expansioniste rusești către Costantinopol” [2].

Este clar că Moldova niciodată nu a reprezentat un obiectiv final al înaintării rusești, ci doar un teritoriu spre acel obiectiv – Constantinopolul, dar și spre regiunea din sud-estul Europei – peninsula Balcanică – acolo unde Rusia își propunea să-i elibereze pe frații slavi și ortodocși – bulgari, sârbi, dar și greci – de dominația turcească. Atunci când erau înfrânţi în drumul lor spre Constantinopol, strategii ruşi de la Sankt Petersburg “se mulţumeau” să îşi păstreze controlul militar asupra Moldovei, ca o compensaţie pentru eşecurile militare și pierderile materiale suferite în faţa turcilor peste Dunăre, răzbunându-se astfel pe ei, din contul Moldovei.

În secolele trecute au avut loc mai multe războaie ruso – turce care au afectat Moldova. Aceste războaie, care s-au desfăşurat inclusiv în spaţiul moldovenesc, au constituit subiectul unui studiu a lui A.D. Xenopol [3]. În Prefața semnată de Apostol Stan se arată că „Din 1711 – bătălia de la Stănileşti, pe Prut, unde ruşii erau înfrânţi de turci – până la 1877-1878, s-au purtat 9 asemenea războaie” [4]. „Acestea, ca timp de desfăşurare, cumulează câteva decenii. În atari împrejurări, Moldova şi Ţara Românească au fost folosite atât ca teatru de înfruntări militare, cât şi ca sursă de aprovizionare cu alimente, furaje, forţă de muncă şi ostaşi pentru diferiţi beligeranţi, îndeosebi pentru Rusia” [5], mai notează prefațatorul. Totuşi, cele mai dureroase pierderi suferite de Moldova au fost anexiunile teritoriale: a Bucovinei, acaparată în 1775 de Austria (în urma războiului din 1768-1774) şi a teritoriului moldovenesc dintre Nistru și Prut (după războiul din 1806-1812), anexat de Rusia în 1812 (implicit a teritoriilor moldovenești anexate mai devreme de Turcia și transformate în raiale: Chilia, Cetatea Albă, Bender și Hotin, precum și a zonei populate de tătarii nohai, cu centrul în Căușani), teritoriu numit de autoritățile țariste Basarabia. Pe parcursul acestor războaie din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în repetate rânduri Moldova, chiar şi după anexarea Basarabiei, a fost ocupată de Rusia: „Temerile românilor faţă de o efectivă încorporare de către Rusia se accentuau îndeosebi după 1829, când Moldova şi Ţara Românească erau supuse de către St. Petersburg unui control efectiv, în vederea anexării” [6].

Un important moment în această succesiune a fost Congresul de pace de la Paris din 1856, care a avut loc după încheierea, în 1855, a Războiului Crimeii, declanşat după o nouă ocupaţie a celor două principate (Moldova şi Valahia) de către Rusia. La acel război, alături de Turcia, au luptat împotriva Rusiei, pe care au învins-o, Franţa, Marea Britanie şi Sardinia. Una dintre hotărârile Congresului de la Paris stipula reîncorporarea în Principatul Moldovei a districtelor Bolgrad, Ismail și Chilia:  Rusia retroceda teritoriul în cauză, pe care îl anexase în 1812. Totuşi, la Congresul de la Berlin, din 1878, care a urmat războiului din 1877-1878, Rusia a recuperat acea parte din sudul Basarabiei.

Cauzele interesului Federației Ruse pentru Republica Moldova

Federația Rusă exercită o influență mare asupra Republicii Moldova încă de la declararea, de către Parlamentul de la Chișinău, a republicii ca stat independent (1991). Din 1991-1992 Rusia este implicată (prin armata a 14-ea) în conflictul privind partea central-estică a Republicii Moldova. La ora actuală, Rusia face parte din formatul 5+2 (pentru soluționarea conflictului din estul Republicii Moldova), în calitate de mediator.

1. Republica Moldova – monedă de schimb. La fel ca în timpul războaielor ruso-turce din secolele anterioare, și în prezent Rusia tratează Republica Moldova ca pe o monedă de schimb în relațiile cu Occidentul, fapt care nu contribuie la întărirea unor bune relații ruso-moldovenești. În prezent, conducerea Federaţiei Ruse nu se sinchiseşte să dea de înțeles că staţionarea trupelor sale în estul Republicii Moldova este în dependenţă de felul în care statele occidentale îşi vor îndeplini obligaţiunile din tratatul cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (FACE). Pe 5-6 iunie 2010, la Meseberg, în Germania, în cadrul vizitei oficiale a președintelui Dm. Medvedev în Germania, a avut loc întâlnirea sa cu cancelarul Angela Merkel. Printre alte probleme, a fost discutată și cea privind securitatea europeană. Ziarul Nezavisimaia Gazeta a scris că Medvedev i-a vorbit lui Merkel despre necesitatea unor noi forme de cooperare în domeniul securităţii între Rusia şi UE. Este vorba de înfiinţarea comisiei UE – Rusia pe probleme de politică externă şi securitate la nivelul ministerelor de Externe din Rusia şi statele UE. Angela Merkel a susţinut ideea, exprimându-și convingerea că „în interiorul UE, împreună cu Rusia, trebuie să punem bazele aplanării conflictelor”. Ziarul rus nota că „Germania va prezenta această iniţiativă spre examinarea ţărilor membre, dar este greu de crezut că va întruni imediat consensul comunităţii europene” [7]. Unele mass-media au precizat că în pachetul de propuneri ale Rusiei privind sistemul de securitate al Europei figura și o referință la conflictul din zona nistreană a Republicii Moldova: Rusia era gata să contribuie la soluționarea conflictului, dacă UE accepta anumite condiții. Este ca şi cum Republica Moldova este aliata Occidentului, și în situația unor dezacorduri dintre Rusia și UE, Moscova se răzbună pe Occident refuzând să dezamorseze conflictul din estul RM – să-şi retragă trupele de pe teritoriul RM și să permită intrarea sub jurisdicția guvernului moldovean a teritoriului nistrean – întrucât Bruxelles-ul nu acceptă anumite propuneri făcute de Rusia. Republica Moldova se poate simți flatată de statutul de aliat occidental pe care îl are în ochii Rusiei, dar faptul că ea este tratată ca monedă de schimb în relațiile Rusiei cu Occidentul nu cred că poate contribui la întreținerea unor relații de încredere și prietenie între Chișinău și Moscova. 

2. Conceptul vecinătății apropiate. Interesul Federației Ruse față de Republica Moldova se datorează faptului că RM se află în spațiul post-sovietic. După dezintegrarea URSS, pe teritoriul Republicii Moldova – nu numai în partea sa estică – a rămas o importantă comunitate de etnici ruși (în Chișinău sunt mai mulți etnici ruși decât în întreaga zonă nistreană, aflată în afara jurisdicției guvernului de la Chișinău). Rusia este interesată de asigurarea drepturilor rușilor și rusofonilor din spațiul post-sovietic. Aceste drepturi au fost avute în vedere în doctrina militară rusească, din noiembrie 1993, în care apare și conceptul de vecinătate apropiată. Inspiratorul acestei doctrine a fost Elțîn, iar artizanul ei principal a fost genaralul Pavel Graciov, în acel moment ministru al Apărării. „Argumentul esențial al noului set doctrinar era acela că armata de sub comanda lui Graciov este datoare să-i apere și pe cei 25 milioane de ruși care se aflau acum în afara Federației Ruse, precum și să garanteze securitatea frontierelor acesteia. (...) acesta este momentul nașterii unui concept care va modela în chip determinat relațiile Rusiei cu vecinii săi în decada următoare: conceptul de vecinătate apropiată. (...) în această (i) vecinătate apropiată Rusia este normal să aibă (ii) interese particulare și să le apere prin orice mijloace disponibile” [8]. În Republica Moldova totuși, nu a existat niciodată un conflict interetnic în care moldovenii să se contrapună rușilor și, respectiv, să fie nevoie de intervenția Rusiei în apărarea minorității ruse din Moldova. În conducerea „Republicii Moldovenești Nistrene” au intrat moldoveni – Grigore Maracuța, Alexandru Caraman ș.a., așa cum etnici ruși (Ghenadii Iablocikin ș.a.) și-au dat viața în războiul pentru independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova în luptele cu cazacii de pe Don, voluntarii naționaliști ucraineni din organizația UNA – UNSO ș.a., care au venit să lupte cu Poliția moldovenească. Cu toate acestea, Federația Rusă este greu de convins cu privire la necesitatea retragerii armatei sale (cu tot cu muniții) de pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv deoarece, conform unei surse, Rusia nu nerecunoaște faptul că teritoriul RM este moldovenesc – și nu este vorba de teritoriul din stânga Nistrului, ci și teritoriul Basarabiei (interfluviul pruto-nistrean).

3. „Argumentul istoric”. Se pare că „argumentul istoric” este și el unul care oferă o motivație interesului Rusiei față de Republica Moldova. Acesta vizează unele interpretări specifice ale oficialităților rusești cu privire la istoria spațiului moldovenesc. În prezent există o discrepanță în ceea ce privește interpretarea la nivel oficial a faptelor istorice cu privire la spațiul moldovenesc: în Republica Moldova ele sunt interpretate într-un fel, în Feredația Rusă – în altul. Cu regret, actualmente Feredaţia Rusă nu recunoaşte ilegalităţile şi abuzurile comise în Basarabia de Imperiului țarist și de regimul sovietic. Dimpotrivă, Rusia dă o interpretare specifică, pozitivă, a faptelor pe care regimurile țarist și sovietic le-au comis pe teritoriul moldovenesc. Din păcate, în Federația Rusă contemporană mulți se identifică cu regimurile țarist și sovietic, justificând crimele. Din perspectiva intereselor populației locale însă, este clară diferența dintre manifestările diverselor armate care au poposit pe teritoriul actual al Republicii Moldova. De exemplu, la 28 iunie 1940 trupele române, care erau evacuate din Basarabia și nordul Bucovinei, au lăsat intacte toate clădirile, în timp ce după 22 iunie 1941, când se retrăgeau din aceste teritorii, trupele sovietice au minat și aruncat în aer clădirile principalelor obiective – ale primăriilor, poștei, telegrafului etc. – din principalele orașe așe Basarabiei și din nordul Bucovinei.

În lumina unor „fapte” din trecut, însuși caracterul moldovenesc al teritoriului Basarabiei este contestat de MAE al Feredației Ruse. Într-un material al acestui minister – „ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЫ (справка)”, din 17.11.2011, semnat „ИСТОРИКО-ДОКУМЕНТАЛЬНЫЙ ДЕПАРТАМЕНТ”, se menționează: „В конце июня 1940 г. советское правительство добилось мирного разрешения вопроса о возвращении Бессарабии Советскому Союзу. Советско - румынский конфликт по этому поводу возник еще в 1918 г., когда бессарабские земли были захвачены румынами. СССР никогда не мирился с насильственным отторжением этого региона, о чем он неоднократно заявлял перед всем миром. 26 июня 1940 г. румынскому посланнику в Москве было вручено заявление советского правительства, в котором Румынии предлагалось возвратить исконно русские земли - Бессарабию, а также северную часть Буковины - Советскому Союзу (subl., A.L.). (...) 28 июня 1940 г. части Красной армии вступили в Бессарабию и Северную Буковину. Бессарабия воссоединилась с Советской Молдавией, а Северная Буковина – с Украинской ССР. Возвращение древнерусских земель в состав СССР (subl., A.L.) имело и важное военно-стратегическое значение: были сорваны планы румынского руководства и их покровителей, превратить этот регион в плацдарм готовящейся против СССР войны” [9]. Angajații de la MAE al Rusiei nu explică de când anume și cum teritoriul Basarabiei, care în 1711 a fost recunoscut de Petru cel Mare ca fiind moldovenesc, a ajuns „teritoriu primordial rus” și „pământ străvechi rusesc”. Este știut faptul că teritoriul Basarabiei nu a făcut parte din statul Rusiei Kievene [10]. În acest context, observăm un paradox: istoricii din Republica Moldova se sprijină pe recunoașterea de către Rusia, în persoana lui Petru cel Mare (în 1711), a caracterului moldovenesc al Basarabiei, în timp ce MAE al Rusiei de azi susține că teritoriul Republicii Moldova este „rusesc”.

De menționat că „informațiile” fără vreun temei din „referința” din 17.11.2011 a MAE al Rusiei se înscriu într-un șir de asemenea „constatări” care au fost făcute de Rusia de-a lungul istoriei. În nota (ultimativă) din 26 iunie 1940, adresată ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, se scrie despre „unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană” [11]. Este posibil ca guvernul sovietic și ministrul Veaceslav Molotov să fi fost victime ale unor mituri vehiculate în 1918 inclusiv la Chișinău. „Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean, declara în ședința Sfatului Țării din 16 martie 1918: «Soarta i-a legat și amestecat pe moldoveni cu ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi în Basarabia ca moldovenii (sic! subl., A.L.). Acum ucrainenii vor ca această țară sa fie neatârnată, vor lupta cu năzuințele de peste Nistru, ca și cu cele de peste Prut»” [12]. Se știe că unul dintre motivele care au dus la votarea de către Sfatul Țării, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, a unirii Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România (la acel moment, România era de fapt Moldova de Vest, dintre Carpați și Prut, fără Bucovina, așa încât s-a reunit vechiul Principat al Moldovei), a fost și amestecul guvernului Ucrainei, care la începutul anului 1918 a formulat pretenții teritoriale cu privire la Basarabia [13]. Constituirea unor comisii de studiere a istoriei (bilaterale sau trilaterale), în care să intre istorici din partea Federației Ruse, Ucrainei și Republicii Moldova, poate ajuta la clarificarea acestor confuzii și la instaurarea unui climat de prietenie și de încredere între popoarele celor trei state.

Teritoriul actualului stat Republica Moldova (inclusiv al întregii Basarabii) a fost un coridor prin care au trecut spre vest sau spre sud ungurii, slavii și protobulgarii ș.a.. Prima capitală a statului moldovenesc – Baia – era o localitate cu populație preponderent germană. Iar denumirea râului Moldova, pe malurile căruia se află Baia, și, respectiv, a statului de la 1359, poate avea legătură cu denumirea râului Moldau din regiunea Sudet-ă din Cehia (numită de cehi Vîltava). Biserica armenească din Botoșani este anterioară statului moldovenesc (Cea mai veche clădire din Iași este biserica armenească). Dar niciunul din statele acestor popoare, create înainte sau după trecerea lor (sau a reprezentanților lor) pe aici, nu a declarat prin ministerul de externe că teritoriul Basarabiei ar fi „teritoriu lor primordial” sau „pământul lor străvechi”.  

Poziția altor state ale lumii cu privire la istoria teritoriului moldovenesc este mai apropiată de adevăr, adică se bazează pe fapte confirmate prin documente. Un exemplu în acest sens îl constituie SUA. La 28 iunie 1991, la inițiativa senatorului american Larry Pressler, a fost adoptată Rezoluția Congresului Statelor Unite ale Americii „S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina” („Cu privire la susținerea dreptului la autodeterminare al poporului Republicii Moldova și nordului Bucovinei”) [14]. În documentul (Rezoluția) Senatului, supusă spre vot Congresului, se conțin mai multe date istorice, așa încât se poate afirma că el conține în sine, în prima sa parte (cea dinaintea concluziilor) o „referință” („справка”) cu caracter istoric. În document se arată că „Principatul (…) Moldovei s-a afirmat ca stat independent în sec. 14; Moldova a fost invadată în 1806 de armata Rusiei și anexată [se are în vedere partea din Principatul Moldovei care constituie acum cea mai mare parte a teritoriului RM] ca rezultat al tratatului Ruso-Turc de la București; La 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul popoarelor Imperiului Rus la autodeterminare și stabilire a statelor separate; La 2 decembrie 1917 adunarea constituantă Moldovenească, Sfatul Țării, ales în mod democratic, a proclamat Moldova republică independentă; La 9 aprilie 1918 Aduanrea Costituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul România”. În document se artată că în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920 statele semnatare au aprobat și au recunoscut în mod clar reunirea Moldovei cu România. „Forțele armate ale Uniunii Sovietice au invadat România la 28 iunie 1940 și au ocupat Moldova de Est, nordul Bucovinei, și Herța cu încălcarea Cartei Ligii Națiunilor, Tratatului de Pace de la Paris din 1920, Tratatului General pentru renunțarea la război din 1928, pactul de Asistență Mutuală Româno-Sovietic din 1936, Convenției pentru definirea agresiunii din 1933 și principiilor gereral recunoscute ale dreptului internațional. Anexarea Moldovei [de Est], nordului Bucovinei și Herței a fost acceptată în prealabil în protocoale ale tratatului de neagresiune între Uniunea Sovietică și Reich-ul German la 23 august 1939. Din 1940 până în 1953 sute de români din Moldova și Bucovina au fost deportați de URSS în Asia centrală și Siberia. (…) La 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran. (…) Statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale al popoarelor și dreptul lor la autodeterminare (…)”. Reieșind din toate acestea, Senatul a hotărât că Statele Unite trebuie să „susțină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei Sovietice ocupate și a nodului Bucovinei (…)”. Senatul se arăta dispus să susțină dezvoltarea pașnică a Republicii Moldova, chiar unirea Republicii Moldova cu România, dacă vor exista „eforturi viitoare ale Guvernului Moldovei” în acest sens. Se știe că Guvernul de la Chișinău niciodată, de la proclamarea independenței Republicii Moldova (27 august 1991) până în prezent, nu a abordat această problemă. Chiar dacă în documentul Congresului SUA s-au strecurat unele imprecizii (de ex., din text se poate deduce că SUA ar fi semnat Tratatul privind Basarabia, din 28 octombrie 1920: chiar dacă nu au obiectat, reprezentanții americani la Paris nu au semnat documentul), el vădește o cunoaștere profundă a istoriei Moldovei, comparativ cu documentul MAE al Federației Ruse (dacă excludem ipoteza unei falsificări intenționate a diplomaților de la Moscova). De altfel, poziția cu privire la istoria spațiului moldovenesc din Rezoluția Congresului SUA coincide cu poziția conducerii RM din acel moment. Într-un discurs televizat din 5 martie 1991, președintele RM Mircea Snegur menționa: „Pămînturile moldovenești din stînga Prutului au fost incluse în componența Uniunii ca urmare a punerii în aplicare a Protocolului adițional secret al Pactului sovieto-german de neagresiune, semnat la 23 august 1939, de conducerea Germaniei fasciste și de cea a Uniunii Sovietice. După cum știți, acest act a fost condamnat de Congresul al doilea de deputați ai poporului din U.R.S.S.. Mai mult decît atît – istoria nu cunoaște vreun document, care ar confirma includerea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, formate de Moscova, în componența Uniunii. Această chestiune nu a figurat cel puțin pe ordinea de zi a sesiunii a șaptea a Sovietului Suprem al U.R.S.S, de la 2 august 1940” [15].

Documentele citate mai sus (al MAE al Federației Ruse și al Congresului SUA) denotă faptul că istoria spațiului moldovenesc este invocată în actele oficiale (diplomatice) al statelor respective. Consider că Federația Rusă, ca oricare alt stat, indiferent de proporțiile, puterea și influența sa în lume, are nevoie de prieteni și parteneri pe arena internațională. Republica Moldova poate fi un asemenea stat prieten pentru Rusia în cazul în care va fi tratat cu demnitate și respect, atât în actele publicate pe site-urile oficiale de la Moscova, cât și în interacțiunea celor două state privind soluționarea conflictului nistrean și a unor dispute în plan economic.  

4. Motivația economică. Federația Rusă are interese economice în Republica Moldova și în zona nistreană, necontrolată de autoritățile de la Chișinău. Chiar unul dintre motivele declanșării conflictului din 1990-1992 a fost faptul că elita economico-politică din orașele nistrene nu era de acord cu naționalizarea (de către Guvernul de la Chișinău) marilor întreprinderi din zonă, care până atunci aveau statut de obiective „de subordonare unională” și nu plăteau impozite în bugetul RSSM. Chiar dacă unele întreprideri au fost închise sau și-au redus volumul de producție, actualmente unități economice importante cum ar fi combinatul metalurgic din Rîbnița, centrala electrică de la Cuciurgan, fabrica „Buchetul Moldovei” din Dubăsari ș.a. sunt firme cu capital rusesc. Rusia are interese și în restul teritoriului Republicii Moldova. „Lukoil” este una dintre firmele care s-au impus pe piața moldovenească. Capital rusesc a fost investit în multe întreprinderi de producție vinicolă ș.a..     

Întrucât pe teritoriul Republicii Moldova trec conductele de gaze spre Balcani și România (Europa Centrală), Rusia acordă o atenție deosebită proprietarului acestora și este interesată în a avea un control cât mai mare atât asupra rețelelor (conductelor) direct, cât și asupra țărilor pe teritoriul (și în proprietatea) cărora acestea se află.

Instrumentele influenței Federației Ruse asupra Republicii Moldova

Conflictul din zona nistreană a Republicii Moldova (și prezența armate ruse în estul RM) reprezintă cel mai important (deci, eficient) instrument de influențare a Republicii Moldova de către Federația Rusă. El este unul dintr-un set de mai multe instrumente ale politicii Rusiei față de spațiul Republicii Moldova. Despre gradul de implicare a Rusiei în acest conflict în lume s-a știut încă în 1992, când conflictul era în toi. După vizita din mai-iunie 1992 în Republica Moldova a senatorului american Larry Pressler, ca urmare a demersului Parlamentului RM privind implicarea Federației Ruse în conflictul din zona nistreană, el a declarat: „(…) Implicarea deschisă a armatei ruse, precum şi afirmaţiile recente ale liderilor Rusiei care sprijină o intervenţie militară cu scopul de a ajuta minoritatea rusă «oprimată», sunt acţiuni care nu ar trebui recompensate financiar în mod generos de către cetăţenii Statelor Unite ale Americii”. „(…) Mă bucură cuvintele Preşedintelui Eltzin în sprijinul deschiderii, nonviolenţei, şi a păcii, din păcate faptele din Moldova spun cu totul altceva şi ne trimit înapoi la imperialismul rusesc. Pe de o parte, Preşedintele Eltzin a chemat la medierea conflictului, pe de altă parte, a avertizat Guvernul din Moldova: «În cazul acesta noi (Rusia) trebuie să reacţionăm pentru a apăra oamenii şi a pune capăt vărsării de sânge. Avem forţa să o facem». În acelaşi timp militarii, inclusiv vice preşedintele rus Ruţkoi şi comandantul suprem al Forţelor armate ale CSI Şapoşnikov – au recomandat intrarea în acţiune a armatei”. „(…) situaţia nu ar fi cea care este azi dacă Armata Sovietică, azi Armata Rusă, nu ar fi intervenit în conflict. Cauza primară a acestui conflict este prezenţa ilegală a armatei a 14-a a Rusiei pe teritoriul Moldovei independente. Luni în şir armata a 14-a a vândut [după unele surse: a transmis pe gratis, notă, A.L.] arme separatiştilor comunişti din Moldova şi şi-a declarat în mod deschis sprijinul pentru separarea de Moldova a republicii Transnistria. Armata a 14-a rusă a lucrat cot la cot cu garda naţională nistreană pentru a obţine controlul asupra Transnistriei, şi a invada Basarabia, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru [orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna de pe teritoriul Basarabiei sunt până în prezent controlate de armata autorităților de la Tiraspol, iar armata a 14-a a Rusiei are unități în Bender, notă, A.L.]. Moldovenii au fost copleşiţi numeric în lupta împotriva acestor două grupări bine înarmate”. „(…) prezenţa armatei ruse a 14-a în Moldova şi implicarea ei în conflict, acutizează situaţia, şi contravine dreptului internaţional, de asemenea prezintă un pericol pentru independenţa şi suveranitatea R. Moldova”. „ …Guvernul Rusiei trebuie să facă uz de toate posibilităţile pentru a-şi retrage armata a 14-a de pe teritoriul statului independent şi suveran Moldova” [16]. Federația Rusă nu și-a retras trupele chiar și după ce, la summit-ul OSCE de la Istanbul, din 18-19 noiembrie 1999, președintele Boris Elțîn, în numele Federației Ruse, a semnat un angajament privind  retragerea armatei ruse de pe teritoriul RM în trei ani – deci până în 2002. Angajamentul nu a fost onorat nici până în prezent. Staționarea armatei ruse în estul RM, în condițiile prezenței principiului „neutralității permanente” în Constituția RM (art. 11), reprezintă un element care nu contribuie la întărirea prieteniei dintre Republica Moldova și Federația Rusă.

Preţul la gaze este un alt instrument, pus în valoare mai cu seamă după 2003, când președintele Vladimir Voronin a refuzat să semneze „Memorandumul Kozak”, după ce l-a parafat. Adrian Cioroianu consideră că „semnarea Tratatului [de prietenie și cooperare (tratat politic de bază)] dintre Rusia și Republica Moldova, în noiembrie 2001, a consfințit una dintre primele situații de folosire a gazelor naturale ca armă politică de către atunci noua administrație Putin” [17]. Autorul și-a întemeiat aserțiunea pe faptul că „(...) acest Tratat a facilitat în mod miraculos semnarea unei noi înțelegeri privind livrarea de gaze narutale rusești către Republica Moldova, prin care Gazprom stabilea o perioadă de grație de 11 nai (începând cu 2003!) pentru ca Republica Moldova să-și plătească datoriile în contul facturilor trecute, iar Republica Moldova urma să cumpere pe viitor gaze la prețul de 80 de dolari/mia de metri cubi (la fiecare o mie metri cubi, Republica Moldova urma să achite imediat 60 de dolari, iar diferența putea să o plătească în viitorii trei ani!); în schimbul acestor facilități de prețuri și plată, Chișinăul a oferit ceea ce avea mai atrăgător: Tarlev i-a prezentat omologului rus o listă cu 150 de întreprinderi moldovenești care urmau să fie privatizate (majoritatea din industriile rentabile ale viței de vie și tutunului), iar oamenii de afaceri din Rusia urmau să fie favorizați în achiziționarea pachetelor majoritare de acțiuni” [18]. În 2006 totuși, Republica Moldova plătea prețul de 110 dolari/mia de metri cubi, iar Gazpromul a propus un preț aproape dublu. Președinte Voronin declara că prețul plătit de Republica Moldova pentru gazele din Rusia era la nivelul celui plătit de republicile baltice, cu toate că acele state erau membre ale UE (și NATO), iar RM era membru al CSI. Cu regret, președintele de atunci, Vladimir Voronin, care își dădea bine seama că din cauza erorilor sale (parafarea și nesemnarea în 2003 a Memorandumului Kozak ș.a.) țara era penalizată de Rusia (el pierzându-și credibilitatea în fața Kremlinului), nu a avut generozitatea și înțelepciunea să-și dea demisia de onoare și să ofere locul unui alt șef de stat, care să stabilească relații mai bune cu Moscova (ceea ce ar fi putut contribui și la reducerea prețului exagerat la gazul rusesc), ci s-a cramponat de putere, iar în toată perioada guvernării PCRM relațiile ruso-moldovenești au lăsat de dorit. 

Embargoul vinului și a altor produse agricole a fost un alt instrument utilizat de Rusia în raport cu Republica Moldova. După ce „de comun acord cu autoritățile de la Kiev, Chișinăul și-a reinstituit controlul asupra mărfurilor venite dinspre Ucraina”, „în martie 2006 Ucraina a înăsprit regimul vamal la granița sa, cerând documente moldovenești pentru toate mărfurile intrate și ieșite din/prin Transnistria” [19], altfel zis, Chișinăul a anulat decizia luată în timpul președinției lui Petru Lucinschi, de acordare a „ștampilelor vamale” ale Republicii Moldova (recunoscute la nivel internațional) Tiraspolului. Administrația de la Tiraspol și unele mass-media moscovite au declarat că RM (și Ucraina) au instituit „o blocadă economică (...) împotriva Transnistriei” [20]. „Au urmat represaliile” [21] – a început așa-numitul „război al vinului”: „La începutul verii 2006, instituția rusească însărcinată cu protecția consumatorului (Rospotrebnadzor) a declarat că vinul din Republica Moldova încalcă anumite norme sanitare (!), drept care s-au interzis importurile de vin din această țară” [22]. Sute de sticle de vin care fuseseră deja importate, au fost distruse în mod demonstrativ cu buldozere, imagini prezentate pe posturile rusești de televiziune. „Din 2008 firmele rusești au reînceput să importe vin moldovenesc”, odată cu încetarea Chișinăului de „a-și apăra economia de privatizările dubioase ale lui Smirnov, Șevciuk & Co.” [23]. În 2004 Guvernul Republicii Moldova declarase că nu garantează în niciun fel dreptul de proprietate asupra bunurilor vândute (centrala electrică de la Cuciurgan, combinatul metalurgic de la Rîbnița, întreprinderea de vinificație „Buchetul Moldovei”, și chiar „Societatea transnistreană a căilor ferate” [24] – în condițiile în care tronsonul feroviar ce leagă RM de Ucraina aparținea Căilor Ferate ale Moldovei, iar structurile de forță ale administrației lui I. Smirnov l-au preluat în cadrul unei operațiuni de forță în 2006). Evenimentele din 2006 au arătat că embargoul este un instrument pe care Moscova îl are în activ în relațiile cu Chișinăul.  

Uniunea Eurasiatică este forma care, în viziunea Moscovei, trebuie să reconstituie spațiul post sovietic într-o structură la nivel instituțional (Uniunea vamală, componentă a Uniunii Eurasiatice, a intrat în funcțiune începând cu 1 ianuarie 2012). Șeful de la Tiraspol, Evgheni Șevciuc, s-a arătat disponibil de a coopera cu forţele politice din Republica Moldova, care promovează integrarea în Uniunea Eurasiatică. „Potrivit ultimelor sondaje, majoritatea populației din Republica Moldova este dezamăgită de procesul de integrare europeană, preferând cooperarea cu Federația Rusă şi Uniunea Eurasiatică. Această atitudine este similară cu cea a oamenilor din Transnistria. Astfel, putem vorbi despre apropierea societăţii moldoveneşti de a noastră. Consider că aceste procese sunt pozitive şi cine ştie, poate în viitor, vom discuta despre unificarea economică a Republicii Moldova cu Transnistria, în baza unor noi forme de participare. De exemplu, în cadrul unor noi proiecte de integrare cu Uniunea vamală şi partenerii noştri din Est" [25], a declarat Evgheni Şevciuk. Coducerea de la Tiraspol este un instrument de influențare a conducerii de la Chișinău cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Eurasiatică. Totuși, forțele politice din Republica Moldova își dau bine seama că o țară nu poate fi în același timp membru al Uniunii vamale a Uniunii Eurasiatice și membru al Uniunii Europene, care reprezintă și o uniune vamală (președintele PCRM Vladimir Voronin a făcut în câteva rânduri declarații eronate cum că statul moldovenesc poate fi concomitent în Uniunea vamală a Uniunii Eurasiatice și în UE).

Concluzii

Indiferent de forțele politice care se află sau care vor ajunge la putere la Chișinău, ele vor trebui să țină seama de factorul rusesc, care din 1792 și până în prezent exercită o influență covârșitoare asupra Moldovei. De-a lungul istoriei, în timpul Imperiului țarist sau al URSS, politica rusească a avut impact diferit asupra Moldovei. Și în prezent Federația Rusă are un rol determinant în conflictul din zona nistreană. De asemenea, dependența RM de gazele și carburanții din Rusia, ca și dependența agenților economici din RM de piața rusă sunt elemente care determină Guvernul de la Chișinău să aibă relații cât mai bune cu FR (în pofida încălcării de către ea a Constituției RM – a art. 11 (2) privind „neadmiterea dislocării de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”). RM trebuie să facă eforturi pentru îmbunătățirea continuă a relațiilor bune cu Rusia în condițiile promovării obiectivului trasat și declarat (și al consensului tuturor forțelor politice mai importante, prezente în Parlamentul de la Chișinău) al aderării RM la Uniunea Europeană. Comunitatea spirituală (Biserica Otdodoxă din Moldova – Mitropolia Moldovei – face parte din Biserica Ortodoxă Rusă – Patriarhia Rusiei) reprezintă o bună temelie pentru relații frățești între cele două state. Din  diverse motive însă, un parteneriat veritabil între Republica Moldova și Federația Rusă nu a fost stabilit încă, iar în formatul de negocieri 5+2, privind reglementarea conflictului din zona nistreană, OSCE, UE și SUA sunt părțile de care Chișinăul își leagă speranțele soluționării diferendului.

Note:

1. Van Meurs, Wilhelm Petrus, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Editura „Arc”, Chișinău, 1996, p. 350.

2. Ibidem, p. 351.

3. Xenopol, A.D., Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.

4. Stan, Apostil, Prefață, în Xenopol, A.D., op.cit., p. VII.

5. Ibidem, p. VIII.

6. Ibidem, p. XIV.

7. Presa rusă despre întâlnirea Medvedev – Merkel, 7 iunie 2010, în România Liberă.ro,  http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/presa-rusa-despre-intalnirea-medvedev-merkel-189176.html, accesat 5.04.2010.

 8. Cioroianu Adrian, Geopolitica Matrioșcăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, București, 2009, p. 155-156.

9. ВНЕШНЕПОЛИТИЧЕСКАЯ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬ СССР НАКАНУНЕ ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЫ (справка), 17-11-2011, http://www.mid.ru/bdomp/ns-arch.nsf/88ff23e5441b5caa43256b05004bce11/edd9c32e32f7d3eac3257929001f58e5!OpenDocument , accesat: 8.04.2012.

10. Vezi harta: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Kievan_Rus_en.jpg , accesat: 7.04.2012.

11. Pactul Ribbentrop-Molotov, Nota ultimativă sovietică (26 iunie 1940), Răspunsurle Guvernului Român (27 şi 28 iunie 1940), Protocolul încheiat între N. Titulescu şi M. Litvinov (21 iulie 1936) (1936 - 1940),

http://www.istoria.md/articol/146/Pactul_Ribbentrop_Molotov,_Nota_ultimativ%C4%83_sovietic%C4%83__26_iunie_1940_,_R%C4%83spunsurle_Guvernului_Rom%C3%A2n__27_%C5%9Fi_28_iunie_1940_,_Protocolul_%C3%AEncheiat_%C3%AEntre_N__Titulescu_%C5 , accesat 7.04.2012.

12. Stafi Ion, Spovedaniile Basarabiei, 18.05.2011, în http://www.vavivov.com/art.php?id=502 , accesat 7.04.2012.

13. Ibidem.

14. S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina, http://thomas.loc.gov/cgi-bin/query/z?c102:S.RES.148: , accesat: 7.04.2012.

15. Snegur Mircea, Labirintul destinului. Memorii, Volumul 2, Chișinău, 2008, p. 188.

16. Sursa: text pus la dispoziție de Vasile Nedelciuc, președinte al Comisiei pentru Politică Externă al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 1990-1993.  

17. Cioroianu Adrian, op. cit., p. 289.

18. Ibidem.

19. Ibidem, p. 321.

20. Ibidem.

21. Ibidem, p. 322.

22. Ibidem.

23. Ibidem.

24. Ibidem, p. 319.

25. Șevciuc admite unificarea economică a Republicii Moldova cu Transnistria, în cadrul Uniunii Eurasiatice, http://unimedia.md/?mod=news&id=44901 , pe site-ul Unimedia, 28.02.2012, accesat: 8.04.2012.

Bibliografie:

1. Cioroianu, Adrian, Geopolitica Matrioșcăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, București, 2009.
2. Lavric, Aurelian, Factorul politicii rusești în evoluția istorică și contemporană a Moldovei, în Studia Universitatis, Nr. 4 (44)/2011, CEP USM, Chișinău, p. 54-60.
3. Snegur, Mircea, Labirintul destinului. Memorii, Volumul 2, Chișinău, 2008.
4. Van Meurs, Wilhelm Petrus, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Editura Arc, Chișinău, 1996.
5. Xenopol, A.D., Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.

http://ava.md/projects/history/015434-factorul-politicii-ruse-ti-n-evolu-ia-republicii-moldova.html

Articol publicat în Alipirea Basarabiei la Rusia în contextul  relațiilor multiseculare moldo-ruso-ucrainene, Conferința științifică internațională (Chișinău, 1-5 aprilie 2012), Chișinău, 2012, p. 181-186.

Rogozin - reprezentant special al președintelui Rusiei pentru zona nistreană a Republicii Moldova

De la cineva (D. Rogozin) care scrie că a luptat cu arma în mână împotriva autorităților moldovene în zona nistreană a Republicii Moldova nu te poți aștepta la o abordare constructivă. El deja a numit autoritățile moldovene, care s-au arătat deranjate de numirea sa - „găinărie”/„coteț”. Dacă Moscova are, într-adevăr, dreptul să numească pe cine vrea ea în ce post vrea ea, și Chișinăul are dreptul să accepte să vorbească/negocieze cu cine vrea el din partea Rusiei. Guvernul de la Chișinău poate să-l ignore și Rogozin să meargă să scrie noi cărți despre cum a umilit Moldova în 1992. Dar poblema e că guvernanții de la Chișinău au de gând să se întâlnească cu el (în loc să-i refuze intrarea) pe 16 aprilie curent, când vine în Republica Moldova și Rogozin va avea tot dreptul să scrie o nouă carte despre cum a umilit Republica Moldova pentru a doua oară - de data asta în 2012...

Acord Chișinău - Tiraspol privind reluarea traficului feroviar

Am participat la o emisiune pe „Publika TV”. Dacă V. Filat ar fi declarat, de exemplu, că satele Corjova și Mahala, ocupate după semnarea Acordului din 21 iulie 1992 (și în pofida acestuia) de către structurile de forță ale regimului de la Tiraspol, au reintrat sub jurisdicția RM sau că au fost desființate posturile de control ale grănicerilor, vameșilor, MGB-iștilor ș.a. la Nistru sau la intarea în Bender și în celelalte 6 sate basarabene controlate de regimul de la Tiraspol și, respectiv, a fost reluată circulația trenurilor pe sectorul din zona nistreană, aș fi înțeles ce a obținut Chișinăul și de ce a acceptat acele acorduri. Dar premierul nu a spus ce a câștigat țara în urma acordului de azi. A fost legalizat raptul din 2006 al structurilor de forță de la Tiraspol, care au luat sub control prin violență sectorul respectiv de CFM? Poziția Chișinăului n-ar fi trebuit să fie: restituirea sectorului respectiv al CFM? Declarația lui Filat, de după întâlniea de la Tiraspol, mi-a amintit de povestea „Dănilă Prepeleac” a lui Ion Creangă, personaj care a dat 2 boi pe un car, carul pe o capră, capra pe un gânsac, gânsacul pe o pungă... . Parcă am merita un altfel de premier decât un Dănilă Prepeleac... Că doar „nasc și la Moldova oameni”...

Sau asistăm la un nou început de cooperare în domeniul afacerilor profitabile și ascunse de ochii lumii, de data aceasta între actualii semnatari sus-puși?...

27 martie ar trebui să fie ziua naţională a Moldovei

Deşi este un fapt istoric evident, despre aceasta nu spune nimeni: la 27 martie (9 aprilie) 1918 Sfatul Ţării a votat reunirea celor două Moldove – a celei dintre Nistru şi Prut cu cea dintre Prut şi Carpaţi. Pentru că atunci Muntenia se afla sub ocupaţie şi administraţie germană, iar Transilvania, Crişana şi Banat încă nu fusese eliberate de sub ocupaţia maghiară. Că teritoriul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut se numea atunci România – e adevărat, dar de facto era Moldova. Atunci – la 27 martie 1918 – s-a împlinit visul de aur al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului: Moldova din graniţele sale din timpul Marelui Ştefan (fără Bucovina, totuşi, care şi-a spus voinţa de a fi cu ţara în noiembrie a aceluiaşi an) s-a refăcut. Dacă ar conştientiza acest măteţ adevăr o serie de istorici şi o serie de oameni politici de la Chişinău, nu s-ar mai ajunge la afirmaţii şocante precum că unirea de la 27 martie 1918 a celor două părţi ale Moldovei, sfâşiată în 1812 de imperiile otoman şi rus, este o ocupaţie, adică o parte de Moldovă ocupă altă parte de Moldovă, iar intervenţia din 1940 a URSS este eliberare (a se vedea V. Stati, Istoria Moldovei, Chişinău, 2002).

După opinia mea, semnificaţia zilei de 27 martie 1918 este mai mare decât a celei de 27 august 1991, atât pentru cetăţenii Republicii Moldova care se identifică drept români, cat şi pentru cei care se identifică drept moldoveni. Ocupanţii sovietici au încercat să ne amputeze conştiinţa, să ne facă să credem că Moldova este cea din graniţele RSS Moldoveneşti. Şi se pare că într-o anumită măsură au reuşit. De exemplu, Înaltpreasfinţitul Vladimir se zice Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, ca şi cum nu ar exista un Mitropolit al Moldovei la Îaşi, ca şi cum noţiunea de “întreaga Moldovă” nu ar cuprinde tot teritoriul vechii Ţări a Moldovei, cu sudul Basarabiei, cu Nordul Basarabiei, cu Nordul Bucovinei, cu Herţa. (Ar trebui să se numească Mitropolit al Chişinăului şi al întregului teritoriu al Republicii Moldova). De aceea, probabil, în raionul Noua-Suliţă, unde există peste 20 de sate în care oamenii se identifică drept moldoveni, are loc un process de ukrainizare a şcolilor cu predarea în limba română: părinţii moldoveni solicită să fie formate clase cu predarea în limba ukraineană pentru copiii lor: dacă nimeni nu mai afirmă că Moldova înreagă cuprinde şi satele din Nordul Basarabiei – ce rost mai are să fie moldoveni – aşa cum se ştiu din moşi strămoşi?

Ziua de 27 martie ar trebui să fie ZIUA NAŢIONALĂ a Moldovei. Avem nevoie de o zi naţională a Moldovei, nu a Republicii Moldova (deşi e clar că şi ziua independenţei RM este scrisă cu litere de aur în Istoria noastră). Avem nevoie de o zi naţională care să fie şi a celor din actuala RM, şi a celor din Nordul Basarabiei, a celor din Sudul Basarabiei şi a celor din Bender, Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna, care se află temporar sub ocupaţie rusească, într-un cuvânt – a celor de peste tot din teritorilul Moldovei Marelui Ştefan. Avem nevoie de această zi – ca zi naţională – pentru ca visul nostru să nu moară. Pentru ca ocupanţii de ieri şi de azi să ştie că Moldova nu poate fi învinsă. Pentru ca visul unităţii să ne însufleţească şi în viitor. Ziua de 27 martie 1918 este ziua unităţii noastre.

TERITORIILE ISTORICE MOLDOVENEŞTI ÎNSTRĂINATE: O PERSPECTIVĂ GEOPOLITICĂ

                                                                    

„O ţară nu este a locului unde stă, ci a ţintei la care se uită”

Nicolae Iorga, Ce este sud-estul european?, Bucureşti, 1940, p. 8.

            Un stat, cu un popor și cu o conducere care au sentimentul demnității și care se respectă, va păstra cu sfințenie adevărul despre moștenirea străbunilor. În cursul istoriei sunt posibile crime, abuzuri și deposedări comise de un stat împotriva unui alt stat. Dar nimeni nu poate impune poporului/statului împotriva căruia au fost comise crime și abuzuri, și care a fost deposedat brutal de patrimoniul său – pământul strămoșesc, cu localități populate de cei care sunt parte a neamului, cu vestigiile ctitorite de strămoși – să uite de istoria sa și să își piardă speranța în dreptate – de fapt, în Dumnezeu.

            Statul Republica Moldova este unul, granițele căruia au fost impuse de autoritățile sovietice încă la 4 noiembrie 1940 (când au fost consemnate granițele RSSM). Din teritoriile istorice moldovenești anexate de ocupanți, la 28 iunie 1940 – nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia – doar o parte a fost inclusă de regimul de la Moscova în cadrul granițelor RSSM. Nordul Bucovinei, ținutul Herța, 2/3 din județul Hotin (nordul Basarabiei) și cea mai mare parte a județelor Cetatea Albă și Ismail (în sudul Basarabiei), au rămas în afara granițelor RSSM, respectiv, ale actualei Republici Moldova.

De ce regimul sovietic, care a ocupat teritoriile istorice moldovenești, nu le-a inclus integral în Republica [Sovietică Socialistă] Moldovenească, pe care a creat-o la 2 august 1940? Petru Lucinschi susține că rășluirea Basarabiei s-a datorat influenței naționaliștilor ucraineni asupra conducerii imperiale de la Moscova: „Visul de lățire pe seama Basarabiei al naționalistului ucrainean Golubovici parțial a fost dus la îndeplinire de către internaționaliștii Stalin și Molotov. Astfel în 1940 Uniunea Sovietică i-a luat Moldovei capul (județul Hotin cu deschidere la munții Carpați) și picioarele (județele Cetatea Albă și Ismail cu ieșirea la Marea Neagră), drept slabă compensație dîndu-i o bucată de pământ peste Nistru, care niciodată nu a aparținut Moldovei istorice” [1]. În vara lui 1917 și la 16 martie 1918, președintele consiliului de miniștri si ministrul afacerilor straine ucrainean V. Golubovici a trimis scrisori oficiale în care a exprimat pretenția Ucrainei faţă de Basarabia. Deputaţii din Sfatul Ţării le-au respins și după unele aprecieri, aceste pretenții ucrainene directe ar fi grăbit actul unirii de la 27 martie 1918. Încă atunci, într-o înștiințare trimisă puterilor centrale reprezentat la Conferinta de Pace de la Paris, guvernul ucrainean îsi exprima intenția de a anexa Basarabia: „Prin aceasta avem onoare a vă aduce la cunoștință că consiliul de miniștri al Republicii Populare Ucrainene este adânc interesat de soarta Basarabiei, provincie de la granița republicii ucrainene. Cu toate că nu se pune la îndoială faptul că amândouă popoarele, ucrainean și moldovean, trăiesc amestecate, sigur este că în partea de nord a Basarabiei locuiesc mai mult ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunarii și ale Nistrului pe malul Marii Negre) ei constituie majoritatea relativa, și astfel Basarabia formează, din punct de vedere etnografic, economic și politic, o unitate indivizibilă cu teritoriile de bază ale Ucrainei” [2]. Astfel, regimul bolșevic a înfăptuit năzuințele guvernului statului independent ucrainean, cucerit și anexat de Rusia sovietică, cu mențiunea că nu a acordat republicii ucrainene întreaga Basarabie, ci acele părți ale sale care erau vizate ca având „mai mulți ucraineni” (județul Hotin) sau unde ucrainenii constituie „majoritatea relativă” – un fals demascat de conducerea RSSM. Într-o scrisoare din 1946, trimisă lui I. Stalin și semnată N. Salagor, secretarul CC al PC(b) din Moldova și N. Coval, președintele Consiliului de miniștri al RSSM, se arată că „în momentul transmiterii” părților respective ale Basarabiei în componența RSS Ucrainene, în județul Hotin: erau 35% moldoveni și 46,6% ucraineni [toată valea Prutului, de la Mămăliga până la Mahala, cu excepția unui sat – Zelenii Gai – se constituie din sate cu populație compactă moldo-română, notă, A.L.], în județul Akkerman erau 18% moldoveni și 20% ucraineni; în județul Ismail: 31% moldoveni și 4,7% ucraineni. În regiunea Ismail din RSSU, constitută în sudul Basarabiei din județele moldovenești Akkerman și Ismail, moldovenii constituiau 18,3%, iar ucrainenii 11%. [3] Demersul funcționarilor N. Salagor și N. Coval a rămas fără un rezultat pozitiv.

De notat că în cadrul dezbaterilor din 13 decembrie 1990, asupra concepției Tratatului Unional, din Parlamentul de la Chișinău, printre alte prevederi ale proiectului moldovenesc, prezentat de Victor Pușcaș, se conținea și aceasta: „Republica Moldova se pronunță pentru restabilirea în drepturile sale istorice și de neam asupra teritoriilor pe nedrept înstrăinate în anul 1940” [4]. Cu regret, și acest demers a rămas fără rezultatul scontat.

 La 18 august 1999, președinții Petru Lucinschi și Leonid Kucima, au semnat Tratatul de frontieră dintre Republica Moldova și Ucraina, şi Protocolul său adițional („conducându-se [inclusiv] de prevederile Tratatului de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina” din 23 octombrie 1992). Prin acesta, Republica Moldova a recunoscut frontiera ucraineano-moldovenească stabilită în mod abuziv de conducerea de la Moscova, pe 4 noiembrie 1940. De la declararea independenței Republicii Moldova și până în prezent, conducerea de la Chișinău a făcut foarte puțin pentru compatrioții noștri de care ne desparte granița impusă nelegitim (președintele Mircea Snegur a oferit o unitate de transport Societății de cultură moldo-română „Mihai Eminescu” din Cernăuți).

          În ultima perioadă de timp, suntem martorii felului în care Rusia se îngrijește de conaționalii săi din Ucraina (în special de cei din Crimeea și de cei din estul Ucrainei), cum îi susține în păstrarea limbii și culturii ruse. Cineva poate spune că Republica Moldova nu este Rusia și nu își poate permite o politică sau o geopolitică cu privire la teritoriile istorice moldovenești ajunse prin abuz în cadrul granițelor ucrainene. Cred totuși, că dacă țara noastră (în persoana conducerii sale) se respectă, ea trebuie să elaboreze și să implementeze politici care să îi vizeze pe conaționalii noștri din acele teritorii.

Regimul sovietic de ocupaţie (1940-1941, 1944-1991) nu a reuşit deznaționalizarea populației majoritare a Republicii Moldova, care îşi vorbeşte limba, şi-a păstrat tradiţiile şi obiceiurile. Ceea ce a încercat şi se pare că a reuşit regimul de ocupație este amputarea, în rândurile populației, a conştiinţei spaţiului nostru de origine, a comunităţii culturale a celor ce vorbesc graiul moldovenesc al limbii române – de la Crasna și Ropcea din nordul Bucovinei, până la Cartal şi Reni în sudul Basarabiei, sau până la Valea Hoţului (Dolinskoe) în stânga Nistrului. După ce au amputat teritoriul nostru ancestral, lipsindu-ne de nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Baarabiei, care au aparţinut peste patru veacuri statului medieval moldovenesc, s-a ajuns astăzi la situaţia când, în conştiinţa cetăţenilor Republicii Moldova, a fost inoculată ideea că spaţiul moldovenesc se reduce la teritoriul actual al RM. Este regretabil acest fapt deoarece, dacă această montare va reuși, vom deveni o comunitate de mancurţi, care ne vom fi pierdut memoria spaţiului nostru istoric şi comuniunea spirituală și culturală cu compatrioţii noştri de care ne desparte graniţa impusă în mod abuziv Republicii Moldova de regimul bolșevic. Nu știu dacă o comunitate care poate fi adusă într-o asemenea stare de amnezie, şi care se complace în ea, are viitor.

Viorel Patrichi, în cartea sa Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, reproduce o scrisoare semnată de Vitalie Bârcă din oraşul Ternavka, raionul Pavlograd, regiunea Dnepropetrovsk, trimisă săptămânalului Literatura şi Arta şi Societăţii pentru cultură moldo-română “Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Autorul scrisorii din 10 septembrie 1989 nota: „Mai vreau să atrag atenţia asupra unei probleme: radioteleviziunea moldovenească. Ea trebuie să transmită emisiuni în toate ţinuturile Moldovei istorice. (Din păcate, avem un guvern prost, care habar nu are de moldovenii de peste frontiera Moldovei Sovietice [subl. A. L.])” [5]. Au trecut peste 20 de ani de atunci, iar guvernul Republicii Moldova, din amurgul perioadei sovietice şi până acum, tot „prost” este în raport cu comunitățile compatrioților noștri de dincolo de granița nedreaptă (ca şi Compania Teleradio Moldova, de altfel). Compatrioţii noştri din acele teritorii se confruntă cu probleme în păstrarea identității lor și au nevoie de ajutor din partea statului moldav. Ei se simt abandonați și trădaţi de noi, cei din Republica Moldova.

 La festivalul “Mărţişor” din 1 martie 2011, din oraşul Noua-Suliţă, Iurie Stadniciuc, vicepreşedintele raionului, a citit de pe scenă textul unei felicitări, semnată de Vera Petuhov, vicedirector general al Biroului Relații Interetnice (BRI), în care se nota: “Cu această ocazie desebit de frumoasă exprimăm tot respectul şi gratitudinea profundă participanţilor şi organizatorilor acestei sărbători pentru devotamentul Dumneavoastră faţă de valorile spirituale ale plaiului natal (subl. A.L.) şi atitudinea receptivă privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti într-un mediu cultural diferit (subl. A. L.). Apreciind înalt contribuţia diasporei moldoveneşti (subl. A.L.) şi realizările deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova în locurile de  aflare (subl. A.L.), Vă urăm multă sănătate, fericire Dvs. şi celor dragi, prosperitate şi un izvor nesecat de inspiraţie”. Citind aceste rânduri îți dai imediat seama că doamna Vera Petuhov nu înțelege ce reprezintă comunitatea moldovenilor din Noua Suliță (în majoritatea satelor din raionul Noua Suliţă populaţia se identifică drept moldoveni, iar cea din raioanele Stotojineţ, Adâncata şi Herţa, se identifică drept români). Este timpul să se înţeleagă (mai ales de angajații BRI) că noţiunea diaspora vizează persoanele născute şi crescute/formate într-o ţară, dar care au plecat şi s-au stabilit (definitiv sau temporar) în străinătate. Compatrioţii noştri din satele din regiunile Cernăuţi şi Odesa nu se află “într-un mediu cultural diferit” (aşa cum se află ai noştri ajunşi la Moscova sau la Roma), ei se află „pe plaiul lor natal”, în mediul lor cultural și istoric, românesc sau moldovenesc, ei sunt populația autohtonă din acele teritorii. Cu părere de rău, deşi se identifică drept moldoveni (cei din raionul Noua Suliță), ei nu au de ce să urmărească “realizări deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova”, pentru că nu au fost și nu sunt cetățeni ai RM, dar și pentru că autorităţile RM i-au uitat; ele (autoritățile) nici nu înțeleg ce fel de comunități sunt acelea (le confundă cu diaspora).

Consider că este necesară crearea, în cadrul Guvernului RM, a unui Departament pentru conaționalii din afara granițelor (moldovenii din nordul şi sudul Basarabiei, românii din nordul Bucovinei şi raionul Herţa: conaționalii noștri de pe teritoriile istorice moldovenești; inclusiv – moldovenii din stânga Nistrului), aşa cum au România, Ungaria şi alte state europene. Ar fi salutară colaborarea dintre Departamentul pentru românii de pretutindeni de la Bucureşti cu un eventual Departament  omolog de la Chișinău. Cineva ar putea să-mi reproșeze: ce rost are să fie creat un nou departament, atâta timp cât accesul în funcțiile din structura sa organizatorică se va face nu pe bază de concurs real, nu datorită competentei, iubirii de neam, iubirii faţă de conaţionalii noştri de peste graniţă, ci criteriul de bază la angajare este și va fi afilierea la un partid (din alianța guvernamentală), oferirea de posturi plătite din bugetul de stat clientelei de partid sau rudelor. Un asemenea departament va fi compromis, tot aşa cum a fost compromis Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în care partidele ce s-au perindat până acum la putere şi-au băgat membrii săi (sau rudele liderilor de partid), prin simulacre de concursuri publice, fără să le pese de calitatea morală şi profesionalismul celora care au ajuns acolo şi au discreditat o atât de importanată instituţie pentru o ţară democratică. Sunt de acord. Acest pericol există. Dar împreună cu Eugen Lovinescu [6], care a polemizat cu Titu Maiorescu (cu privire la teoria sa: a formelor fără fond), cred că nu trebuie să aşteptăm până vom avea fondul, ca să creăm forme. Formele pot crea fondul.

Problema conflictului nistrean ține și ea de tema teritoriilor istorice moldovenești înstrăinate. Deși se revendică de la Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, formată de regimul sovietic la 12 octombrie 1924 în stânga Nistrului, atât fosta cât și actuala conducere a „RMN”, împreună cu autoritățile Federației Ruse, care își mențin rămășițele armatei a 14 în zonă, trec cu atenția un detaliu semnificativ: aceste autorități și trupe rusești mențin sub ocupația lor localitățile basarabene (cisnistrene): orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Chițcani, Merenești, Cremenciug și Zahorna. Cu regret, autoritățile de la Chișinău nu au un plan de reglementare a conflictului, respectiv nu delimitează problema estului Basarabiei (nu revendică retrocedarea de către Federația Rusă a acestui străvechi pământ moldovenesc) de problema localităților moldovenești din stânga Nistrului, care ar putea reintra sub jurisdicția statului moldovenesc în urma unui schimb de teritorii cu Ucraina: localitățile ucrainene și cele cu populație rusofonă ar putea să treacă la Ucraina, iar Kievul să restituie Moldovei o suprafață egală cu localități populate compact de moldo-români în raioanele Reni, Noua Suliță. Herța, eventual, Adâncata și Stotojineț.

Am folosit în titlu noțiunea de „perspectivă” cu trei sensuri din DEX: 1. „Fel particular de a vedea lucrurile, aspect sub care se prezintă lucrurile; punct de vedere [geopolitic, aș preciza, notă, A.L.]”; 2. „Privire generală, aspect general asupra unui peisaj, a unei scene sau a unui obiect [asupra unui spațiu etnic sau geopolitic, aș preciza, notă A.L.] văzute din depărtare; priveliște” și 3. „Ceea ce se întrevede ca posibil, realizabil în viitor; posibilitate de dezvoltare, de realizare în viitor a ceva sau a cuiva” [7].

Note:

1.      Petru Lucinschi, Moldova și moldovenii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2007, p. 207.

      2.      Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, Partea a VII, 18.05.2011, pe site-ul Vavivov, http://www.vavivov.com/art.php?id=502, accesat: 26.03.2012
      3.      Pakt Molotova-Ribbentropa i ego posledstviia dlea Bessarabii, Universitas, Chișinău, 1991, p. 113.
     4.      Mircea Snegur, Labirintul destinului. Memorii, volumul II, Chișinău, 2008, p. 158.
     5.      Viorel Patrichi, Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, p. 183.
     6.      Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura “Minerva”, 1997.
     7.      Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei RSR, București, 1984, p. 681.

Festivalul „Mărţişor” de la Noua Suliţă: Moldova de peste graniţe

        Pe 1 martie 2012 am fost, pentru al doilea an consecutiv, la Festivalul Mărţişor, desfăşurat în oraşul Noua Suliţă. Când responsabila de organizarea programului, din cadrul Direcţiei raionale de cultură, m-a întrebat în irepetabilul grai nou-suliţean: „Ai a fi?”, am acceptat fără ezitare. Pe durata celor patru ore ale spectacolului (13.00 – 17.00), sala casei raionale de cultură a fost arhiplină. În cadrul spectacolului au luat parte colective de creaţie din regiunea Cernăuţi (atât din raionul gazdă, cât şi din raioanele Adâncata, Storojineţ şi Herţa – cele patru raioane unde convieţuiesc compact conaţionalii noştri în regiunea Cernăuţi) şi o formaţie din satul Drochia, raionul Drochia, Republica Moldova. 

Conştient de importanţa festivalului „Mărţişor” pentru moldovenii din Noua Suliţă, l-am întrebat pe Gheorghe Nichitovici, şeful administraţiei rationale, dacă nu l-a invitat pe ambasadorul RM la Kiev Ion Stăvilă, dacă nu a invitat conducerea RM de la Chişinău. Modest, dânsul mi-a răspuns că ei pot invita reprezentanţii unor instituţii „la nivelul lor”. Într-adevăr, oficialii din Noua Suliţă l-au invitat pe preşedintele raionului Drochia, Andrei Marian, care în ajun mi-a confirmat că va pleca şi va fi prezent la festival. Însă din cauza unei situaţii excepţionale (cauzată de ridicarea nivelului apei râului Cubolta în legătură cu topirea zăpezii, ceea ce a determinat inundarea câtorva case în satele Moara de Piatră şi Hăsnăşenii Mari) şeful executivului drochian, implicat în rezolvarea problemelor respective, nu a mai plecat. Administraţia raionului Drochia a fost reprezentată de doamna Valentina Luchianciuc, şefa adjunctă a Direcţiei raionale de cultură (şeful Direcţiei din cauză, Petru Ababii, din cauza unor probleme de sănătate, nu a putut pleca). 

Astfel s-a creat un cerc vicios: oficialii raionali din Noua Suliţă nu invită reprezentanţii autorităţilor centrale de la Chişinău, autorităţilor centrale ucrainene de la Kiev nu le pasă să invite oficiali moldoveni la festivalul Mărţişor de la Noua Suliţă, iar oficialilor de la Chişinău nu le pasă de conaţionalii noştri din Ucraina până când aceştia nu vor trimite invitaţii. Anul trecut, înainte de a pleca pe 1 martie la Noua Suliţă, am telefonat-o pe doamna Taitana Levandovschi, şefa Direcţiei relaţii internaţionale şi diaspora a Biroului relaţii interetnice (BRI) din cadrul Guvernului  de la Chişinău şi am întrebat-o dacă pleacă la Noua Suliţă cineva de la instituţia unde activează. Mi-a răspuns că nu pleacă nimeni, dar aflând că plec eu, m-a rugat să vin şi să iau un apel scris („o adresare”) din partea BRI (implicit, din partea Guvernului) către participanţii la festival. Eram mulţumit că am transmis apelul respectiv, semnat de Vera Petuhov, vicedirector general (directorul era plecat într-o delegaţie în străinătate), pe care l-a citit de pe scena festivalului Iurie Stadniciuc, şeful adjunct al administraţiei raionului Noua Suliţă. Anul acesta însă nu am mai mers la cei de la BRI să aflu ce au de gând în legătură cu evenimentul de la Noua Suliţă. De altfel, ştiam că nu îi interesează. În primăvara anului trecut i-am vizitat pe cei de la BRI. Am constatat că avusese loc schimbări de cadre. Locul Tatianei Levandovschi fusese luat de Ana Lungu, originară din raionul Rîbniţa. Aflând că în august BRI intenţionează să convoace la Chişinău o conferinţă cu participarea reprezentanţilor comunităţilor conaţionalilor noştri din afara graniţelor RM, am întrebat-o dacă l-a invitat pe Iurie Stadniciuc, preşedintele Societăţii interraionale a moldovenilor din Bucovina. Dânsa mi-a spus că acea societate nu figurează în lista organizaţiilor pe care o are BRI. Am rugat-o să-l sune pe Iurie Stadniciuc, să-şi scrie datele organizaţiei din Noua Suliţă şi să-l invite. Mi-a răspuns că ea nu poate să-i sune „pe toţi” preşedinţii oranizaţiilor moldovenilor din străinătate, deci s-o sune pe ea Iurie Stadniciuc. L-am sunat pe Iurie Stadniciuc şi l-am rugat să ia legătura cu responsabila de la BRI, ca să poată veni la Chişinău pentru a afla cu ce îi poate ajuta Guvernul Moldovei pe conaţionalii noştri din afara graniţelor. Iurie Stadniciuc, cu demnitatea caracteristică moldovenilor de la Noua Suliţă, mi-a răspuns că aşteaptă să-l contacteze şi să-l invite cei de la BRI. Desigur, reprezentanţii comunităţii din Noua Suliţă nu au mai ajuns la conferinţa respectivă de la Chişinău. Ana Lungu este un exemplu elecvent al tipului de conducător despre care se poate spune: „nu ea, în funcţia respectivă, este pentru comunităţile compatrioţilor noştri din afara graniţelor, ci comunităţile respective sunt pentru ea”. 

După încheierea concertului, conducerea raionului a oferit o recepţie oaspeţilor din RM – expresie de neuitat a ospitalităţii locuitorilor raionului Noua-Suliţă. La masa festivă le-am spus gazdelor (Gheorghe Nichitovici, şeful administraţiei rationale, Deomid Şova, preşedintele Consiliului raional, Simion Govornean, preşedintele Comisiei cultură a Consiliului raional, Maria Nicorici, primarul oraşului Noua Suliţă ş.a.) că sunt îndrăgostit de plaiul lor: „Raionul Noua Suliţă este un fenomen. Dacă vom compara satele din acest raion cu satele atât de peste Prut, din raionul Herţa, cât şi cu cele de peste graniţa cu RM, vom constata că este o diferenţă mare: în timp ce casele din satele raionului Noua Suliţă sunt cu mai multe nivele – expresie a bogăţiei, vredniciei şi demnităţii sătenilor, cele din raionul Herţa şi din satele Criva, Drepcăuţi ş.a. din RM sunt, în cea mai mare parte, cu un nivel şi sărăcuţe. Dacă aş fi un şef al RM, i-aş trimite pe toţi preşedinţii de raioane din Republica Moldova la Dv., să comunice şi să descopere secretul fenomenului raionului Noua Suliţă. Desigur, nici nu este vorba de un secret. Când l-am întrebat pe cineva din Noua Suliţă care este diferenţa dintre românii din Herţa şi moldovenii din Noua Suliţă, în condiţiile în care vorbiţi aceeaşi limbă şi aveţi acelaşi trecut, mi-a răspuns: «Uite la casele lor şi uite la casele noastre – noi suntem gospodari». Dacă s-a păstrat undeva foarte bine această calitate a moldovenilor – aceea de a fi gospodari – este raionul moldovenilor Noua Suliţă”. 

Cu regret, conaţionalii noştri din acest raion al regiunii Cernăuţi nu au atenţia cuvenită din partea conducerii de la Chişinău. Pe 3 martie a.c. am vorbit cu preşedintele raionului Dubăsari, Grigore Policinschi, care mi-a spus că sătenii din Cocieri îl întreabă de ce nimeni din conducerea de la Chişinău nu a mers pe 2 martie în satul de pe malul Nistrului să comemoreze împreună cu sătenii cei 20 de ani de la răzoiul pentru independenţă şi integritate teritorială din 1992. Grigore Policinschi nu are un răspuns. M-am gândit că dacă guvernul de la Chişinău nu este interesat să împărtăşească momente de emoţie cu cetăţenii moldoveni dintr-o regiune care se află sub jurisdicţia Moldovei şi care, fiind în zona de conflict, au nevoie de sprijinul, măcar moral, al autorităţilor centrale de la Chişinău, cum pot să mă aştept ca acest guvern să fie interesat şi să sprijine conaţionalii noştri din teritoriile istorice moldoveneşti aflate în Ucraina? Iar moldovenii din Noua Suliţă nici nu aşteaptă mare ajutor de la responsabilii de la Chişinău. Ei aşteaptă o atenţie. Identificându-se moldoveni, ei vor, în mod firesc, să se afle în comuniune cu cetăţenii – moldovenii din Republica Moldova. Şi am constatat că ei se interesează de situaţia de la noi – ştiu bineînţeles despre situaţia de râsul lumii privind nealegerea preşedintelui ţării. 

Despre soluţia problemelor comunităţilor conaţionalilor din afara graniţelor RM am mai scris – este nevoie de crearea unui Departament al conaţionalilor noştri din afara graniţelor. Acesta să aibă alte funcţii decât Direcţia relaţii internaţionale şi diaspora a Biroului relaţii interetnice (BRI) – care se ocupă de diapora – comunităţile de cetăţeni moldoveni, originari (născuţi) pe teritoriul actual al RM şi care s-au stabilit în alte ţări. Este nevoie de o instituţie guvernamentală care să se ocupe de problemele conaţionalilor noştri care nu sunt cetăţeni ai RM, dar care se află pe teritoriile istorice moldoveneşti încorporate în 1940 Ucrainei şi care se identifică cu Moldova. Este nevoie de deschiderea unor centre culturale moldoveneşti la Noua Suliţă şi Reni (eventual, banii necesari por fi obţinuţi prin închiderea consulatului RM de la Odesa, care nu are niciun rost în condiţiile în care în regiunea Odesa nu sunt cetăţeni moldoveni – legislaţia Ucrainei nu admite dubla cetăţenie). 

Desigur, idei ar fi mai multe. Consider că în fiecare an Guvernul de la Chişinău trebuie să finanţeze evoluţia în cadrul festivalului de la Noua Suliţă a celor mai bune colective artistice de la Chişinău: „Joc", „Lăutarii" etc.. Inimosul public de acolo are nevoie de o asemenea sărbătoare. Dar când Guvernul de la Chişinău nu se ocupă de rezolvarea problemelor cetăţenilor RM, a acelora care se află în interiorul graniţelor statului moldovean (şi care sunt nevoiţi să plece în străinătate pentru a-şi câştiga bucata de pâine), cu anevoie sper că acest Guvern va fi alături de compatrioţii noştri de cealaltă parte a graniţelor (de lângă actualele graniţe). Şi totuşi, cred în vitalitatea acestui popor. Şi actualii guvernanţi ar trebui să conştientizeze: dacă lor nu le pasă, acest popor are puterea să-i aleagă pe cei care au chemarea să facă să renască Moldova.